Bioetica şi provocarile lumii contemporane

-avort şi eutanasie-

Introducere

Mi-am ales această lucrare, pentru a scoate în evidenţă anumite aspecte ale lumii
postmoderne, lume care s-a detaşat de duhul tradiţiei bisericii şi al Sfinţilor Părinţi, şi s-a dedicat
trăirii “raiului pamântesc”. Societatea contemporană ne oferă o viziune a omului postmodern,
secularizat, mundanizat, individualist care trăieşte o viaţă fără Dumnezeu şi fără Biserică. Acesta
se pliază acestei vieţi consumiste care are efecte negative asupra lui, deoarece îl împiedică să
dobândească viaţa veşnică încă de aici. Omul de azi s-a autonomizat, s-a îndepărtat de
Dumnezeu, căci acest lucru i-ar fi impus anumite reguli. El crede că este stăpân pe propriul lui
trup. Dar Fiul lui Dumnezeu prin Intruparea Sa a ridicat trupul la o cinste deosebită. Trupul a fost
creat cu o grija specială din partea lui Dumnezeu, de aceea este definit ca “templu al Duhului
Sfânt” (1 Cor.6,19).
Dumnezeu ne-a dăruit cel mai mare dar, viaţa. Dar oamenii au uitat acest aspect important şi
cred că sunt stăpânii propriilor lor vieţi, dar nu numai atât, ci consideră că pot dispune şi de viaţa
altora. Biserica nu îngăduie uciderea, sinuciderea, avortul şi eutanasia. Vedem, astăzi în
societatea postmodernă, că suntem în topul săvârşirii de avorturi. Cauzele săvârşirii lor sunt
diverse, cum ar fi sărăcia, şomajul, lipsa locurilor de muncă. Dar nu trebuie să uităm urmările pe
care acesta le provoacă asupra celor care îl săvârşesc. Uneori avem de a face cu moartea mamei.
De aceea, Biserica trebuie să găsească metode de catehizare a acestor persoane, să încerce să le
“modeleze conştiinţa” şi să le explice de ce nu este bine să săvârşească avortul şi eutanasia.

1
 Totodată, unii oameni nu doresc să mai rabde suferinţa şi doresc să îşi curme viaţa, deoarece
crede că dincolo de moarte nu mai există nimic, nu mai există viaţa veşnică, nu mai există o
judecată şi un Judecător.
Mi-am propus în lucrarea de faţă să răspund la unele întrebări, care domină în conştiinţa
multora: Cum ne raportăm faţă de aceste probleme? Cum abordăm aceste femei care săvârşesc
avortul? Cum îi convingem pe cei care doresc să fie eutanasiaţi, că viaţa e darul lui Dumnezeu?

I.AVORTUL

I.1. Consideraţii generale

Omul, cea mai de seamă dintre creaturile pământeşti, coroană, inel şi preot al creaţiei, a
primit de la Dumnezeu cel mai de preţ dar, viaţa. Creat dupa chipul şi în perspectiva asemănării
cu Dumnezeu, omul este o fiinţă comunitară1.
Însă, el a pierdut acest reper şi a început să se declare autonom, eliminându-l pe Dumnezeu
din creaţia Sa, adică din lume, în care iubirea de sine în mod egoist, a luat locul iubirii de
aproapele şi comuniunii dintre semeni şi Dumnezeu, în care sunt date uitării învăţăturile
Bisericii, în care mamele îşi abandonează copiii sau le iau viaţa încă din pântece, neţinând seama
de porunca lui Dumnezeu: “Să nu ucizi” (Ieş.20,13), nici de faptul că viaţa nu este un bun
propriu, de care să dispunem cum dorim. Din nefericire, practica avortului o întâlnim de-a lungul
istoriei omenirii. În ceea ce priveşte atitudinea faţă de avort, aceasta a oscilat de la o epocă la
alta. Vechile societăţi ale Greciei şi Romei erau tolerante faţă de avort, iar la romani avortul
putea fi făcut în orice perioadă a sarcinii2.
Cuvântul “avort” derivă din lat. “aborior”,termen opus lui “orior” (a naşte) şi înseamnă a
muri sau a dispărea prematur. Moartea aceasta poate să fie un fapt sau un act. Este vorba de un
fapt atunci când avem de a face cu un avort involuntar, care nu-i nici provocat, nici prevăzut.
Este un act atunci când este voit şi premeditat. DEX-ul defineşte avortul astfel: “întrerupere
1
Dr.George Stan, Teologie şi Bioetică, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001, p.12.
2
Ibidem.

2
accidentală sau provocată a gravidităţii înainte ca fătul să poată trăi în afara organismului
matern”3.
La începutul secolului al XIX-lea, în America, avortul era interzis după apariţia mişcărilor
fătului. Apoi, atât în America cât şi în Anglia, legislaţia permitea avortul numai în cazul în care
era salvată viaţa mamei. Mişcările feministe americane introduc conceptul de maternitate
voluntară, iar după 1960 pe cel de planificare familială. În ceea ce priveşte avortul, pe teritoriul
ţării noastre, Codul penal din 1865 pedepsea provocarea avortului, la fel şi codul penal din 1937,
care permitea avortul în două situaţii:în situaţia în care menţinerea sarcinii ar fi ameninţat viaţa
femeii gravide şi în situaţia în care unul dintre părinţi era bolnav psihic şi pericolul transmiterii
acestei boli la noul născut era o certitudine. În perioada regimului totalitarist, toate legile din ţara
noastră condamnau, cu privare de libertate, orice provocare ilegală a avortului. După 1989,
aceste legi au fost abrogate, pe motiv că erau în contradicţie cu respectarea drepturilor omului. În
prezent, avortul este autorizat până în a 22-a săptămână în Anglia, până în momentul naşterii în
SUA şi începând din 1996, până în a 14-a săptămână în România4.
Trăim într-o societate secularizată, dominată de o mentalitate nonvalorică. Ştim că avortul a
fost cunoscut şi practicat în toate epocile şi în orice parte a pământului. Dar acum avortul nu doar
că a fost acceptat ci şi legitimat, acesta nemaifiind considerat o infracţiune, deci nu mai e urmărit
de lege şi pedepsit ca atare ci e considerat un drept al femeii. Vedem, că se evită folosirea
denumirii de “avort” şi se foloseşte expresia “întrerupere de sarcină voluntară”.

I.2.AVORTUL ÎN VIZIUNEA BISERICII

I.2.1 Temeiuri Scripturistice

Naşterea de copii reprezintă prima porunca a lui Dumnezeu adresată primei familii: “Creşteţi
şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul…” (Fac.1,28).
În Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, nu există o menţiune directă privind
avortul. Dar cunoaştem faptul că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul său (Fac.1, 27) şi că
Mântuitorul Hristos S-a jertfit şi a înviat pentru ca omul “viata să aibă şi s-o aibă din belşug”

3
Diac.drd.Liviu Petcu, Desfrânarea şi avortul-răni de moarte ale iubirii. O perpsectivă a Sfinţilor Părinţi în
actualitate-,Ed.Fundatiei Academice Axis, Iaşi, 2008, p.158.
4
Dr.George Stan, Teologie şi Bioetică,Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria,2001,pp.12-13.

3
(In.10,10). De aceea, fiinţa umană, indiferent de stadiul de dezvoltare în care se află, trebuie
respectată, deoarece este chip al Creatorului, căci de la El vine viaţa şi El este în măsură s-o ia
atunci când vrea. Păcatul pruncuciderii priveşte întreaga Biserică şi pe fiecare credincios în parte
în egală măsură5.
În Vechiul Testament, prezenţa cât mai multor copii în familie reprezinta o binecuvântare a
lui Dumnezeu, pe când absenţa lor era socotită ca un blestem: “Aşa zice Domnul: scrieţi pe omul
acesta lipsit de copii ca pe un nenorocit în zilele sale” (Ieremia 21, 30). Legislaţia teocratică va
proteja femeia însărcinată, după cum ne arată Scriptura (Ieşire 21, 22-23). De altfel, această
prevedere scripturistică se întemeiază pe porunca a şasea din Decalog care stabilea dreptatea:
“Să nu ucizi!” (Ieşire 20, 13). Şi mai departe, aplicarea acestei porunci: “De va lovi cineva pe un
om şi acela va muri, să fie dat morţii” (Ieşire 21,12)6.
Convingerea că avortul este o tentativă de crimă este argumentată în Revelaţia biblică.
Psalmii spun că viaţa în uter este creată de către Dumnezeu şi este cunoscută personal de către
El: “ Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele[…] Nu
sunt ascunse de tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai
urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului. Cele nelucrate ale mele, le-au cunoscut ochii Tăi”
(Ps.138,13-16). Isaia, a fost chemat de către Dumnezeu înainte de crearea lui în pântece şi a fost
destinat să fie slujitor şi profet al iudeilor şi păgânilor. Astfel, în Isaia se specifică: “Domnul m-a
chemat de la naşterea mea, din pântecele maicii mele mi-a pus mie nume” (Is.49,1-5)7.
Noul Testament nu aminteşte nimic de avort. Dar el se deschide cu marea minune a
Buneivestiri, când, prin pogorârea Sfântului Duh, Fiul lui Dumnezeu s-a zămislit în pântecele
Sfintei Fecioare, începând din acest moment opera de mântuire a neamului omenesc din păcat,
fiindcă celelalte evenimente au urmat în mod firesc şi necesar. De aici vedem că, fără să o spună
în mod explicit, Evanghelia arată că zămislirea marchează ireversibil viaţa persoanei umane8.
În Noul Testament, găsim ilustrat acest lucru în Epistola către Galateni a Sfântului Apostol
Pavel: “ Dar când a binevoit Dumnezeu, care m-a ales din pântecele maicii mele şi m-a chemat
prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine” (Gal.1,15-16). Aceste texte vor să
evidenţieze faptul că încă de la concepţie, viaţa în uter înseamnă existenţa umană individuală.

5
Pr.Juvenalie, Teroriştii uterului, terorism ştiinţific şi etica începuturilor vieţii, Ed.Anastasia, pp.263-265.
6
http://www.creştinortodox.ro/morala/avortul-70903.html , 30.11.2015/h.16.35.
7
Preot Pr.Dr. John Breck, Darul sacru al vieţii, Tratat de bioetică, ediţia a III-a, Ed.Patmos, Cluj-Napoca, 2007, p.181.
8
http://www.creştinortodox.ro/morala/avortul-70903.html , 30.11.2015/h.16.35.

4
Creată de Dumnezeu prin intermediul unor persoane umane, prin părinţi, noua fiinţă reflectă
chipul divin prin care este înzestrată cu calitatea de persoană9.
Naşterea unui copil este un motiv de bucurie, care îi cuprinde pe părinţi. Cel mai mult se
bucură mama şi această bucurie trebuie să o însoţească toata viaţa pentru că, Mântuitorul după
Înviere, când a dăruit viaţă prin biruinţa asupra morţii, a zis femeilor mironosiţe: “Bucuraţi-vă”
(Mt.28,9). Această bucurie o arată Mântuitorul şi atunci când cu ocazia Cinei celei de Taină,
înainte de a se oferi pe Sine spre pătimire, zice: “Femeia când trebuie să nască se întristează,
fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru
bucuria că s-a născut om în lume” (In.16,21). Maica Domnului atunci când a primit vestea că a
fost aleasă de Dumnezeu ca să nască pe Mântuitorul Hristos, a primit şi îndemnul bucuriei:
“Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul e cu tine” (Lc.1,28)10.

I.2.2 Temeiuri patristice

Biserica Creştină a condamnat întotdeauna avortul. Fericitul Augustin se exprima împotriva

oricărui mijloc de a curma viaţa şi consideră avortul drept crimă. Avortul este sinonim cu
uciderea. De aceea, “sufletul şi trupul încep să existe deodată, din momentul zămislirii”.
Speculaţiile care separă momentul zămislirii de momentul “ însufleţirii” sunt fără temei. Oamenii
de ştiinţă afirmă că nu există în prezent nicio raţiune după care sufletul să fie rupt de momentul
conceperii. Morala elementară cere a cunoaşte un subiect de drept din primul moment al
existenţei, deci din momentul fecundării”. Trebuie precizat de asemenea, că pruncii morţi,
nebotezaţi sau avortaţi nu intră în Împărăţia lui Dumnezeu. Misiunea preotului e de a
conştientiza tinerii că toate păcatele care supun viaţa de familie şi o ameninţă trebuie evitate,
deoarece ele afectează unitatea creată de Dumnezeu prin Taina Cununiei.
În ceea ce priveşte Tradiţia Bisericii, aceasta a fost categorică, catalogând avortul drept
crimă. Astfel a rânduit canoane aspre pentru cei care cad în acest păcat de moarte.
Sfinţii Părinţi- Grigorie Teologul, Maxim Mărturisitorul- condamnă avortul, declarându-l
drept ucidere. În canonul 2 al Sfântului Vasile se precizează: “Cea care leapădă fătul cu voie

9
Preot Pr. Dr. John Breck, Darul sacru al vieţii, Tratat de bioetică, ediţia a III-a, Ed.Patmos, Cluj-Napoca, 2007,
pp.181-182.
10
Diac.drd.Liviu Petcu, Desfrânarea şi avortul-răni de moarte ale iubirii. O perpsectivă a Sfinţilor Părinţi în
actualitate-, Ed.Fundaţiei Academice Axis, Iaşi, 2008, pp.158-162.

5
este supusă judecăţii pentru ucidere”. Canoanele 91 trulan, 21 Ancira, 2 si 50 ale Sfântului
Vasile cel Mare consideră doar un pogorământ oprirea femeii vinovate de săvârşirea avortului, la
zece ani de la cele sfinte. Potrivit hotărârilor canonice de la Elvira, (canoanele 63 si 68) oprirea
ar fi pe viaţă. Aceleaşi canoane sunt valabile şi pentru complici 11. Didahia sau Învăţătura celor
doisprezece apostoli, este o scriere de la jumatatea secolului II, care afirmă legat de avort: “să nu
ucizi un copil prin nimicire”. Epistola lui Barnaba precizează: “Iubeşte pe aproapele tău mai
mult decât sufletul tău”. Tertulian numeste avortul “crimă” indiferent dacă fetusul e format sau
nu. Sfântul Ioan Gură de Aur consideră avortul ca o infracţiune mai mare decât crima şi aruncă
vina pentru fapta în sine atât asupra femeii cât şi asupra bărbatului 12: “De ce semeni acolo unde
ogorul are de gând să strice rodul? Acolo unde se face ucidere înainte de naştere?” De ce darul
lui Dumnezeu îl batjocoreşti şi legilor lui te împotriveşti? De ce, ceea ce este blestem tu iei
binecuvântare? De ce sălaşul naşterii îl faci sălaş al uciderii? De ce femeia care şi-a fost dată
spre naştere de prunci o pregătesti pentru ucidere?” (68 Omilia 24 la Romani, dupa M.
Kalamaras, o.c.p. 27)13.

I.3. AVORTUL - O ABORDARE CATEHETICĂ

Refuzul de a da viaţă este expresia unei mentalităţi secularizate, care a pierdut sensul spiritual
al existenţei umane, reducând omul la un simplu produs biologic, fără să ţină seama de chipul lui
Dumnezeu din el. Acesta este motivul pentru care Biserica condamnă aceste practici şi pentru
care cei ce le săvârşesc vor da seama înaintea lui Dumnezeu, în ziua Înfricoşătoarei Judecăţi.
Suntem datori să sădim în sufletele nevinovate ale copiilor şi tinerilor nostri valorile morale şi
frumuseţile spirituale ale neamului nostru creştin, făcându-i să se simtă responsabili faţă de darul
sfânt al vieţii şi faţă de întreaga creaţie14.
Trebuie să sădim în conştiinţa părinţilor faptul că acel copil nu aparţine lor, ci lui Dumnezeu.
De aceea, în primele câteva săptămâni, în care prezenţa sa este încă ascunsă, pruncul trebuie
primit cu o anumită credinţă. În aceste săptămâni, avortul pare să nu ridice probleme, deoarece

11
Bucuria Nunţii Binecuvântate, Cateheze pentru familia creştină, Ed.Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi
Dobrogei, Bucureşti, 2011, pp.187-188.
12
Preot Pr. Dr. John Breck, Darul sacru al vieţii, Tratat de bioeticaă, ediţia a III-a, Ed.Patmos, Cluj-Napoca, 2007,
pp.184-185.
13
http://www.crestinortodox.ro/morala/avortul-70903.html,30.11.2015/h.16.35 .
14
Dr.George Stan, Teologie şi Bioetică, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001, p.23.

6
femeia refuză să accepte, că bucăţica de carne anexată trupului ei este cu adevărat altă făptură.
Ceea ce ea ucide nu are chip, nu are formă omenească, ci doar consistenţă fragilă. Acest
necunoscut, fără apărare nu e oare după chipul lui Dumnezeu? Din perspectivă creştină, afirmaţia
adepţilor avortului că embrionul aparţine mamei nu are sens15. Dezvoltarea tehnologiilor
biomedicale, care au invadat activ viaţa omului postmodern de la naştere şi până la moarte, dar şi
incapacitatea de a da un răspuns la provocările acestor probleme au produs o serioasă îngrijorare
societăţii. Datorită faptului că oamenii au încercat să uzurpe locul lui Dumnezeu schimbând sau
crezând că schimbă creaţia Lui dupa voia proprie, s-au înregistrat poveri şi suferinţe. Biserica
formulându-şi atitudinea faţă de problemele de bioetică, porneşte de la ideile despre viaţă
întemeiate pe Revelaţia dumnezeiască şi pentru care aceasta e un dar preţios al lui Dumnezeu16.
Noi trebuie să ne punem întrebarea, care să cuprindă modul în care ne ocupăm de aceste
femei cuprinse de disperare, de nelinişte, care nu văd altă ieşire din situaţia în care se află decât
avortul. Dacă ar întâlni în noi şi în bisericile noastre, puţină dragoste, o primire fără reproşuri,
câte femei nu ar renunţa la această soluţie distructivă. Pe de altă parte trebuie să ne întrebăm în
ce măsură suntem în stare să primim printre noi o femeie care a avortat şi să o absolvim de vină,
să ne împăcăm cu ea şi să o facem în acelaşi timp să înţeleagă gravitatea faptei sale, pentru ca
vindecarea să fie reală. În rugăciunea pentru femeia care a avortat este cuprinsă conştientizarea
tragică a avortului în care constă funcţia terapeutică a pocăinţei, aducerea aminte că vieţile
noastre sunt în regres şi că pocăinţa e valabilă pentru toţi. Dar important este că vorbeşte despre
marea bucurie a iertării lui Dumnezeu pentru cea care se pocăieşte şi “îşi întoarce sufletul”:
“Mergi şi nu mai păcătui”.
În societatea actuală, creştinii nu au puterea de a impune prin lege cerinţele Bisericii, lucru
posibil doar într-o societate liberă. În ţările din est, în care Biserica e redusă la tăcere şi avortul
legalizat, totul se reduce la o chestiune evanghelică. De exemplu, în Franţa, trăim într-o societate
pluralistă în care creştinii au posibilitatea de a se exprima liber. Rolul nostru este acela de a nu
despărţi morala de rădăcinile ei spirituale. Este o axiomă viabilă ca cei îndreptăţiţi să le aducă la
cunoştintă tinerilor ce înseamnă paternitate respectiv maternitate responsabilă. Să nu se reducă la
o lecţie de sexualitate obişnuită, ci să se raporteze la taina persoanei de a cărei soartă devin
răspunzători. Religia creştină trebuie văzută ca o religie a dragostei şi a responsabilităţii

15
Bioetica şi Taina Persoanei, Ed.Bizantină, Bucureşti, 2006, p.108.
16
Bucuria Nunţii Binecuvântate, Cateheze pentru familia creştină, Ed.Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi
Dobrogei, Bucureşti, 2011, p.207.

7
creatoare. O banalizare totală a avortului ar avea consecinţe psihologice grave atât pentru bărbaţi,
canalizaţi către o sexualitate iresponsabilă, dar şi pentru femei care văd în avort metoda
anticoncepţională cea mai usoară17. Femeia care a avortat se poate mult mai bine recupera psihic
în scaunul Spovedaniei, unde ea recunoaşte gravitatea păcatului reprezentat de avort şi după o
perioadă canonică de nevoinţe, cum ar fi postul, rugăciunea, revine în final la unirea cu
Dumnezeu prin Împărtăşanie.
În strânsă legătura cu problema copiilor nedoriţi, este revendicarea sau dreptul fiecărui copil
care vine în această lume de a fi iubit. Explicaţia ar fi aceea, că dacă un copil nu va fi iubit şi
dorit atunci mama sa, are justificaţia pentru a face un avort.
O examinare mai atentă a acestui argument, ne dovedeşte că este prea superficial, faptul că
ne-ar fi mai bine cu sau fără un copil, asta nu înseamnă că respectivul copil nu are vreun drept
de a fi. În mod clar, orice copil ar fi mai bine să nu mai vină dacă vom fi nevoiţi să avem zece
mii de dolari fond de încredere la naşterea sa, dar asta nu înseamnă, că nu ar avea dreptul de a
veni pe lume. În mod asemănător, un copil nou născut, ar fi mai bine să fie iubit, dar acest lucru
reprezintă un drept? Dacă da, acest lucru reprezintă o mare greutate atârnată de gâtul fetusului, în
special dacă fetusul poate fi ucis din acestă cauză, adică dreptul de a fi iubit devine piedică de a
se naşte. Un asemenea drept, dacă există, nu poate în nici un fel înlocuit dreptul copilului la
viaţă. În fapt dacă drepturile şi responsabilităţile sunt corelative, dreptul fetusului de a fi iubit
implică o datorie corelativă din partea părinţilor, să iubească acel copil18.
Această practică a avortului, face parte dintr-un sistem care ruinează familia în zilele noastre,
din interior şi din exterior. Din interior prin trădarea iubirii şi a sfinţeniei, iar din exterior prin
însuşirea unor modele străine. De asemenea, această practică se constituie într-o nouă concepţie
de viaţă. Avem de a face cu noi principii, cu moduri de a fi şi de a se manifesta, susţinute de
ateismul vremii, de ideologie, de mass-media, în special de televiziune care contrazice concepţia
creştină. Potrivit tradiţiei, copilul e om adevărat din pântecele mamei sale şi revendică dreptul la
existenţă în mod necondiţionat. Activitatea pastorală privitoare la familie se regăseşte în acest
punct culminant, căci legatura dintre suflet şi trup care se încropeşte cu ocazia zămislirii unui
copil, nu are un scop efemer, deşi moartea pândeşte pe copil din prima clipă. Finalitatea ei este
viaţa veşnică. Stilul de viaţă modernă a întors însă pe dos funcţionalitatea familiei tradiţionale,
surpând în parte sacralitatea naşterii de prunci. O mentalitate modernă revendică dreptul mamei
17
Ibidem, pp.109-111.
18
John S. Feinberg&Paul D.Feinberg, Ethics for a brave new world, Crossway Books, Wheaton Illinois,p.70.

8
la avort, iniţiind o luptă între “cultura vieţii” şi “cultura morţii”, iar această luptă biruieşte în
“Hristos şi în Biserică”. Rolul preotului este acela de a pregăti pe părinţi în vederea naşterii de
prunci. Cu fiecare naştere, neamul îşi descoperă năzuinţa spre nemurire19.
Ceea ce se doreşte astăzi, este ca Biserica să tacă atunci când statul legalizează avorturile,
atunci când impune măsuri care lovesc în instituţia sacră a familiei, atunci când legalizează
folosirea drogurilor şi “căsătoriilor” dintre homosexuali. Aşadar, Biserica să nu aibă dreptul,
datoria şi obligaţia de a-şi impune normele ei20.

I.3.1 Mijloace actuale de prevenire a avortului şi remedii pentru femeile afectate de avort

Lumea contemporană atât de afectată de practica avortului, caută anumite remedii pentru a
stagna această practică. Biserica trebuie să ia o serie de măsuri, dintre care amintim:
-o catehizare a credincioşilor în legătură cu avortul şi mijloacele contraceptive;
-îmbunătăţirea relaţiilor dintre preot şi anumite asociaţii (Ex. Pro vita) de unde acesta poate
procura material privind avortul: pliante, cărţi, broşuri, pentru a le pune la îndemâna
credincioşilor;
-conlucrarea dintre preot şi medicii ginecologi pentru prevenirea avortului;
-conştientizarea tuturor privind gravitatea acestui păcat şi numărul foarte mare de avorturi care
s-au făcut şi se fac în România. Ca o consecinţă a legalizării avortului la noi în ţară, în 26
decembrie 1989, este faptul că România a ajuns pe primul loc în Europa în ceea ce priveşte
această practică a avortului;
-publicarea de către preoţi a unor articole privind aceasta temă;
-femeia care doreşte să avorteze pentru faptul că nu are posibilitate să crească copilul, trebuie
sfătuită să îl nască iar apoi să îl lase unei familii cu mai mulţi copii spre îngrijire şi creştere;
-angajarea întregii parohii pentru ocrotirea copilului nenăscut şi ajutorarea familiilor sărace şi cu
mulţi copii;

19
Bucuria Nunţii Binecuvântate, Cateheze pentru familia creştină, Ed.Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi
Dobrogei, Bucureşti, 2011, pp.161-163.
20
Arhim.Epifanie Teodoropulos, Familiei ortodoxe cu smerită dragoste, Ed.Evanghelismos, Bucureşti, 2003, pp.76-
77.

9
-la spovedanie, cea care a avortat trebuie sfătuită să boteze şi să înfieze copii săraci, să postească
dacă poate până seara o zi pe săptămână (vinerea), să ofere milostenie, să sfătuiască alte femei să
nu recurgă la avort;
-în locul criticării şi condamnării unei astfel de femei, alegerea potrivită ar fi aceea de a-i oferi
înţelegere şi dragoste, sprijin afectiv şi rugăciuni din partea comunităţii;
-oamenii trebuie să înţeleagă că avortul e păcat, iar păcatele sunt întotdeauna interzise.
-participarea atât a preotului cât şi a credincioşilor la evenimente publice organizate de anumite
asociaţii pentru apărarea vieţii; altă soluţie ar fi ca toţi să încercăm să iubim copiii şi să facem
sacrificii pentru ei, să păstrăm castitatea înainte de căsătorie şi fidelitatea în căsnicie, să nu
liberalizăm sexualitatea ci aceasta să fie exprimată în cadrul căsniciei, să avem credinţa că
Dumnezeu ne va ajuta să ne creştem copiii, să înţelegem că avortul loveşte în mama, în cuplu, în
societate, în Dumnezeu21.

I.3.2 Statistica avortului în Romania şi în alte ţări

Romania are cea mai ridicată rata a mortalităţii datorată avortului, de cinci ori mai mare decât
rata medie din ţările Europei, din peste un million de sarcini anual, mai mult de două treimi
sfârşesc prin avort. 20% dintre femeile din ţara noastră sunt nefertile ca urmare a unor
complicaţii datorate avortului, iar mortalitatea prin avort reprezintă mai bine de jumătate din
totalul deceselor materne;
În medie o femeie din Romania are 3-4 avorturi pe durata vieţii, în timp ce în ţările apusene
se înregistrează mai puţin de un avort pe toată durata vieţii unei femei. La noi în ţară, 87% din
sarcini sunt întrerupte, dar ceea ce este grav, este faptul că foarte multe fete din clasele liceale
sau chiar gimnaziale recurg la avort. În 1993, Romania a fost înregistrată ca fiind ţara cu cel mai
mare număr de avorturi din lume, oraşul Iaşi fiind capitala avorturilor dar şi oraşul cu cele mai
multe naşteri. Aici au loc aproximativ 60 de avorturi pe zi, însemnând 22000 de avorturi pe an22.
Bunăoară, numai în ultimii 15 ani, circa 20 de milioane de copii au fost “ucişi” din cauza
avorturilor efectuate pe teritoriul Uniunii Europene, potrivit ultimului raport al Institutului pentru
Politicile Familiei (IPF), care a fost prezentat în Parlamentul European. Numai în România, în

21
Diac.drd.Liviu Petcu, Desfrânarea şi avortul - răni de moarte ale iubirii. O perpsectivă a Sfinţilor Părinti în
actualitate -, Ed.Fundaţiei Academice Axis, Iaşi, 2008, pp.221-227.
22
Ibidem, p.206.

10
perioada 1967-1989, s-au totalizat peste şase milioane de avorturi. Printre ţările Uniunii
Europene cu cel mai mare număr de avorturi se mai numără Marea Britanie, Franţa, Italia şi
Spania. Spre exemplu, în anul 2009, în Europa au fost înregistrate aproape 3 milioane de
avorturi, ceea ce înseamnă 7850 de avorturi pe zi, sau 327 de avorturi pe oră, adică la 11
secunde, un copil este ucis în Europa, prin avort. Potrivit ultimelor statistici ale Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii şi Eurostat, în Europa media avorturilor este între 20 şi 30 la 100 de naşteri,
în timp ce, Belgia şi Elvetia declarau 14, respectiv, 15 avorturi la 100 de naşteri, iar Polonia a
raportat un singur avort la 100 de naşteri23.
De la istorica decizie a procesului Roe vs Wade din 22 ianuarie 1973, în SUA numărul
avorturilor a crescut de la 778.000 în 1973, la 1,6 mil anual. Statisticile din SUA din 1983 până
în 1988 sugerează că aproximativ 30 procente din sarcinile femeilor măritate au fost
neplanificate. Din cele neplanificate, în jur de 30 procente au fost nedorite, în timp ce 70
procente constituie sarcini dorite într-un moment anume şi ulterior. Statisticile din SUA care
includ femei măritate şi nemăritate sugerează că una din fiecare 2 sarcini, este nedorită, din cele
nedorite una din 2 este întreruptă prin avort. Asta înseamnă că în SUA, una din 4 sarcini sfârşeste
prin avort24.

II.EUTANASIA

23
http://www.crestinortodox.ro/religie/viata-este-dar-la-dumnezeu-137942.html , 09-12-2015/h.10.30.
24
John S. Feinberg &Paul D.Feinberg, Ethics for a brave new world, Crossway Books, Wheaton Illinois, p.47.

11
II.1.Consideraţii generale

Omul nu cunoştea suferinţa şi moartea după creare, acestea fiind urmări ale păcatului
strămoşesc. Ele nu au fost create de Dumnezeu, de aceea trebuie căutate în reaua întrebuinţare a
libertăţii primilor oameni. Toţi oamenii moştenesc natura bolnavă, căzută sub legea păcatului lui
Adam, pentru că “prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii” (Rom. 5,18). Astfel,
bolile şi suferinţele oamenilor nu trebuie privite întotdeauna ca rezultat al păcatelor lor personale,
căci de multe ori acestea se datorează şi faptului că ei împărtăşesc natura umană, căzută prin
păcatul lui Adam. În acest sens, putem face referire la pericopa evanghelică cu orbul din naştere:
“ Învăţătorule, cine a păcătuit, el sau părinţii lui”, iar răspunsul este: “Nici el n-a păcătuit,
nici părinţii lui” (In. 9,1-3)
În ceea ce priveşte eutanasia, la origine semnifică “starea sufletească şi morală a
muribundului de a se apropia de moarte şi a o primi cu destula linişte şi seninătate” deci
“moarte frumoasă”. Astăzi însă, datorită faptului că trăim într-o lume secularizată, care a uitat de
Dumnezeu, eutanasia şi-a modificat înţelesul şi a căpătat alte conotaţii, care sunt negative,
înţelegându-se prin aceasta “metoda de provocare de către medic, a unei morţi precoce,
nedureroase, unui bolnav incurabil, pentru a-i curma o suferinţă grea şi prelungită”.
Astfel, vedem că eutanasia reprezintă o problemă gravă, care se ridică din interiorul conştiinţei
lumii contemporane. Eutanasia a fost susţinută din antichitate de către Platon şi Aristotel, iar
astăzi există în lume multe societăţi civile care pledează pentru eutanasie25.
Termenul “eutanasie” a fost folosit pentru prima dată de Francis Bacon în secolul al XVII-
lea în lucrarea sa Instauratio Magne sau Novum Organum. În această lucrare spunea: “Eu spun
şi insist că sarcina medicului nu e numai de a slăbi sănătatea ci şi de a alina durerea şi
suferinţa care însoţesc boala dar şi de a procura bolnavului când nu mai are speranţă o
moarte blânda şi linistită”. Aceasta era aprobată de către Platon care în Republica spune:
“Pentru cei ale căror trupuri sunt într-o stare continuă de boală interioară nu se prescrie
niciun regim şi nici nu li se transformă viaţa într-o prelungită suferinţă”.
Conform criteriilor care vizează consimţământul sau lipsa acestuia, eutanasia poate fi
voluntară, în care pacientul socotit că dispune de liberul exerciţiu al funcţiei sale psihice, şi în
mod liber decide să i se curme viaţa, nonvoluntară, care se realizează fără consimţământul

25
Dr.George Stan, Teologie şi Bioetică, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001, pp.108-109.

12
bolnavului, când se pune capăt vieţii unei persoane care nu poate alege ea însăşi între a trăi şi a
muri, când pacientul nu mai poate reacţiona responsabil din cauza unei boli şi involuntară, care
se realizează împotriva voinţei unei persoane de a-şi da consimţământul26 .

II.2. EUTANASIA ÎN VIZIUNEA BISERICII

Eutanasia este împotriva voinţei lui Dumnezeu, un act contra naturii. Numai Dumnezeu este
stăpânul vieţii, omul nu poate dispune nici de propria lui viaţă, fără a atenta la suveranitatea lui
Dumnezeu şi fără a-şi revendica titlul de Dumnezeu. Medicul nu are dreptul să ridice viaţa unei
persoane, cel care nu poate acorda un drept, nu-l poate ridica. Din punct de vedere creştin, nu e
suferinţa inutilă, ci suferinţa noastră trebuie să fie unită cu cea a Mântuitorului. Suferinţa poate fi
o consecinţă a păcatului, dar poate deveni instrument al mântuirii proprii. Sfârşitul omului e
iminent, de aceea el trebuie să rămână în proces natural şi nu accelerat, un sfârşit în care omul să
fie în pace cu el însuşi, cu semenii şi cu Dumnezeu, în deplină conştiinţă. Datoria medicului nu e
de a lupta împotriva morţii, ci de a se pune în slujba vieţii până la sfârşit .
Legea mozaică nu prevede expres oprirea sinuciderii, aceasta fiind inclusă în
condamnarea omuciderii. Un caz interesant pe care îl putem cataloga drept moarte
eutanasică ni-l oferă Vechiul Testament. Saul, grav ranit de arcaşii filisteni, pe muntele
Ghelboa, cere purtătorului său de arme să-l străpungă cu sabia, pentru a nu ajunge în
mâna duşmanilor şi a se expune la o moarte nedemnă. Acesta refuză cererea regelui, care
“luându-şi sabia s-a aruncat în ea”27.
Noi, creştinii nu putem fi de acord cu eutanasia, care înseamnă omucidere voluntară şi
încalcă astfel porunca: “să nu ucizi” (Ies.20,13). Mântuitorul Iisus Hristos, în faţa celor
bolnavi şi suferinzi a arătat un comportament participativ, vindecându-i, nu omorându-i
pentru a-i scăpa de suferinţa. Noi încurajăm dreptul la viaţă al tuturor începând din
momentul zămislirii, pentru că viaţa este cel mai de preţ dar pe care ni-l face Dumnezeu.
Fiind un dar, noi avem dreptul de a ne îngriji de sănătate şi nu de a dispune de el după
bunul plac28. Când este bolnav şi suferă, creştinul are sanşa să îşi arate şi să întărească

26
Pr.Prof.Dr.Vasile Răducă, Curs Morală Creştină, anul al IV-lea, pentru uzul studenţilor.
27
Pr.Dr.Marcu Bănescu, Reflecţii teologice în legătura cu eutanasia, în Mitropolia Banatului, anul XXXVI/1986,
pp.10-11.
28
Dr.George Stan, Teologie şi Bioetică, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001, p.111.

13
credinţa, dând dovadă de răbdare după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: “Suferinţa aduce
răbdare, şi răbdarea încercare şi încercarea nădejde”29 (Rom. 5, 3-4). O modalitate de
obţinere a vindecării este ungerea cu untdelemn sfinţit: “…ungeau cu untdelemn pe mulţi
bolnavi şi-i vindecau” (Mc.6,13). Biserica Ortodoxă păstrează această practică prin Taina
Sfântului Maslu, Taină prin intermediul căreia bolnavii primesc tămăduire sufletească şi
trupească30. Primul lucru pe care trebuie să îl facem în vederea redobândirii sănătăţii este
să ne rugăm. Rugăciunea trebuie făcută cu credinţă. Hristos îi spune sutaşului: “Fie ţie
după cum ai crezut” (Mt.8,13), iar femeii cu scurgere de sânge îi spune: “Credinţa ta te-a
mântuit” (Mt. 9,22)31. Deşi supus stricăciunii şi morţii, la a doua venire a Mântuitorului,
trupul se va bucura de Înviere, devenind nemuritor. De aceea, motivul pentru care viaţa
aceasta trecătoare trebuie îngrijită este acela, că aceasta este mijlocul prin intermediul
căruia ne pregătim pentru viaţa veşnică. Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre această
viaţă trecătoare spune: “Vreţi să ştiţi pentru ce este de folos această viaţă? Fiindcă ea
devine pentru noi temelia vieţii viitoare şi prilej şi loc de luptă şi de alergare pentru
cununile cereşti”32.
Creştinătatea ortodoxă nu poate fi decât pro-viaţă, când intră în joc chestiuni precum avortul
şi eutanasia. Biserica recunoaşte că există o diferenţă fundamentală între “a omorî” şi “a lăsa pe
cineva să moară” între a lua viaţa cuiva în mod deliberat şi a-i permite unui pacient să se stingă
firesc din cauza unei boli sau traume 33. În cazurile terminale, în care lungimea supravieţuirii este
măsurată în termeni de zile şi ore, se cuvine să retragem sau să oprim măsurile de întreţinere a
vieţii şi să permitem procesului morţii să îşi urmeze cursul. Această metoda este numită
“eutanasie pasivă”, ea conformându-se voinţei lui Dumnezeu, aşa cum o cunoaştem din Scriptură
şi din tradiţia Bisericii. Ea respectă nevoia pacientului de uşurare a suferinţei sale, îi permite
pacientului să încheie viaţa pământească în pace şi demnitate. Dar când intervenţia medicală, nici
nu ameliorează, nici nu îi permite pacientului să-şi încheie viaţa pământească, ci prelungeşte
agonia, trebuie oprită34.

29
Ibidem, p.113
30
Ibidem, p.115.
31
Ibidem, p.114.
32
Ibidem, pp.105-106.
33
John şi Lyn Breck, Trepte pe calea vieţii - o viziune ortodoxă asupra bioeticii-, trad. de Geanina Filimon, Ed.Sofia,
Bucureşti, pp.241.
34
Dr.George Stan, Teologie şi Bioetică, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001, p.245.

14
3. EUTANASIA - O ABORDARE CATEHETICĂ

Biserica trebuie ca prin ierarhie, prin comunităţile parohiale şi prin publicaţii, să se

adreseze problemei legate de îngrijirea în stadiul final al vieţii cu o atenţie reînnoită.
Creştinismul ortodox nu poate accepta soluţia eutanasierii active, oricât de populară ar fi
această soluţie. Trebuie găsite alternative acceptabile din punct de vedere moral, prin care
medicii şi noi toţi ceilalţi putem merge alături de cei muribunzi şi le putem asigura un
sfârşit în pace şi fără durere. Medicul împreună cu preotul trebuie să găsească anumite
soluţii care să fie în duhul Bisericii, să protesteze împotriva eutanasiei voluntare active, să
se angajeze în parohiile lor şi în alte medii adecvate, în dezbateri deschise şi serioase cu
privire la căile cele mai bune, din punct de vedere medical şi spiritual, de a însoţi pacienţii
muribunzi în ultimul stadiu, cu deosebită atenţie pe cei care resimt o suferinţă şi o durere
de nesuportat35.
Trebuie să scoatem în evidenţă, faptul că în această lume decăzută din care facem
parte, moartea e un fenomen natural. De aceea, trebuie să avem respect pentru cei bolnavi,
să ne rugăm pentru ei, să îi vizităm mai des dar şi să îi aducem la Taina Sfântului Maslu.
Bolnavul are nevoie de prezenţa noastră fizică, ca mărturie concretă că “mergem pe acelaşi
drum” cu el, că simţim în acelaşi timp cu el prezenţa lui Dumnezeu. Trebuie să rămânem
alături de el până în ultimul moment, chiar şi atunci când îşi pierde cunoştinţa. Alături de
bolnav ar putea fi şi preotul, asa încât nimeni să nu treacă în lumea de dincolo în
singurătate sau nelinişte. Ultimele noastre cuvinte adresate muribundului nu trebuie să îl
facă să se gândească la faptul că de acum înainte va rămâne singur cu soarta lui, ci trebuie
să îl convingă de faptul că Dumnezeu e întotdeauna alături de noi şi nu ne părăseşte36.

II.3.1 Sfaturi catehetice pentru împiedicarea săvârşirii eutanasiei

35
Ibidem, p.253.
36
Bioetica şi Taina persoanei, perspective ortodoxe, Ed.Bizantină, Bucureşti, pp.219-220.

15
-boala, moartea şi suferinţa nu sunt create de Dumnezeu, ci sunt consecinţa slăbirii
comuniunii cu Dumnezeu;
-viaţa, care e darul cel mai de preţ trebuie îngrijită, străduindu-ne să sporim în virtute în
vederea mântuirii;
-trebuie să ne îngrijim mai întâi de suflet, în vederea mântuirii, pentru că “ce-i va folosi
omului dacă va câştiga lumea, iar sufletul său îl va pierde” (Mt. 16,26), dar şi de trup;
-când suntem bolnavi nu trebuie să cerem ajutor numai medicilor, ci lui Dumnezeu, care
este “Doctorul trupurilor şi al sufletelor”;
-boala şi suferinţa nu trebuie să îl sperie pe creştin, pentru că ele nu îi pot ucide sufletul, el
trebuie să găsească în boala şi suferinţă un sens;
-trebuie să ne rugăm atât pentru sănătatea noastră cât şi pentru sănătatea semenilor noştri,
pentru că noi suntem “trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte, şi dacă un mădular
suferă, toate mădularele suferă împreună” (1 Cor. 12, 26-27).
Întrucât nimeni nu îşi cunoaşte momentul morţii, trebuie să ne pliem viaţa voinţei lui
Dumnezeu, pentru a fi pregătiţi în orice clipă pentru viaţa de dincolo. Biserica ne aminteşte
că trebuie să fim mereu pregătiţi pentru moarte, iar Sfânta Liturghie ne aminteşte că viaţa
noastră pământească este trecătoare şi-L roagă pe Dumnezeu să ne dea “sfârşit creştinesc
în pace”. Biserica nu admite eutanasia întrucat ea înseamnă ucidere. Atitudinea faţă de
muribund trebuie să aibă temei în cele două porunci “să nu ucizi” şi “ să iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuţi”. Dar iubirea faţă de aproapele nu se arată în curmarea
vieţii acestuia din milă, pentru a-l scăpa de dureri, ci înseamnă să îl ajuţi până la capăt să
rabde suferinţa, până când se predă lui Dumnezeu, dupa exemplul Mântuitorului: “Părinte
în mâinile Tale încredinţez duhul Meu” (Lc. 23,46).
Bolnavul trebuie să cheme preotul duhovnic la căpătâiul lui, pentru a se spovedi şi a se
împărtăşi. Preotul trebuie să fie în preajma muribundului, să-l mângâie duhovniceşte până
în clipa în care acesta se predă lui Dumnezeu37. Creştinul când este grav bolnav, îşi găseşte
refugiu în iubirea şi providenţa lui Dumnezeu, dar nu uită să ceară şi ajutorul ştiinţei. El
trebuie să accepte cu răbdare boala sa, încercând să câştige un folos duhovnicesc, pentru că
boala e o învăţătura de mare valoare 38. Omul de astăzi, va trebui în loc să aplice eutanasia,

37
Dr.George Stan, Teologie şi Bioetică, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001, pp.118-123.
38
Drd.George D.Apostu, Eutanasia în lumina morale creştine, în Mitropolia Olteniei, anul LI, NR.3-4/1999, p.78.

16
să ofere celui suferind ajutorul călduros şi adevărat, deoarece iubirea creştină ne spune:
“dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună”39 (1 Cor.12,26).
Atitudinea noastră va trebui să izvorască din credinţa noastră faţă de legea morală.
Faptul că Dumnezeu este Creatorul nostru şi că Hristos a murit pentru noi pe Cruce, ne
face să apreciem viaţa omenească, care nu poate fi evaluată cu criterii sociale şi economice.
Biserica punând baza pe a şasea poruncă a Decalogului, interzice oricui să distrugă viaţa sa
sau a altuia40.

Concluzii
39
Ibidem, pp.85-86.
40
Ibidem, p.90.

17
 În lucrarea de faţă după un studiu îndelungat, am reuşit să desprind câteva idei în legătură cu
cele două probleme actuale cu care ne confruntăm: avortul şi eutanasia.
Astfel, am văzut că practica avortului o întâlnim de-a lungul istoriei omenirii, dar în ceea ce
priveşte atitudinea faţă de avort, aceasta a oscilat de la o epocă la alta. Sfânta Scriptură şi Sfinţii
Părinţi condamnă aceaste practici, întrucât viaţa este darul lui Dumnezeu, iar noi nu avem voie să
dispunem de acest dar după bunul plac, în caz contrar uzurpăm un drept al lui Dumnezeu. Ştim
cu toţii că fiinţa umană, e fiinţă umană încă din momentul zămislirii. De asemenea, canoanele
Bisericii, după cum am observat, pedepsesc aspru practică avortului. Refuzul de a da viaţă şi de
a-ţi lua viaţa este expresia unei mentalităţi care domină, care a pierdut sensul spiritual al
existenţei, uitând că omul nu e doar un simplu produs biologic, ci este după chipul lui
Dumnezeu.
Acesta este motivul pentru care Biserica condamnă aceste practici şi pentru care cei ce le
săvârşesc vor da seama înaintea lui Dumnezeu. Această practică a avortului se repercutează
negativ în viaţa familiei, atât din punct de vedere al sănătăţii membrilor acesteia cât şi al unităţii
căsniciei. Am văzut că Romania este în topul săvârşirii de avorturi, ceea ce arată o lipsă a
catehizării, o lipsă a unui sprijin moral pentru aceste persoane, o lipsă a existenţei unei conştiinţe
morale. Tot ceea ce trebuie să facem este să aducem la cunostinţă acestor persoane care
săvârşesc avortul, că este o practică cu urmari grave, dar şi să le explicăm cum pot rezolva
problema fără a-l săvârşi, prin faptul că acel copil poate fi crescut de către o altă familie mai
înstărită care nu poate avea copii, căci după cum ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur: “nu este
părinte cel care naşte un copil, ci cel care îl creşte”.
În ceea ce priveşte eutanasia, ştim foarte bine că nu avem voie să ne curmăm propria viaţă, ci
trebuie să ne rugăm să avem un “sfârşit creştinesc, fără durere, în pace”. Dar omul, care doreşte
să fie autonom, consideră că e stăpân pe propriul trup, uitând că acesta este “templu al Duhului
Sfânt”. Trebuie să îi facem pe aceşti oameni să înţeleagă, de ce Dumnezeu îngăduie boala şi
suferinţa, să le explicăm că ele au un rost şi să le insuflăm mentalitatea lui Iov spunându-le că
Dumnezeu lucrează pedagogic. Bolnavul trebuie să cheme preotul duhovnic, pentru a se spovedi
şi a se împărtăşi. Preotul trebuie să fie în preajma bolnavului, să-l mângâie duhovniceşte până în
clipa în care acesta se preda lui Dumnezeu.
Bibliografie

18
 Izvoare creştine

1. *** 1.Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu aprobarea Sfântului
Sinod, Ed. I.B.M.B.O.R, Bucureşti,F.A.

Cărţi şi manuale

2. Breck, Preot Pr.Dr.John, Darul sacru al vieţii, Tratat de bioetică, ediţia

a III-a, Ed.Patmos, Cluj-Napoca, 2007.
3. ***Bucuria Nunţii Binecuvântate, Cateheze pentru familia creştină, Ed.Cuvântul Vieţii a
Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2011.
4. ***Bioetica şi Taina Persoanei, Ed.Bizantină, Bucureşti, 2006.
5. Breck, John şi Lyn, Trepte pe calea vieţii-o viziune ortodoxă asupra bioeticii-, trad. de
Geanina Filimon, Ed.Sofia, Bucureşti.
6. Feinberg, John S. &Feinberg, Paul D., Ethics for a brave new world, Crossway Books,
Wheaton Illinois.
7. Juvenalie Pr., Teroristii uterului, terorism ştiinţific şi etica începuturilor vieţii, Ed.Anastasia.
8. Petcu, Diac.drd.Liviu, Desfrânarea şi avortul-răni de moarte ale iubirii. O perpsectivă a
Sfinţilor Părinţi în actualitate-, Ed.Fundaţiei Academice Axis, Iaşi, 2008.
9. Raducă, Pr.Prof.Dr.Vasile, Curs Morală Creştină, anul al IV-lea, pentru uzul studenţilor.
10. Stan, Dr.George, Teologie şi Bioetică, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001.
11. Teodoropulos, Arhim.Epifanie, Familiei ortodoxe cu smerită dragoste, Ed.Evanghelismos,
Bucureşti, 2003.

Reviste

12. Apostu D., Drd.George, Eutanasia în lumina morale creştine, în Mitropolia Olteniei, anul
LI, NR.3-4/1999.
13. Bănescu, Pr.Dr.Marcu, Reflecţii teologice în legătura cu eutanasia, în Mitropolia Banatului,
anul XXXVI/1986.

19
Surse electronice

http://www.crestinortodox.ro/religie/viata-este-dar-la-dumnezeu-137942.html,09-12-2015/
h.10.30.
http://www.crestinortodox.ro/morala/avortul-70903.html, 30.11.2015/h.16.35.

20