ărintele Iulian Lazăr de la Prodromu: “Dacă

omul s-ar întoarce la post şi la rugăciune,

viaţa pe acest pământ s-ar schimba pentru
toţi”
3 April 2014 1 Comment

Părintele Iulian Lazăr este duhovnicul Schitului

Prodromu de la Muntele Athos. La Sfinţia sa se spovedesc şi părinţi români de la alte chilii.
Privesc fotografia părintelui, la chipul lui blând, luminos, ochii albaştri, barba albă, mâinile
strânse pe Sfânta Cruce şi desluşesc un om al lui Dumnezeu, împăcat cu Creatorul Său. Cu
ajutorul harului, împacă de o viaţă pe mulţi cu Dumnezeu.
– Părinte Iulian, vă rugăm, să ne daţi câteva date biografice pentru cititorii care nu vă
cunosc.
– M-am născut în comuna Vorona, în anul 1926, în judeţul Botoşani. Când am avut 1 an
şi jumătate, părinţii au fost împroprietăriţi şi au plecat la 50-60 de km. în comuna
Mănăstireni, la Vorona fiind numai pădure. Au primit cinci hectare de pământ şi s-au
înstărit acolo. Am trăit cu părinţii până când am fost chemat de Domnul şi am intrat în
obştea mănăstirii Sihăstria. În ianuarie 1977, am venit în Sfântul Munte Athos, chiar
după sărbătorile de iarnă. Acum au trecut anii şi văd că tare-i frumoasă viaţa de
mănăstire.
– Care a fost cea mai mare bucurie din viaţa dumneavoastră?
– Bucuria mare am avut când am venit la mănăstire şi a ea fost continuă, înnoind în
fiecare zi făgăduinţele şi dragostea din ziua intrării în mănăstire şi a călugăriei. Acum
bucuria mea este aceeaşi, că a dat Dumnezeu să vin la mănăstire şi că m-a ajutat să port
crucea voturilor monahale întreaga viaţă şi că sunt călugăr.
– Aţi avut şi dezamăgiri, supărări mari în viaţă?
– Au fost şi necazuri şi ispite, ca la orice om, dar cu ajutorul lui Dumnezeu am trecut
peste toate. De aceea suntem şi lăsaţi pe pământ pentru a avea supărări şi ispite, fără ele
nu ne hotărâm să iubim cu toată tăria binele şi pe Dumnezeu. De ispite şi de încercări
nu trebuie să ne temem, căci vântul şi viforul când lovesc copacii le întăresc mai mult
rădăcinile. Să le primim pe toate cu calm şi bucurie, doar astfel rămânem înrădăcinaţi
de-a pururi în stânca credinţei, în liniştea lăuntrică de dincolo.
– Cum v-aţi apropiat de Dumnezeu?
– Cu siguranţă a fost o chemare. Eram doi tineri care, văzând ororile războiului, ne-am
sfătuit să plecăm la o mănăstire în ţară, acum 60 de ani. Văzând că au plecat dincolo
tineri şi bătrâni şi era mare suferinţa lumii după război, ne-am gândit că şi nouă ne va
veni rândul să ne ducem odată din această lume. Suferinţele războiului ne-au făcut să
ne gândim la mântuire, aşa copii cum eram. Am căutat o viaţă de mănăstire. Nu ştiam
nimic despre viaţa de mănăstire, dar ne-am dus, ne-a plăcut şi am rămas. Dumnezeu
ne-a îndemnat să căutăm şi să alegem viaţa de mănăstire. A fost o chemare.
– Ca duhovnic al părinţilor din Schitul românesc Prodromu consideraţi că este
importantă spovedania în trăirea noastră duhovnicească? Cum putem să ne
despătimim prin spovedanie şi să ajungem oameni noi?
– Importanţa spovedaniei e foarte mare, fără mărturisire, fără duhovnic nu se poate face
nimic. Pentru că prin duhovnic, în taina spovedaniei te prezinţi din nou în faţa
Mîntuitorului, te faci cunoscut, intri din nou în ascultare faţă de Hristos şi astfel îţi
reînnoieşti viaţa, relaţia ta cu Hristos. Din taina spovedaniei porneşte despătimirea şi
înnoirea omului, pentru că sinceritatea, deschiderea şi căinţa cu care mărturiseşti
păcatele asigură, în mare parte, vindecarea omului lăuntric. De aceea, omul trebuie să se
cerceteze îndelung şi să mărtu-risească toate păcatele, şi pe cele din tinereţe. Atunci
duhovnicul îi va prescrie un tratament duhovnicesc pentru a începe o viaţă nouă. Pen-
tru a se despătimi, omul trebuie să se spovedească cât mai des şi să se cureţe de păcate,
odată spovedit primeşte binecuvântarea, ajutorul şi harul divin ca să nu mai facă iar
păcatul. Gândeşte mai limpede pen-tru că harul îl umbreşte iar, ca în ziua Botezului.
– De ce nu ne putem lăsa de un păcat, chiar dacă îl spovedim?
– Spovedeşte-l continuu şi vei reuşi să scapi de el până la urmă. Sunt păcate zilnice mai
uşoare, ce trebuie spovedite cât de des. Dacă sunt spovedite mai des şi cu rugăciune, cu
frică de Dumnezeu, atunci vei avea luare aminte mereu la tine însuţi şi se vor împuţina
păcatele. Te vei păzi să nu mai faci vreo nedreptate şi să faci numai bine, să laşi de la
tine atunci când altul, greşindu-ţi, te enervează şi te scoate din linişte, căci porunceşte
Mântuitorul: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce
vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44). Dacă Dumnezeu
vede străduinţa noastră pe calea binelui, ne ajută şi vor rămâne păcatele cu gândul.
– Aşadar, trebuie să spovedim atât faptele, cât şi gândurile?
– Toate gândurile trebuie spovedite, dacă vreau să propăşesc pe calea nepătimirii. M-
am gândit să fac un păcat, o nedreptate cuiva şi, chiar de n-am făcut-o, trebuie
mărturisite acele gânduri, pentru că astfel curăţ rădăcinile păcatului; aşa cum primăvara
când se sapă viţa de vie, se taie acele rădăcini sau mustăţi care, dacă le laşi să crească în
ascuns, iau din puterea de rodire a viei. Pentru a merge sigur şi cu spor pe calea
mântuirii trebuie să spovedim toate gândurile.
– Ce să facem pentru că, uneori, când eşti în faţa unei sfinte icoane îţi dă vrăjmaşul un
gând necurat şi de hulă?
– Nu trebuie să te întristeze de moarte acest fapt, dacă ştii că de obicei nu primeşti
asemenea gânduri, chiar dacă sufletul se tulbură pentru că ele vin de la cel rău.
ÎnPatericul egiptean se spune că gânduri de hulă au venit şi la sfinţii mari din cauza
mândriei şi a slavei deşarte, de care este cuprins sufletul pe măsură ce se înalţă prin
virtuţi. Vindecarea de boala mândriei vine prin multă smerenie şi prin răbdarea
necazurilor şi a încercărilor, făcând sufletul să primească, în cele din urmă, prin Duhul
Sfânt, întărirea minţii.
Taina mărturisirii, întemeiată de Mântuitorul când „a suflat asupra Apostolilor şi le-a zis:
Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păca-tele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”
(Ioan 20, 22-23), a fost lăsată Sfinţilor Apostoli şi prin succesiune apostolică a rămas
până în zilele noastre. Deci, credinciosul îşi mărturiseşte păca-tele în faţa preotului ca în
faţa Sfinţilor Apostoli, pentru a primi din darul Duhului Sfânt dat lor spre a le ierta
păcatele. Omul ştie că se mărturiseşte în faţa duhovnicului, dar uită că Dumnezeu este
de faţă acolo şi el trebuie să asculte ce-i spune Dumnezeu prin gura duhovnicului. Deci,
trebuie să-şi înţeleagă neputinţa, să nu ascundă nimic şi să nu se ruşineze. Pentru că a
uita sau a-ţi aduce aminte este una şi a consimţi şi a face păcatul e alta. Credinciosul are
şi trebuie să aibă tot timpul un sprijin şi o nădejde în Biserică.
– Care este primejdia celor care păcătuiesc cu nădejdea de a se mărturisi şi pocăi mai
târziu?
– Este grav acest lucru, se amăgesc ei înşişi; îi stăpâneşte diavolul şi îi îndeamnă la
păcat, ca să-i prindă moartea cu păcate de moarte fără mărturisire. Deşi s-au dus la
preot la mărturisire, au păcate pe care le ţin ascunse, fie datorită superficialităţii şi
nepriceperii lor de a se mărturisi, fie datorită nepriceperii preotului de a-i ajuta să se
mărturisească şi de a le da canon spre îndreptarea vieţii lor. Cel care a căzut pe stradă şi
s-a murdărit, nu stă acolo, ci se scoală, se spală, îşi schimbă hainele pentru a arăta ca şi
cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Aşa şi aici, cum ai căzut într-un păcat, fugi repede şi te
mărtu-riseşte. Că nu ştim ziua şi ceasul când ne vom duce dincolo şi cum ne-a prins
moartea, aşa vom fi judecaţi.
 Chiar dacă are cineva păcate grele, să nu se
ruşineze; să se ducă la duhovnic să le mărturisească, căci dacă îi dă duhovnicul un
canon şi se întâmplă că moare, are totuşi nădejde de mântuire. Că în Întâia Epistolă
sobornicească a Sfântului Apostol Ioan se spune: „Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind
– păcat nu de moarte – să se roage, şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate, anume celor ce nu
păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de moarte; nu zic să se roage pentru acela” (I Ioan 5, 16).
Ştim că păcatul nepocăit şi nemărturisit e păcat de moarte. Când se mărturiseşte la
duhovnic, acesta îi spune să nu mai facă acel păcat şi el spune:Părinte, cu ajutorul lui
Dumnezeu vreau să nu mai fac acest păcat; şi atunci îi face dezlegare. Dacă omul greşeşte
imediat, să vină iar să se mărturisească.
– De ce, uneori, avem inima împietrită şi nu reuşim să spunem păcatele cu zdrobire de
inimă?
– Cred că din cauza faptului că se pierde darul rugăciunii, risipindu-i-se mintea cu
multe griji, pentru că omul este lăsat să se roage continuu. Sfântul Apostol Pavel ne
spune: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17) şi: „Duhul să nu-l stingeţi!” (vers. 19).
Deci, rugăciunea trebuie să fie un foc nestins care înmoaie tot timpul inima spre a se
întipări cu pecetea numelui lui Iisus. În Domnul Iisus este numai blândeţe şi smerenie,
nu este nicio urmă de împietrire. În Patericul egiptean găsim la Sfinţii Părinţi o pildă.
Unui frate, care a întrebat cum să ţină mintea trează, i se spune: „când cazanul e pe foc şi
fierbe, fug muştele şi nu se apropie, dar cum s-a răcit, vin muştele şi intră în cazan. Aşa-i şi cu
mintea noastră, când e fierbinte nu se apropie vrăjmaşul, după ce s-a răcit vin toate patimile
aduse de el”.
– Deci, ar trebui să ne păzim mintea tot timpul în rugăciune?
– Da, trebuie să o păzim prin rugăciune în rugăciune, prin silinţă. În Evanghelia după
Matei se spune „împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc, pun mâna pe ea”
(11, 12). Să ne silim cât putem să o strâmtorăm la rugăciune, pentru că, rugându-ne,
vorbim cu Dumnezeu, iar focul cuvintelor din Psalmi şi dinRugăciunea lui Iisus va
aprinde şi va muia tot timpul inimile noastre.
– Cum să ne pregătim pentru Sfânta Liturghie?
– Mai întâi trebuie să fim curaţi sufleteşte şi trupeşte, mărturisiţi şi dezlegaţi de păcate.
Ca să fii curat cu adevărat de păcate, după ce te-ai dus la duhovnic şi te-ai spovedit,
trebuie să stărui îndelung în linişte şi rugăciune, ca mintea să vorbească de la sine cu
Dumnezeu. În Liturghie, credinciosul trebuie să atingă cu sufletul, cât de cât, „unitatea
credinţei şi împărtăşirea Duhului Sfânt”, pentru care ne rugăm în Ecteniile Sfintei
Liturghii. Ne pregătim pentru Sfânta Liturghie, abţinându-ne de a ne risipi; trebuie să
avem rugăciunea în minte şi să ne silim a păzi până şi cele mai mici porunci, căci spune
Mântuitorul: „Cel ce mă iubeşte pe Mine, acela păzeşte poruncile Mele.” Doar aşa Sfânta
Liturghie lucrează marea taină a mântuirii sufletelor, căci atenţia şi frica de Dumnezeu
ne face să primim iubirea lui Dum-nezeu şi să simţim acolo că stăm în prezenţa lui
Dumnezeu.
–Sfânta Liturghie poate să-i întoarcă pe oameni la Dumnezeu?
– Depinde foarte mult cum stai la Sfânta Liturghie. Dacă eşti cu mintea în cer la
Dumnezeu şi El este ca şi prezent în faţa ta şi ai frică de El, atunci câştigi mântuirea şi
este primită rugăciunea ta pen-tru mântuirea altora. Dacă stai cu trupul în biserică
la Liturghie şi cu mintea eşti în altă parte, nu te foloseşti aproape cu nimic. În Sfânta
Liturghie se spală păcatele credincioşilor, aşa cum ne spun rugăciu-nile de la potrivirea
Sfintelor: „spală Doamne păcatele celor ce s-au pomenit aici cu scump Sângele Tău, pentru
rugăciunile tuturor sfinţi-lor tăi”, doar ale celor care s-au mărturisit şi participă cu
adevărat la Sfânta Liturghie. Nu se dau Liturghiipentru cei care trăiesc necununaţi,
eretici, schismatici.
– Cum apare în Filocalie importanţa Sfintei Împărtăşanii?
– În Filocalia a VIII-a1 zice Sfântul Ioan Scărarul: “Dacă un trup, atingându-se de alt trup, se
schimbă în puterea lui de lucrare, cum nu se va schimba cel ce se atinge de trupul Domnului cu
mâini nevinovate? Căci este scris în Pateric: “Ioan de Bostra, bărbat sfânt şi având putere
asupra duhurilor necurate, i-a întrebat pe dracii care sălăşluiau în nişte fetiţe furioase şi chinuite
de ei cu răutate, zicând: „De care lucruri vă temeţi de creştini?” Aceştia au răspuns: „Cu
adevărat aveţi trei lucruri mari: unul pe care-l puteţi atârna pe grumazul vostru; unul cu care
vă spălaţi în Biserică şi unul pe care-l mâncaţi în adunare”. Întrebându-i iarăşi: „Din acestea
trei, de care vă temeţi cel mai mult?”, ei au răspuns: „Dacă aţi păzi bine aceea cu care vă
împărtăşiţi, n-ar putea nimeni dintre noi să facă rău vreunui creştin!” Deci, lucrurile de care
se tem mai mult răufăcătorii sunt Crucea, Botezul şi Cuminecătura.
– Dracii nu se tem de Molitvele Sfântului Vasile cel Mare? Sfinţia voastră obişnuiţi să
faceţi aceste rugăciuni aici?
– În Sfântul Munte nu se fac aceste rugăciuni, decât doar pentru demonizaţi. De altfel,
nici nu trebuie făcute decât în aceste cazuri sau pentru dezlegări de farmece şi vrăjitorii,
aşa cum o arată şi conţinutul lor. Dar şi atunci cu o mare pregătire a preotului care le
citeşte, după ce se împărtăşeşte la Sfânta Liturghie şi cu mare cercetare şi spovedanie a
celor ce cer aceste rugăciuni.
– Cum putem creşte în credinţă?
– Începând cu mărturisirea la duhovnic, luându-ţi canon de la dânsul şi, sub ascultarea
şi binecuvântarea lui, împlineşti toate porun-cile uşor şi cu pace lăuntrică, numai astfel
înaintezi către Dumnezeu.
– Cum putem creşte în iubirea faţă de aproapele?
– Să răbdăm toate de la dânsul şi să lăsăm de la noi. Dacă vezi că cineva îţi face o
nedreptate, lasă de la tine şi vei învinge vrăjmaşul care caută să te aţâţe împotriva
aceluia. Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de
cele bune înain-tea tuturor oamenilor. Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună
pace cu toţi oamenii. Nu vă răzbunaţi, iubiţilor, ci lă-saţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris
este: A Mea e răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul”. Deci „dacă vrăjmaşul tău e flămând,
dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe
capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Romani 12, 17-21). Mântuitorul
ne spune: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă
urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru din
ceruri” (Matei 5, 44-45).
– Cum putem renunţa cu adevărat la iubirea de sine?
– Mântuitorul spune: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia
crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23). Pentru a părăsi iubirea de sine,
trebuie să renunţi la tot ceea ce-ţi place. Trebuie să închidem ochii la plăceri, la lucru-
rile care ne ispitesc şi scot mintea din unitatea credinţei şi a Duhului. Pentru aceasta
trebuie stăruinţă în post şi rugăciune, prin care ne răs-tignim mintea care, de obicei,
primeşte gândurile din care se naşte iubirea de sine. Spune Sfântul Maxim
Mărturisitorul că omul fuge de durere şi aleargă după plăcere. Pentru vindecarea de
iubirea de sine, trebuie să ştim că cel ce fuge de durere pentru Dumnezeu, adică de
râvna pentru El, cade în braţele plăcerii şi ale iubirii de sine.
– Cum putem trăi o zi fără de păcat? Cum să ne trăim viaţa între două spovedanii?
Apar unele păcate pe care le mai uiţi.
– Trăim fără de păcate numai dacă facem tuturor numai bine; dacă te-ai întâlnit cu un
vecin, orice rău ţi-ar face el, să laşi de la tine şi, astfel, vei trăi fără de păcat. Să iubeşti pe
aproapele tău şi pe cel care-ţi face rău. Însă, pentru aceasta trebuie să stăruim în
rugăciune şi în priveghere pentru a avea pacea lăuntrică şi legătura Duhului şi a nu mai
păcătui. Mântuitorul a spus ucenicilor şi prin ei întregii Biserici până la sfârşitul
veacurilor: „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită!” Viaţa creştină implică o râvnă
continuă în rugăciune, pentru a fi treaz alături de Hristos.
Mai ales în zilele noastre, Biserica e precum a fost Mântuitorul nostru în grădina
Ghetsimani, sub asediul trădării oamenilor, cărora le-a dat şi le dă viaţă. Mântuitorul îi
dăduse viaţă lui Iuda, primindu-l între ucenici, măcar că îi ştia marile păcate, însă el l-a
trădat. Noi, creştinii, care ne mai considerăm ucenici ai Mântuitorului lumii, nu trebuie
să trăim această trădare şi lepădare de credinţă a lumii actu-ale, rămânând în
priveghere şi rugăciune. Nu doar între spovedanii, ci în priveghere şi în rugăciune
trebuie să fie viaţa creştină. Când ai păcătuit, alergi iarăşi la spovedanie ca la un izvor
curăţitor al sufletului. Să nu ţii păcatul mult timp nemărturisit, pentru că păcatul e ca o
otravă, aşa cum spune Sfântul Macarie Egipteanul: paralizează sufletul. De aceea, lumea
actuală e atât de afundată în neputinţă, pentru că nu se spovedeşte.
– Vedeţi cauza crizei lumii noastre în lepădarea de credinţă. Putem considera avortul,
ca formă concretă a acestei lepădări, drept cauza tragediei ce aduce multă nenorocire în
ţară?
– Cu siguranţă, din cauza omorurilor şi a altor păcate nu se mai iese din sărăcie. Spre
sfârşitul cărţii Levitic, Dumnezeu spune poporului ales, prin gura lui Moise proorocul,
ceea ce îl va aştepta dacă nu va împlini Legea primită: dacă nu se va întoarce din
rătăcirea păcatului, ci, dimpotrivă, se va răzvrăti, sau, cum spune înScriptură „va păşi
împotriva” lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu va înmulţi şi mai mult greutăţile, robiile şi
strâmtorările poporului. Va îngădui ca asupritorii să fie şi mai fără milă, până ce,
datorită înmulţirii răutăţilor şi greutăţilor, poporul va ajunge să mănânce carnea
propriilor fii şi fiice şi, în final, ajunşi în robie şi măcinaţi de frică, să-şi vină în fire.
E un text cutremurător şi, din păcate, actual, care arată nu atât dreptatea sau mânia lui
Dumnezeu, cât unde duce îndepărtarea omului de Dumnezeu şi căderea sa în idolatrie.
România e o ţară creştină ortodoxă şi cred că nu este vorba de o lepădare de credinţă, ci
de o rătăcire, de o lipsă de călăuzire şi de atragere în păcat a tinerilor prin tot felul de
sminteli, slobozite fără frâu de vrăjmaşii Bisericii şi ai Domnului Hristos. Dumnezeu are
grijă să fie şi oameni credincioşi cu adevărat, dar aceste omoruri sunt nişte pedepse care
trebuie să vină spre a împlini dreptatea.
– După inundaţiile din anul 2005, nimeni n-a spus că această certare este pentru
păcatele oamenilor, ci doar că sunt fenomene ale naturii, catastrofe naturale.
– Certările sau încercările sunt spre lămurirea şi întărirea credinţei. Vă gândiţi că noi
suntem drepţi şi că ne pedepseşte Dumnezeu pentru a ne chema la mai multă slavă, ca
pe dreptul Iov. Ar fi bine să fie aşa, dar trebuie să ne gândim la poporul lui Israel, că
atunci când greşea, părăsindu-L pe Dumnezeu şi închinându-se la idoli în
timpul Vechiului Testament, pedepsele veneau peste el imediat, deşi era popor ales.
Veneau păgânii şi neamurile din preajmă peste dânşii, iar după ce se trezeau, îi scotea
din robie şi de sub jugul străinilor. Şi la noi, necazurile şi suferinţele vin din cauza
păcatelor, bineînţeles şi pentru a ne trezi la realitate şi spre a ne chema la împlinirea voii
lui Dumnezeu, pentru a ne înţelepţi şi a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi a ne ruga cu mai
multă credinţă.
– Cum putem să ne apărăm de atacurile pierzătoare de suflet?
 – Prin credinţa dreaptă ortodoxă, să ţinem
tare darul rugăciunii, simţământul mângâierii sufletului de către har, atunci când ne
rugăm din toată inima şi cu toată luarea aminte. Atacurile pierzătoare de suflet sunt
numite de Sfinţii Părinţi săgeţi sau aruncături ale vrăjmaşului diavol în cetatea
sufletului, care sunt de fapt sugestii sau ispitiri spre păcat. Omul actual e fără ruşine şi
deschide, fără frică, simţurile spre toate smintelile şi este foarte greu să te păzeşti de
aceste atacuri din lume. S-au înmulţit foarte mult smintelile, mai ales prin televiziune,
ce dă tot felul de veşti şi de imagini pentru a şoca şi a atrage sufletele la păcat. Doar
stăruind în rugăciune neîncetată şi aţintind privirea la lumina duhovnicească a chipului
Mântuitorului, al Maicii Sale şi al Sfinţilor din icoane, putem să ne întărim sufletul
împotriva acestor atacuri.
– Vă gândiţi la realizarea unui boicot împotriva televiziunii, pentru că prin ea şi alte
mijloace sufletul e atacat şi dezechilibrat cu cea mai mare forţă?
– Bine ar fi ca măcar unii să realizeze aceasta, aşa cum o fac cei ce vor să participe la
viaţă şi nu doar să fie spectatorii ei, cum spune Părintele Paisie Aghioritul. Însă, mai
toată lumea este de acord cu televizorul şi nu ştiu cum se poate realiza acest lucru. Vor
spune că găseşti lucruri bune şi acolo. Măcar cel cu credinţă să poată fi stăpânul
televizorului şi să nu fie stăpânit de el. Dacă-l ai, atunci să-l închizi când este timpul de
rugăciune, ca să nu se amestece cele bune cu cele rele.
– Aici e drama, cele bune sunt amestecate cu cele rele.
– Sunt amestecate. Oamenii au ajuns la o adevărată înţelepciune demonică, de a
amesteca binele cu răul, făcându-se unelte ale vrăjmaşului. V-aţi gândit vreodată că
televiziunea ar putea fi chipul proorocului mincinos din Apocalipsă? Amestecă răul cu
binele pentru a-l înfăţişa drept bine. Este o lumină falsă ce a rătăcit omenirea, făcând-o
să creadă că are propriul ei scop, împlinire şi slavă fără de Dumnezeu. Însă, înainte de
potop Dumnezeu a spus: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că
sunt numai trup”, nu se mai gândesc la Mine şi, de aceea, voi trimite potopul.
– Tinerii de azi sunt influenţaţi de mass-media, de societate, de realităţile lumii. E
foarte greu să se păstreze curaţi, când sunt atâtea ispite. Ce gânduri transmiteţi
tinerilor, acum când binele este amestecat cu răul şi e greu să le poţi discerne, fiind
multă înşelare?
– E bine spus că binele e amestecat cu răul. Tinerii trebuie să evite emisiunile
neruşinate, mai ales o inimă fragedă care vrea să-şi păstreze seninătatea şi să fie
aproape de Dumnezeu. Acum se dezlănţuie sexul şi toate păcatele în inima fragedă a
tinerilor, care nu ştiau de cele pierzătoare de suflet până la 20 de ani şi care trebuie să
crească în adevăr. Unii spun că sunt stăpâni pe televizor. Desigur, încet, încet te prinde,
că eşti om, mai ales pe copiii fără discernământ. Tine-retul este curios şi vrea să vadă şi
să cunoască, dar această cunoaştere este o reînnoire continuă a muşcării din pomul
cunoştinţei binelui şi răului, precum Adam în rai. Curiozitatea şi cunoaşterea celor
sfinte i-ar scuti pe tineri de gustul amar al păcatului şi al deznădejdii, venite în urma
păcatului. În tot acest vălmăşag de ispite, ar trebui să asculte de vocea povăţuitorul
duhovnicesc, de părinţii trupeşti şi de duhov-nici, pentru a învăţa împreună cu ei să
discearnă binele de rău şi cum să lupte ca să împlinească binele.
– Părinte, copii nu mai ascultă de părinţi. Ce să facă părinţii în această situaţie?
– Să se roage la Bunul Dumnezeu ca să-i întoarcă. Să-i înveţe atât cât se pricep; să le
cumpere cărţi ca să se lămurească ei singuri. Şi dacă tot nu se întorc, să se roage părinţii
pentru ei şi să-i pună la Psaltire şi la alte rânduieli de rugăciune pentru a fi eliberaţi din
mrejele păcatului şi din legăturile diavolilor. Să se roage stăruitor cu post şi metanii.
Rugăciunile părinţilor şi ale bunicilor pentru copii, ale unora pentru alţii, atârnă foarte
mult în faţa judecăţii lui Dumnezeu. Pentru fiecare suflet se dă o bătălie duhovnicească,
iar rugăciunea şi pomenirea celor dragi înaintea lui Dumnezeu permite îngerului
păzitor, Sfinţilor şi harului să înlăture pe diavol şi toate legăturile lui.
Fără rugăciune nu se dezleagă nimic în ceruri şi în viaţa oamenilor. Cât pot să-i
îndemne, iar dacă aceştia nu ascultă, să înţeleagă că, uneori, datorită păcatelor se
întâmplă ca în pilda „fiului risipitor”. Fiecare om trece prin această lume pentru a se
lămuri cum foloseşte darul vieţii şi al libertăţii. Dacă copiii nu ascultă, vor alerga după
plăcere şi vor da apoi de durere. Dar părinţii să lupte pentru ei în ru-găciune şi să-i
înveţe ei înşişi pentru a nu ajunge vinovaţi în faţa lui Dumnezeu, că nu i-au învăţat.
– Mulţi tinerii resping Biserica pentru că nu este de acord cu plăcerile lor. Ne putem
ruga pentru unii ca aceştia?
– Părinţii se pot ruga pentru ei, căci i-au născut, aceasta le dă dreptul şi datoria de a se
ruga pentru proprii copii. Este dreptul iubirii. Bineînţeles, Biserica îi poate pomeni
la Psaltire pentru luminarea şi izbăvirea lor de patimi şi pentru a se trezi la iubirea
adevărului. În faţa lui Pilat, Mântuitorul spune: „Eu sunt Adevărul, Calea şi Viaţa! Cine
aude cuvintele Mele ascultă Adevărul”. Aşa cum ne învaţă şi Scriptura, tinerii să nu se
complacă în plăceri şi patimi, izvorâte din iubirea de sine, pentru că iubirea de sine este
nimic faţă de iubirea de Biserică. Tinerii trebuie să renunţe la egoismul plăcerilor pentru
a cunoaşte bucuriile ce izvorăsc din jertfă.
– Părinte, ce relaţii trebuie să existe între părinţi şi copii într-o familie creştină?
– În primul rând, membrii familiei creştine să fie cu adevărat creştini şi curaţi. Toată
neascultarea copiilor de părinţi şi neînţele-gerile dintre ei se datorează păcatelor şi lipsei
de credinţă din familii. În Psalmi se spune: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni
cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte. În zadar vă
sculaţi dis-de-dimineaţă, în zadar vă culcaţi târziu, voi care mâncaţi pâinea durerii, dacă nu v-ar
da Domnul odihnă, iubiţi ai Săi” (Psalmul 126, 1-2).
Familia e şi trebuie să fie o cetate străjuită de Dumnezeu. Când îi naşti, copiii ţi-i
dăruieşte Dumnezeu cu viaţă curată şi ascultători, dacă ai credinţă faţă de El şi îl
iubeşti. „Voi da pacea ca fruct al dreptăţii”, spune în Vechiul Testament. Ne dă roadele vieţii
noastre – copiii, ca răsplată a păcii ce o trăim în El prin rugăciune. Acum oa-menii nu
mai ştiu să-şi păstreze pacea în casele lor, lasă să intre toate smintelile pe fereastră.
Când eram eu tânăr, nu erau televizoare, radio, tinerii erau curaţi. Preotul îi spovedea şi
împărtăşea pe tinerii care doreau să se căsătorească, apoi le citea rugăciunile de
cununie. Aşa trebuie să facă şi acum fiecare, pentru a pune o temelie creştin ortodoxă
familiei şi nu s-ar mai despărţi şi nu ar mai trăi în dezbinare unii cu alţii. Bine ar fi dacă
ar fi şi acum acelaşi lucru. Tot mai rar sunt cei curaţi. Când se citesc rugăciunile de
cununie, ei sunt deja pătaţi, de aceea sunt acum atâtea despărţiri şi trăiesc separat.
– Ne puteţi spune care e importanţa postului?
– De la început, postul a fost lăsat primului om, Adam, pentru a trăi în bună armonie şi
rânduială cu tot ce a creat Dumnezeu. I-a dat Dumnezeu porunca: „Din toţi pomii din rai
poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care
vei mânca din el, vei muri negreşit”. Când a încălcat-o s-au întors toate şi lumea şi-a
pierdut buna întocmire de la început, despre care vorbeşte Scriptura: „a privit Dumnezeu
toate câte a făcut şi, iată, erau bune foarte”.
Omul a fost creat de Dumnezeu ca să trăiască veşnic, dar dacă a încălcat porunca, i-a
dat şi moartea ca să nu fie veşnic în iad. Venind Mântuitorul, omul a fost scos din iad.
Din păcate, lepădând postul, rugăciunea şi credinţa, omul şi lumea intră din nou în iad,
într-o stare de păcat generalizată. Războaiele şi continua frământare a lumii vădeşte
viaţa lumii ca un iad, prin crimele şi nedreptăţile ce se fac, fără nicio mustrare de
conştiinţă. Dacă omul s-ar întoarce la post şi la rugăciune, viaţa pe acest pământ s-ar
schimba pentru toţi.
– Vă rugăm să tâlcuiţi textul: „nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeaşi
frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste” (Romani 9, 21), ca să ne
apărăm de acuza predestinaţiei.
– Răspunsul se reazămă pe cele spuse. Prin rugăciune şi post, omul poate să schimbe şi
să întoarcă hotărârile lui Dumnezeu. El i-a spus lui Iezechia, regele iudeilor, să se
pregătească că moare şi atunci acesta s-a întors cu faţa la perete, a plâns şi a zis:
„Doamne, adu-ţi aminte că am umblat înaintea Ta întru credincioşie şi cu inimă cu-rată,
săvârşind ceea ce este plăcut înaintea ochilor Tăi” (Isaia, 38, 3). Apoi a fost înştiinţat de
profet că va mai trăi încă 15 ani. Dumnezeu i-a poruncit să moară şi tot Dumnezeu l-a
mai lăsat să trăiască în urma rugăciunilor lui. Proorocului Iona, Dumnezeu i-a spus să
se ducă în cetatea Ninive să le spună oamenilor că cetatea va pieri din cauza păcatelor
oamenilor. Deoarece s-au pocăit, Dumnezeu s-a întors şi nu i-a pierdut. Când omul se
întoarce, Dumnezeu îi primeşte pocăinţa. Aşadar, pocăinţa este mai mare decât toate şi
omul are în mâinile sale soarta sa, pentru că se poate întoarce spre a împlini voia lui
Dumnezeu.
– Care e relaţia între citirea ceasurilor şi rugăciunea lui Iisus?
– Pot fi alternate, însă scopul şi efectul lor trebuie să fie acelaşi. Prin citirea ceasurilor
sau orice citire, rugăciunile dimineţii sau un acatist sau psalmi, trebuie să ajungi la
simţirea minţii, să simţi bucuria încredinţării că te rogi şi-l iubeşti pe Dumnezeu din
toată inima şi că El te ascultă. Când ajungi la această simţire în timpul psalmilor şi al
altor rânduieli de rugăciune, precum ceasurile, atunci ele sunt ca şi rugăciunea lui Iisus.
Rugăciunea lui Iisus este şi aici. Până nu ajungi să trăieşti cu Iisus, să simţi mângâierile
harului, nu ai rugăciune.
– Cum putem dobândi pe Duhul Sfânt?
– Cu cât ne vom ruga mai mult, cu cât ne vom sili mai mult. Chiar rugăciunea ne învaţă,
dar trebuie şi să lăsăm de la noi, să iertăm pe alţii, să nu ne certăm cu nimeni, să iubim
pe toţi, pentru că nu poţi dobândi pacea şi liniştea Duhului fără a fi împăcat şi cu iubire
de oameni. Nu poţi avea pe Duhul Sfânt în tine, dacă nu eşti împăcat cu toată lumea şi
dacă nu te jertfeşti pentru pacea Duhului, pentru că Duhul este foc de jertfă lăuntrică.
Darul Duhului se dobândeşte, mai ales, prin stăruinţă în Rugăciunea lui Iisus, pentru că
spune Sfântul Apostol Pavel, „nimeni nu poate să-L cheme Domn pe Iisus decât în Duhul
Sfânt”, iar darurile Duhului au fost revărsate odată cu venirea în lume, cu jertfa şi
Învierea Mântuitorului Iisus.
– Unii părinţi spun că e bine să asociem rugăciunea lui Iisus cu respiraţia. Exista vreun
pericol dacă o spunem mai mult?
– Da, este bine. Orice rugăciune este bună, dacă se lipeşte de inimă. Unirea rugăciunii
cu respiraţia ajută la strâmtorarea inimii şi, astfel, la lipirea rugăciunii de inimă şi la
lărgirea inimii prin rugăciune. Rugăciunea lui Iisus o avem de la Sfântul Apostol Pavel
care ne îndeamnă: „Rugaţi-vă neîncetat” şi: „Duhul să nu-l stingeţi”. Tot el spune că
rugăciunea trebuie să fie aprinsă, făcută cu duh aprins pentru că astfel trecem peste
ispitele vrăjmaşului şi intrăm în împărtăşire deplină cu Duhul Sfânt. Dacă faci cu
ascultare rugăciunea şi tot ceea ce faci, nu e niciun pericol. Poate fi repetată cât de mult
pentru că Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat. Creştinul s-o zică
cât de mult poate, însă cu respiraţia să o facă doar cu un povăţuitor, pentru că îşi poate
vătăma sănătatea inimii. Oricum, la lărgirea inimii, după strâmtorarea ei prin
rugăciune, nu poate ajunge decât cel povăţuit şi însoţit de un duhovnic.
– Care este importanţa citirii Psaltirii pentru creştini?
– Sfinţii Părinţi spun că Psaltirea e glasul iubirii Mântuitorului Care se tânguie pentru
Biserica Sa. Proorocul David a fost inspirat de Duhul Sfânt, aşa cum dă de înţeles şi
Mântuitorul când se referă la el. Probabil David L-a văzut în Duh pe Mântuitorul, stând
de a dreapta Tatălui, până ce va pune pe vrăjmaşii Bisericii aşternut picioarelor Sale. De
aceea, e importantă citirea Psaltirii, pentru că citindPsalmii luptăm pentru biruinţa
Bisericii şi a Împărăţiei lui Dumnezeu în lume. Citind Psaltirea, ne întărim credinţa,
pentru că găsim proorociri importante despre Mântuitorul nostru şi despre modul cum
trebuie să răbdăm şi să biruim ispitele vieţii.
Este importantă citirea Psaltirii, pentru că ne învaţă rugăciunea scurtă a creştinilor de la
începutul creştinismului, numită de Părinţi dintr-un gând sau monologică. Atunci
rugăciunea era formată din frânturi de Psalmi: „Nu mă lăsa Doamne Dumnezeul meu, nu te
de-părta de la mine”, „Pentru ce eşti trist, suflete al meu şi pentru ce te tulburi” etc. Zicând
mereu astfel, primilor creştini li se înfierbânta inima şi se apropiau de Dumnezeu. Şi
acum s-ar întâmpla, dacă am citi cu simţire Psaltireasau am spune Rugăciunea lui Iisus,
aşa cum ne-au învăţat Sfântul Grigorie Palama şi alţi Părinţi neptici. Psaltirea goneşte
duhurilor necurate. Este bine ca omul să citească cât poate Psaltirea şi cu binecuvântare.
– Cum trebuie făcută rugăciunea în unitatea lăuntrică a Duhului Sfânt ca să-i unească
pe creştini. Acum se vorbeşte de intrarea în Uniunea Europei şi de alte uniri şi apropieri
dintre ortodocşi, catolici şi creştini de alte confesiuni.
– Din păcate, tocmai aceasta nu se vrea – o unitate a creştinismului, întemeiată pe
rugăciunea săvârşită în Duhul Sfânt, aşa cum au învăţat Sfinţii Părinţi şi cei ce au făcut
cele şapte Sinoade Ecumenice şi toţi ceilalţi Părinţi aghioriţi. Aşa cum se practică acum,
ecume-nismul nu e deloc bun. Tot timpul se cere ca noi să cedăm, să facem pogorăminte
de la credinţă, pentru că ortodocşii sunt mai puţini.
Din câte înţeleg de la vizitatorii din Occident ai Sfântului Munte, în Apus bisericile sunt
aproape toate goale şi nu prea cred că noi, ortodocşii, suntem mai puţini la număr ca ei.
Apoi, orice unire şi unitate ce nu se face în Adevăr, nu va ţine, va fi sortită pieirii. În
această rugăciune simţită trăieşti acest Adevăr, Îl trăieşti, Îl simţi pe Hristos ca Adevăr
ce-ţi întăreşte sufletul şi inima. Ortodoxia are Adevărul şi nu are nimic de completat în
învăţătura sa, chiar dacă nu reuşeşte să-l împlinească pentru că Adevărul nostru este
însuşi Hristos Dumnezeu. Trebuie să ne ţinem Ortodoxia, trebuie să ne ţinem credinţa
noastră!
– Ce mesaj transmiteţi poporului român?
– Să se întoarcă cu toată inima la Dumnezeu prin post şi rugăciune. Fiecare om să se
grăbească a-şi mărturisi păcatele la duhovnic. Sunt atâtea nenorociri şi accidente, nu ştii
când vei muri. Cu ce vei pleca, cu aceea te va judeca Dumnezeu. Cel mai mare lucru
este începutul bun al pocăinţei, ca să nu te prindă moartea în păcate grele, nemărturisit
şi nepocăit. Apoi să stăruie în rugăciune unii pentru alţii, pentru ca Dumnezeu să se
milostivească şi să dezrobească poporul ortodox de pretutindeni.
– Ce vă îngrijorează mai mult şi ce gânduri de viitor aveţi?
– Doresc ca toată lumea să-L cunoască şi să-L iubească cu adevărat pe Dumnezeu şi pe
aproapele. Dacă vor iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, va fi pace în lume. În viitor,
vreau să fac multe lucruri bune, să mă rog mai mult, să mai învăţ şi pe alţii şi aştept
ziua când va da Domnul să mă duc dincolo.
– La schitul Prodromu aţi cunoscut părinţi îmbunătăţiţi?
– Au fost părinţi cu trăire mai înaltă, dar erau ascunşi; ei n-au vrut să dea pe faţă, decât
dacă nu s-a mai putut. Toţi care au făcut o faptă bună, au ascuns-o, aşa cum spune
Mântuitorul: „să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta” (Mt. 6, 3). Au fost foarte smeriţi şi
foarte ascunşi. Dacă dai o faptă mare pe faţă, nu-ţi mai foloseşte, te-ai socotit ca fariseul
care se lăuda cu nevoinţa sa. Doar Dumnezeu trebuie să ştie. Mulţi părinţi şi-au ascuns
faptele bune, nu le-au dat pe faţă.
– Ne puteţi da câteva exemple din viaţa lor?
– Ce am auzit şi eu de la alţii. La un călugăr Ianis, care vieţuieşte aproape de schitul
Prodromu, a venit un prieten şi i-a povestit o întâmplare de acum 10 ani. Acela locuia la
Katounakia, unde sunt chilii cu călugări, şi a avut odată nişte mireni la lucru. Acelora
le-a dat mâncare pustnicească din care mânca el. Au fost nemulţumiţi şi au cerut o
mâncare mai consistentă, deoarece lucrau greu la construcţii. În vremurile dinainte, pe
acolo veneau piraţii pe la călugări, le luau tot, le dădeau foc la case, îi băteau de
rămâneau nenorociţi sau îi omorau.
În această situaţie, li s-a dat voie să aibă o armă ca să se apere. El s-a dus într-o noapte
să vâneze un porc şi să-l aducă ca să-l gătească de mâncare. S-a pus la pândă în pădure.
Avea legată de armă o lanternă, ca să vadă ce animale trec. A auzit la un moment dat
foşnind ceva în tufe, venind către el; a aprins lanterna şi a văzut venind spre el un
pustnic de pe vremuri; acela a zâmbit, a făcut o plecăciune şi s-a dus mai departe. A
avut o tresărire în inima lui, a lăsat arma jos şi nu mai avea pace. A venit la prietenul
său şi i-a spus ce a păţit. Deci sunt pustnici neştiuţi de nimeni, ci numai de Dumnezeu.
Sunt încă pustnici, pe care Dumnezeu îi ţine şi ei nu doresc să-i vadă cineva. Treci pe
lângă ei şi nu-i poţi vedea.
– L-aţi cunoscut pe părintele Paisie Olaru?
– A fost duhovnicul meu la mănăstirea Sihăstria. Era un călugăr smerit, cu trăire
duhovnicească, care s-a ascuns şi nu şi-a dat pe faţă toate darurile. Părintele Cleopa,
care era de doi ani stareţ la Sihăstria, m-a primit în anul 1946 la mănăstire, unde era o
aleasă viaţă duhovnicească.
– Cum vă simţiţi în Sfântul Munte, departe de ţară?
– Nu-s departe de ţară, căci Muntele Athos este pământul făgăduinţei pentru toţi cei
care-L iubesc pe Dumnezeu şi pe Maica Sa. Suntem aici mai mulţi români, facem
slujbele în limba noastră, trăim viaţă de obşte şi nu simţim înstrăinarea şi dorul de ţară.
Nu mă gândesc că sunt departe de ţară, ci aştept ziua când mă voi duce dincolo.
1 Filocalia VIII, Cele 100 de capete ale lui Calist şi Ignatie, cap. 92, Bucureşti,1979, p. 211.
Sursa: George Căbaş, „Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos”, Ediţia a
doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014