„Acest soi de diavoli nu iese decât numai cu post şi rugăciune.

Iubiţi credincioşi,

Cuvintele acestea, rostite de Domnul noastru Iisus Hristos, au constituit

explicaţia pe care El a dat-o ucenicilor Săi, atunci când aceştia l-au întrebat de ce ei
nu au putut să scoată diavolul din copilul lunatic.
Asupra înţelesului acestor cuvinte aş dori să stăruim astăzi.
Mai întâi, să ne punem serios întrebarea dacă aceste cuvinte ne privesc sau nu
pe fiecare dintre noi. S-ar putea întâmpla să ni se pară că nu suntem vizaţi de aceste
cuvinte, de vreme ce ducem o viaţă tihnită, plăcută, ne simţim bine şi nu părem deloc
a fi bântuiţi, nu lăsăm deloc impresia că vrăjmaşul diavol are vreo lucrare împletită în
firea noastră sau în mintea noastră.
Însă, dacă citim învăţăturile Sfinţilor Părinţi, aflăm că lucrurile nu stau tocmai
aşa. Potrivit învăţăturii noastre ortodoxe, la Botez, satana este izgonit din inima
omului şi adâncul fiinţei noastre se îmbracă în Hristos. Spun Sfinţii Părinţi că la
Botez, Mântuitorul Iisus Hristos Se sălăşluieşte în „altarul inimii”, adică în cel mai
adânc centru al fiinţei noastre. Practica vieţii liturgice exprimă convingerea aceasta
prin cântarea de la Botez, care spune: „Câţi în Hrists v-aţi botezat, în Hristos v-aţi
îmbrăcat.”
Aşadar, de la Botez, Mântuitorul Iisus Hristos Se sălăşluieşte în inima fiinţei
noastre, izgonind afară pe satana, care, potrivit Sfinţilor Părinţi, se retrage în simţuri.
De aici, potrivnicul mântuirii încearcă să învăluie mintea omului şi să prindă voinţa
din nou în mrejele sale. Din simţuri, prin patimile plăcerii – adică prin tot ceea ce
oferă plăcere trupului – vrăjmaşul mântuirii îşi întinde ghearele spre inima omului, pe
care vrea să o redobândească. Prin plăcerea pe care o produc patimile, vrăjmaşul
încearcă să înfluenţeze mintea omului şi să-i câştige inima.
 Ce face postul?
Postul nu face decât să slăbească uneletele cu care satana lucrează asupra
sufletului; altfel spus: îi mai taie ghearele; mai taie ascuţimea plăcerii.

Despre stomac, au spus Sfinţii Părinţi că este „capitala patimilor”. El dă tărie

omului dinafară asupra omului dinăuntru.
Există o strânsă legătură între această „capitală a patimilor” – adică stomacul
– şi patimle minţii. Deşi stomacul e trupesc, iar mintea e netrupească, totuşi între ele
se realizează o strânsă legătură, după cum spune Sf. Ioan Scărarul că: „Mintea fiind
netrupească, de la trup se spurcă şi se întunecă.”
Despre legăturile care se fac între stomac şi celelalte patimi, Sf. Ioan Scărarul
zice: „Mintea celui ce posteşte se roagă cu trezvie, pe când mintea celui neînfrânat e
plin de gânduri necurate”.
„Săturarea pântecelui usucă izvoarele lacrimilor, pe când un pântece uscat
prin înfrânare izvorăşte apa lacrimilor.”
Între lăcomie şi desfrânare, legătura este mai uşor de înţeles:
„Cine slujeşte pântecelui şi totodată vrea să biruie duhul desfrânării, acela e
asemenea celui ce vrea să stingă focul cu untdelemn.”
Între smerenie şi stomac ar părea că n-ar fi nicio legătură. Şi totuşi:
„Când pântecele e strâmtorat, atunci se smereşte şi inima, dar dacă pântecele
e odihnit cu mâncarea, atunci şi inima se trufeşte.”
Dacă vrem să urmăm pe Domnul Iisus Hristos pe calea „cea strâmtă şi cu
chinuri”, trebuie neapărat să strâmtăm şi pântecele nostru, căci altfel, făcându-i pe
plac şi lărgindu-l, vom lepăda calea cea strâmtă şi ne vom trezi apucându-o pe calea
largă a pierzării.
Pe mulţi, nevoinţa postului îi sperie.
 Trebuie să se ştie că nevoinţa postului e o treabă de durată, de dreaptă
socoteală şi de sănătate.
Am spus, mai întâi, că e o treabă de durată. Adică, trupul trebuie desprins cu
postul treptat, încetul cu încetul, pe neobservate şi menţinute toate poziţiile câştigate.
În privinţa aceasta, canonul stabilit de Sfinţii Părinţi este acesta: a nu mânca până la
saturare. „Cât mai ai poftă, să o tai.”
Am spus, apoi, că postul e şi o chestiune de sănătate. Pentru a spori cu nevoinţa
postului în războiul împotriva patimilor plăcerii este nevoie de o bună sănătate
trupească şi un bun echilibru sufletesc. Acestea se probează în timpul încercărilor.
Dacă aceste condiţii – sănătatea trupească şi echilibrul sufletesc – nu se îndeplinesc,
rezultatele sunt negative: Un sistem nervos slăbit, mai rău se dezorganizează cu
foamea - o sănătate slabă, mai slabă ajunge prin post. Cu toate acestea, practica a
făcut şi dovezile contrare, anume: postul însoţit de muncă a vindecat organismul de
multe boli. Unele boli sunt generate de patimi. Trândăvia e teren de boală, lăcomia de
asemenea. Astfel de boli cu astfel de cauze se vindecă prin post şi prin muncă.
Trebuie ştiut că munca este o osteneală înrudită cu postul. Şi munca slăbeşte
puterea trupului asupra sufletului. Un organism topit cu postul şi slăbit cu munca nu
mai are putere să schimbe convingerile conştiinţei.
Iată ce spune Preacuviosul părinte Arsenie Boca despre rostul nevoinţei
postului:
„Cu trupul nu putem trata decât prin post. El nu ştie şi nu cunoaşte convingeri.
El nu ştie de suflet, nu ştie şi nu crede în Dumnezeu. În schimb, umblă fără ruşine
după toate patimile plăcerii şi fuge disperat de durere. De aceea trebuie uscate şi
mocirla şi lemnul umed, căci în mocirlă uscată porcii patimilor nu se mai scaldă, iar
în focul Duhului Sfânt arde numai lemnul uscat.”
Această nevoinţă de uscare treptată a trupului trebuie însoţită de rugăciune.
Despre rugăciune s-au spus şi se pot spune multe. Pentru a nu lungi acum cuvântul,
spun doar atât: A trăi cu conştiinţa atotprezenţei lui Dumnezeu sau a te ruga neîncetat
este unul şi acelaşi lucru.
Cea mai scurtă, mai cuprinzătoare şi mai la îndemână rugăciune este
rugăciunea numelui lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul.”
Între persoana reală a lui Iisus Hristos şi numele Său din rugăciune există o
strânsă legătură. Mântuitorul Iisus Hristos este prezent în numele Său. Puterea
numelui Său se întinde peste tot sufletul nostru, dacă este chemat, curăţindu-l. Puterea
lui Iisus Hristos din numele Său ajută mintea să lupte cu duhurile răutăţii, cu săgeţile
aprinse ale vicleanului. Aceasta este ceea ce a zis Domnul că „Fără de Mine, nu
puteţi face nimic.” Adică fără El, fără ajutorul pe care Domnul Hristos îl dă minţii
noastre, ea nu se poate apăra de cursele vicleanului, şi nu poate inima să scape de
ispitele plăcerii şi de frica de durere.

Iubiţi credincioşi,
În lumina explicaţiilor Sfinţilor Părinţi – pe care le-am amintit – pot fi înțelese
cuvintele Mântuitorului „Acest soi de diavoli nu ies decât cu post şi rugăciune.”
Botezul în Hristos i-a scos pe diavoli din locul cel sfânt al fiinţei noastre,
îmbrăcând Hristos adâncul nostru. Postul îi scoate şi din simţuri, unde năşteau
patimile plăcerii; iar puterea Numelui lui Iisus îi alungă din gânduri, răpind mintea
din robia lor.
În preajma puterii dumnezeieşti care cuprinde firea noastră dinăuntru spre
înafară, luminându-o, cei răi nu mai au nicio putere.
Hristos Cel ce i-a biruit în pustia Carantaniei, Cel ce i-a biruit între oameni, Cel
ce i-a biruit în iad, Acelaşi este Care îi biruie şi în sufletele şi în firea noastră. Căci,
precum a făgăduit, cu noi este până la sfârşitul veacurilor. Amin.