Atat de clar imi apare diferenta, privindu-mi parintii si nu doar pe ei, dintre patimi ale inimii si

patimi ale mintii. In patimile inimii - adica in inima care este imbolnavita de pacat – (si cati
dintre noi suntem sanatosi?) apare in primul rand curvia. In ultimele saptamani am resimtit, pana
la inceputul postului, valuri ale curviei, dar venind asa, amestecate cu o frumoasa dorinta de
iubire, comuniune si imbratisare a aproapelui. Pe acolo se strecoara adesea vrajmasul, speculand
aceasta nevoie a noastra de a fi impreuna cu aproapele, care nu e altceva decat firescul nostru.
Cata binecuvantare, ortodoxia. Omul cel duhovnicesc are iubirea curata, neamestecata cu iubirea
patimasa.

Bineinteles ca patimile cuprind si mintea si inima deodata, dar simt o preponderenta oarecare, ce
ma ajuta in separarea asta teoretica.

Patimile mintii sunt si ele nenumarate, dintre care in primul rand judecarea, care conduce la
dezbinare. Inima uneste, caci ea savarseste chemarea iubirii, insa in acelasi timp unirea facuta in
pacat, fara harul Domnului, surpa fiinta omeneasca. Mintea separa, dar separand prin judecata,
ea duce la schizofrenie. Cand mintea incearca sa opreasca inima de la patima din exterior, ea isi
accelereaza activitatea si in cele din urma asta conduce la epuizare nervoasa. Cu adevarat, mintea
coborata in inima, prin rugaciune pare a fi si, dupa cum spun sfintii, este calea imparateasca a
mantuirii. Cand mintea vede inima bolnava de patimi, ea fuge si cauta sa stea departe, in raceala
aceea insuportabila si crunta, in gheturile negarii. Acolo, bineinteles, rataceste prin aceasta
negare in taramurile fanteziei si imaginarului, pana se imbolnaveste.

Omul, barbat si femeie, cauta aceasta unire salvatoare in exterior, dand curs unei dorinte confuze
de a se contopi cu celalalt, dar adevarata cautare este interioara, si unitatea fiintei noastre este tot
interioara. Pentru ca regasind aceasta unitate cu si in adancul nostru, al inimii noastre, simultan
suntem unitari cu aproapele si cu Dumnezeu.

De unde stiu toate astea daca nu le am? Intuitiv, pentru si datorita ranilor mele exterioare ma
simt mereu trimis inauntru? Despre ceea ce e in afara mea pot vorbi, totusi, putin mai mult, caci
acolo am trait si m-am ranit:

Mitul sferei barbat-femeie, care se reface prin alipirea jumatatilor este pagan. O unire exterioara,
de genul “jumatate tu-jumatate eu”, este, initial o negare, o neglijare si finalmente o asasinare a
acelei jumatati din noi insine pe care o substituim prin celalalt. De aceea, orice mare iubire asa
zis romantica sfarseste tragic, pentru ca sfarsitul relatiei inseamna implicit si moartea noastra ca
unitate.

Intre barbat si femeie, o iubire-legatura neortodoxa, deci sortita suferintei si mortii, poate fi
formalizata astfel: ½ + ½ = 1

Intre barbat si femeie, o iubire-legatura prin Taina Cununiei, deci o unire autentica, deci o unire
ortodoxa, deci sortita vesniciei si deci vietii, este formalizata astfel: 1+1 = 1. De aceea e taina.

Orice privitor care foloseste logica mintii, va alege prima legatura. Omul duhovnicesc stie insa
ca Dumnezeu l-a facut deplin, iar prin Sfanta Taina a Cununiei, unu plus unu fac unu (“vor fi
una, un singur trup”). Ba as indrazni sa fortez lucrurile si sa spun ca acel plus, care relationeaza
pe barbat cu femeie, nu prea exista in duhovnicie, ci el este inlocuit de Insusi Domnul
Dumnezeu, care nu este o relatie (ceva impersonal) ci este Persoana Vie. In unitatea finala,
Domnul este prezent in acel unu al barbatului si al femeii, deci acel unu final este de fapt, daca
ne-am uita mai atent, trei, deci treime: barbat, femeie si Domnul, fiecare persoana deplin fiind
prezenta acolo. Dar mintea, desi foloseste analogii indepartate si simboluri insuficiente si
imprecise, nu poate intelege Taina Cununiei.
De aceea tainele raman taine.

Uneori, intalnim oameni fata de care simtim: “acesta stie mai bine decat mine unde ii este
inima”. Atunci, simtim un impuls puternic de a sta in prezenta lui, pentru ca el traieste in pace si
bucurie. Ne simtim indirect iubiti si iubitori in prezenta unui astfel de om. Pentru ca suntem in
realitate toti Una, si rezonam unul in celalalt. Insa noi interpretam prost, deformat aceasta
chemare a celuilalt, si incercam sa-l fortam sa ne primeasca in inima lui, crezand ca intrand
acolo, astfel ne vom gasi odihna si mantuirea. De aici se nasc multe tragedii. In realitate, noi
trebuie sa-L cautam pe Domnul, care mereu ne primeste in Iubirea Sa si astfel ne odihneste. In
prezenta unui om care stiu si simt ca si-a gasit pacea si bucuria inimii, eu nu trebuie sa incerc sa
ma hranesc cu ceea ce are el, rapindu-i astfel bunul cel de pret, ci trebuie sa ma rog Domnului sa
arate mintii mele unde este propria mea inima. Astfel, celalat ma ajuta indirect, prin marturia lui,
sa ma regasesc pe mine insumi in Domnul.

Acestea sunt firave inceputuri ale vietii duhovnicesti. Sf. Siluan se ruga pentru intreaga lume si
toti oamenii erau cuprinsi in iubirea inimii lui. Un sfant cu adevarat mare. Mult s-a milostivit
Domnul de el.

Revenind, o iubire adevarata, deci curata, deci crestina, (atat de rar intalnita) aduce alaturi doua
fiinte depline (insa numai in Domnul suntem deplini), care isi cunosc fiecare, si independent una
de cealalta, atat unde este lacasul mintii, cat si al inimii, ba, mai mult, au mintea si inima unite
prin rugaciune, deci implicit si o frumoasa si puternica legatura (interioara) cu Domnul.
Crestinul, care este deci persoana, care a ajuns cu adevarat sa inteleaga ce este persoana, care isi
intelege corect deci constitutia sufleteasca, stie ca nu poate suplini nici o lipsa a sufletului sau
prin celalalt, prin aproapele, fara sa-si pericliteze astfel insasi alcatuirea buna a sufletului sau,
daca nu si mantuirea. Golurile, lipsurile noastre sunt implinite autentic numai prin si de catre
Domnul, El este cel care Stie cum sa umple si sa vindece ceea ce pacatul a distrus in noi.

Altfel, daca incerc sa-mi vindec mintea bolnava, intrand intr-o relatie codependenta cu o minte
cat de cat sanatoasa, fara rugaciune si fara Domnul, mai degraba voi imbolnavi si cealalta minte
si vom avea astfel, doua minti bolnave, deoarece pacatul mereu isi trage spuza. La fel si cu
inima, o inima bolnava, cautand sa se vindece printr-o inima sanatoasa neancorata in Domnul,
prin viata Bisericii, va sfarsi prin a imbolnavi si cealalta inima, sau cel putin prin a o secatui.

Asta nu inseamna ca nu e bine sa cautam, bolnavi fiind, compania oamenilor care au mintea sau
inima sanatoase cat de cat. Majoritatea oamenilor suntem afectati de pacat. Dar e intotdeauna
bine ca, intelegand ca suntem bolnavi, si cu mintea si cu inima, sa ne apropiem de ceilalti nu cu
gandul de a trai langa ei parazitand sanatatea lor afectiva sau mintala, ci, prin rugaciune,
incercand sa invatam de la ei, pas cu pas, sanatatea sufleteasca. Astfel, vindecarea este grabita si
primeste binecuvatarea lui Dumnezeu. Iar apoi, la randu-ne, vom putea depune marturia cea
buna, pentru altii, care au mare nevoie de ea.