Tamaduirea tristetii

Tamaduirea tristetii In Rai omul nu cunostea tristetea. Aceasta a aparut in urma

pacatului adamic si este legata de starea de cadere in care se afla omul. Ea nu
tine deci de natura primordiala si fundamentala a omului. In afara de ceea ce
arata cuvantul in sine, tristetea apare ca o stare de suflet caracaterizata prin
lipsa de indrazneala, slabiciune, greutate si durere psihica, deznadejde,
stramtoare, apasarea inimii, disperare dureroasa, insotita cel mai adesea de
neliniste si chair spaima. Mai mult decat in cazul oricarei alte patimi, cand e
vorba despre tamaduirea tristetii, trebuie ca omul sa fie constient ca ea este o
boala si sa vrea sa se vindece. Caci nu rareori, dupa cum arata Sfantul Ioan Gura
de Aur, omul se complace in aceasta stare si se lasa in voia ei, gasind in ea o
desfatare morbida; adesea el nici nu stie ca a cazut prada unei patimi deosebit
de grave, mai ales prin relele ei urmari asupra intregii vieti duhovnicesti. 1.
TRISTETEA DATORATA LIPSEI PLACERII O prima cauza a tristetii este faptul ca
omul se simte lipsit de placere, fie prezenta, fie nadajduita, si deci, mai profund,
are sentimentul lipsirii de un bun material sau a lipsei de implinire a unei dorinte
trupesti. Sfantul Maxim subliniaza faptul ca placerea simturilor este in mod
inevitabil urmata de durere, care cel mai adesea este de natura psihica, iar nu
fizica, luand forma tristetii. De aceea el spune ca tristetea este "sfarsitul placerii
trupesti". Sfantul Ioan Scararul spune ca "Daca cineva socoteste ca nu simte
nicio impatimire fata de vreun lucru, dar inima lui e intristata pentru lipsa lui,
unul ca acesta se inseala cu desavarsire." Tristetea poate fi trezita, de asemenea,
de pizma fata de bunurile materiale sau morale ale altuia. Ea poate fi cauzata de
lipsa onorurilor din partea lumii, fiind astfel legata de chenodoxie. Sa notam si
faptul ca nu totdeauna tristetea este provocata de neimplinirea unei anume
dorinte, legata de un lucru anume; ea poate sa fie legata de o insatisfactie de
ordin general, de un sentiment de frustrare privind intreaga existenta, vadind
astfel faptul ca nu sunt implinite dorintele profunde si fundamentale ale
persoanei, chair daca ea nu stie limpede aceasta. Cand tristetea survine in urma
lipsei placerilor nadajduite, tamaduirea ei implica in mod esential renuntarea la
dorintele si placerile "trupesti" si, legat de aceasta, dezlipirea de "bunurile"
materiale, mergand pana la dispretuirea lor. Sfantul Maxim Marturisitorul arata
ca "cel ce fuge de toate poftele lumesti se aseaza pe sine mai presus de toata
intristarea lumeasca" si sfatuieste: "Pentru intristare, dispretuieste...lucrurile
materiale". Sfantul Ioan Scararul arata si el ca: "cel ce a urat lumea a scapat de
intristare; iar cel ce e impatimit de ceva din cele vazute inca n-a scapat de ea.
Caci cum nu se va intrista de lipsa a ceea ce iubeste?". Iar Evagrie spune: "Cel ce
se fereste de toate placerile lumesti e o cetate de nepatruns pentru demonul
tristetii. Caci tristetea este lipsa unei placeri, fie prezente fie viitoare. Si nu se
poate respinge un astfel de vrasmas daca noi avem vreo inclinare patimasa
pentru vreun lucru pamantesc. Caci el aseaza navodul si produce tristetea exact
in locul spre care vede ca suntem atrasi cel mai mult ". Evagrie arata ca
"tristetea apare cand nu dobandim ceea ce dorim in chip trupesc; or, pentru ca

de fiecare patima este legata o dorinta, cel care a biruit patimile nu va fi stapanit
de tristete (...). Cel care stapaneste asupra patimilor a invins tristetea, iar cel
care este biruit de placere nu va scapa de legaturile ei. Cel care iubeste lumea se
va intrista adeseori (...). Dar cel care dispretuieste placerile lumesti nu va fi
tulburat de gandurile tristetii". Omul supus trupului ravneste nu numai bunuri
materiale, ci si slava lumeasca. In acest caz tamaduirea tristetii implica
dispretuirea slavei si demnitatilor pamantesti, o desavarsita nepasare fata de
ele, fie ca le ai, fie ca esti lipsit de ele: "Pentru intristare (...) dispretuieste si
slava, si necinstea", indeamna Sfantul Maxim. 2. TRISTETEA CAUZATA DE MANIE
Mania este o a doua cauza a tristetii, care, fie ca este o urmare directa a ei, fie ca
se manifesta ca ranchiuna, in urma unei jicniri. Evagrie spune ca "mania este o
dorinta de razbunare care, neimplinita, naste tristetea". Uneori omul se
intristeaza pentru ca mania sa a fost necuvenit de mare in raport cu ceea ce a
generat-o sau, dimpotriva, pentru ca n-a izbucnit pe masura supararii sau pentru
ca n-a trezit, in cel asupra caruia s-a pornit, reactia pe care o astepta. Tristetea
poate fi generata si de o jicnire sau de ceea ce omul crede ca a fost o jicnire:
"fiind nedreptatit sau socotind ca am fi nedreptatiti , ne mahnim". In aproape
toate aceste situatii, aceasta patima vadeste iubire de sine si este, deci, legata
de slava desarta si de mandrie, cum este legata de ele si mania din care se
naste uneori. Tristetea vadeste reactia unui ego frustrat in dorinta afirmarii de
sine - situatie in care acasta a doua cauza a tristetii apare ca inrudita cu cea
dintai - , care crede ca nu este apreciat la justa sa valoare. Sfintii Parinti arata ca
pricina tristetii omului nu sta in cei impotriva carora ne-am maniat, nici in cei
care ne-au jicnit si carora le purtam ranchiuna, ci in noi insine. De aceea, a inceta
orice relatie cu persoanele in cauza nu poate fi o metoda potrivita de vindecare.
Astfel, Sfantul Ioan Casian scrie: "Dumnezeu, facatorul a toate, cunoscand mai
presus de toti calea de insanatosire a creaturii sale si ca nu in altii, ci in noi se
afla radacinile si cauzele greselilor, a poruncit sa nu parasim obstea fratilor si sa
nu-i ocolim pe cei ce socotim ca i-am jicnit noi, sau de care noi am fost jicniti".
Dimpotriva, continuand sa-l vezi si sa-i vorbesti celui care te-a intristat, ajungi sa
te vindeci mai repede, pentru ca astfel te lupti direct cu greutatile care sunt
pricina tristetii si le invingi mai iute si mai usor. Altfel in singuratate, exista
primejdia ca aceste motive ale tristetii sa ramana mai mult sau mai putin
necunoscute, ele continuand sa actioneze si sa-l tina pe om in intristare; se stie
pe de alta parte ca amintirea jicnirilor, resentimentele, ranchiuna si in general
toate urmarile maniei au tendinta sa se dezvolte in chip ascuns, sporind si
intarindu-se sub efectul imaginatiei, raspandindu-se ca veninul si otravind
sufletul in intregime. De aceea, Sfantul Ioan Casian spune ca tristetea face parte
dintre cele cateva patimi care "se vindeca prin meditatia inimii curate, prin grija
mereu treaza si chiar prin sprijinul si indemnul staruitor al fratilor. Cu cat
tulburarile sunt mai des combatute, cu atat mai repede vine si vindecarea. " Tot
asa, in alta parte el arata ca pentru aceste patimi "trairea in societate nu este
vatamatoare, ba, din contra, de cel mai mare folos pentru cei ce doresc intradevar sa se lipseasca de ele, fiindca prin legaturile cu oamenii ele se pot
descoperi si, fiind date pe fata si mai des puse la incercare, se pot vindeca mai
repede". De aceia, Sfintii Parinti indeamna nu numai sa nu ne suparam pe cei
care ne jicnesc, dar sa-i socotim adevarati binefacatori ai nostri, doctori care ne

dau leacuri pentru bolile sufletului, sa le fim recunoscatori si sa le multumim.

Daca un frate "te ocaraste sau cumva te intristeaza", invata un batran, "roaga-te
pentru el dupa cum au spus parintii, cu gandul ca-ti face mare bine si ca este
doctor care te tamaduieste de iubirea placerii". Iar un altul spune: "Daca-si va
aduce omul aminte de cel care l-a ocarat sau batjocorit sau intristat, sa-l
socoteasca ca pe un doctor trimis de Hristos si binefacator al sau. Pentru ca, de
vreme ce te intristezi de batjocura sau ocara, inseamna ca ai sufletul bolnav, caci
nu te-ai mahni daca n-ai fi bolnav. Sa-i multumesti deci fratelui, ca prin el ti-ai
cunoscut boala; sa te rogi pentru el si sa primesti cele ce-ti vin de la el ca pe
leacuri date de Insusi Domnul. Daca insa te vei mahni, e ca si cum i-ai spune lui
Iisus: Nu voiesc leacurile Tale". Se cuvine ca intotdeauna sa-l iertam pe cel care
ne-a jicnit, sa lepadam ranchiuna fata de el si, dimpotriva, sa-i aratam
bunavointa si iubire. Si ne vom putea purta asa, punand capat tristetii din
sufletul nostru, mai ales daca ne rugam pentru el. "Intristarea este impletita cu
amintirea raului", arata Sfantul Maxim Marturisitorul; "cand mintea va oglindi
fata fratelui cu tristete, vadit este ca isi aminteste raul de la el". "Daca iti
amintesti de raul facut de cineva, roaga-te pentru el si vei opri patima din
miscare, despartind prin rugaciune amaraciunea de amintirea raului ce ti l-a
facut. Iar devenind iubitor de oameni, vei sterge cu totul patima din suflet". Nu
pe cel care ne-a jicnit trebuie sa-l osandim, ci ma curand pe noi insine, fie
socotind ca intr-adevar suntem vrednici sa primim batjocura, de vreme ce
suntem pacatosi, fie intelegand ca intr-un anume fel, prin cuvant, sau prin
purtare, sau prin vreo fapta a noastra, l-am facut pe fratele nostru sa se poarte
astfel. Avva Dorotei arata ca, "de se va cerceta cineva pe sine cu frica lui
Dumnezeu si-si va intreba cu de-amanuntul constiinta sa, se va gasi fara indoiala
vinovat pe sine". Intotdeauna, spune Sfantul, "pricina oricarei tulburari (ce-o
sufera cineva de la un frate care-l necajeste) este, daca vom cauta cu deamanuntul, faptul de a nu ne invinovati pe noi insine. De aceea avem toata
intristarea aceasta; din cauza aceasta nu aflam niciodata odihna; si vedem ca
nimeni n-a calatorit vreodata pe alta cale, ca sa afle odihna (...) de nu va tine
omul calea aceasta, nu va inceta niciodata sa se supere si sa se intristeze si va
pierde toate ostenelile lui". 3. TRISTETEA FARA DE NOIMA In afara tristetii careia
ii putem gasi o pricina, in sufletul omului se poate ivi o tristete lipsita de orice
noima, care, in majoritatea cazurilor, este iscata nemijlocit de lucrarea diavolului.
In acest caz nu se poate da un leac anume, ci este nevoie de o ingrijire mai
generala, aceeasi care, de altfel, completeaza formele tamaduite aratate mai
sus, pentru fiecare forma de tristete in parte. Este bine ca cel cuprins de tristete
sa nu se inchida in sine, ceea ce-ar duce la sporirea bolii, ci sa iasa din starea sa,
sa-si descopere gandurile unor parinti inbunatatiti si sa aiba cu aceia convorbiri
duhovnicesti. Va putea astfel sa scape de aceste ganduri si va primi de la ei
cuvinte de mangaiere care-i vor fi de mare folos. Sfantul Ioan Gura de Aur arata
puterea tamaduitoare a cuvantului duhovnicesc pentru cei care sufera de
intristare:" Iti voi da leacul cuvantului mangaietor pana ce rana tristetii ti se va
inchide cu totul. De vreme ce doctorii ingrijesc ranile trupului pana cand se
stinge toata durerea, oare nu tot asa trebuie sa facem si cand e vorba de
suferinta sufletului? Tristetea este o rana a sufletului care trebuie spalata cu apa
binefacatoare a cuvantului plin de blandete. Da, cuvintele blande usureaza

suferinta sufletului mai bine decat racoreste apa ranile trupesti. Doctorii se
folosesc de un burete; noi ne folosim de limba ca sa dam leacul cel bun; n-avem
nevoie de foc ca sa incropim apa, caci harul Sfantului Duh da caldura cuvantului
nostru. Si astazi, iata, incercam sa va mangaiem sufletele, caci daca n-o facem
noi, unde veti gasi usurarea suferintlor voastre?". De asemenea, omul poate afla
ajutorul si mangaierea de care are nevoie in citirea unor texte potrivite sin
Sfintele Scripturi si in meditarea la intelesul lor, leac foarte potrivit, mai ales daca
este insotit de rugaciune. "Rugaciunea este izgonire a tristetii si mahnirii" invata
Avvea Nil. De asemenea, cantarea de psalmi se vadeste a fi un leac foarte
potrivit si foarte puternic impotriva tristetii care ne vine direct de la diavoli; iar
rugaciunea inimii, lucrata cu trezvie si luare-aminte, este leacul cel mare al
oricarei tristeti. Sfantul Ioan Casian, care arata ca tristetea face parte dintre
patimile care "se vindeca prin meditatia inimii curate si prin grija mereu treaza",
spune, mai departe: "vom putea goni din noi aceasta patima ucigatoare numai
daca (..) vom pastra mintea noastra stapanita de o necontenita meditatie
duhovniceasca. Intr-adevar, toate felurile de tristeti, fie cea izvorata dintr-o
manie, de mai inainte, sau din pierderea unui castig, ori din vreo paguba suferita
sau pricinuita de vreo jicnire, de vreo tulburare fara noima a mintii, sau cele care
ne imping la o deznadejde de moarte, vor putea fi (astfel) biruite". TRISTETEA
INLOCUITA CU FERICITA INTRISTARE Lupta impotriva tristetii si biruirea acestei
patimi nu-l duc de indata pe om la starea opusa ei, adica la bucurie. El trebuie sa
se straduiasca mai intai sa inlocuiasca tristetea ca patima cu o alta tristete, cu
fericita intristare, singura care-l poate duce la adevarata bucurie. Caci despre
aceasta tristete s-a spus: "intristarea voastra se va preface in bucurie" (In 16,
20). In vreme ce tristetea ca patima sta in mahnirea omului din pricina lipsirii de
desfatare trupeasca, sau a pierderii bunurilor materiale sau a neimplinirii
placerilor simturilor, sau a jicnirilor, tristetea virtuasa - numita si tanguire, plans,
strapungerea inimii - sta mai inainte de toate in mahnirea omului de a se fi
intristat de Dumnezeu si a fi departe de El, de a se fi lipsit de bunatatile
duhovnicesti; si atunci cand se indurereaza din pricina starii sale decazute si a
pacatelor lui, si cand isi plange greselile, stiute si nestiute, pe care le-a facut si
pe care in toata ziua cu nesocotinta le face, omul a ajuns la aceasta fericita
tristete. De aici se poate vedea ca ea este nemijlocit legata de pocainta, iar
lacrimile si suspinele sunt semnul vazut al acestei cainte. In al doilea rand
tristetea virtuasa sta in mahnirea pentru aproapele, instrainat si el de Dumnezeu
si lipsit de bunatatile cele duhovnicesti, si in intristarea pentru greselile si
neputintele lui. Sfintii Parinti pun fata in fata in mod constant cele doua forme de
tristete, aratand cat de lipsita de rost este cea dintai si indemnand sa o lepadam;
invatand in schimb sa o castigam pe cea de-a doua, aratand cat de indreptatita
si cat de folositoare si de pret este pentru viata duhovniceasca si pentru lucrarea
mantuirii; urmand Apostolului (2 cor. 7, 9-11), ei o numesc "intristarea cea dupa
Dumnezeu", sau "intristarea iubitoare de Dumnezeu", "intristare mantuitoare",
"intristare sfanta", "intristare folositoare", "frumoasa intristare", "lacrima fara
durere", "fericita tristete bucuroasa", etc. Despre ea vorbeste Sfantul Pavel
atunci cand scrie: "mare imi este intristarea si necurmata durerea inimii" (Rom.
9, 2). Si pe ea ne indeamna Ecclesiastul s-o castigam cand spune: "Inima celor
intelepti este in casa cea cu tanguire" (Eccl. 7,4). Insusi Apostolul Pavel stabileste

limpede aceasta opozitie, atunci cand scrie: "Intristarea cea dupa Dumnezeu
aduce pocainta spre mantuire, fara parere de rau; iar intristarea lumii aduce
moarte" (2 Cor. 7, 10). Sfantul Maxim Marturisitorul pune si el fata in fata
"intristarea cea nerationala, a celor multi, care apasa sufletul pentru ca e lipsit
de placeri sau de bunuri materiale ce starnesc in om porniri contrare firii spre
cele ce nu trebuie si il fac sa fuga de cele de care nu trebuie sa fuga", cu "cea
folositoare", "cea rationala si incercata de cei intelepti si dumnezeiesti". Sfantul
Ioan Gura de Aur invata si el la fel: "O credinciosule, alunga intristarea ta cea de
acum si imbraca-te cu alta intristare, cea pe care Apostolul o numeste intristarea
dupa Dumnezeu, care poate sa lucreze temeinic mantuirea. Altfel spus, caiestete si plangi-ti pacatele pe care le-ai facut". Iar in alta parte spune limpede:
Hristos "ii numeste fericiti pe cei ce plang, dar nu pe cei care varsa lacrimi dein
pricini omenesti, cum ar fi pierderea vreunui bun vremelnic, ci pe cei care plang
asa cum se cuvine crestinilor, cu inima zdrobita, care-si deplang ticalosia si se
caiesc pentru pacatele lor, si nu numai pentru ale lor, ci si pentru ale aproapelui".
Nu trebuie deci nimicita orice forma de tristete din suflet, ci numai cea "dupa
lume", care este pacatoasa si duce la patima. Si in acest caz, lepadarea patimii
nu inseamna nimicirea unei functii sufletesti, ci tamaduirea ei, pentru a-si afla
folosirea fireasca si normala si a lucra din nou in chip sfant. De asemenea, si aici,
tamaduirea capata forma unei convertiri a functiei sufletesti, a intoarcerii ei de la
folosirea patimasa, contra firii, la intrebuintarea ei virtuoasa, pentru care a fost
menita. Sfantul Grigorie de Nyssa o spune limpede: dupa ce arata ca "mintea
trebuie sa fie stapana pe toate cele dinlauntrul omului si sa foloseasca, potrivit
propriei lor meniri si in vederea binelui, puterile sufletului pe care Facatorul
nostru le-a creat pentru a ne sluji drept instrumente si unelte (...)", el spune: "Cat
priveste bunul de mare pret al tristetii, sa ne ingrijim sa-l avem la timpul cuvenit,
al caintei pentru pacatele noastre (...), caci la nimic altceva nu ne este de folos,
decat pentru aceasta". Sfantul Ioan Gura de Aur, aratand ca "de noi depinde felul
in care ne slujim de madularele noastre, fie pentru a faptui pacatul, fie pentru a
lucra dreptatea", spune in acelasi sens ca nu trebuie sa lepadam intristarea, ci sa
ne folosim de ea in chip rational si cumpatat. Si mai ales spune: "Cel pacatos (...)
, sa se foloseasca de tristete ca sa-si curateasca sufletul si sa-l aduca la o stare
mai buna". "Domnul a binevoit ca omul sa patimeasca (firesc) din pricina
intristarii (...), pentru ca sa scoata din ea mari foloase si de mult pret. Cum le
vom dobandi? Intristandu-ne pentru cele ce se cuvine sa ne mahnim. Nu din
pricina nenorocirilor si a necazurilor, ci pentru pacatele noastre". In alta parte el
spune: "Nemasurat de mare este stapanirea tristetii; este o boala a sufletului
care cere multa putere si barbatie ca sa i te impotrivesti si sa dai afara raul din
ea, luand numai ceea ce este de folos. Caci intr-adevar este in ea ceva bun: cand
am pacatuit, atunci ea este buna si ne este de folos; dar este cu totul
nefolositoare cand e pricinuita de nenorocirile lumesti". Sfantul Varsanufie spune
scurt si concis: "Nu trebuie sa ne intristam deloc pentru un lucru al lumii
acesteia, ci numai pentru pacat". Intristarea virtuoasa nu este deci de o alta
natura decat cea pacatoasa; se deosebeste de aceasta doar prin scopul si prin
obiectul spre care se indreapta. Acest scop diferit ii da o forma diferita. Sfantul
Casian prezinta astfel insiruirile distinctive ale celor doua forme de intristare: in
timp ce tristetea pacatoasa este "morocanoasa, fara rabdare, neinduratoare,

pizmasa, de o stearpa amaraciune si de o dureroasa disperare" si "zdrobeste

sufleteste pe cel care l-a cuprins, paralizandu-i orice sarguinta si dorinta de
mantuire, caci este fara noima", dimpotriva, "intristarea care aduce pocainta
spre mantuire, fara parere de rau" (2 Cor. 7, 10 ) este "supusa, binevoitoare,
smerita, blanda, buna si rabdatoare, ca una care este miscata de dragostea de
Dumnezeu". Rostul intristarii dupa Dumnezeu este ajungerea la desavarsire, iar
pricina ei este dorinta acestei desavarsiri si a fericirii ce va sa fie. Si cu cat se
apropie mai mult omul de Dumnezeu, cu atat cunoaste cat de departe e de El; si
cu cat inainteaza pe calea desavarsirii, cu atat i se pare ca nici n-a inceput sa
umble pe ea; si cu cat se curateste mai mult de pacatele sale, cu atat se
socoteste pe sine mai pacatos si-si plange greselile si se caieste de ele.
Intristarea dupa Dumnezeu deci nu paleste si nu se stinge o data cu inaintarea
duhovniceasca, ci, dimpotriva, asa cum arata Sfantul Ioan Scararul, sporeste tot
mai mult:" Plansul este durerea imbibata in sufletul ce se pocaieste, adaugand in
fiecare zi dureri peste dureri, ca femeia care sta sa nasca si sufera durerile
nasterii". Ca toate virtutile, intristarea cea buna este un dar al lui Dumnezeu.
Insa, ca toate virtutile, ea cere osteneala neincetata a omului de a-si insusi darul
si de a-l pastra. Spre deosebire de tristetea pacatoasa, ea nu este o simtire pe
care omul o indura in chip supus, cateodata mai mult, cateodata mai putin; ea
este o stare duhovniceasca la care se ajunge cu truda si cu nevointa. Ca sa
castige omul strapungerea neincetata a inimii, trebuie mai intai de toate sa aiba
in permanenta constiinta pacatoseniei sale. Aceasta stare, despre care
marturiseste Psalmistul: "Ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu
inaintea mea este pururea" (Ps. 50, 5) este numita adeseor de Parinti "aducereaminte de pacatele sale". Aceasta nu inseamna neaparat amintirea unor pacate
anume, ci intelegerea faptului ca esti pacatos, asa cum ne spune Sfantul
Varsanufie: "iar prin amintirea pacatelor inteleg nu pe a fiecaruia in parte, ca nu
cumva prin aducerea lui in gand sa pricinuiasca vrasmasului alta robie. Ci sa ne
aducem aminte numai ca suntem infundati in datoria pacatelor". Si pentru ca
strapungerea inimii este un dar de la Dumnezeu, iar Dumnezeu nu-l sileste pe
om sa primeasca darurile Sale, omul trebuie sa ceara acest dar in rugaciune, si
prin rugaciune il primeste. Astfel, este vadit faptul ca principalul izvor al intristarii
inimii este frica de Dumnezeu. Sfantul Ioan Gura de Aur invata ca "acolo unde
este frica, acolo este belsug de lacrimi adevarate, de gemetele si suspinele pline
de durere ale inimii" si "lacrimile care-i vin omului din frica de Dumnezeu nu
inceteaza vreodata". Intristarea dupa Dumnezeu este, de asemenea, zamislita de
aducerea-aminte de moarte, de gandul la judecata ce va sa fie, de indoiala
pentru mantuirea sufletului, de frica de osanda si de muncile iadului, de
intelegerea faptului ca "cel ce nu se plange pe sine aici dincolo se va plange
vesnic". Cantarea de psalmi si lecturile duhovnicesti (indeosebi din "Vietile
sfintilor"), facute cu luare-aminte si reculegere, inlesnesc si ele intristarea cea
buna a inimii. De asemenea ea este trezita de aratarea gandurilor si de
convorbirile cu duhovnici inbunatatiti. Saracia, insingurarea si linistirea (acestea
doua din urma sunt cuprinse in termenul de isihia) sunt si ele de mare folos in
dobandirea lacrimilor si in pastrarea lor. Mai intai de toate intristarea inimii este
pentru om cale sigura de pocainta, prin care primeste iertarea pacatelor si
tamaduirea de patimi. Iar prin aceasta ea este conditia insasi a mantuirii sale.

Astfel un batran spune: "Sileste-ti inima sa planga si sa versi lacrimi din ochii tai.
Asa fa, si te vei mantui". Sfantul Simeon Noul Teolog nu se fereste sa
spuna:"Inainte de plans si de lacrimi... inca nu este in noi pocainta", iar Avva
Pimen socoteste plansul singurul mijloc prin care poate omul sa se izbaveasca de
pacate. Sfantul Ioan Gura de Aur nu osteneste vorbind despre puterea
curatitoare a lacrimilor: "ai pacatuit? Plange-ti pacatul si-l vei sterge cu totul",
caci "lacrimile topesc pacatul". "Intristarea din pricina pacatului il curateste pe
om de pacat". "Daca se intristeaza cineva dupa cea pacatuit, pacatul se sterge,
si gresala se indreapta". Sfantul Parinte arata ca aceasta este menirea intristarii
si de aceia a sadit-o Dumnezeu in om: "ea are puterea sa nimiceasca pacatul,
stergandu-l cu totul, si pentru aceasta i-a dat-o Dumnezeu omului, iar nu pentru
altceva".