Facultatea de Teologie

Teologie Morală

Temă de seminar

Student: Barb Ioan Florin

„Învățătura Sfântului Marcu Ascetul

despre relația dintre Harul divin și Strădania morală personală”

Dobândirea desăvârșirii este calea primă, spre care omul este chemat odată realizarea
operei de mântuire a Fiului lui Dumnezeu, în urma căreia firea omenească –decăzută prin
păcatul protopărinților – se desăvârșește în Persoana lui Hristos și astfel aceasta este
restabilită. Opera de răscumpărare a omului realizată de Fiul lui Dumnezeu apare ca jertfă
mântuitoare, „jertfă a Dumnezeului-Om” precum afirmă Sfântul Apostol Pavel, Hristos „S-a
dat pe Sine pentru noi prinos și jertfă fără prihană lui Dumnezeu”(Ef.5,2), ea ridică pedeapsa
pentru păcatul primordial „căci așa a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Fiul Său Cel Unul
născut, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”(In. 3,16) și totodată ridică
firea omenească la desăvârșire. Omului, după Înălțarea la cer a Mântuitorului , îi rămân toate
mijloacele prin care acesta poate dobândi Împărăția cerurilor.

În lucrarea de față vom avea în vedere două mijloace esențiale pentru ca omul să se
facă părtaș al Împărăției Cerești, anume Harul divin și Stradania morală personală, nefiind
despărțite, acestea după cum vom vedea, conlucrează pe „marea spirituală”, calea la care este
chemat omul. Această conlucrare dintre har și strădanie, cu accent asupra învățăturii Sfântului
Marcu Ascetul, sfânt din veacul al V-lea, în spațialitatea Asiei Mici, o vom contura în a doua
parte a lucrării, primordial fiind necesară înțelegerea noțiunilor de har și strădanie morală
personală.

Primele elemente ale unei teologii a harului dumnezeiesc pot fi întâlnite în scrierile
Sfinţilor Părinţi, din secolul al IV-lea, ce apar ca o necesitatea a vremii tulburi în care erezia
pnevmatomahă își făcea simțită prezența, în urma căreia Duhul Sfânt apărea ca o creatură a
Tatălui. Părinţii Bisericii au făcut distincţia între har ca lucrare a Duhului Sfânt de Persoana
Lui, afirmând că „întrucât harul este superior creaţiei, deoarece o sfinţeşte şi o transfigurează,
atunci şi autorul harului trebuie să fie o Persoana dumnezeiască.”(V.GOGESCU, 2013, p.11)
Astfel Sfântul Vasile cel Mare arată că Cel ce împărtăşeşte harul este Dumnezeu adevărat, nu
o creatură, de vreme ce El împărtăşeşte viaţă tuturor făpturilor „către El se îndreaptă toate
câte au nevoie de sfințenie, pe El Îl doresc toate câte au nevoie de virtute…, fiindcă El
trăieşte nu pentru că i-a dăruit cineva viaţa, ci pentru că El (Însuşi) este dătătorul vieţii”
(VASILE cel Mare Sfant, PSB,1988, p.38) La Sfântul Ioan Gură de Aur harul are izvor
ceresc deoarece Hristos este Cel care trimite în lume pe Duhul Sfânt de la Tatăl şi de aceea
scopul harului este de a curăţi pe oameni de păcate, pentru ca aceștia din urmă să poată
„moștenii cerul” „Deschizându-se porţile de sus, trimiţând de acolo Duhul şi chemându-ne în
patria cea din ceruri, Hristos ne duce de la vechea vieţuire la noua vieţuire. Nu numai că ne
cheamă, ci ne dă şi cea mai mare vrednicie. Nu ne-a făcut îngeri şi arhangheli, ci fii ai lui
Dumnezeu, fii iubiţi; şi astfel ne dă să moştenim cerul”(IOAN Hrisostom,1994, p.150)
Învățătura privind harul divin se va contura cel mai bine în opera Sfântului Grigorie Palama,
opera care este expresie a învățăturii Bisericii, o continuare și o aprofundare a învățăturii
parinților capadocieni. „Harul divin nu este altceva decât energia, lucrarea sau puterea prin
care Dumnezeu împărtăşeşte oamenilor ajutorul, viaţa şi sfinţirea Sa, adică energiile sale
necreate. Harul divin izvorăşte din fiinţa celor trei Persoane divine, aparţine întregii Sfinte
Treimi. El este comunicat oamenilor şi de Fiul şi de Sfântul Duh. În virtutea apropierii însă,
se atribuie in mod deosebit Duhului Sfânt acţiunea de împărtăşire a harului. De aceea,
spunem că după Cincizecime, sfinţirea sau lucrarea harului divin in lume o face Duhul
Sfânt.”(D.STĂNILOAE,2003, 311-312)

Strădania morală personală ce am menționat-o inițial poate fi înțeleasă prin osteneală

stăruitoare în bine pentru fiecare persoană în parte. Această osteneală se vădește în faptele
noastre cele bune, fapte care sunt indispensabil necesare în calea spre desăvârșite, Sfântul
Apostol Iacov afirmând în epistola sa, că nu doar credința aduce vrednicia la Împărăție ci și
faptele ce se vădesc în urma credinței „Așa și cu credința: Dacă nu are fapte, e moartă în ea
însăși. Dar va zice cineva: Tu ai credință, iar eu am fapte; arată-mi credința ta fără fapte și eu
îți voi arăta din faptele mele, credința mea” (Iacov.2,18) În Omliile la Matei ale Sfântului
Ioan Gură de Aur se vădește la pilda semănătorului că nu semănătorul și sămânța oprește de
la rodire, ci pământul în care aceata este însămânțată – sufletul omului – astfel fiecare după
voința și osteneala sa arată rod „Vezi dar, că nu-i de vină semănătorul, nici semințele, ci
pământul care a primit semințele. Nu datorită firii ci voinței.”(IOAN Hrisostom, 1994, p.526)

În opera Sfântului Marcu Ascetul pe care o vom avea călăuza principală în lucrarea
noastră, vom vedea atât necesitatea harului cât și a strădaniei omului, stăruinței acestuia în
bine, pe calea către mântuire, pe „marea spirituală” cum este numită de acesta. Ascet din
spațialitatea Asiei Mici, iubitor al operei Sfântului Ioan Gură de Aur și contemporan cu
Sfântul Nil Ascetul, Sfântul Marcu Ascetul va evindenția în veacul al V-lea, prin lucrarea
„Despre cei ce-și închipuie că se îndreptează prin fapte” că faptele își au importanța lor
covârșitoare, însă fără acțiunea harului omul nu se sfințește. „Tot lucrul bun pe care-l
săvârșim, ne face să ne reținem de la răul contrar, dar nu ne poate adăuga un spor de sfințenie
fără har.”(MARCU Ascetul.2017, p.250)

Sfântul Antonie cel Mare, isihast, întemeietorul monahismului răsăritean afirma „Căci
bun este omul care cunoaște pe Dumnezeu”(ANTONIE Sfânt,2017,p.33) În privința iubirii
cunoașterii de Dumnezeu, Sfântul Marcu Ascetul îndeamnă „fă-te iubitor și de osteneală”
continuând prin raportarea cunoștinței la fapte „Cunoștiița fără faptele carei urmează din ea,
nu e sigură, chiar dacă e adevărata, căci fapta este întărirea oricărui lucru. Adesori din negrija
pentru fapte, se întunecă și cunoștința.”(p.249) În privința scopului urmărit în cadrul
strădaniei morale, pornind de la textul din psalmul 61,11 „că Tu vei răsplăti fiecăruia după
faptele lui” se arată modul de răsplătire „Hristos va răsplăti faptele necredinței în El sau ale
credinței nu ca un schimbător care cântărește prețul lucrurilor de schimb ci ca Dumnezeu,
Ziditorul și Răscumpărătorul.”(p.250) La Sfântul Marcu răsplata nu vine ca scop pentru
săvârșirea faptelor bune, omul trebuie să se ridice la un nivel de înțelegere superior în care
faptele le săvârșește pentru „păzirea curățeniei dată nouă”(p.50)

„Raul este lipsa binelui așa cum întunericul este lipsa luminii” citându-l pe Sfântul
Ioan Damaschin și colerând aceasta cu strădania morală personală, putem spune ca toată
osteneala noastra în săvârșirea lucrului bun este reținerea de la răul contrar astfel „Cel ce se
înfrânează, se reține de la lăcomia pântecelui; cel ce disprețuiește avuția, de la zgârcenie; cel
liniștit, de la vorbărie; cel curat, de la iubirea de placeri; cel cu cuget smerit, de la slava
deșartă. De asemenea cel ce se roagă e străin de deznădejde; săracul, de multă avuție;
mărturisitorul de tăgăduire; mucenicul de slujirea la idoli.”(p.251) Sfântul Marcu Ascetul
numește rugăciunea „maica virtuților” și continuă „căci le naște pe acelea prin împreunarea
cu Hristos”, astfel stăruința în rugăciune este necesară, din ea izvorând celelalte virtuți prin
legătura hristică. Tot acesta spune că „nu există rugăciune desăvâșită fără o chemare a
minții”(p.251) și „mintea care se roagă neîmprăștiat, strâmtorează și frânge inima; iar inima
înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (p.252) O altă virtute pe care omul trebuie să o
dobândească este aceea a răbdării precum întalnim „Prin răbdarea voastră veți dobândi
sufletele voastre”(Luc.21,19), în viziunea sfântului părinte sunt două elemente ce dau puterea
răbdării „frica ghenei și dragostea Împărăției” sfâtuind astfel „Dacă vrei să-ți amintești
neîncetat de Dumnezeu nu respinge necazurile ca nedrepte, ci rabdă-le, ca unele ce vin după
dreptate. Căci răbdarea lor trezește și înviorează amintirea prin fiecare întamplare. Iar
respingerea lor micșorează durerea și osteneala spirituală a inimii și prin aceasta produce
uitarea.” (p.261) Îndreptându-ne asupra virtuții dragostei la care omul este chemat „Să
iubesti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot cugetul tău… și pe aproapele
tău ca pe tine însuți.”(Mc.12, 30-31), Sfântul Părinte afirmă „din toate poruncile, cea mai
cuprinzătoare este dragostea către Dumnezeu și către aproapele, iar aceasta ia ființă din
înfrânarea de la cele materiale și din liniștirea gândurilor.”(p.272), iar în alt loc „ iubirea este
cea din urmă dintre virtuți, după rând, dar ea e cea dintâi dintre toate, după cinste, vădindu-le
pe cele care s-au născut înaintea ei, ca fiind cele de pe urmă.”(p.252) Unde în inima omului
este prezentă iubireagândul urât nu poate zăbovi, Sfântul Părinte punând în analogie cu
aceasta apa si focul spunând „Precum focul nu poate zăbovi în apă, tot așa nici gândul urât în
inima iubitoare de Dumnezeu. ”(p.256)

În privința harului divin, Sfântul Marcu Ascetul evidențiază foarte frumos lucrarea
sfințitoare a harului în raport cu omul „Harul Duhului este unul și neschimbat; dar lucrează în
fiecare precum voiește. Precum ploaia, curgând în pământ, dă plantelor calitatea lor proprie,
celor dulci dulceața, și celor acre acreala, așa harul, intrând în inimile credincioșilor, le
dăruiește lucrările care se potrivesc cu diferitele virtuți. Celui ce flămânzește pentru Hristos,
harul i se face hrană, celui ce însetează, băutură preadulce, celui ce tremură de frig, haină,
celui ostenit, odihnă, celui ce se roagă, deplină încredințare, celui ce plânge ,
mângâiere.”(p.259) Calea pe care omul o are de urmat în viața sa, trebuie făcută în conlucrare
cu harul divin fără acesta, omul nu se sfințește, nu se face vrednic de Împărăția cerurilor
„trebuie să avem întâi harul Duhului Sfânt lucrând în inimă și apoi să intrăm, pe măsura
vredniciei noastre, în Împărăția cerurilor.”(p.263) Lipsa harului aduce cu sine apariția
patimilor ce îl deposedă pe om de calitatea sa primordială de „chip și asemănare a lui
Dumnezeu”(Fc.1,26) astfel „cel ce nu dobândește harul merge cu mintea pe un drum
înconjurat de amândouă părțile de prăpastii și e ușor de răsturnat de orice vânt. Când e lăudat
se umflă de mândrie, când îi merge bine, își pierde cuviința, când ajunge în suferințe, se
tânguiește, dacă e bogat se îngâmfă, dacă e sărac se face că nu e,… (pp.268-269) Diavolul,
sau potrivnicul de care amintește Sfântul Apostol Petru în epistola sa care „umblă râcnind ca
un leu, căutând pe cine să înghită”(I Petr.5,8) este prezentat în raport cu sufletul omului pe
care acesta caută să-l piardă în textul Sfântului Marcu Ascetul „Când diavolul vede că mintea
s-a rugat din inimă, aduce cu ispite mari și răutăcios uneltite.”(p.257) și iarăși „Când
vrășmașul are în stăpânire multe zapisuri de ale păcatelor uitate, îl silește pe datornic să le
săvârșească și prin aducerea aminte, folosindu-se cu viclean meșteșug de legea
păcatului.”(p.261). Sfântul Ioan Gură de Aur în omilia sa la Evanghelia după Matei capitolul
10 vers. 16 explică îndemnul Mântuitorului „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul
lupilor; fiți dar înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii.”(Mt.10,16) în lupta
propovăduitorilor Evangheliei cu potrivnicul, diavol. Astfel pe lângă blândețea vizibilă la
porumbel se face prezentă și înțelepciunea „După cum șarpele sacrifică totul și nu se
împotrivește, chiar de ar trebui să i se taie trupul, numai ca să-i râmână teafăr capul, tot așa și
tu, de-ar trebui să dai averile, trupul chiar și sufletul, dă totul afară de credință.”(IOAN
Hrisostom,1994,p.408)

Nu întâmplător am început lucrarea cu arătarea strădaniei omenești în viziunea

Sfântului Marcu Ascetul, ca mai apoi să purced în viziunea sa privitoare la har, deși acestea
sunt într-o legătură strădania spre păzirea poruncilor trebuie să fie incipientă ca harul să
sfințească lucrarea. În lucrarea sa se amintește de o erezie a vremii prin care se credea că
binele se poate face doar dacă se primește harul Duhului în chip simțit. În cazul acesta
Sfântul Părinte face o precizare fermă, anume „Cel ce cere lucrările Duhului înainte de
împlinirea poruncilor e asemenea robului cumpărat cu bani care, îndată ce a fost cumpărat
cere deodată cu prețul și scrisoarea de slobozire.”(MARCU Ascetul,2017,p.254) Astfel
păzirea poruncilor vine ca element primordial, în urma căreia harul Duhului se pogoară și
sfințește. Sfântul Părinte totodată nu contestă harul primit în cadrul Botezului însă acesta
lucrează odată cu implinirea binelui „Căci celor botezați în Hristos li s-a dăruit harul în chip
tainic, dar el lucrează în ei pe măsura împlinirii poruncilor.” (p.254) Relația dintre cele două
–har și strădania morală personală vădită sub lumina faptelor bune – este una de conlucrare,
„Harul nu încetează de a ne ajuta în chip ascuns, dar atârnă de noi să facem sau să nu facem
binele pentru care avem putere.” (p.254)

În concluzie relația dintre strădania morală personală și harul divin este una de
conlucrare pe calea desăvârșirii omului. Strădania se vede prin păzirea poruncilor divine și
dobândirea virtuților, iar harul divin este energia necreată ce sfințește pe om și lucrările sale.
Astfel omul se desăvârșește și se face vrednic de „casa lui Dumnezeu” cum Sfântul Marcu
Ascetul numește Împărăția Cerurilor și la care ne îndeamnă să fim părtași toți spunând „ să
căutăm casa aceasta, și să stăruim a bate la ușa ei prin rugăciune, ca fie acum fie în ceasul
morții, să ne deschidă Stăpânul și să nu ne spună ca unora, care n-am avut grija nu vă cunosc
pe voi de unde sunteți.” (p.273)
Indici:

 ANTONIE cel Mare Sfânt în „Filocalie vol.1” traducere de D.Staniloae ,Sibiu,1947

 IOAN Hrisostom Sfânt P.S.B. vol. 23 „Omilii la Matei” Ed.IBM BOR, București,
1994
 MARCU Ascetul Sfânt în „Filocalie vol.1” traducere de D.Staniloae ,Sibiu,1947
 STANILOAE D. „Teologia dogmatică ortodoxă”-vol.2 Ed. IBM BOR, București
2003
 VASILE cel Mare Sfant, P.S.B. vol.12 „Despre Sfântul Duh” Ed.IBM
BOR,Bucuresti,1988
 V.GOGESCU (2013) „Lucrarea harului dumnezeiesc în teologia Sf.Grigorie
Palama”-teză de doctorat, Craiova

Bibliografie:

 SFÂNTA SCRIPTURĂ , Ed. IBM-BOR,București,2008

 P.S.B. vol.12 Ed.IBM BOR,Bucuresti,1988

 P.S.B. vol. 23 Ed.IBM BOR, București, 1994

 FILOCALIE vol. 1 traducere de D.Staniloae ,Sibiu,1947

 STANILOAE D. „Teologia dogmatică ortodoxă”-vol.2 Ed. IBM BOR, București

2003

 V.GOGESCU (2013) „Lucrarea harului dumnezeiesc în teologia Sf.Grigorie

Palama”-teză de doctorat, Craiova