Regulile de viață pentru creștini ale Sfântului Macarie

Egipteanul

Iată cele 5 reguli de viață de la Sfântul Macarie Egipteanul. Au fost spuse acum 16 secole, dar sunt
prospete și perfect valabile pentru noi azi. Întâi vi le spun, ca să le vedeți pe toate, apoi o să vă explic ce
e de explicat. Mie îmi place în mod deosebit ultima, veți vedea imediat de ce.

Prima regulă. Folosește-ți, în viața ta spirituală, trupul tău ca armă duhovnicească. Atenție: trupul este
armă duhovnicească a omului! Nu-i așa că nu vă așteptați la asta? O să vă explic imediat ce înseamnă.

2. Adevărul cuvintelor tale trebuie să fie confirmat prin adevărul vieții tale. Dacă nu faci așa, atunci viața
ta este ca o pâine fără sare. (137)

3. Primește cu înțelepciune loviturile și jignirile! S-ar putea ca ele să-ți aducă mai mult bine sufletesc
decât laudele și lingușirile. (138-139)

4. Omul lui Dumnezeu trebuie să lupte duhovnicește mai ales în mintea lui, nu doar în trupul lui. (133)
Să luptăm în mintea noastră, nu doar în trupul nostru. Dar cum se duce această luptă? - vă spun
imediat.

5. Pe drumul vieții, ferește-te de cetățile răutății: pofta trupului; iubirea de bani; slava deșartă (și trufia).
Ca să ajungi la Dumnezeu, trebuie să traversezi noaptea cea cumplită și ținuturile secetoase. (140)

În afară de frumuseștea cuvintelor folosite de Sf. Macarie, aceste cinci reguli conțin în ele mult și
profund adevăr.

Trebuie să vă explic mai întâi prima dintre cele cinci direcții: folosește-ți trupul ca armă duhovnicească.

Dar în ce fel este trupul arma spirituală a omului? Sfântul Macarie Egipteanul clarifică parțial, atunci
când spune: Fiul lui Dumnezeu a luat trup de om, și-a luat astfel arma omului. A luat trup de om și și-a
luat astfel arma omului.

Pentru orice creștin începător, trupul nu numai că nu pare a fi partenerul potrivit pentru viața spirituală,
dar mai curând, trupul este călcâiul lui Ahile. E punctul vulnerabil, e locul prin care ne atacă ispitele cele
mai grosolane și aparent irezistibile. Trupul mereu este îndărătnic, trage în spate, vrea lucrurile cu care
s-a obișnuit deja. Vrea confort, vrea mâncare, vrea somn. Trupul este neputincios, este lipsit de vlagă, în
timp ce sufletul are aspirații incomparabil mai înalte - Mântuitorul ne-a spus-o.
Trupul este încăpățânat și lent. De exemplu: să zicem că ai un prieten care se mută în altă locuință și ar
avea nevoie de ajutorul tău cu mobila pe scări. Ai de ales: mergi să-l ajuți, sau stai acasă și citești. Sau te
uiți pe YouTube. Ce preferă trupul tău? Întotdeauna confortul. Bineînțeles.

Ajunși în acest punct, am zice că e limpede. Trupul pare a fi partea slabă a ființei noastre. Și, dacă
recitim acum cuvintele Sfântului Macarie Egipteanul, chiar nu știm cum să le înțelegem: Trupul este
arma noastră spirituală.

Și haideți să înțelegem bine acest cuvânt. El de fapt ne spune că, dacă este bine pus la treabă, trupul
este de uriaș ajutor. Ca un elefant greoi, pe care este foarte greu să-l domesticești, dar după ce ai
făcut-o, este puternic și îți sporește considerabil forțele.

Ce vreau să spun: de fapt, există momente în care trupul face ceea ce sufletul nu poate sau nu știe să
facă. De exemplu: atunci când nu ne putem ruga, motivele pot fi foarte multe. Dar de multe ori, soluția la
o criză sufletească știți care este? Forjarea trupului.

Când sufletul nu funcționează bine, atunci trupul poate să funcționeze eficient în ajutorul vieții noastre
spirituale. Mai exact, nu o dată am avut la spovedit situația aceasta: Părinte, nu mă pot ruga. Am un
blocaj, nu-mi vine să fac asta, ceva s-a întâmplat cu mine… Am în minte acum chiar o situație concretă,
o persoană care chiar așa mi-a spus. Și la această persoană, ca și în alte situații, rezolvarea a venit prin
implicarea trupului. Am recomandat post: chiar dacă nu suntem în perioadă calendaristică de post,
postește timp de două săptămâni. Adică fără carne și lactate. Doar produse vegetale. De ce? Pentru ca
să se producă o schimbare semnificativă a ritmului de viață.

Pentru că, atunci când bagi trupul în criză (nu un cutremur, dar totuși o criză, o perioadă de
constrângere), te poți aștepta la rezultate vizibile. Și, credeți-mă, funcționează. Cele două săptămâni de
post au fost mai mult decât binevenite, au fost exact ceea ce trebuia. Efortul trupului de a posti a fost
urmat de o schimbare la nivel afectiv și duhovnicesc: persoana despre care vă povestesc și-a restartat
viața sufletească.

Iată deci trupul ca armă. Și nu este o situație singulară. Nu cu mult timp în urmă vă spuneam cum făcea
Moise Etiopianul ca să-și țină în frâu valurile amintirii plăcerilor de altădată: și anume, nesomn. Mai
mult, ca să poată sta treaz, căra toată noaptea găleți de apă pentru toți vecinii lui din pustiu. Deci își
folosea trupul ca să scape de o ispită a spiritului, și anume amintirile de care voia să scape.

Mai vem în Pateric numeroase astfel de cazuri. Un părinte, i-am uitat numele, muncea tot timpul, ca să
dea și trupului o activitate, în timp ce mintea se ruga. Ce muncea: împletea funii. Își aducea ramuri sau
trestie, le înmuia, apoi împletea. Și, vă puteți imagina, nu-i ușor să împletești nuiele sau trestie cu
mâinile goale. Numai că, la un moment dat, nuielele s-au terminat. Dar părintele nu voia să întrerupă
munca, nu voia să-și lase trupul să stea. Și atunci ce a făcut? A început să desfacă, să despletească
funiile pe care le făcuse până atunci cu atât de multă migală. După ce le-a desfăcut, s-a apucat să le
împletească la loc. Munca în zadar, ar spune un om al zilelor noastre, dacă ar vedea tabloul acesta. Dar
pentru acest părinte, trupul este un partener al sufletului. Sufletul se roagă, mâinile muncesc. Atât de
strâns este parteneriatul trup-suflet, încât dacă mâinile nu muncesc, nici sufletul nu se poate ruga cu
putere.

Vă mai spun odată, totuși, cum interpretează teologic Sf. Macarie importanța trupului. Iată argumentul
lui: Fiul lui Dumnezeu a avut nevoie de trup, pentru ca moartea Sa în acest trup să contrazică însăși
puterea și veșnicia morții! El a luat trup, pentru ca în trup real, cu dureri inimaginabile, și perfect reale,
jertfa Lui să fie cu adevărat răscumpărătoare.

A doua regulă de viață de la Sf. Macarie Egipteanul:

Adevărul cuvintelor tale trebuie să fie confirmat prin adevărul vieții tale. Dacă nu faci așa, atunci viața ta
este ca o pâine fără sare - adică, nimeni n-o s-o poată mânca.

Nu contează atât de mult că știi ce trebuie făcut. Contează să vrei să faci ceea ce știi că trebuie făcut.
Iar dacă spui altora ce fapte bune de făcut, dar tu nu le faci, atunci nimeni nu te va asculta. Așa cum
nimeni nu mănâncă o pâine fără sare!

Iar avertismentul Sfântului Macarie devine brusc foarte ascuțit: Când vezi pe cineva care îți vorbește
frumos, dar are o viețuire urâtă, amintește-ți de diavolul care vorbea cu Hristos și de cuvântul Scripturii,
care spune că diavolul era cel mai isteț dintre toate viețuitoarele de pe pământ. Dar, adaugă Sf. Macarie,
istețimea nu i-a fost de niciun folos, ba mai degrabă i-a fost spre pagubă, pentru că nu avea nicio altă
virtute!

Regula a treia.
Primește cu înțelepciune loviturile și jignirile! S-ar putea ca ele să-ți aducă mai mult bine sufletesc decât
laudele și lingușirile. (138-139)
Îndemnul Sfântului Macarie are un ecou straniu. De ce? Pentru că el continuă: neînfrânarea iubește
cumva tihna, sănătatea, pacea și bunăstarea.

Să reluăm cu atenție: ești iubitor de tihnă? Sigur, cui nu-i place starea de liniște și pace sufletească? Ești
iubitor de sănătate? Da, îmi doresc să fiu sănătos, chiar mă sperie și mă deranjează să mă doară ceva
vreodată. Ești iubitor de pace? Da, sigur, vreau să fie totul pașnic. Da, dar când vrei întotdeauna pace,
vei face pace și cu cel care neagă adevărul (iar adevărul nu-i al tău, adevărul te depășește pe tine ca
persoană fizică), vei face pace și cu cel care îi nedreptățește și-i agresează pe alții (și cine te crezi ca
să-ți permiți să ierți în numele altora?)

Ești deci iubitor de tihnă, de sănătate, de pace și de bunăstare? Avertismentul Sfântului Macarie
Egipteanul: ai grijă, efectul lor cumulat este deriva. Adică: ești în pericol să pierzi controlul. O să
deraiezi.

Și atunci, ce poți să faci?

Nu e nicio filozofie, iată ce ai de făcut: fugi de confortul vorbelor dulci, al laudelor catifelate. Fugi de cel
care-și dă ochii peste cap când îți spune ce ești cel mai grozav dintre toți.

Te-a jignit cineva? Pomenește-l la rugăciune, ți-a făcut cel mai mare bine. Că nu te bagă în iad cel care te
jignește pe nedrept, ci cel care te înalță cu laude, fie ele și binemeritate!

A patra regulă:
Omul lui Dumnezeu trebuie să lupte duhovnicește mai ales în mintea lui, nu doar în trupul lui.
Principiul ăsta mi se pare atât de actual, atât de nemuritor, de fapt. Iată cum explică mai departe Sf.
Macarie: să gândești mereu la înțelesurile curate ale lucrurilor din jurul tău. Fiecare lucru poate fi privit
frumos sau urât, curat sau murdar. El poate fi curat, dar îl murdărești tu, dacă nu-l înțelegi cum trebuie.

De exemplu, o clădire nou zugrăvită este o lumină pentru locuitorii de pe strada respectivă, și pentru
trecători, dar pentru unii băieți din cartier este un loc numai bun ca să-l murdărească cu graffiti. Sau, un
tablou într-o expoziție este o operă admirată de toți. De toți, mai puțin de cel care vrea să fure tabloul.
Pentru el, opera de artă nu e frumoasă, ci este doar valoroasă financiar. El privește tabloul doar prin
filtrul mizerabil al interesului lui, ceea ce-l face să piardă complet din vedere esența operei respective.

Atenție, deci, cum privești. Realitatea din jurul tău ia forma minții tale. Ce înțeles dai în mintea ta lumii
întregi care te înconjoară? Dacă mintea ta este plină de suspiciune, de pesimism, sau poate de
senzualitate, de căutarea continuă a plăcerii, de dușmănie și ură, de dureri provocate de diferitele tale
neîmpliniri - atunci te îndepărtezi de adevărul și de bucuria vieții.

Am ajuns și la a cincea regulă. Iat-o:

Pe drumul vieții, ferește-te de cetățile răutății: pofta trupului; iubirea de bani; slava deșartă (și trufia).
Ca să ajungi la Dumnezeu, trebuie să traversezi noaptea cea cumplită și ținuturile secetoase.

Cele trei cetăți ale răului: pofta trupului (senzualitatea deci), iubirea de bani (adică atașamentul față de
banii pe care îi ai, dar și de banii pe care nu-i ai!) și slava deșartă (adică mândria cu toate formele ei).

Dar ce-mi place cel mai mult aici sunt cele două formule prin care Sfântul Macarie descrie căutarea. Ești
tot timpul în căutarea a ceva. Pentru omul fără Dumnezeu, căutarea își propune drept țintă faima (ești
celebru? Ești împlinit. Așa crede aproape orice om care n-a trecut încă prin viață.) Sau căutăm banii,
care bineînțeles că nu-ți aduc fericirea, dar lasă să am eu întâi banii, că după aia mă descurc. Și așa mai
departe. Căutările sunt bezmetice și țin de ceva care stă la rădăcina construcției noastre ca ființe
afective și raționale: avem nevoie de sens. Viața noastră are nevoie de un scop și de un înțeles. Fericit cel
care înțelege la timp că sensul ți-l dă credința în Dumnezeu și legătura dintre tine și El, care se
construiește pe baza acestei credințe.

Dar până acolo, - și aici este partea dramatică, dar minunat exprimată de Sfântul Macarie - până acolo
ai de mers, frate, prin noaptea cea cumplită. Și prin ținuturile secetoase. Crezi că drumul credinței ar
trebui să fie simplu? Crezi că drumul credinței e ca o plimbare cu șalupa prin Delta Dunării, într-o
după-amiază de iunie? Nu, nici vorbă, nu-i așa. Ai de trecut noaptea cea cumplită. O să fii derutat, o să
crezi că ai pierdut drumul, și o să te simți singur. O să ai parte de spaime și de întrebări la care nu-ți
răspunde nimeni. Dar n-ai încotro. Mergi mai departe. Iar când nu e întuneric, va fi secetă cumplită. De
multe ori o să simți că n-ai bucurie, că n-ai roade. Că n-ai speranță.

Dar mergi mai departe. În ciuda tuturor dezamăgirilor și în ciuda tuturor piedicilor, urmează-ți drumul.
Dumnezeu nu-l pierde niciodată din ochi pe cel care-l caută cu inima.

Acestea au fost cele cinci principii de viață ale Sfântului Macarie Egipteanul. Le-am cules din omiliile lui.
Pentru cine nu știe, Sfântul Macarie s-a născut în anul 300 și a murit în 391. Contemporan deci cu
Sfântul Împărat Constantin cel Mare, cu primele două sinoade ecumenice, contempăran cu Sf. Ierarh
Nicolae și cu marii sfinți capadocieni. A fost ucenic al Sfântului Antonie cel Mare și este cunoscut ca un
mare ascet. S-a retras de tânăr din lume și mereu a adăugat trepte și mai grele, și mai grele la asprimea
viețuirii sale monahale. Este unul dintre marii locuitori ai deșertului încreștinat din Egipt.

Omiliile Sfântului Macarie le puteți citi integral în volumul acesta: este volumul 12 din colecția Părinți și
Scriitori Bisericești, ediția nouă, editura Basilica a Patriarhiei. Îmi place mult această ediție a colecției
PSB, hârtie și tipar de calitate, traducere actualizată, studii introductive care te ajută foarte mult. Sunt
comori ale credinței, este o binecuvântare că le avem.

În omiliile sfântului Macarie veți găsi multe alte sfaturi de viață creștină. Eu le-am ales pe cele cinci de
astăzi într-o ordine nesistematică, iar titlul de Reguli de viață n-o să-l găsiți în Omilii. Este, deci, o listă
deschisă, pe care vă invit să o completați!

Domnul să fie cu noi toți!