Arhim.

Emilianos Simonopetritul – Tâlcuiri la Psalmi

PSALMUL 16

Acest minunat psalm este foarte simplu, dar şi foarte important. Este rugăciunea unui
om îndurerat.

Dacă astăzi nu suferim, să nu uităm că s-ar putea ca mâine să suferim şi că în jurul

nostru se află atâţia fraţi de-ai noştri, prieteni de-ai noştri, oameni apropiaţi sau
străini, care nu încetează să fie mădulare ale trupului nostru. Să ne rugăm pentru
aceşti oameni cu acest psalm sau cu cuvinte asemănătoare. Am spus însă că dacă nu
suferim astăzi, vom suferi poate mâine. Dar mai degrabă suferim întotdeauna.

Tot ce există în afară poate fi pricină de durere. Lupta noastră creştinească este încă
un motiv de durere. Satana „ca un leu răcnind” (1 Ptr. 5, 8), ca un pui de leu ce
locuieşte întru ascunsuri, caută prilejul să ne ducă în ispită. Chiar şi prieteniile şi
iubirile noastre, toate pot să devină pricini pentru aceasta. Putem să spunem că viaţa
noastră este o pătimire. Dar să nu uităm cel mai adânc înţeles pe care ni-l dă acest
psalm. Durerile, greutăţile, nereuşitele, pătimirea în general, sunt o cercetare a lui
Dumnezeu. Tocmai atunci când pătimim, Dumnezeu este cu noi. Dar când viaţa
noastră este liniştită, atunci să ne gândim dacă nu cumva Dumnezeu nu este lângă
noi, pentru că pătimirile noastre alcătuiesc slava noastră, cununa noastră.
Dar când pătimim, putem să înfăţişăm două lucruri înaintea lui Dumnezeu: primul va
fi virtutea noastră, conştiinţa noastră liniştită. Va fi dorinţa noastră după dreptăţi sau
stăpânirea voii lui Dumnezeu asupra noastră; strădania noastră, voia noastră să fie
voia lui Dumnezeu. Al doilea este desăvârşita noastră încredere, desăvârşita noastră
încredinţare în mâinile lui Dumnezeu cu toată răbdarea. Vor veni în viaţa noastră sau,
mai degrabă, vin neîncetat clipe în care toate ni se par pierdute, când şi cei pe care îi
iubeam şi în care aveam încredere ni se pare că ne-au uitat, că sunt departe de noi,
străini de noi. Vor veni clipe după clipe în care ni se va părea că nu mai este nicio
nădejde. Acestea sunt tocmai răstimpurile în care Dumnezeu ne cercetează, ca să
vadă răbdarea noastră, dovada iubirii noastre.

Spuneam mai înainte că, de multe ori, cei credincioşi se smintesc de fericirea
necinstitorilor şi a necredincioşilor. Într-adevăr, când aruncăm o privire în jur, vom
vedea că Dumnezeu Îşi împarte bunătăţile în mod foarte nedrept după logica
omenească. Acolo unde ar trebui să dea fericire, dă nefericire. Acolo unde ar trebui
să dea bogăţie, dă sărăcie, şi acolo unde ar trebui să dea sărăcie, dă bogăţie. Când
aşteptăm să ne binecuvânteze, atunci ne dă o lovitură zdravănă, în timp ce pe alţii îi
ţine într-un neîncetat zâmbet. Am spune, folosind o expresie contemporană, că
Dumnezeu mereu face preferenţialisme. Ne smintim de asta. De ce oare?
Pur şi simplu, pentru că inima noastră se îndreaptă spre toate acestea, este ţintuită în
acestea, le iubeşte, le doreşte cu tărie. Dezlegarea dramei însă trebuie căutată
altundeva. Nu va trebui să cerem încetarea acestui preferenţialism aparent, a cestei
nedreptăţi. Schimbarea va trebui să se facă înlăuntrul nostru. Trebuie să ajungem cu
desăvârşire străini de tot ce este omenesc, de orice logică omenească, de orice gând
omenesc şi de orice bun. Să fim nepăsători faţă de toate! Când ne înstrăinăm de tot,
atunci Dumnezeu va putea fi totul pentru noi, numai Dumnezeu să rămână pentru noi.
Acest lucru ne va da adevărata liniştire. Altfel, dacă există chiar şi un singur lucru în
inima noastră care nu este al celeilalte vieţi, ci al acesteia, să ştim că adesea ne vom
chinui.

https://cuvantulorthodox.wordpress.com/2011/10/19/arhim-emilianos-simonopetritul-talcuri-la-
psalmi-psalmul-16/

PSALMUL 37
Psalm al lui David.
Spre pomenire despre Sâmbătă.

2. Doamne, nu cu iuţimea Ta să mă cerci,

nici cu mânia Ta să mă cerţi.
3. Că săgeţile Tale s-au înfipt în mine
şi ai întărit preste mine mâna Ta.
4. Nu este vindecare în trupul meu de la faţa mâniei Tale,
nu este pace în oasele mele de către faţa păcatelor mele.
5. Că fărădelegile mele au covârşit capul meu,
ca o sarcină grea s-au îngreuiat peste mine.
6. Împuţitu-s-au şi au putrezit rănile mele
de la faţa nebuniei mele.
…………………………………………………………………………………….
12. Prietenii mei şi vecinii mei înaintea mea s-au apropiat şi au stătut,
şi cei mai de aproape ai mei departe au stătut;
13. Şi se sileau cei ce căutau sufletul meu,
şi cei ce căutau cele rele mie grăiau deşertăciuni,
şi vicleşuguri toată ziua cugetau.
14. Iară eu ca un surd nu auzeam
şi ca un mut ce nu deschide gura sa;
15. Şi m-am făcut ca un om ce nu aude
şi nu are în gura lui mustrări.
16. Că spre Tine, Doamne, am nădăjduit,
Tu vei auzi, Doamne, Dumnezeul meu.
17. Că am zis: nu cândva să se bucure de mine vrăjmaşii mei;
şi când s-au clătinat picioarele mele asupra mea lucruri mari au grăit.
18. Că spre bătăi gata sunt,
şi durerea mea înaintea mea este pururea.
19. Că fărădelegea mea eu voi vesti
şi mă voi îngriji pentru păcatul meu.
20. Dar vrăjmaşii mei trăiesc şi s-au întărit mai mult decât mine,
şi s-au înmulţit cei ce mă urăsc fără dreptate.
21. Cei ce-mi răsplătesc rele pentru bune
mă cleveteau căci urmam bunătatea.
22. Nu mă părăsi, Doamne,
Dumnezeul meu, nu Te depărta de la mine
23. Ia aminte spre ajutorul meu, Doamne al mântuirii mele.

Din fragedă vârstă suferim de un fel de castrare, care ne face incapabili să naştem
duhovniceşte, să ne pocăim. Din păcate, asta îi priveşte pe toţi creştinii, pe toţi cei
care se presupune că sunt creştini. Este cu putinţă să le avem pe toate. Dacă însă nu
avem această trăsătură, aşa cum vom vedea în psalm, este cu neputinţă să ne
închinăm lui Dumnezeu şi să-L simţim vreodată. Cu atât mai mult e cu neputinţă să
naştem duhovniceşte!

De aici decurge şi problema care ne frământă de multe ori: ”Ceea ce fac este
spovedanie, cum trebuie să mă spovedesc?” Oamenii care vin la noi duhovnicii simt o
mare dezbinare sufletească descoperind că, în timp ce credeau că s-au spovedit, în
realitate doar şi-au acoperit conştiinţa, au rânduit şi aranjat lucrurile, aşa încât să
poată merge liniştiţi, fără remuşcări.

Psalmul 37 este, aşa cum zice li titlul, un psalm, şi încredinţează de la început că

autorul lui este David. Nu va istorisi nici o întâmplare, ci îşi va exprima experienţa sa
religioasă. Psalmistul spune aici ce simte, cum trăieşte, ce vede înlăuntrul său atunci
când conştientizează legătura sa cu Dumnezeu.

Acest psalm este unul din cei pe care David i-a scris din cauza îndoitului său păcat (2
Împ. 11, 2-27), în timpul răscoalei lui Avesalom (2 Împ. 15, 1 ş. u.). Păcătuise şi, preţ
de un an, a rămas fără să ştie asta. Nu ştia şi nici nu-şi putea da seama că păcătuise.
Dar când Prorocul i-a spus-o David a simţit-o şi a conştientizat-o, atunci a zis: ”Am
păcătuit Domnului” (2 Împ. 12, 13).

Există o mare asemănare între acest psalm şi al şaptelea, al cărui titlu este: ”Întru
sfârşit, în cântări, pentru ziua a opta”, în vreme ce titlul psalmului 37 este: Spre
pomenire, despre Sâmbătă. Atât despre Sâmbătă, cât şi ”pentru a opta”, iar
apoi Psalm al lui David adeveresc de îndată mare asemănare dintre aceşti psalmi.
”Pentru a opta” – sunt înfăţişate obiceiurile, motivul şi scopul scrierii.
Psalm al lui David. Este un psalm de pocăinţă. Spre pomenire despre Sâmbătă. Ce
înseamnă spre pomenire? Avem psalmi cu titlul: ”De scris pe stâlp” (psalmii 55-59), un
fel de scriere pe piatră, adică o piatră de aducere aminte, o placă memorială pe care
scriau ceva, pentru ca viitorimea să şi-o amintească. Şi acest psalm a fost scris spre
pomenire, ca să-I pomenească lui Dumnezeu pocăinţa sa, ca să-i amintească lui
Dumnezeu trăirile sale, ca să-I arate lui Dumnezeu păcatele sale. După cum un om
sărac care cerşeşte îţi întinde mâna şi îi vezi degetele scheletice, hainele
zdrenţăroase, rănile, şi ţi-e milă de el şi-l ajuţi, aşa şi David, spre pomenire. Îi
aminteşte lui Dumnezeu de durerea şi sărăcia sa datorate păcatului, dar, în acelaşi
timp, şi de trăirile pocăinţei.

Se pare că este un psalm pe care îl citeau şi îl cântau când aduceau jertfa

nesângeroasă, care era ca o pregătire a celei sângeroase aduse pentru lăsarea
păcatelor. Dumnezeul meu, Îţi spun cine sunt, îmi deschid inima, Îţi voi aduce Jertfa
cea nesângeroasă (Lev. 1, 1-17) şi, aşa cum va fi junghiat animalul şi i se va vărsa
sângele, tot aşa primeşte şi Tu junghierea fiinţei mele, pentru că vărs acest sânge în
locul propriului meu sânge, îi ard măruntaiele pe grătar în locul măruntaielor mele.
Eu însă socotesc că spre pomenire are mai mult legătură cu povestea vieţii lui David şi
a minunaţilor săi psalmi. Înţeleg prin aceste cuvinte că ”l-am scris ca să-mi amintesc
cine sunt, Pentru că nu înseamnă că am încetat să mai fiu cel care sunt numai pentru
că m-am mărturisit, fiindcă i-am spus prorocului Natan: «Am păcătuit Domnului».
După cum nu am încetat niciodată să fiu fiul unei femei sărace sau al unui tată
invalid, tot aşa nu am încetat să fiu cel care eram.” Altceva e dacă Dumnezeu mi-a
curăţat inima, asta e socoteala Lui.

David pricepuse că viaţa lui era duhoare, că trăia în păcat. Răul de care suferim este
că nu putem înţelege că viaţa noastră este o duhoare, că suntem păcătoşi. Aceste
este uriaşa problemă a creştinilor. Dacă o înţelegem, vom fi înscrişi în viaţa cea
veşnică, pentru că Hristos a venit să-i mântuiască şi să-i îndrepteze pe cei păcătoşi.
Un păcătos, un vameş, o curvă, pot cu uşurinţă să meargă în rai când se pocăiesc (Mt.
21, 31). Dar cineva care nu a conştientizat că în esenţă este un păcătos, chiar dacă la
arătare este un drept, e cu neputinţă să se pocăiască. Mântuirea lui este
problematică.

Ce înseamnă ”sunt păcătos”? Nu înseamnă că am făcut un oarecare păcat, ci că însăşi

această fire a mea este întru păcat: ”întru păcate m-a născut maica mea” (Ps. 50, 7).
Din clipa în care maica mea m-a zămislit în pântecele ei sunt un păcătos, chiar dacă
nu am săvârşit niciun păcat. Păcatul se află în firea mea de când a păcătuit Adam şi
eu am moştenit firea lui. Sunt chemat să devin un al doilea Adam (1 Cor. 15, 45), să
ajung un om duhovnicesc după chipul lui Hristos. Dar cum voi ajunge dacă nu simt
ceea ce sunt, ca să pot să îl lepăd?

David a scris deci acest psalm ca să-şi aducă aminte cine este. Citindu-l, vom vedea
că merită osteneala să medităm la el în fiecare zi. Dacă nu-l trăim, cel puţin să
mărturisim asta lui Dumnezeu, chiar dacă nu o simţim: ”Dumnezeul meu, ăsta sunt,
chiar dacă sufletul meu plin de mândrie crede că este ceva.” Toată dreptatea omului
– dacă presupunem că am împlinit toată dreptatea, chiar că am depăşit şi dreptatea
sfinţilor – este, în realitate, ”ca o cârpă lepădată” (Is. 64, 6). Şi, totuşi, nu ne dăm
seama.

În timp ce titlul psalmului al şaselea cuprinde însemnarea ”pentru a opta”, în psalmul

de faţă există însemnarea despre Sâmbătă. Probabil că se citea sâmbăta. După cum e
cunoscută învăţătura că pentru fiecare om există un înger (Tobie 12, 12), – şi astfel de
învăţături se păstrau la iudei – nu e cu neputinţă să fi existat câte un psalm pentru
fiecare zi. Dar cel mai probabil este că are şi un alt înţeles: ”Să poată, Dumnezeul
meu, sufletul meu să sabatizeze, să se odihnească.”

Prin urmare, nu este un psalm pentru mângâiere, nici pentru ușurare, aşa cum, de
obicei, când ai ceva sau un gând, mergi şi-l spovedeşti şi zici: ”Mi s-a uşurat inima.” Şi
ce dacă ţi s-a uşurat? Hristos n-a venit să uşureze inimi. Hristos nu a venit să-i înşele
pe oameni. Hristos n-a venit să-i mângâie. Hristos nu a venit să ne audă păcatele şi să
simţim că am scăpat de povara de pe suflet. Hristos a venit să răscumpere sufletele,
să le conducă la ziua a opta, la o nouă Sâmbătă, la unica Sâmbătă. Se pare că David a
scris psalmul pentru ca el însuşi să-şi amintească de păcatele sale şi ca viaţa lui să
sabatizeze, adică să simtă acea deplină odihnă pe care numai Dumnezeu o dăruieşte.
Aşadar, este un psalm profetic al Sâmbetei celei noi, a zilei de după Sâmbătă, a celei
care înlocuieşte Sâmbăta (Evr. 4, 10). Umbra legii a trecut, iar acum avem ziua
luminii. Intrăm într-o viaţă înnoită.

Aceste înţelesuri le cuprinde titlul şi cu această tâlcuire înţelegem problema care ne

frământă sufletele şi care este problema fiecărui suflet luptător. În acelaşi timp, ne
dăm seama unde vrea să ne conducă Psalmistul.

Psalmul este uşor, fără cuvinte necunoscute. De aceea, îl folosim în fiecare zi la

slujbă, al doilea stih este începutul rugăciunii Psalmistului.

2. Doamne, nu cu iuţimea Ta să mă cerci, nici cu mânia Ta să mă cerţi.

”A cerca” înseamnă că te pun pe un scaun ca să dai socoteală. Luaţi aminte la

smerenia Psalmistului. Nu înţelege prin aceste cuvinte: ”Nu mă cerca, Dumnezeul
meu, nu mă trage la socoteală!” Ci vrea să spună: ”Sunt vinovat. Dacă vrei, cheamă-
mă în fiecare zi să dau răspuns, la cercetare, dar nu cu mânie. Să mă cerci ca un
îndelung-răbdător, ca tatăl pe copilul lui. Sunt păcătosul, dar am şi simţământul că
sunt copilul Tău. Eşti Domnul meu şi am dreptul, măcar că sunt păcătos, să mă
înfăţişez înaintea Ta cu o privire care caută dreptatea şi iubirea Ta.”

Doamne, nu cu iuţimea Ta să mă cerci, nu cu sălbăticie, nu mânios, ci cu adevăr!

”Veniţi, să ne întrebăm!” (Is. 1, 18) ”Vino, copilul meu, să discutăm, spune-mi ce ai
făcut!”, zice Domnul. Fă-mă, Dumnezeul meu, să-mi simt adâncul sufletului, să-l
înţeleg eu însumi, şi cere-mi orice vrei, dar nu cu mânie!

Nici cu mânia Ta să mă cerţi. Să nu mă cerţi înseamnă ”să nu mă baţi”.

Priviţi însă, iarăşi, la starea foarte frumoasă a minţii Psalmistului celui căzut în păcat!
Are simţământul că nu şi-a pierdut îndrăzneala înaintea lui Dumnezeu. I-o cere: Nu cu
iuţimea Ta să mă cerci. Chiar şi atunci când mă aflu în mocirlă, El nu încetează să fie
Dumnezeu. Când sunt rău, El nu încetează să fie bun. Astfel, am dreptul să mă întorc
spre ceea ce este El. Eu aşa sunt, dar Tu nu poţi să-ţi ieşi din firea Ta, nici ca
energiile Tale să se schimbe. De aceea, mă întorc spre Tine în această clipă.
Păcătosul care se pocăieşte cu adevărat nu are nicio dezamăgire. Îl vede pe
Dumnezeu. Se poate să aibă vederea plecată, dar, în realitate, Îl scrutează pe
Dumnezeu şi vorbeşte cu El: ”Dumnezeul meu, să vorbim, sune-mi ce vrei de la
mine!”

Nu cu iuţimea Ta să mă cerci, nici cu iuţimea Ta să mă cerţi. Martiriul la care o să mă

supui, pedeapsa Ta, este în esenţă o pedagogie. Este o aplecare a Ta asupră-mi. Am
păcătuit, iar acum trebuie să învăţ, să primesc o nouă educaţie. Am căzut pe de
lături, acum trebuie să mă îndrept. Cum voi izbuti? Nici cu mânia Ta să mă cerţi.
Verbul pe care îl foloseşte este foarte frumos, arată că pentru el va fi un chin, dar
pentru Dumnezeu va fi adevărată iubire. Şi zice: ”Nu mă certa cu mânia Ta!” Ce este
mânia? O tensiune, ceva care durează. Se roagă ca starea de întristare şi durere să nu
fie îndelungată. Oricum, iuţimea şi mânia formează aici un paralelism sinonimic,
prezentând în acelaşi timp şi o creştere treptată. Iuţime, mânie, tensiune, timp există
împreună. De ce mă rog Ţie? Pentru că mă aflu într-o stare în care, numai puţin dacă
mi te arăţi aspru, mă voi prăbuşi.

https://cuvantulorthodox.wordpress.com/2011/10/09/arhim-emilianos-simonopetritul-talcuri-la-
psalmi/

PSALMUL 80

9. Auzi, norodul Meu, mărturie îţi aduc; Israele, de M-ai asculta,

Ascultă-Mă, poporul Meu! Cu câtă dragoste, cu câtă duioşie coboară atât de jos
Dumnezeu! Ca şi cum l-ar atinge pe poporul Său, ca şi cum Şi-ar pune mâna pe umărul
lui şi i-ar spune: ”Ascultă-mă, copilul Meu, cu tine vorbesc! Cum poţi să stai cu gândul
că Eu nu sunt cu tine? Nu-mi auzi graiul? Nu-mi vezi mâna? Israil, copilul
meu, mărturie îţi aduc, îţi fac simţită prezenţa Mea, o mărturisesc prin sfătuire, prin
învăţătură, prin această mângâiere, prin coborârea Mea atât de aproape lângă tine,
prin aproprierea Mea! Oare chiar n-o simţi?”

De M-ai asculta,
10. Nu va fi întru tine dumnezeu nou, nici nu te vei închina la dumnezeu străin;

Dacă vrei să Mă asculţi, nu te vei închina altui dumnezeu. Dacă Mă uiţi, te vei închina
la un dumnezeu nou, abia ivit. Dar dacă Mă asculţi, voi rămâne Eu Dumnezeul tău,
Dumnezeu, ajutătorul tău. Nu este o simplă perioadă condiţională, nici ceva care
exprimă o rugăminte. Este mai mult o plângere. Ca şi cum i-ar spune: ”De-ai fi putut
să mă asculţi! Ah, să mă fi ascultat! Nu Mă înţelegi. Dacă M-ai fi ascultat, nu ţi-ai fi
făcut dumnezei noi!”
Expresia dumnezeu nou vine în opoziţie cu Dumnezeul lui Iacob. Dumnezeu nou este
tot ce nu este Dumnezeu. Sunt idolii pe care i-a făurit omul. Este omul însuşi care se
pune pe el în locul lui Dumnezeu. Sunt gândurile lui. Este voia lui proprie. Este pofta
lui. Un proroc zice: ”Au pus cugetele lor întru inimile lor” (Iez. 14, 3), acolo unde ar fi
trebuit să-l aibă pe Dumnezeu, şi-au pus cugetele lor. Textul ebraic corespunzător
zice: ”Au pus idoli.” Fie că au pus idoli, fie statui de lemn, fie cugete, fie pofte e
acelaşi lucru. Erau dumnezeii inimii lor. Dacă M-ai fi ascultat, n-ai fi pus idoli înaintea
ta!

Nici nu te vei închina la dumnezeu străin. Nici nu te închina la dumnezeu mincinos.

Ah, prorocul Meu, zice, au pus în inimile lor cugetele lor! ”Au răspunzând, răspunde-
voi lor?” (Iez. 14, 3). Cum să răspund? Strig, dar nu Mă înţeleg, nu Mă văd, nu Mă simt.
Au alţi dumnezei. Voi rămâne în întuneric, în tăcere. ”Au răspunzând, răspunde-voi
lor?” Dumnezeu răspunde celor care Îl văd, care Îl simt, care Îl înţeleg. De-ai fi putut
să Mă asculţi! Nu te-ai fi închinat la dumnezeu străin!

11. Că Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău, Cel ce te-am scos din pământul Egiptului;
lărgeşte gura şi o voi umple.

Eu sunt Dumnezeul tău, Dumnezeul cel unic, Care te-am scos din pământul
Egiptului, nu idolii.

https://cuvantulorthodox.wordpress.com/2011/10/22/arhim-emilianos-simonopetritul-talcuiri-la-
psalmi-psalmul-80/

PSALMUL 87
(…)

17. Preste mine au venit mâniile Tale, înfricoşările Tale m-au turburat.

Tu eşti Dumnezeul mântuirii mele, iar eu marea pe care Tu o străbaţi. Fiţi atenţi la
însingurare! Omul care pătimeşte are impresia că nimeni nu suferă mai mult decât el,
că nimeni nu se găseşte într-o stare ca a lui. Însingurarea lui înaintează şi ajunge la
culme: numai ei suferă, nimeni altul. Dumnezeul meu, numai pe mine Te răzbuni!
Toată atenţia şi mânia Ta s-au întors împotriva mea. Preste mine au venit mâniile
Tale, înfricoşările Tale m-au turburat. Nu numai că Te-ai mâniat pe mine, nu numai
că m-ai îndepărtat, dar am ajuns un gunoi în mâinile Tale, o jucărie, un prunc în care
bagi frica. M-ai prins şi mă înfricoşezi.

Psalmul aceste exprimă drama sufletului suferind sau descrie, mai degrabă, simţirea
suferinţei pe care o trăieşte un suflet. Iar suferinţa constă dintr-o ciocnire. Este clipa
în care sufletul se află între Sympligade: dacă va accepta, în cele din urmă, sau nu va
accepta suferinţa proprie, dacă şi-o va impropria sau o va refuza. Desigur, Dumnezeu
există! Dar, vedeţi, Psalmistul este cutremurat de suferinţa sa! Şi aceasta este
pricina. Va trebui fie să prefacă suferinţa într-un element al vieţii sale, să o facă a sa
proprie, situaţie în care va rămâne numai el şi Dumnezeu. şi aşa, prin această
împropriere, va veni izbăvirea; sau va stărui să-i fie îndepărtată suferinţa, să fie
izbăvit de ea, stare în care frica va continua. Oare se va preda, în cele din urmă, de
bunăvoie, ca jertfă, voinţei lui Dumnezeu, precum Acela (cf. Mt. 26, 39), sau nu?

Potrivit concepţiei sale, – concepţie iudaică, mai puternică şi mai teologică decât cea
în care Dumnezeu este dincolo de toate,un Dumnezeu dincolo de viaţă – Dumnezeu îl
tiranizează. Dar importanţa o are aceste lucru; va deveni voia lui Dumnezeu propria
lui voie? Dacă va deveni, va înceta să-l mai preocupe suferinţa proprie, pentru că
aceasta va fi un semn al prezenţei lui Dumnezeu.

Prin urmare, izbăvirea lui depinde de recunoaşterea, de împroprierea şi de primirea

sau de refuzul suferinţei. Cu cât va lupta cu suferinţa, cu cât o va refuza, cu atât va
spori groaza. Va ajunge în punctul în care va vedea izbăvirea, dar dintr-o trăire va
cădea în alta mai mare şi mai înfricoşată. Una va deveni o treaptă către cealaltă. Dar
dacă va vrea să se predea, să recunoască prezenţa şi iubirea lui Dumnezeu, dacă în
suferinţă va vedea mila şi adevărul Lui, dacă îşi va vedea suferinţa ca o dovadă iubirii,
a milei şi a adevărului lui Dumnezeu, atunci va suferi o cutremurare înfricoşată, dacă,
desigur, va supravieţui. Iar în ceasul în care va crede că se stinge, că-şi dă duhul va
simţi nu numai că învie, dar şi că ţâşneşte din el ”sămânţă îndelungată în zile” (Is. 53,
10; Rom. 4, 18). Izbăvirea vine nu prin încetarea suferinţei, ci prin acceptarea ei.
Tragedia poetului constă în această dilemă, dacă va accepta suferinţa sau dacă o va
refuza, adică dacă Îl va accepta sau Îl va refuza pe Dumnezeu.

https://cuvantulorthodox.wordpress.com/2011/10/09/arhim-emilianos-simonopetritul-talcuiri-la-
psalmi/