Biserica - spital duhovnicesc

Sfintii Parinti spun ca oamenii nu trebuie impartiti in persoane bune si rele, ci in persoane bolnave, persoane care se afla in curs de vindecare si persoane care au primit vindecarea. Nu intamplator, preotul spune in rugaciunea pe care o citeste credinciosilor inainte de a-i spovedi: "Ia seama dar, de vreme ce ai venit la doctor, sa nu te intorci nevindecat". Omul din zilele noastre nu se mai simte bolnav, de aceea nici nu mai alearga la preot. Iar multi din cei care ajung in biserica, nu mai au constiinta ca se afla intr-un spital duhovnicesc. Atat de mult s-au despartit de Dumnezeu, incat ei se cred doar trup. Si in astfel de situatii, nu exista pentru ei decat o singura vindecare, trupeasca, iar pe aceasta o cauta dincolo de biserica. Dar omul nu este doar trup, este si suflet. Si nu doar trupul este afectat de pacat, ci intreaga fiinta a omului - trup si suflet. Iar Biserica are putere sa daruiasca nu doar vindecare sufleteasca, ci si trupeasca, pentru ca Hristos este Doctorul sufletelor si al trupurilor. Cel care intra in biserica trebuie sa intre cu credinta ca este prezent intr-un spital duhovnicesc. Perceperea bisericii ca spital, presupune neaparat recunoasterea faptului ca esti bolnav si ca ai nevoie de vindecare. Medicamentele si modul de administrare de aici este divers. De exemplu, unii sunt vindecati prin cuvant. Iar ca sa intelegem cat de puternic este cuvantul, e de ajuns sa ne amintim ca Mantuitorul il ridica pe Lazar din moarte prin rostirea a trei cuvinte: "Lazare, vino afara" (Ioan 11, 43). Altii se vindeca prin simpla prezenta langa oamenii plini de Duhul Sfant. Din Pateric aflam ca trei parinti mergeau la Sfantul Antonie pentru cercetare spre mantuire. Si doi ii adresau intrebari pentru gandurile lor, iar al treilea tacea intotdeauna. Iar dupa o vreme, avva Anonie i-a spus celui ce tacea: Iata, atata vreme ai de cand vii aici si nimic nu ma intrebi! Iar fratele i-a raspuns: destul imi este numai sa te vad, parinte. Unii sunt vindecati prin mustrare, altii prin lauda, iar alte persoane prin ambele forme, insa la timpul potrivit. De aici rezulta ca in Biserica exista o multime de medicamente pentru vindecare. Important este sa nu intram in biserica pentru satisfacerea curiozitatii. In astfel de cazuri cuvintele si tainele din biserica nu transfigureaza viata. Ori de cate ori intram in biserica sa avem constiinta ca intram intr-un spital spre a primi vindecare. Cine nu a facut experienta aceasta, sa o faca. Este cel mai dureros lucru sa intri in biserica bolnav si sa iesi din ea netamaduit. Nu uitati ca cel care ramane nepasator fata de boala sa trupeasca, intr-o zi va muri din cauza ei. Acelasi lucru se intampla si cu boala sufleteasca, aduce moartea sufleteasca. Iar daca ne-am vindecat, sa avem permanent in minte cuvintele Mantuitorului:

"Iata ca te-ai facut sanatos; de acum sa nu mai gresesti, ca sa nu-ti fie ceva mai rau" (Ioan 5, 14).

Pentru ca viata noastra sa nu fie lipsita de roade, trebuie sa avem in vedere mai ales modul in care lucram cele auzite de la preoti ori citite in cartile duhovnicesti. Astfel, se stie ca faptele bune pot mantui sau nu, in functie de miscarea inimii celui care le savarseste: din iubire de Dumnezeu si de aproapele, ori din mandrie si ingamfare.

Sporirea diavoleasca Rugaciunea a treia a Sfantului Macarie cel Mare, cuprinsa in rugaciunile de dimineata, ne arata o cursa mai putin cunoscuta a diavolului: sporirea diavoleasca. "Sculandu-ma din somn, catre Tine, Stapane, Iubitorule de oameni, scap si spre lucrurile Tale ma nevoiesc. Ma rog Tie, ajuta-mi cu milostivirea Ta in toata vremea si in tot lucrul. Izbaveste-ma de toate lucrurile lumesti cele rele si de sporirea diavoleasca izbaveste-ma si ma du intru Imparatia Ta cea vesnica. Ca Tu esti Facatorul meu si Purtatorul de grija si Datatorul a tot binele si in Tine este toata nadejdea mea si Tie slava inalt, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin." Fie ca sporim tot mai mult in cele lumesti, gandind ca bunastarea nu ne impiedica sa ne mantuim, atata timp cat nu furam si nu dam in cap nimanui, nemaiavand astfel timp de cele duhovnicesti, fie ca sporim in cele "duhovnicesti", insa nu cu ajutorul lui Dumnezeu, ci din mandrie si ingamfare, diavolul se arata intotdeauna multumit. In primul caz, ne leaga inima cu lanturi nevazute de lucruri vazute, lumea aceasta intrand tot mai mult in sufletul nostru, iar in al doilea caz, ne intuneca mintea, prin inselare, crezandu-ne tot mai buni si mai curati, daca nu chiar sfinti. Putem spori in rele, gandind ca sunt bune. Mai grav, putem spori in bune, insa in chip rau. Sporirea diavoleasca este mai periculoasa atunci cand savarsim binele numai aparent, iar nu in realitate. Indemnand spre ascultarea de Dumnezeu intru toate, cu inima smerita, Mantuitorul spune ca vor veni la Judecata si aceia care au savarsit faptele cele bune, insa nu spre slava lui Dumnezeu. "Multi Imi vor zice, in ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu in numele Tau am proorocit si nu in numele Tau am scos demoni si nu in numele Tau minuni multe am facut? Si, atunci, voi marturisi lor: Niciodata nu v-am cunoscut pe voi. Departativa de la Mine cei ce lucrati faradelegea" (Matei 7, 22-23).

Despre cel care lucreaza cele bune in chip gresit, Sfantul Simeon Noul Teolog spune: "Inima lui se trufeste, incetul cu incetul, fara a pricepe el aceasta cu inima; i se pare ca cele savarsite de el sunt rodul harului dumnezeiesc, spre mangaierea lui, si roaga pe Dumnzeu ca sa-l invredniceasca a petrece pururea in aceasta stare. Acesta este semnul inselarii." La randul sau, Sfantul Ioan Scararul spune: "Oricat de inalte ar fi nevointele noastre, daca nu am dobandit inima indurerata (pocainta), atunci nevointele noastre sunt si mincinoase si desarte." Despre cei care sunt stapaniti de o ravna diavoleasca spre cele bune, Sfantul Ierarh Nectarie din Eghina spune: "Cel ce are ravna, dar fara cunostinta, rataceste in gandurile si lucrarile sale. Inchipuindu-si ca lucreaza pentru slava lui Dumnezeu, calca legea iubirii pentru aproapele. Fierband in zelul sau, faptuieste cele potrivnice poruncilor legii si voii dumnezeiesti. Faptuieste raul, ca sa se intample ceea ce crede el a fi binele." Gandurile mai ales ne arata calitatea sporirii noastre, daca este diavoleasca sau duhovniceasca. Sfantul Vasile cel Mare, intr-una din rugaciunile pentru Sfanta Impartasanie, spune: "Sa-mi fie mie Sfintele Tale Taine spre tamaduire si curatire, spre luminare si paza, spre mantuirea si sfintirea sufletului si a trupului, spre izgonirea a toata nalucirea, a faptei rele si a lucrarii diavolesti, care se lucreaza cu gandul intru madularele mele." Precum vedem, "lucrarea diavoleasca" sporeste in noi mai ales prin ganduri (inspirate de diavol, straine de Dumnezeu). De cele mai multe ori, diavolul ne arunca un gand, iar noi il sporim in zeci de idei proprii. Astfel, primind ganduri straine si crezand ca sunt ale noastre, ajungem sa lucram draceste chiar si atunci cand savarsim faptele cele bune, spre bucuria diavolului, care se bucura de "sporirea" noastra, pe care noi o credem buna. Sporirea diavoleasca este, de fapt, o sporire aparenta, o indepartare a noastra tot mai mult de Dumnezeu, care sta pe loc, asteptand intoarcerea noastra spre El, cu smerenie si cu iubire. Daca insa inmultirea gandurilor si a faptelor rele, chiar fara voie, este o "sporire" rea care poate fi observata mai usor, trairea aparent duhovniceasca este o "sporire" foarte periculoasa, ea avand drept temelie judecata semenilor, slava de sine si mandria. Orice gand-cuvant-fapta suntem datori sa-l trecem prin focul inchinarii inaintea lui Dumnezeu, cu inima smerita si iubitoare, ca nu cumva sa zidim viata noastra pe ganduri inselatoare (nisipoase), asemanandu-ne "barbatului nechibzuit care si-a cladit casa pe nisip; si a cazut ploaia si au venit raurile mari si au suflat vanturile si au izbit casa aceea, si a cazut; si caderea ei a fost mare", ci pe harul Duhului Sfant, care ne pazeste pe noi de orice inselare, asemanandu-ne "barbatului intelept care a cladit casa lui pe stanca; a cazut ploaia, au venit raurile mari, au suflat vanturile si au batut in casa aceea, dar ea n-a cazut, fiindca era intemeiata pe stanca" (Matei 7, 24-27).

Prietenia

Prin "prietenie" se defineste relatia ce ar fi trebuit sa existe intre doi oameni, dar care din pacate in ultimul timp este subestimata. Ne incredintam usor in "vorbele" scrise prin posta electronica si uitam cat de frumoasa este o relatie simpla, o intalnire. Cu totii suntem dornici de a avea prieteni, insa de cele mai multe ori nu facem nimic pentru a ne apropia de omul ce sta langa noi. Suntem supusi tentatiei de a vedea defectele pe care le are, trecem cu vederea partea buna. Vrem sa dobandim fara sa daruim Nu exista lucru mai de pret ca prietenia. Si oricat de dificil ne-ar parea ca sa ne facem prieteni, tot atat de usor este a fi noi prieteni -in primul rand- pentru ceilalti. Prietenia este o necesitate pentru noi, castigul pe care fiecare din noi il poate avea din iubirea de aproapele. Cu totii am intalnit de multe ori suflete care am simtit ca ne sunt apropiate, datorita faptului ca avem aceleasi hooby-uri, sau gusturi asemanatoare pentru lucrurile pe care vrem sa le avem. Esenta nu este dorinta comuna pe care o are fiecare din noi, ci felul in care incerc sai fiu alaturi. Daca suntem prieteni pai "Prietenul iubeste in orice vreme, iar la nenorocire el e ca un frate." (Pilde 9,17)! Si daca tot vorbeam de castig: "Prietenul credincios este acoperamant tare, si cel ce l-a aflat pe el, afla comoara." (Intelepciunea lui Iisus Sirah 6, 14). Deci, fericiti cei ce au prieteni! Prin prietenie ni se face cunoscuta prezenta nevizibila cu ochiul liber a Domnului in viata noastra. Daca pentru fiecare din noi prietenul reprezinta un SPRIJIN, UMARUL pe care putem plange, SIGURANTA ca nu suntem singuri, SFATUL pe care-l avem intotdeauna la indemana, BUCURIA ca exista acest suflet in viata noastra, AJUTORUL de care de cele mai multe ori ne indoim ca-l avem de la Domnul, INCREDEREA in noi si in cel de langa noi, FRATELE de care avem nevoie, "Prietenul credincios este LEACUL VIETII..." (Iisus Sirah 6,16). "Multi oameni se lauda cu marinimia, dar un prieten adevarat cine-l afla?" spunea Solomon in Pildele catre fiul sau (20, 6). N-ar fi trist sa stim ca am avut langa noi oameni ce ar fi vrut sa ne fie prieteni? Sau mai trist, am fost atat de orgoliosi incat orice lucru sau vorba spusa de prieten ne-a durut, uitand ca de buna credinta sunt ranile pricinuite de un prieten (Pilde 27,6). Cu totii am trecut prin ranile unei prietenii, dar uitam ca de cele mai multe ori poate chiar noi am fost cauza suferintei. Iar faptul ca ne-am pierdut increderea in oameni nu inseamna ca nu exista. Ramanem la durerea pricinuita de tepusa trandafirului, neglijam frumusetea florii si aroma eiVorba prietenului daca este spusa din dragoste izvorata dintr-un suflet curat, ajunge la inima si vindeca; caci "Undelemnul si miresmele inveselesc inima, dar tot asa de dulci sunt sfaturile unuim prieten care pornesc din suflet" (Pilde 27,10). Ramanem de cele mai multe ori in deznadejde, dar ne facem noua rau. Nu suntem toti la fel, "Precum nu se aseamana fata cu fata, tot asa inima unui om cu inima altuia" (Pilde 27,19). Asta nu inseamna ca nu avem puterea de a ne gasi prieteni, nu inseamna ca cei de langa noi nu ne pot fi prieteni. Poate ca ne lipsesc manierele prin care putem face prieteni,

sau poate nu avem comportamentul necesar pentru a ne manifesta nevoia si dorinta de a fi cu ei. Asta nu ar trebui sa ma impiedice sa incerc a invata, devine o scuza ieftina; sau dovada un egocentrism acut! Atunci cand iubesc pe cel de langa mine, nimic nu ma impiedica sa-i fiu prieten!... Faptul ca avem aceeasi dorinta de a avea prieteni este inca o dovada ca am fost creati a trai in comuniune prin iubire, a ne bucura prin impartirea cu cei de langa noi de tot ce avem. Prin aceasta relatie de prietenie reintram in bucuria si harul Raiului, putem face posibila trairea adevarata a invataturii lasate de Mantuitorul pe acest pamant. Ar fi de folos sa ne gandim mai des ce ne uneste in viata aceasta, si nu ce ne desparte Treapta cea mai inalta pe care poate ajunge o relatie este prietenia. Si spun aceasta deoarece Insusi Hristos spune ucenicilor: "Voi sunteti prietenii Mei, daca faceti ceea ce va poruncesc. De acum nu va mai zic slugi, caci sluga nu stie ce face stapanul sau, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru ca toate cate am auzit de la Tatal Meu vi le-am facut cunoscute" (Ioan 15, 14-15). Si noi suntem ucenicii Lui, caci suntem crestini. Intelegeti?...Avem Prieten pe Hristos prin credinta, iar prin omul-prieten simt ajutorul Lui!