Cultul Divin, Matrice A Vieții În Hristos În Biserica Ortodoxă

UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „EP. DR. VASILE COMAN”

PROGRAMUL DE STUDIU: ISTORIE BISERICEASCĂ ȘI GÂNDIRE
CREȘTINĂ
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: IF
CULTUL DIVIN „MATRICE” A VIEŢII ÎN

HRISTOS ÎN BISERICA ORTODOXĂ
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
PR. LECT. UNIV.DR. EMIL CIOARĂ
ABSOLVENT:
TIMUȚ ALIN-TUDOR
ORADEA
2016
CUPRINS
CUPRINS ...................................................................................................................................... 2
LISTĂ ABREVIERI ..................................................................................................................... 4
CUVÂNT ÎNAINTE ..................................................................................................................... 5
CAPITOLUL I. DIMENSIUNEA SPAȚIO-TEMPORALĂ A CULTULUI
DIVIN ...............................................................................................................................................
.......... 8
I.1. Spațiul liturgic – preliminari .......................................................................................... 8
I.1.1. Locașurile de cult din epoca Sfântului Constantin cel Mare ................................. 11
I.1.2. Stilul basilicat și principalele lui caracteristici .................................................... 13
I.1.3. Stilul bizantin – noțiuni sumare .......................................................................... 14
I.1.3.1. Caracteristicile generale ale stilului arhitectonic bizantin ............................ 15
I.1.4. Simbolismul spațiului eclesial ........................................................................... 17
I.1.4.1. Părție bisericii – locaș de închinare și semnificația lor ................................ 19
I.1.5. Iconografia Bisericii (spațiului sacru) ................................................................ 25
I.1.5.1. Turla ........................................................................................................... 25
I.1.5.2. Absida altarului .......................................................................................... 30
I.1.5.3. Tâmpla sau catapeteasma .......................................................................... 35
I.1.5.4. Naosul și pronaosul .................................................................................. 39
I.1.5.5. Exonartexul (nartica exterioară sau pridvorul bisericii) ................................ 51
I.1.6. Pictura exterioară ............................................................................................... 55
I.1.7. Locul săvârșirii Sfintelor Taine .......................................................................... 66
I.2. Timpul liturgic .............................................................................................................. 69
I.2.1. Timpul sărbătorilor ................................................................................................ 78
I.2.2. Timpul ascezei ...................................................................................................... 81
CAPITOLUL II. OBIECTELE LITURGICE, CUVÂNTUL ȘU ACTUL ÎN CULTUL
DIVIN ORTODOX ..................................................................................................................... 86
II.1. Obiectele de cult (vasele și odoarele liturgice) ............................................................ 86
II.1.1. Sfintele vase și obiectele liturgice din metal ....................................................... 86
II.1.2. Obiecte de stofă ................................................................................................... 90
2
II.1.3. Obiecte de cult din alte materii ............................................................................ 93
II.2. Veșmintele liturgice ..................................................................................................... 94
II.2.1. Veșmintele diaconești .......................................................................................... 95
II.2.2. Veșmintele preoțești ............................................................................................ 96
II.2.3. Veșmintele și insignele arhierești ........................................................................ 98
II.2.3.1. Veșminte specific arhierești ......................................................................... 98
II.2.3.2. Insignele (ornatele) arhierești ..................................................................... 100
II.3. Principalele materii folosite în cultul ortodox ........................................................... 102
II.4. Cărțile liturgice .......................................................................................................... 104
II.5. Cuvântul și formele lui în cult ................................................................................... 107
II.6. Actul în cult ............................................................................................................... 122
CAPITOLUL III. CULTUL DIVIN „MATRICE” A VIEȚIII ÎN HRISTOS ÎN BISERICA
ORTODOXĂ ............................................................................................................................. 130
CONCLUZII ............................................................................................................................. 138
BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................................... 142
CURRICULUM VITAE .......................................................................................................... 146
DECLARAȚIA DE AUTENTICITATE A LUCRĂRII DE FINALIZARE A
STUDIILOR .....................................................................................................................................
................ 148
3
LISTĂ ABREVIERI
Art. Cit. – Articolul citat

B.O.R. – Biserica Ortodoxă Română
Ed. – Editura
ed. – Ediţia
I.B.M.B.O.R. – Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române
I.B.M.O. – Institutul Biblic şi de Misiune Ortodoxă
Nr. – Număr
Op. cit. – Opera citată
Rev. – Revista
trad. – Traducere
Vol. - Volum
4
CUVÂNT ÎNAINTE
André Malroux risca afirmaţia: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc.” Şi era
evident că Malroux vedea în trăirea spirituală o luntre de scăpare din marasmul în care omenirea
se pierdea.
Dar iată că nici primul deceniu şi se pare că nici al doilea nu anunţă o reală întoarcere a
omului spre trăirea în Dumnezeu, dimpotrivă, omul din ce în ce mai singur nu-şi mai găseşte
rostul vieţii, moartea e din ce în ce mai înspăimântătoare căci nimeni şi nimic nu-i mai stă
împotrivă, iubirea e caricaturizată în trăiri epidermice şi efemere, ethosul creştin pare total străin
şi devenit anacronic. Mijloacele moderne (televiziune, internet, telefon) în loc să-i apropie pe
oameni, îi îndepărtează, „reţelele de socializare” îi închid şi mai mult în cercul propriului eu în
care se aflau deja. Fiecare are propriile sale valori adesea incompatibile cu ale celui de lângă el,
căci singura grilă valorică acceptată e a bunului plac. Ori plăcerile variază pe scări largi şi sunt
schimbătoare, de aceea poate principala caracteristică a omului de azi este instabilitatea şi
insecuritatea pe toate palierele vieţii.
În ciuda sărăcirii interioare a omului, nevoia de sacru, de mirabil, de trăire în adevăr
rămâne, dar o angajare intr-o autentică viaţă spirituală presupune luptă cu tot balastul pe care îl
aminteam anterior, ori omul contemporan e comod şi atunci preferă surogatul în locul
autenticului, astfel ajung la mare popularitate filme, cărţi, tot soiul de emisiuni în care e un
amalgam de ocultism şi sincretism religios într-un evident spirit New-Age, dublat de cele două
ingrediente de succes, sex şi violenţă.
Puţini sunt cei care renunţă la astfel de false rezolvări, facil de obţinut, spre a opta pentru
viaţa în sânul Bisericii, căci după două ore de jocuri electronice sau film de acţiune în care
psihicul uman a stat într-o stare de alertă extremă, participarea la sfintele slujbe devine o reţetă
sigură pentru plictis.
Şi totuşi sentimentul apăsător al lipsei de sens se adânceşte cu cât mai tare fuge omul de
el însuşi, frica de sine, de ceilalţi, de suferinţă, de moarte şi chiar de viaţă se înteţeşte şi ea şi
nimeni şi nimic nu îi oferă omului răspuns drept la întrebările fundamentale decât Adevărul
Însuşi.
Bogăţia de sens pe care o oferă Biserica a fost şi va rămâne singura soluţie la orice fel de
criză.
5
Cultul, cu întreaga sa complexitate, îi vorbeşte omului despre iubirea nesfârşită dintre
Dumnezeu şi el, despre adevărata sa demnitate şi adevărata sa vocaţie.
Hristos Domnul Se revelează şi Se oferă deplin şi întreg în Biserică şi acolo omul se
uneşte cu El şi poate ajunge ceea ce îşi doreşte cu atâta ardoare – să fie Dumnezeu.
În faţa unor astfel de înţelesuri orice magii şi ocultisme îşi pierd puterea de a fascina,
căci dacă omul înţelege că în Biserică el e în Taină, în transcendent şi că această participare a lui
la sacru are capacitatea de a sfinţi întregul Univers, căci el e rege al acestui Univers, toate
plăcerile, distracţiile, comodităţile lumii devin amănunte demne de ignorat.
Omul e liber să aleagă viaţa în Hristos sau viaţă-moarte, dar Biserica îi arată pas cu pas
că singura care merită trăită este viaţa în Hristos.
Având în vedere toate considerentele expuse anterior ne-am propus în lucrarea de faţă,
purtând titlul Cultul divin – „matrice” a vieţii în Hristos în Biserica Ortodoxă să privim cultul
divin sub multiplele sale aspecte, spre a vedea în ce măsură participarea în spaţiul bisericii la
slujbele rânduite îi oferă omului de azi răspuns viabil la toate crizele sale, inclusiv la cea a rutinei
şi banalului cotidian.
Mai poate omul de azi să găsească la Biserică pacea sufletului şi iubirea mântuitoare şi
atotcuprinzătoare a Domnului Iisus Hristos sau slujbele îi sunt greoaie, nu le poate pătrunde
sensul, gesturile hieratice au rămas doar formă şi conţinutul a fost uitat, iar în final iese din
biserică aşa cum a intrat, cu dilemele şi sfâşierile sale, iar timpul curge inexorabil spre un sfârşit
lipsit de speranţă?
Primul capitol al lucrării are în vedere dimensiunea spaţio-temporală a cultului divin şi
aici am avut în vedere arhitectura şi iconografia spaţiului cultic şi timpul cu dubla sa percepere ca
efemeritate şi eternitate. Intrat în spaţiul protector al bisericii, omul intră în cer iar timpul devine
prezent continuu.
În cel de-al doilea capitol, care este conturat în jurul mijloacelor prin care se exprimă
fondul lăuntric al cultului, și anume cuvântul, actul (gestul) și lucrul (obiectul), am analizat
celălalte aspecte ale cultului, observând că nimic din ceea ce ţine de om şi de existenţa sa
cotidiană nu e uitat, toate sunt prezente în cult, sfinţite, încărcate cu sensul lor adevărat: hrană,
îmbrăcăminte, obiecte, gesturi şi mai ales, cuvânt.
Cel de-al treilea capitol care are caracter coclusiv este intitulat Cultul divin - „matrice ”
a vieții în Hristos în Biserica Ortodoxă analizează modul în care participarea la cultul divin
6
produce o schimbare de perspectivă în fiinţa umană şi îi deschide acesteia posibilitatea experierii
unei vieţi în Hristos permanentizată în fiecare moment al cotidianului, oricât de banal ar părea.
Căci Dumnezeu nu a uitat nimic cu privire la om, orice amănunt e important şi e loc de întâlnire
cu Cel dorit, singurul vrednic de dorit.
Privind cultul divin în variile sale forme de manifestare, am înţeles că nu doar, ne învaţă
să privim, să trăim, să umplem lumea de sens, însă el este mai ales o întâlnire în iubire cu
Dumnezeu, este act de iubire dintre Dumnezeu şi om şi dintre om şi Dumnezeu, o iubire ce ni se
oferă mereu, deplin, neaşteptând nimic în schimb şi care ne invită: Vino şi vezi! Gustaţi şi vedeţi!
Luaţi, mancaţi! Beţi dintru Acesta toţi! Apropiaţi-vă!
„Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are ea milă? Chiar când ea îl
va uita, Eu nu te voi uita pe tine.” (Isaia 49, 15)
7
Capitolul I DIMENSIUNEA SPAȚIO-TEMPORALĂ A CULTULUI
DIVIN
I.1. Spațiul liturgic – preliminarii
Nevoia omului de a se închina lui Dumnezeu și de a-I aduce jertfe în locuri alese, este
întâlnită la aproape toate popoarele și în toate religiile. Erau preferate de obicei locuri înalte,
liniștite, cu poziționare frumoasă, care sugerează prezența harică a divinității. Un aspect
neîndoielnic este faptul că aceste spații erau înconjurate de o atmosferă de mister, aproape sacră
am putea spune. Îndeobște aceste locuri erau ascunse și foarte greu accesibile. Inaccesibilitatea
lor ne face să credem că ele aveau o semnificație specială, căci toate erau impresionante pentru
om; păgânii care își adorau zeii, căutau astfel de locuri care îi impresionau, unde ei se simțeau și
se credeau mai aproape de divinitate și care îi predispuneau la rugăciune, la jertfă și la închinare. 1
Mai apoi au fost construite altare (sanctuare) și mai târziu locașuri special destinate cultului adus
zeilor, adică templele, prezente la mai toate popoarele lumii vechi și în toate religiile, sub diverse
forme și numiri: teocali (casa lui Dumnezeu la vechii maxicani), temple, sinagogi, biserici,
moschei și geamii.
Evreii, înainte de a fi primit Cortul Sfânt, se închinau în preajma unor altare de piatră,
așezate în locuri frumoase, de preferință pe înălțimi, cum au fost cele ridicate de patriarhi la
Sichem și la Betel (Facerea 33, 20; 35, 1, 7) sau cele înălțate mai târziu pe Munții Ebal și Garizim
(Deuteronom 27, 4; Ioan 4, 20-21). Moise este primul care primește poruncă să inițieze un spațiu
sacru ce oferă posibilitatea reîntâlnirii omului cu Dumnezeu: „Din acestea să-Mi faci locaș sfânt
și voi locui în mijlocul lor” (Ieșirea 25, 8). Construcția trebuie să fie asemenea arhetipului ceresc,
adică asemenea „cortului lui Dumnezeu din cer” (Înțelepciunea lui Solomon 9, 8; Apocalipsa 11,
19), după modelul arătat de Dumnezeu-Iahve: „Vezi să faci acestea toate după modelul ce ți l-am
arătat în munte” (Ieșirea 25, 40). Moise împlinește porunca primită în munte și „Atunci S-a arătat
Domnul în cort, în stâlp de nor” (Deuteronom 31, 15).2
1Pr. Prof. Dr. Alexandru Moisiu, „Biserica locaș de închinare”, în revista Mitropolia Ardealului, nr 5-6, 1972, p.
414.
2Pr. Gabriel Herea, Mesajul eshatologic al spațiului liturgic creștin, tipărit cu binecuvântarea IPS Pimen,
Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, Ed. Karl A. Romstorfer, Suceava, 2013, p. 91.
8
În lucrarea Tratat de istoria religiilor, Mircea Eliade își expune concluziile sale cu
privire la edificarea spațiului sacru material: „Această construcție se întemeiază în ultimă instanță
pe o revelație primordială, care a dezvăluit în illo tempore arhetipul spațiului sacru, arhetip copiat
și repetat apoi la infinit”.3
Mai târziu, după consolidarea Regatului Iudaic, David a conceput un templu frumos,
vrednic de slava lui Dumnezeu (1 Paralipomena 29, 1), pe care l-a zidit însă fiul și urmașul său,
Solomon, în Ierusalim și care a fost reconstruit după robia babilonică, de Ezdra și Neemia.
Templul acesta a fost secole de-a rândul, centrul de cult și totodată simbolul unității naționale și
religioase a poporului ales, de pretutindeni, până când, în anul 70 d.Hr., a fost dărâmat de către
Titus. Mântuitorul Însuși i-a oferit cinstea cuvenită, îndeplinindu-Și toate obligațiile rituale ale
cultului public față de el, ca orice iudeu credincios (Matei 21, 12-13; Marcu 11, 15-17; Luca 19,
45-46), l-a numit „casa Tatălui Meu” (Luca 2, 49) și i-a alungat din el pe neguțătorii profanatori
(Ioan 2, 14). În această calitate a frecventat Mântuitorul și sinagogile evreilor, în care intra adesea
pentru a Se ruga și pentru a învăța poporul (Matei 13, 54; Luca 4, 16-17).
Însă, pentru rugăciunea Sa particulară ori pentru săvârșirea unor acte de cult destinate a
sta la temelia cultului Noului Testament, Mântuitorul nu Se mai îndreaptă nici către Templu, nici
către Sinagogă, ci Își alege alte locuri, precum Grădina Ghetsimani sau Muntele Eleonului, unde
îl vedem rugându-Se de preferință (Luca 21, 37), foișorul cel de sus sau camera mare, gătită,
unde El întemeiază Sfânta Euharistie (Luca 22, 12).4 După înălțarea Mântuitorului, Sfinții
Apostoli au urmat pilda Acestuia și mergeau să se închine la templu (Luca 23, 53; Faptele
Apostolilor 3, 1; 5, 21; 22, 17; 24, 11-12); iar după răspândirea lor în lume pentru propovăduirea
Evangheliei, ei își îndeplineau obligațiile rituale atât în sinagogile iudaice, cât și în casele
particulare, în care se aflau la ceasurile rânduite de rugăciune (Faptele Apostolilor 10, 9) sau
vremea frângerii pâinii (Faptele Apostolilor 20, 7-8). Dintre astfel de case, în istoria cultului
creștin din Ierusalim, în epoca apostolică, cel mai important rol l-a avut camera sau foișorul de
sus (τὸ ὑπεῷον), în care a avut loc Cina cea de Taină, tot aici Domnul li S-a arătat Sfinților
Apostoli pentru prima oară după Înviere (Ioan 20, 19), cât și după o săptămână, când Domnul li
Se arată pentru a doua oară, fiind de față și Toma (Ioan 20, 26). După toate probabilitățile, tot
3Mircea Eliade, Tratat de Istorie a Religiilor, cu o prefață de Georges Dumezil și un cuvânt înainte al autorului, trad.
de Mariana Noica, ed. a II-a, Ed. Humanitas, București, 1995.
4Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină,
Vol. I, ed. a III-a revizuită și completată de Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, volum publicat cu binecuvântarea
Preafericitului Părinte Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Basilica, București, 2015, p. 418.
9
aceasta a fost casa în care Sfinții Apostoli erau adunați în ziua Cincizecimii, când Sfântul Duh Se
pogoară asupra lor (Faptele Apostolilor 2, 1-2) și unde, conform Tradiției creștine, concretizată în
iconografia Pogorării Sfântului Duh, era prezentă și Maica Domnului. 5 După Tradiție, casa
aparținea Sfintei Maria, mama Sfântului Evanghelist Ioan-Marcu (Faptele Apostolilor 12, 12),
fiind situată pe colina Sion. Aici ar fi avut loc Sinodul Apostolic din anul 49-50 și tot aici ar fi
locuit și Maica Domnului vreme de 11 ani, după Înălțarea la cer a Domnului, până la adormirea
ei.
De la sfârșitul secolului al II-lea și primii ani ai secolului al III-lea, când numărul
creștinilor crescuse foarte mult, a început să se fixeze în interiorul caselor particulare o încăpere
deosebită, folosită numai ca loc de cult și exclusă de la orice altă folosire, lumească sau profană.
Acest spațiu aparținea fie unui particular înstărit care îl punea exclusiv la dispoziția comunității,
fie comunității întregi, care îl achiziționase și îl amenajase în acest scop. Adunările creștine din
aceste case în vederea cultului se numeau ἐκκλησίαι, ecclesiae, adică adunări, biserici:
„Îmbrățișați [...] și Biserica din casa lor” (Romani 16, 3, 5). Pe baza sensului de adunare,
termenul ecclesia a fost aplicat și locului unde se ținea adunarea, care a devenit casa Bisericii sau
casa adunării (1Corinteni 11, 22). Ἐκκλησίαι (ecclesia) este astfel cel mai vechi termen pentru
noțiunea de biserică în ambele ei înțelesuri.6
Către sfârșitul secolului al II-lea au început probabil să se zidească și cele dintâi biserici,
locașuri proprii de cult, exclusiv destinate pentru nevoile cultului creștin. Acest fapt a fost posibil
mai ales în scurtele intervale de timp în care persecuțiile slăbeau sau se întrerupeau, fiind
înlocuite cu toleranță religioasă, ca de exemplu, în timpul împăraților Antonin Pius (138-161),
Comodus (180-192), Alexandru Sever (222-235), Gordian III (238-244), Filip Arabul (244-248)
și Gallienus (260-268), când se răspândesc în Imperiul Roman și cultele misterice orientale, ca
cel al lui Mithra. Vechile Rânduieli bisericești anonime (pseudo-epigrafice) încep să dea încă din
secolul al III-lea, alături de norme cu caracter dogmatic, disciplinar, moral sau ritual, și îndrumări
pentru modul de construire a bisericilor creștine. Testamentul Domini (I, 19) și Constituțiile
Apostolice (II, 57) dau amânunte despre forma și împărțirea bisericilor, iar Didahia celor 12
Apostoli (regăsită în mare parte în capitolele din lucrările menționate anterior) rânduiește locul în
biserică al fiecărei categorii de credincioși.
I.1.1. Locașurile de cult din epoca Sfântului Constantin cel Mare
5I. D. Ștefănescu, Iconografia artei bizantine și a picturii feudale românești, Ed. Meridiane, București, 1973, p. 137.
6Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, op. cit., p. 422.
10
După încetarea persecuțiilor, creștinismul primește libertatea mult așteptată și devine
religie dominantă, ocrotită și favorizată oficial de stat. Cultul ei devine din ce în ce mai solemn,
mai plin de strălucire și de fast, desfășurându-se nestingherit. Numărul creștinilor era în creștere,
iar puținele bisericuțe devin neîncăpătoare și insuficiente. Acest fapt duce la nevoia de biserici
mari, care să cuprindă numărul crescând al creștinilor, dar totodată să și satisfacă gustul estetic,
rafinat al covertiților proveniți din mediul greco-roman și elenistic. Începe așadar o campanie
febrilă de construcție a unor locașuri de cult creștine, în a căror realizare se vor împleti toate
resursele imperiului, măiestria artistică a lumii vechi și ardoarea credinței creștine. În construcția
noilor locașuri de cult, se face uz de tot ceea ce arta păgână de până atunci realizase mai frumos
în arhitectură, pictură și sculptură, adaptând formele cele vechi la spiritul nou și la cerințele
cultului religiei celei noi. Sfântul Împărat Constantin cel Mare, ajutat și inspirat de mama sa,
Sfânta Împărăteasă Elena, dă tonul în această direcție, construind splendide biserici în
Constantinopol, Roma, Ierusalim sau Betleem. Exemplul său va fi urmat mai târziu de către
Teodosie I, Arcadie (secolul V) și Iustinian (secolul VI).7
În ceea ce privește direcția sau orientarea, bisericile creștine erau îndreptate de regulă,
încă de la început, cu altarul spre răsărit, așa cum și recomandă vechile Rânduieli Bisericești din
secolele III-IV. Există și excepții de la această regulă în epoca veche, asemenea bisericilor din
Roma, orientate de obicei cu altarul spre apus, sau a unor biserici din Răsărit (Basilica lui Paulin
din Tir sau Basilica Învierii din Ierusalim). Conform vechii tradiții, păstrate la toate popoarele
pentru locașurile de cult, și bisericile creștine erau ridicate de regulă pe locuri înalte. Planul,
forma și stilul arhitectonic al bisericilor din întreaga epocă paleocreștină (până spre sfârșitul
secolului al VI-lea) sunt foarte variate: planul dreptunghiular, pătrat, cruciform, poligonal sau
rotund. Biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol, zidită de Sfântul Constantin cel Mare, avea
formă de cruce; Biserica Sfântului Mormânt, avea formă rotundă, la fel și Biserica Înălțării
Domnului de pe Muntele Măslinilor, zidită de Sfânta Elena; Biserica Sfinții Serghie și Vach avea
formă de octogon (rezultat din închiderea cu ziduri a spațiilor dintre brațele crucii interioare).
Catedrala Sfînta Sofia din Edessa și Biserica Maicii Domnului din Amida erau construcții pătrate;
Biserica Maicii Domnului-Vlaherne din Constantinopol avea plan triconic (treflat), iar vechea
biserica a Sfintei Sofia din Constantinopol, opera Sfântului Constantin cel Mare, avea pe din
7Ibidem, pp. 433-434.
11
afară forma unui dreptunghi alungit, iar înăuntru forma de cruce, dată de șirurile de coloane care
împărțeau interiorul.
Cu toate acestea, chiar în cursul secolului al IV-lea, forma principală luată de biserici a
fost cea de basilica o structură rectangulară multifuncțională, bazată, în ultimă instanță, pe stoa
grecească anterioară, care se găsea în mai toate orașele imperiului. 8 Astfel, planul dreptunghiular,
alungit, care este recomandat și de Constituțiile Apostolice și Testamentum Domini, devine
predominat. Această formă simboliza mai bine corabia salvatoare a Bisericii plutitoare pe marea
vieții, furtunoasă și plină de valuri și totodată aducea aminte de cele trei prototipuri simbolice
vechi-testamentare ale locașului dumnezeiesc: Corabia (Arca) lui Noe, Cortul Mărturiei
(Tabernacolul sau Sicriul Legii) și Templul lui Solomon. Generalizându-se, el dă naștere unui
anumit mod de construcție; cu alte cuvinte, se stabilește un stil arhitectonic, căruia se vor
conforma aproape toate bisericile creștine zidite într-un anumit interval de timp, fie în toată
creștinătatea, fie în anumite regiuni ale ei, având toate aceleași particularități distinctive în planul,
în elevația și în ornamentele sau decorarea lor.9 Maniera de construcție a bisericilor creștine nu a
fost aceeași totdeauna și pretutindeni. A evolut de-a lungul vremii modificându-se după ideile
diferite formulate de către teologi cu privire la rostul, ființa și simbolismul bisericii, după nevoile
și cerințele cultului în continuă dezvoltare, după gustul și concepțiile estetice predominante în
diverse epoci și la diferite popoare creștine, după materialele și posibilitaățile de care dispuneau
meșterii și ctitorii și după evoluția în general a vieții religioase, a cărei expresie plastică este
locașul de cult. Începând din secolul al IV-lea până azi, s-au format mai multe moduri de
construcție a bisericilor sau stiluri arhitectonice. Am să le menționez pe cele mai importante în
ordinea cronologică a apariției lor în istoria artei. În Răsărit: stilul basilical și stilul bizantin; în
Apus: stilul basilical, stilul romanic, stilul gotic, stilul Renașterii, stilul clasicist (sau neoclasic).
Date fiind titlul lucrării de față și punctele de interes spre care se îndreaptă, voi insista asupra
stilului basilical, care este stilul general al tuturor bisericilor din epoca paleocreștină, și a celui
bizantin, care este stilul specific bisericilor ortodoxe.
I.1.2. Stilul basilical și principale lui caracteristici
8Timothy E. Gregory, O istorie a Bizanțului, trad. de Cornelia Dumitru, Ed. Polirom, Iași, 2013, p. 73.
12
Cel dintâi stil arhitectonic în care s-au construit bisericile creștine, atât în Răsărit, cât și
în Apus, este stilul basilical sau stilul basilicilor. Acest stil arhitectonic s-a format, se pare, în
Asia Mică, în epoca elenistică, din diferite elemente de origine orientală și grecească,
răspândindu-se apoi în epoca romană.10 Cuvântul basilcă vine de la grecescul βασιλική, care
înseamnă locaș împărătesc (de la βασιλεύς - rege, împărat). Denumirea aceasta se dădea, la greci
și la romani, unor edificii publice, situate de obicei în for, în care aveau loc întrunirile cetățenești
și politice, judecățile și operațiile comerciale. După destinația sau întrebuințarea lor, basilicile
antice greco-romane (păgâne) erau de două categorii: publice și particulare.Basilicile publice
(numite și civile sau forens, fiindcă erau situate în for) aveau în general forma unei săli
dreptunghilare, lungi, împărțite în trei (uneori și cinci) secțiuni longitudinale, numite naosuri,
(nave), despărțite între ele prin două sau mai multe rânduri de coloane, unite între ele în partea
superioară prin arcuri longitudinale (arhivolte) sau prin grinzi orizontale (arhitrave), de lemn sau
din piatră, care susțineau tavanul sau plafonul.11Basilicile particulare sau civile se deosebeau ca
mod de construcție de cele publice prin aceea că nu erau totdeauna împărțite în nave, aveau de
obicei abside la ambele extremități ale sălii și erau înconjurate din toate părțile de galerii sau
porticuri (șiruri de coloane) interioare. Cu timpul, aceste basilici, fie ele publice sau particulare,
au suferit unele modificări și/sau adăugiri, adaptate astfel pentru nevoile cultului creștin, fiind
transformate în basilici creștine. Planul și forma de construcție ale basilicilor păgâne au slujit
multă vreme drept model pentru construcția noilor biserici creștine, dând naștere stilului basilical
(numit uneori și stilul vechi creștin) în arhitectura bisericească. Pe scurt, caracteristica
predominantă a stilului basilical este linia dreaptă, orizontală, specifică arhitecturii clasice greco-
romane, și folosirea pietrei cioplite ca material de construcție. Planul general al basilicilor este
constituit, așa cum am menționat mai sus, din următoarele elemente esențiale: corpul principal al
construcției îl reprezintă o sală de formă dreptunghiulară, lungă, mărginită la un capat de absidă
semicirculară către care converg toate liniile construcției și privirile credincioșilor, iar în celălalt
capăt de atrium și împărțită în nave delimitate prin șiruri longitudinale de coloane, având plafonul
plat (uneori lipsea) și acoperișul în două pante.12 Cu timpul exista tendința de a se înlocui forma
lunguiață cu forma exterioară de cruce, prin adăugarea de nave transversale.
10Ibidem, p. 444.
11Ibidem, p. 439.
12Ibidem, p. 444.
13
I.1.3. Stilul bizantin – noțiuni sumare
În paralel cu dezvoltarea și răspândirea tipului basilical, în cursul secolelor IV-V,

elementele și formele multiple și variate ale primelor construcții creștine, de proveniențe diverse,
se amestecă, se contopesc, dând naștere, în Răsărit, unui mod unitar de a construi, adică unui nou
stil arhitectonic, rezultat din amestecul formelor de artă clasică cu cele de proveniență orientală:
stilul bizantin, care va rămâne până astăzi stilul unic și oficial al bisericilor ortodoxe din toate
părțile lumii, deși, realizat într-o bogată multitudine de substiluri regionale, naționale sau locale.
Trei elemente, sau curente diferite de cultură se împletesc armonios în formarea noii
arte: elenismul, cultura orientală și creștinismul; având perioada de formare în secolele IV-V,
timp în care rivalitatea dintre tradiția elenistă și cea orientală, au dat artei bizantine - prin
amestecul dintre cele două elemente - trăsăturile sale caracteristice, făcând din ea acea sublimă
îmbinare de noblețe, de frumusețe clasică stilizată - datorită mai ales Greciei și Egiptului - și de
realism oriental, provenit mai ales din Siria. Spațiul în care au loc toate aceste îmbinări,
frământări și plămădiri de elemente, rezultând o artă nouă, un stil armonios și unitar, este noua
capitală a Imperiului de Răsărit, Bizanțul secolelor IV-VI (de unde și numirea de stil bizantin).13
Arta bizantină a adoptat căteva tendințe și elemente de origine elenistică și orientală. Din Siria
provin în arhitectura și sculptura bizantină forme de ornamenație sculpturală (foaia de acant, foi
groase dantelate, frunza dreaptă, forme geometrice: cercuri, rozete, stele și figuri de animale),
folosirea pietrelor cizelate și a contrastelor de culori în ornamentația externă, iar în pictură o nouă
tradiție iconografică, opusă celei eleniste, o tradiție mai realistă, mai dramatică și care caută să se
apropie mai mult de natură, să redea în chipurile umane expresia individuală, iar în scenele
istorice și în compoziții, reprezentarea mai mult veridică decât simbolică sau convențională. Din
Egipt, arta bizantină a preluat altarul triconic sau treflat și ornamentația bogată, mai ales cea
sculpturală și picturală. De la Alexandria, Bizanțul moștenește în pictură gustul decorației
pitorești, cu peisajele, motivele arhitectonice, cu figurile sale alegorice și probabil gustul
decorației policrome; iconografia bizantină păstrează din tradiția alexandrină îndeosebi atitudinile
nobile ale portretelor, liniile clasice ale draperiilor vestimentare, gesturile măsurate, compoziția
echilibrată și simplă, pe care o consacrase arta greacă. Asia Mică și Armenia au un rol esențial
mai ales în formarea arhitecturii bizantine; aici are loc fuziunea dintre elementele elenistice și
13Ibidem, p. 458.
14
cele orientale, cărora li se adaugă de timpuriu influența creștinismului. O creație proprie a Asiei
Mici și a Armeniei este basilica acoperită cu bolți și basilica cu cupolă, care face tranziția de la
tipul basilical pur la cel bizantin. De asemena, Armenia împrumută arhitecturii bizantine planul
central hexagonal și cel octogonal. Arhitecții anatolieni, înlocuiesc cupola persană, sprijinită pe
conuri de unghi (preluată din Armenia), cu cupola pe pandantive, formă specifică a arhitecturii
bizantine.
I.1.3.1. Caracteristicile generale ale stilului arhitectonic bizantin
Așa cum am menționat în subcapitolul anterior, din punct de vedere arhitectural, stilul
bizantin ia naștere din modificarea tipului basilical prin influente de origine orientală, venite din
Persia, Mesopotamia și Armenia, pe calea Sirie și Asiei Mici. El derivă din basilica orientală cu
cupolă și mai ales din construcțiile de plan central (poligonal, octogonal, rotund, cruciform),
răspândit în Orient. Linia dreaptă și unghiurile rezultate din întâlnirea liniilor drepte încep să fie
treptat înlocuite sau combinate cu linia ovală sau arcul, sub diversele lui forme: cerc perfect,
semicerc perfect sau turtit (potcoavă), segmente de cerc, unghiuri rezultate din întâlnirea sau
întretăierea arcelor.Sistemul de acoperire al basilicilor, bazat pe linia dreaptă (plafon sau tavan
plan), este înlocuit cu unul nou, bazat pe folosirea liniei ovale: acoperișul rotund sau boltit, fie
sub forma bolților cilindrice, fie sub forma unor porțiuni de sferă (semicalote), fie sub forma
cupolei, numită și calotă. Aceasta din urmă acoperă centrul edificiului (naosul); la început este de
mari dimensiuni, însă mai târziu, ea își va micșora treptat dimensiunile și se va înălța din ce în ce
mai sus deasupra acoperișului bisericii, cu ajutorul tamburului, străpuns de ferestre, care se
interpune între ea și baza de susținere, luând astfel forma și denumirea de turlă (turn).
Soluția orientală a acoperișului boltit și mai ales cupola, modifică esențial planul și
aspectul general al bisericilor. Dacă la bisericile de tip basilical direcția orizontală a planului
alingit făcea ca elementul principal al construcției să fie absida terminală, spre care converg toate
liniile și în mod firesc se îndreaptă privirile credincioșilor, la biericile de tip bizantin, elementul
principal al construcției se mută în centrul edificiului, la cupola principală, deasupra punctului de
întretăiere a navei longitudinale centrale cu nava transversală, din a căror încrucișare rezultă o
cruce greacă (cu brațe egale), sau latină (cu brațul vestic mai lung). Bierica-corabie a tipului
basilical devine astfel biserica-cruce a noului stil arhitectural, evocând forma instrumentului sfânt
15
al mântuirii noastre. Când lungimea navei transversale este egală cu lărgimea bisericii, planul de
cruce rămâne înscris în pătratul sau dreptunghiul format de zidurile laterale drepte, fiind vizibil
doar în interior sau la acoperișul bisericii; însă, când brațul transversal al crucii depășește zidurile
laterale, planul cruciform devine vizibil și la exteriorul edificiului; iar când ieșiturile brațului
transversal nu se termină cu ziduri drepte, ci se rotunjesc prin abside, atunci aceste două abside
laterale ale naosului, împreună cu cea principală, a altarului, dau naștere planului triconic,
triabsidal, trilobat sau treflat, care nu este în fond decât o variantă a planul cruciform; ea va
deveni cea mai folosită în stilul bizantin. Pentru a da mai multă lărgime spațiului dinăuntru și
acces privirii nestingherite spre altar, se împuținează treptat și apoi se înlătură complet șirurile de
coloane din naos, revenindu-se astfel la biserica cu navă unică.
Împărțirea interiorului în sens longitudinal prin nave este înlocuită cu împărțirea bisericii
în sens transversal, prin delimitarea mai precisă a celor trei părți principale ale bisericii (altarul,
naosul și pronaosul), cu ajutorul peretelui de icoane (catapeteasma sau tâmpla), care desparte din
ce în ce mai vizibil altarul de naos, și a peretelui de zid, având o ușa sau mai multe, care desparte
naosul de pronaos. Ornamentația interioară este realizată aproape exclusiv prin pictură, foarte
puțin prin sculptură.
Aceste caracteristici esențiale ale noului stil care ia naștere se vor păstra la bisericile
bizantine din toate epocile, deși proporția în care sunt utilizate și felul în care vor fi îmbinate vor
evolua în cursul timpului, după regiuni, după gustul estetic și posibilitățile materiale ale ctitorilor
și ale artiștilor, și după influențele pe care ei le-au suferit, după geniul specific al fiecăruia dintre
popoarele ortodoxe și după evoluția generală a teologiei și a vieții spirituale răsăritene, rezultând
multiple simboluri sau tipuri regionale, locale sau naționale, ale stilului bizantin.14
I.1.4. Simbolismul spațiului eclesial
Cunoașterea umană este analogică și simbolică, folosindu-se de tipuri, imagini, analogii

și simboluri, potrivit modului nostru de gândire și exprimare a realității naturale și supranaturale.
14Ibidem, pp. 461-463.
16
Astfel, omul înțelege și exprimă realitatea tainică, supranaturală pe care o experiază într-un
limbaj analogic și simbolic. Sfîntul Ioan Damaschin precizează: „În dumnezeiasca Scriptură
găsim foarte multe expresii analogice și simbolice, antropomorfice, după modul nostru omenesc
de gândire. Trebuie să se știe că noi, fiind îmbrăcați în trupul acesta gros, nu putem înțelege și
exprima activitatea dumnezeiască fără a întrebuința imagini. Toate, câte s-au spus în modul
nostru de gândire, exprimă antropomorfic pe Dumnezeu și sunt spuse în mod analogic și
simbolic, având un sens mult mai înalt, pentru că dumnezeirea este simplă, fără formă, nenumită,
astfel suntem puși în situația de a exprima lucrurile care sunt mai presus de noi în modul nostru
de a fi”.15 Raportul dintre Dumnezeu și lume este cel mai evident exprimat prin intermediul
simbolului. După etimologia sa, acest termen semnifică un material care evocă în mintea noastră
o altă realitate decât cea văzută. Simbolul este un indicator spre ceea ce e dincolo de el, el nu e o
realitate pentru sine, ci el se cere raportat la o altă realitate, la care el trimite. Corelația cu
transcendența este nota caracteristică a simbolului creștin. Simbolul religios învăluie, dar și
dezvăluie, o prezență spirituală, descoperind dimensiunea adâncă, fundamentală a relității. În
accepția cea mai generală, trebuie văzut deci simbolul ca ceva ce trimite spre un altceva, pe baza
unei asemănări care îi este proprie (signum rei).16
Simbolul este descoperirea altuia, a unui altul real, care în condițiile date nu poate fi
descoperit decât în simbol. El „cuprinde două relități: empirică, cea văzută, și spirituală, cea
nevăzută, care sunt unite nu în chip logic, nu prin asemănare, și nici prin cauză-efect, ci epifanic
(descoperire, arătare) ... În simbol totul descoperă realitatea spirituală și în el totul este necesar
pentru a o descoperi, însă nu întreaga realitate spirituală este descoperită și întrupată în simbol.
Simbolul reprezintă întotdeauna o parte, căci «noi în parte cunoaștem și în parte proorocim» (1
Corinteni 13, 9)”.17 Simbolul nu preînchipuie o relitate, ceea ce ar presupune lipsa celei
preînchipuite, ci o descoperă și se face părtaș cu aceasta.
Astfel, se poate afrima că pentru Răsăritul ortodox forma văzută, fără să fie una cu
forma nevăzută, e plină de acea realitate nevăzută, și de aceea lucrul văzut este simbol al
paradigmei sale nevăzute. În aceasta constă antinomia simbolului, că pentru a cunoaște ceea ce
15Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, ed. a III-a, Ed. Scripta, București, 1993, p. 28.
16ÎPS. Prof. Univ. Dr. Laurențiu Streza, „Simbolul liturgic în arhitectura bisericii, locaș de închinare”, în rev.
teologică Mitropolia Ardealului, 2010, nr. 2, p. 114, apud. H. R. Schlette, „Symbole”, în Encyclopedie de la foi, IV,
p. 279.
17Pr. Alexander Schmemann, Euharistia. Taina Împărăției, trad. de Pr. Boris Răduleanu, Ed. Anastasia, București,
1993, p. 45.
17
nu se vede, trebuie să privești la ceea ce se vede, dar, în același timp, trebuie să depășești ceea ce
se vede.
Așa cum am amintit în subacapitolele anterioare, încă de la începutul creștinismului,
locașul de cult special rânduit pentru „frângerea pâinii” și mai apoi pentru săvârșirea Sfintei
Liturghii era considerat domus ecclesiae, locul adunării Bisericii, ca o reunire, în Hristos, a
cerului și a pământului și a întregii creații, ceea ce constituie esența și destinația Bisericii. 18 În
locașul bisericesc, Hristos continuă să săvârșească în modul cel mai direct toată lucrarea Sa
mântuitoare și sfințitoare. Locașul de închinare este centrul liturgic al creației sau locul central
unde se săvârșește și de unde se răspândește peste întreaga creație puterea mântuitoare a lui
Hristos, prin Duhul Sfânt; este loc al prezenței și lucrării lui Dumnezeu, Cel în Treime. Această
prezență nevăzută, luminează și descoperă toate în biserică. Astfel, elementele arhitectonice,
icoanele, nu sunt simple simboluri, în sensul unor semne sau analogii ce fac trimitere la o
realitate transcendentă despărțită de ele, ci sunt mijloace sensibile prin care se împărtășesc
creatului lucrările divine necreate. În același sens, actele liturgice nu sunt doar reprezentări,
iconizări sau chipuri ale operei de mântuire, ci sunt forme sensibile în care și prin care
credinciosul reiterează întreaga viață a lui Hristos, prin harul Sfântului Duh. Aceasta face ca
locașul bisericesc să nu fie numai locul de împlinire a unor acte simbolice, ci să fie de fapt
locașul Sfintei Treimi, a Cărei sfințenie transfigurează acest spațiu și sfințește astfel prin om
întreaga creație.19
Astfel, locașul unei biserici poate fi cercetat și apreciat și din punct de vedere
arhitectonic, stabilindu-se valoarea lui artistică, însă, după cum apreciază Paul Evdokimov,
înțelegerea simbolisticii lăcașului de închinare este strâns legată și condiționată de experierea
tainică a harului prezent în biserică: „ca să înceapă să vorbească fiecare piatră, fiecare părticică și
ca întregul ansamblu să devină o cântare, o liturghie, trebuie să înțelegi ... ideea măreață de
biserică. Arta mută știe să vorbească, spune Sfântul Grigorie de Nyssa”.20
Locașul sfințit ne oferă imaginea întregii lumi văzute și nevăzute, având în centru pe
Dumnezeu, Creatorul și Proniatorul, este chipul Împărăției lui Dumnezeu, al Ierusalimului cersc.
„Biserica este locul unde se întâlnește cerul cu pământul, acea scară a lui Iacov care înlesnește
18Ibidem, p. 25.
19Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Locașul bisericesc propriu-zis, cerul pe pământ sau centrul liturgic al creației”, în
rev. Mitropolia Banatului, nr. 4-6, 1981, p.290.
20Paul Evdokimov, Ortodoxia, trad. de Dr. Irineu Ioan Popa, Arhiereu Vicar, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române (I.B.M.B.O.R.), București, 1996, p. 231.
18
comuniunea Divinului cu umanul, pe treptele căreia îngerii și sfinții coboară pe pământ, iar
oamenii se urcă la cer, unindu-se într-un singur cor de mărire a lui Dumnezeu. Biserica-locaș
trebuie să ne dea, în ansamblul ei arhitectonic și pictural, o viziune sau imagine sensibilă a
Bisericii cerești, «a cerului pe pământ»”.21 „Biserica este menită să ne apropie cerul, să facă vie
Biblia, să întrezărim pe Dumnezeu, să intuim prezența Lui”.22
I.1.4.1. Părțile bisericii-locaș de închinare și semnificația lor
Am menționat în subcapitolele referitoare la stilul arhitectural bizantin, faptul că, planul

locașului de cult prezent în Biserica Ortodoxă, este în general cel de navă, cu absida altarului
semicirculară, simbolizând corabia mântuirii, sau cel treflat, având în plus cele două abside
laterale, care marchează semnul Sfintei Cruci, prin care a venit mântuirea lumii. Crucea pe plan
orizontal este dublată pe plan vertical de turlă sau cupolă. Cele patru părți ale crucii simbolizează
cele patru laturi ale lumii sau cele patru puncte cardinale ale pământului, unde biserica creștină
este răspândită.23 Biserica este orientată spre răsărit, locul de unde vine lumina. „Pentru că
Dumnezeu este lumină spirituală (1 Ioan 1, 5), iar Hristos în Scripturi se numește și Soarele
dreptății (Maleahi 4, 2) și Răsărit (Zaharia 6, 12; Luca 1, 78), trebuie să-i afierosim Lui răsăritul
spre închinăciune”.24 „E vrednic de mirare că, în micimea lui, locașul sfânt seamănă cu vastul
univers. Cupola sa înălțată este comparabilă cu cerul cerurilor ... Ea se sprijină solid pe partea ei
inferioară. Arcurile ei reprezintă cele patru laturi ale lumii”. 25 Prin liniile ei curbe, bolta sau
cupola bisericilor bizantine este ca un cer coborât protector asupra pământului, traducând
mișcarea descendentă a iubirii divine, pogorârea lui Dumnezeu între oameni, iar sfericitatea ei
reunește pe credincioși în comuniune euharistică; iar turlele (tamburul) care înalță bolțile
deasupra edificiului sacru, exprimă imaginea rugăciunii care se ridică spre cer ca o flacără.26
Fiecare biserică este un centru cosmic. „Biserica-locaș reproduce structura internă a
universului, este Ierusalimul ceresc care arată unirea cercului și a pătratului (Apocalipsă 21,16),
22Paul Evdokimov, op. cit., p. 259.
23ÎPS. Prof. Univ. Dr. Laurențiu Streza, art. cit., p. 119, apud. Pr. Asist. Nicolae D. Necula , „Simbolismul locașului
de cult în opera liturgică a Sfântului Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului (sec. XV)”, în rev. Glasul Bisericii, XLII,
(1983), nr. 9-12, p. 642.
24Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 141.
25Paul Evdokimov, Arta icoanei - o teologie a frumuseții, trad. de Grigore Moga și Petru Moga, Ed. Meridiane,
București, 1993, p. 128.
26Idem, Ortodoxia, p. 234.
19
este corabia eshatologică, naosul peste care se înalță forma sferică a cupolei, sintetizând unirea
cercului cu pătratul, măsura și cifrul ceresc ale Împărăției”. 27 Pătratul reprezintă
neschimbabilitatea neclintită, stabilitate înăuntrul căreia trăiește dinamismul circular al
slujbelor.28
Bisericile ortodoxe de astăzi, atât cele mai vechi, reprezentante ale stilului arhitectonic
bizantin cu diferitele lui variante naționale sau regionale, cât și cele mai noi, care au suferit multe
influențe din partea stilurilor apusene, păstrează neschimbat, indiferent de planul și formele lor
arhitectonice, împărțirea interioară tradițională, a vechilor biserici creștine, în cele trei
compartimente: altar, naos și pronaos. Funcția sau întrebuințarea liturgică a fiecărei părți în
ansamblul locașului de cult, era riguros determinată încă de la început: altarul, încăperea cea mai
dinăuntru și cea mai sfântă a bisericii, era locul clerul slujitor; naosul era locul credincioșilor; iar
pronaosul, „anticamera bisericii”, era locul celor care încă nu făceau parte din comunitatea
bisericească, dar se pregăteau să intre în sânul ei, (catehumenii, „cei chemați”), sau cei care erau
excluși temporar din sânul bisericii (penitenții).
Delimitarea acestor trei încăperi, s-a făcut încă de la început și în mod vizibil, prin
elemente ale arhitecturii bisericești. Între altar și naos, delimitarea în vechile biserici se făcea
printr-un grilaj scund (cancelli), din care a evoluat mai târziu iconostaul, tâmpla sau
catapeteasma de astăzi, caracteristică bisericilor ortodoxe. Naosul și pronaosul erau despărțite la
început de un zid plin, străpuns de uși, zid care marca deosebirea dintre credincioși și
catehumeni. Cu toate că disciplina catehumenatului a dispărut definitiv, despărțirea dintre naos și
pronaos s-a menținut totuși în interiorul bisericilor răsăritene până nu demult.29
Prin împărțirea interiorului în cele trei părți, biserica-locaș se prezintă ca un „spațiu
organizat”, sugerând rânduiala, ierarhia sau ordinea netulburată care domnește în acest univers,
transfigurat prin Hrtistos, exprimând hristocentrismul cultului divin.30
Altarul, este prima încăpere interioară (dinspre răsărit) a locașului de cult, cea mai
tainică și sfântă, destinată clericilor slujitori și săvârșirii misterelor celor mai sfinte ale cultului
divin (Sfânta Liturghie, Taina Hirotoniei, slujba sfințirii Mirului, a antimiselor și a bisericii). Este
inima întregului edificiu sfânt, cuprinzând spațiul dintre suprafața interioară a zidului de răsărit al
bisericii și catapeteasmă. Altarul formează absida centrală a bisericii, zidul acesteia poate fi lărgit
27Idem, Arta icoanei - o teologie a frumuseții, p. 125.
28Ibidem, p. 125.
29Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, op. cit., p. 571-572.
30Paul Evdokomov, Ortodoxia, p. 231.
20
prin două abside laterale mai mici (absidiole). Acestea formează la unele biserici proscomidiarul
și diaconiconul (numite adinioară pastoforii).31
Altarul este locul de jertfă și simbolizează Golgota, locul pe care S-a adus o singură dată
ca jertfă sângeroasă Mântuitorul Iisus Hristos. Altarul corespunde locului celui mai sfânt din
Templul iudeu, Sfânta Sfintelor, și, de aceea, Sfintele Canoane nu permiteau intrarea în altar
decât persoanelor sfințite, iar femeilor le este cu desăvârșire interzisă intrarea în Sfântul Altar.
Împărații bizantini aveau obiceiul de a intra în altar pe ușile împărătești pentru a-și aduce darurile
sau pentru a se împărtăși.
Altarul (lat. altare) înseamnă loc înalt; este Muntele sfânt al Sionului, cu centrul său
cosmic: „Voi inra la jertfelnicul (altarul) lui Dumnezeu” (Psalmul 42, 4); „Din acest centru
sfințit, asupra căruia Dumnezeu are ochii deschiși ziua și noaptea (3 Regi 8,29), Fiul va face să se
înalțe spre Tatăl fără încetare jertfa și tămâia rugăciunii liturgice”.32
Sfințenia încăperii altarului provine în primul rând de la faptul că în mijlocul ei se află
obiectul cel mai sfânt din întreaga biserică: Sfânta Masă (ἡ ἃγια τράπεζα) – cum se numește la
ortodocși altarul pe care se săvârșește Jertfa Sfântă a Legii Noi. Ea are forma pătrată, simbolizând
cele patru părți ale lumii pentru care se săvârșește Jertfa liturgică, (rareori rotundă), făcută dintr-o
lespede de piatră sau marmură (uneori lemn sau metal), și sprijinită fie pe un singur picior (stâlp)
ori pe patru picioare din același material. În epoca persecuțiilor se slujea Sfânta Liturghie pe
lespezile de pe mormintele martirilor (mensa martyrium), iar în catacombe existau și mese
portative în care se închideau fragmente din osemintele matririce. În amintirea acestei perioade,
se păstrează tradiția ca la piciorul Sfintei Mese să se îngroape o părticică din sfinte moaște, astfel
Sfânta Masă amintește de mormântul celor care au murit pentru credința în Hristos: „Am văzut
sub jertfelnic sufletele celor înjunghiați pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care
au dat-o” (Apocalipsa 6, 9). Pe Sfânta Masă se așază Darurile de jertfă la slujba Sfintei Liturghii
fapt pentru care ea simbolizează și ieslea, și mormântul Mântuitorului, și Cina cea de Taină la
care Domnul a întemeiat Sfânta Euharistie, precum și scaunul lui Dumnezeu. 33 „Sfânta Masă
printr-un transfer mistic închipuie pe Domnul Însuși. La hirotonia unui preot, în momentul
punerii mâinilor, candidatul îngenunchiat ține fruntea sprijinită pe Sfânta Masă, aceasta
simbolizând pe Hristos. Este imaginea Sfântului Ioan, culcat pe sânul lui Iisus” (Ioan 13, 23).34
32Paul Evdokimov, Arta icoanei - o teologie a frumuseții, p. 133.
33ÎPS. Prof. Univ. Dr. Laurențiu Streza, art. cit., p. 121.
21
Sfânta Masă este acoperită mai întâi cu o pânză albă numită cămașă (κατάσαρκα)
strânsă cu un șnur în jurul piciorului. Aceasta închipuie giulgiurile cu care a fost înfășurat trupul
Domnului la punerea Lui în mormânt. La cele patru unghiuri ale Sfintei Mese, sub „cămașă”, se
pun icoanele celor patru Evangheliști, acestea simbolizează mărturia că se păstrează și se predică
învățătura lui Hristos, așa cum s-a fixat în scrierile evanghelice. Peste „cămașă” se așează un alt
acoperământ, numit endotion (ἒνδυτον), confecționat dintr-un material ales, strălucitor,
simbolizând atât chipul măririi lui Dumnezeu, cât și hainele Mântuitorului care au strălucit ca
lumina. Deasupra se întinde o bucată de pânză sau stofă numită iliton (de la εἱλύω - a înveli) care
servește ca învelitoare pentru Sfântul Antimis, care se așează deasupra ilitonului; însă acestea și
celelalte obiecte importante vor fi abordate pe larg în subcapitolul dedicat obiectelor liturgice. În
mijlocul absidei altarului, spre răsărit, se află scaunul sau tronul cel de sus, pe care se așează
arhiereul la citirea Apostolului, simbolizând pe Hristos, iar într-o parte și alta (în special în marile
catedrale și în mănăstiri) stau încă 12 scaune ale preoților, numite δεύθεροι θρόνοι sau
presbiterium, închipuind pe Sfinții Apostoli participând la slava lui Hristos, după venirea Lui la
Judecata din urmă.
Absidiola de miazănoapte a altarului se numește proscomidiar; aici se aduc darurile
credincioșilor. Simbolizează Golgota, Locul Căpățânii, în care a fost răstignit Mântuitorul
Hristos, fapt pentru care se aduce Jertfa în acest loc. Aici, preotul pregătește Cinstitele Daruri
pentru a fi sfințite la Sfânta Euharistie. La proscomidiar se păstrează de obicei și sfintele vase
necesare cultului. Proscomodiarul mai simbolizează staulul în care S-a născut Iisus, dar și
mormântul în care a fost îngropat trupul Său.
Absidiola de miazăzi a altarului se numește diaconicon (διακονικόν), sau veșmântar,
pentru că aici se păstrează veșmintele de slujbă, cărțile liturgice, lumânările. Denumirea de
diaconicon s-a dat pentru că în trecut, acest spațiu era în grija diaconului.
Tâmpla sau Catapeteasma, numită și iconostas, este denumirea care se dă acelui zid sau
perete acoperit de icoane, care desparte altarul și naosul.În cele mai vechi biserici creștine, altarul
era în general despărțit de naos printr-un grilaj scund de lemn, de metal sau piatră, menit să
împiedice doar intrarea laicilor în altar. În Răsăritul ortodox, această despărțitură s-a dezvoltat,
transformându-se în tâmpla sau catapeteasma de azi. Este un element specific și important al
locașului de cult ortodox, nu atât din punct de vedere arhitectonic, cât teologic și iconografic. 35
35Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, op. cit., pp. 587-588.
22
Tâmpla este străpunsă de trei uși, prin care se face comunicarea între altar și naos. Ușile
principale, din mijloc (de regulă, în două canaturi), prin care intră și ies clericii la momentele
rânduite din cadrul sfintelor slujbe, se numesc sfintele uși, pentru că prin ele circulă totdeauna
numai clericii care, în cursul sfintelor slujbe, poartă în mâini obiecte sfinte (Sfintele Daruri,
Sfânta Evanghelie, cădelnița); se mai numesc ușile mari sau împărătești, pentru că prin ele intrau
odinioară împărații când își aduceau darurile la altar ori se împărtășeau. Aceste uși sunt de obicei
mai scunde decât cadrul (golul dreptunghiular) din peretele de lemn sau zid al tâmplei, în care ele
sunt fixate, iar partea liberă de deasupra lor se acoperă cu o perdea de pânză de diferite culori,
care se trage în lături sau se ridică (pe vertical) în momentele rânduite din cursul sfintelor slujbe.
La greci, această perdea se numește καταπέτασμα (catapeteasmă), iar la noi este numită,
de regulă, cu termenul vechi slav дверь, care înseamnă ușă și se dădea, la început, ușilor
altarului, iar mai pe urmă s-a aplicat și perdelei de deasupra ușilor împărătești.36
Ușile din partea de nord și de sud, făcute dintr-un singur canat, se numesc laterale sau
diaconești, deoarece prin ele intră și ies diaconii la ectenii, la vohoduri și la alte momente din
cursul slujbelor prevăzute de Tipic.37
Naosul, (ναός; navis ecclesiae - corabia bisericii) partea de mijloc a bisericii, spațiul
dintre altar și naos; locul în care stau credincioșii participanți la sfintele slujbe. Denumirea
simbolică de naos sau corabie s-a dat acestei încăperi pentru că în ea credincioșii se refugiază
spre a se salva de furtunile și valurile vieții, ca Noe în corabia cu care s-a salvat din apele
potopului. Naosul corespunde cu Sfânta din Tabernaculul Vechiului Testament, unde intrau
preoții pentru a aduce jertfele zilnice, astăzi credincioșii sunt și ei prezenți, împreună, „popor
sfânt” (1Petru 2, 9). Deasupra naosului se înalță, de obicei, turla cea mare (Pantocratorul), a
cărei scenă picturală, ce descrie Ierusalimul ceresc, este pusă în evidență de interacțiunea cercului
și a pătratului (Apocalipsa 21, 16). „Nava eshatologică, naosul surmontat de forma sferică a
cupolei sintetizează uniunea cercului și a pătratului, măsură și cifră a cerului și a împărăției”.38
Soleea reprezintă locul pe care este zidit altarul și este fixat iconostasul, având o anumită
înălțime față de restul interiorului bisericii. Această înălțime a pardoselii avansează înspre
36I. A. Candrea, Gh. Adamescu, Dicționarul enciclopedic ilustrat, Ed. Cartea Românească, București, 1926-1931, p.
446.
37Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură
creștină, Vol. II, ed. a III-a revizuită și completată de Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, volum publicat cu
binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Basilica, București, 2015,
pp. 94-95.
23
interiorul naosului pe un anumit spațiu din fața iconostasului. Pe solee se urcă de pe pardoseala
naosului o traptă sau două. Despre simbolismul soleii aflăm că locul mai înalt dinaintea
catapetesmei este spre închipuirea fluviului de foc, care desparte pe păcătoși de drepți, după cum
spune Sfântul Apostol Pavel: „Focul însuși va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia” (1 Corinteni 3,
13).
Amvonul era în vechile biserici, locul de pe care diaconii roteau ecteniile și citeau
Evanghelia, preoții rosteau predicile, anagnoștii făceau lecturile biblice, iar psalții executau
imnele din rânduiala slujbelor. Citirea Evangheliei sau rostirea predicii de la amvon, amintesc în
chip simbolic de îngerul care a stat deasupra pietrei și a predicat Învierea Mântuitorului.39
Stranele sunt așezate în absidele naosului (în partea de sud și nord) pentru cântarea
antifonică.
Pronaosul, numit și nartică (νάρθηξ), iar uneori tinda bisericii, este partea dinspre apus
a interiorului bisericii, sau încăperea de la intrare. Aici stăteau odinioară catehumenii și
penitenții. Astăzi stau credincioșii – mai ales femeile – în bisericile de la sate. În pronaosul
bisericii se săvârșesc, în mănăstiri, slujbele Laudelor mici (Pavecernița, Miezonoptica, Ceasurile),
iar în bisericile parohiale unele Taine și Ierurgii, ca Botezul, Mărturisirea, prima parte a Litiei,
slujba înmormântării mirenilor. Deasupra părții de apus a pronaosului, în bisericile mai mari din
timpurile noastre, se construiește cofasul, o estradă înălțată, de unde cântă corul.
Pridvorul, este o încăpere deosebită de la fațada de apus a bisericii, mărginită de coloane
sprijinite pe o balustradă de zid continuu și unite la partea superioară prin arcade; acoperișul
acestor pridvoare este la un nivel inferior față de acoperișul naosului și pronaosului, iar în interior
el are fie forma unui plafon drept, fie a unei bolți semicilindrice transversale ori a unor calote
semisferice.40
I.1.5. Iconografia Bisericii (spațiului sacru)
În înțeles larg și explicând cuvântul, iconografie înseamnă știința imaginilor. Pictura

bisericească cristalizează, cu adevărat, anumite înțelesuri și tradiții, ea întipărește idei și forme în
ochii și amintirea privitorilor.Cuprinsul programelor, repartiţia temelor pe pereţii monumentelor
creștină, Vol. I, p. 599.
40Ibidem, p. 602.
24
au evoluat în decursul timpului. Ideile şi ceremoniile liturgice stau la baza cultului şi ele au fost
cele care au inspirat planurile şi dispoziţia arhitectonică a monumentelor. Ele au fost izvorul,
principiul şi directiva principală a picturii murale.
Decorul pictural urmează ierarhia indicată de spaţiul interior: cupola centrală, absida
principală (bolta şi emiciclul), bolţile şi pereţi naosului, calotele şi arcele laterale, partea
superioară a peretelui dimpotriva tâmplei, pereţii de miazăzi, apus şi miazănoapte, bolta şi pereţii
pronaosului.
Temele şi figurile pictate nu sunt independente, ele fac parte dintr-un ansamblu
închegat, asemeni filelor unei cărţi. Aşadar pictura murală trebuie citită, urmărită în ideile şi
succesiunea ei.41
I.1.5.1. Turla
Deasupra naosului bisericii se înalță turla cea mare, numită și Pantocratorul, după figura
care constituie elementul principal al iconografiei acestei turle. În bazilica Sfinților Apostoli din
Constantinopol, construită de împăratului Constantin cel Mare, pe calota cupolei centrale a fost
pictat Hristos pe tron; de atunci, portretul Mântuitorului Hristos, Pantocratorul, chipul lui
Dumnezeu Atotțiitorul (Παντοκράτωρ) se pictează în acest loc. Înfățișează pe Dumnezeu în cele
trei ipostaze incluse: „Treimea, cu o singură acțiune, o singură cunoștință și o unică voință”. 42
Acest „bust”, face aluzie la firea umană a Domnului. Este înveșmântat după moda antică în tunică
și matie (aceasta acoperind deseori un singur umăr); pictorii au folosit roșul de purpură pentru
tunică, și albastrul intens al cerului pentru mantie, culorile imperiale ale Bizanțului. Mântuitorul
este cu capul gol, trăsăturile feței fine, dar severe, privirea serioasă, dar totuși dulce. În mână
stângă ține o carte, de obicei, Evanghelia, pe care sunt înscrise inițialele simbolice Α și Ω
(începtul și sfârșitul) iar cu dreapta ridicată schițează un gest de alocuție. Pe parcurs, degetele au
fost împreunate în chip de chrismă (ICXC). Liturgiștii au interpretat gestul drept binecuvântare, și
aşa a rămas până azi în Răsărit.
Această imagine este zugrăvită de cele mai multe ori într-un medalion circular,
înconjurat de un curcubeu, în jurul căruia sunt înscrise diferite formule biblice sau liturgice
41I. D. Ștefănescu, op. cit., p. 54.

42Ibidem, p. 55.
25
precum: „Doamne, caută din cer și vezi și cercetează via aceasta, pe care a sădit-o dreapta Ta, și o
desăvârșește pe ea” (Psalmul 79, 15-16), sau alte formule existente în erminiile zugravilor.
Chipul din calotă al Pantocratorului, este încadrat de îngeri, heruvimi, serafimi și
tronuri. Îngerii sunt înveșmântați în tunici scurte de culoare albă, inspirate din arta antică, purtând
aripi. Aceștia ajută pe Dumnezeu și i se închină Lui.
Chipul Mântuitorului domină toate cele trei părți ale bisericii: pronas, naos și altar, după
cele trei deminități ale Sale: Profet, Împărat și Arhiereu. În pronas, El este înfățișat ca Emanuel,
înconjurat de îngeri și profeți, amintind activitatea Lui de profet și învățător; în naos, pe cupola
cea mare a bisericii, ca Pantocrator sau Împărat și Stăpân al lumii, iar în altar, în scena
dumnezeieștii Liturghii sau cea a împărtășirii Apostolilor, ca Mare Preot sau Arhiereu.43
Pereții tamburului sunt împărțiți în trei sau patru zone orizontale circulare, fiecare
cuprinzând un șir de chipuri sfinte.
Zona superioară, imediat sub Pantocrator, este ocupată de îngeri, serafimi, heruvimi,
împărțiți în cele nouă cete ale ierarhiei îngerești; uneori, între îngeri fugurează și Tronul
Hetimasiei. Această temă reprezintă tronul gol, înconjurat de uneltele Patimilor și pregătit pentru
Mântuitorul să Se așeze pe el, ca judecător al lumii la a doua Sa Venire. Este inspirată din
Psalmul 9, 7-8: „Iar Domnul rămâne în veac; gătit-a Scaunul Lui de judecată și El va judeca
lumea; cu dreptate va judeca popoarele”.
În zona imediat următoare, iar când turla e prea mică, chiar prima zonă de sus, sunt
pictați proorocii, de obicei în număr de 12, considerați drept purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu
și organe ale revelației divine. Un loc de cinste îl au profeții mari (care au scris): Isaia, Ieremia,
Iezechiel și Daniel, aceștia corespund celor patru evangheliști; cei doisprezece prooroci mici ,
care nu au scris: Osea, Ioil, Amos, Avdie, Iona, Miheia, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu,
Zaharia și Maleahi, corespund celor doisprezece apostoli. Fizionomiile lor sunt variate, în general
severe. Toți poartă în mâini rotuli (pergamente desfășurate) pe care citim texte alese din profețiile
lor. Uneori printre ei figurează și alte personaje marcante ale Vechiului Testament. Melchisedec,
Aaron și Moise, poartă coroane. Aaron ține în mână toiagul odrăslit și o amforă de aur; Moise,
tablele legii. Noe ține în mâini corabia; David purtând Cortul Mârturiei iar Iacov, tinând o scară.44
creștină, Vol. II, p. 112.
26
Portretele Sfinților Apostoli împodobesc cea de a treia zonă a cilindrului turlei. Uneori
se pictează doar opt figuri, numărul de doisprezece fiind întregit de chipurile celor patru
evangheliști așezate pe pandantivii cupolei. În general sunt pictați în formă statică, ținând în
mâini pergamente. Uneori Sfântul Petru apare cu una sau mai multe chei, iar Sfântul Apostol
Pavel cu o spadă.45
Registrul inferior al turlei reprezintă, în friză, tema iconografică numită Dumnezeiasca
Liturghie sau Liturghia cerească (îngerească), adică slujba săvârșită în ceruri de către
Mântuitorul, ca Mare Arhiereu, înconjurat de îngeri-preoți și diaconi. Este o scenă complexă și de
un dramatism intens. Tema se leagă de ceremonia Vohodului mare din Liturghia ortodoxă,
procesiunea solemnă în timpul căreia Cinstitele Daruri sunt transportate de la proscomidiar la
Sfânta Masă. Uneori ea ilustrează și cortegiul funebru din slujba Prohodului din Vinerea
Patimilor: în loc de discul și potirul cu Sfintele Daruri, e purtat Sfântul Epitaf, cu chipul
Mântuitorului mort.
Mântuitorul este înfățișat ca Arhiereu, stând în fața Sfintei Mese, pe care se află Sfânta
Evanghelie și deasupra căreia, uneori, plutește porumbelul Sfântului Duh și Chipul Celui Vechi
de zile; idee că jertfa e adusă tuturor celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi. Într-un medalion
central apare Maica Domnului oranta. Uneori, Mântuitorul e înfățișat de două ori, la stânga și la
dreapta Sfintei Mese; deoparte, El binecuvintează plecarea procesiunii. În frunte este un înger
diacon, un al doilea cădește, un al treilea poartă două sfeșnice aprinse. Urmează doi îngeri
diaconi care înalță ripide. Îngeri preoți înveșmântați în felon și cu epitrahil, poartă discul, potirul
și aerul. Toți merg cu pas lin și maiestuos. Procesiunea se întoarce prin dreapta unde este
întâmpinată de Mântuitorul sub același chip de Arhiereu, care uneori primește discul de la
îngerul-arhidiacon, care se pleacă profund în fața Lui.
Locul aceastei scene iconografice nu este peste tot același. În unele cazuri este pictată pe
peretele hemiciclului (absidei) altarului, pe pereții timpanelor de la baza turlei. Iar în alte biserici
ocupă zona de sus a pereților tamburului, sub chipul Pantocratorului, deasupra proorocilor și
apostolilor. Însă, la cele mai multe biserici, tema Dumnezeieștii Liturghii ocupă registrul ultim al
tamburului turlei.46
45Ibidem, p. 57.
27
În pandantivii cupolei, se pictează chipurile celor patru Sfinți Evangheliști, în picioare
sau la masa lor de lucru (în majoritatea cazurilor). Alături de chipurile Sfinților Evangheliști
Matei, Marcu și Luca (sinopticii), se pictează și imaginea unui oraș, care închipuie Alexandria
sau Ierusalimul, cu alte cuvinte sunt zugrăviți în decor arhitectonic. Sfântul Evanghelist Ioan este
zugrăvit la Patmos, în fața unei peșteri sau în peisajul pustiu al insulei unde a trăit.
Urmând o tradiție orientală, uneori, evangheliștii sunt însoțiți de alte personaje: în
spatele lui Matei vedem un înger, lângă Marcu pe Petru care citește o carte, iar lângă Luca pe
Pavel. Ioan dictează textul evangheliei sale lui Prohor. Cazurile în care Evangheliștii sunt picați
singuri, sunt rare. În general aceștia sunt însoțiți de simboluri: un tânăr sau un înger, lângă Matei,
un leu la picioarele lui Marcu, un bou pentru Luca. Ioan este mai totdeauna pictat cu Prohor, care
scrie, sau cu un vultur, folosit drept simbol al său. Fiecare Evanghelist ocupă un pandantiv
anume, și în legătură cu ordinea urmată pe Sfânta Masă: Ioan la sud-est, Matei la nord-vest,
Marcu la nord-est și Luca la sud-vest. Ordinea este schimbată în multe locașuri. Un text liturgic
evocă, la rândul lui, figurațiile simbolurilor: „Cântare de biruință cântând, strigând, glas înălțând
și grăind”. Cuvintele grecești ale acestei aclamații redau, în chip onomatopeic și imitativ, glasul
omului, răcnetul leului, geamătul boului și croncănitul vulturului. 47 În fața lor, Evangheliștii au
câte un pupitru sau o masă mică pentru scris și Evanghelia deschisă, având scrise pe ea primele
cuvinte cu care se începe fiecare Evanghelie.
Acest plasament al Sfinților Evangheliști semnifică faptul că, așa cum construcția se
sprijină pe pereții naosului, în același mod și Biserica lui Hristos se sprijină pe Evanghelia Sa,
fixată în scris de cei patru Sfinți Evangheliști. Simbolurile care îi însoțesc pe cei patru Sfinți
Evangheliști, nu sunt altceva decât cele patru ființe (fiare) din viziunea Sfântului Ioan, descrisă în
Apocalipsa (4, 6-7). Privit în ansamblu, decorul iconografic al turlei reprezintă o ilustrare a
acestei viziuni: Pantocratorul reprezintă tronul Celui Preaînalt, cei doisprezece Apostoli
reprezintă pe cei 24 de bătrâni din viziune, iar cei patru Evangheliști pe cele patru ființe din jurul
tronului dumnezeiesc.48
Pe suprafața arcurilor mari, care susțin turla, între pandantivi, se zugrăvește: la răsărit,
Sfânta Mahramă (a Sfintei Veronica), iar la Apus, Sfânta Cărămidă (icoana regelui Abgar al
Edesei), în partea dreaptă, Hristos, ținând o Evanghelie în care scrie: „Eu sunt vița, voi sunteți

28
mlădițele...” (Ioan 15, 5), iar în stânga, Emanuel, cu un sul pe care scrie: „Duhul Domnului peste
Mine, pentru că M-a uns să binevestesc săracilor...” (Luca 4, 18). Dinspre aceste patru chipuri
pleacă ramuri de viță care vin dedesubtul Evangheliștilor la unghiurile bolților; printre ele se
împletesc în medalioane mici, rotunde, chipurile unora dintre cei 70 de Ucenici.
Iconografia de pe suprafața de jos a arcurilor de la baza turlei este foarte variată. Aici pot
fi zugrăvite fie personaje din istoria biblică a Vechiului Testament (Noe în Corabie, Moise cu
Tablele Legii, Aaron sau profeți mesianici), fie diferite reprezentări ale Mântuitorului (viziunea
proorocului Daniel 7, 9-10).
I.1.5.2. Absida altarului
Altarul este punctul de întâlnire a divinului cu umanul, al supranaturalului cu naturalul,

hotar între cer și pământ, poartă spre veșnicie. Sfințenia și caracterul lui tainic este sporit, în
bisericile ortodoxe, de catapeteasmă (tâmplă), care îl ferește de privirile credincioșilor, oprindu-le
să pătrundă înăuntru. Cu privire la iconografia altarului, toate subiectele care împodobesc bolta și
pereții acestui spațiu, se referă la Jertfa liturgică, formând astfel un ansamblu de o mare unitate
teologică.
29
Decorul pictural al absidelor a evoluat, în cursul istoriei, și s-a inspirat din principii
deosebite. La origini, bolta absidei principale a fost rezervată Mântuitorului Hristos și scenelor
inspirate din Apocalipsă, cum se vede încă în unele biserici din Sicilia și Capadocia. Începând din
secolul VI, Hristos, cetele îngerești, proorocii, patriarhii și apostolii au trecut în cupola centrală a
bisericii. Locul lui Hristos a fost ocupat de chipul Maicii Domnului numit ἡ πλατυτέρα τῶν
οὐρανῶν, adică Cea mai cuprinzătoare decât cerurile49, pictată în picioare sau pe tron, ca o
împărăteasă, potrivit cuvintelor liturgice din slujba proscomidiei „Stătut-a împărăteasa de-a
dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită și prea înfrumusețată” (Psalmul 44, 11). Maica Domnului
tronează astfel la hotarul dintre ierarhia cerească și cea pământească, ca mijlocitoare între cer și
pământ, verigă de legătură între Dumnezeu și oameni. Într-un alt înțeles, este amintită întruparea
lui Hristos. Astfel, Maica Domnului poartă pe Iisus pe brațul stâng, pe brațul drept sau pe
genunchi; de fiecare dată, cu anumite nuanțe de diferențiere. Pe brațul stâng purtat, Hristos este
duios apărat de mama sa; când este purtat pe brațul drept, este oferit jertfă de mama sa, pentru a
se împlini scripturile. Când Hristos este ținut cu amândouă mâinile, în picioare sau pe genunchi,
de Maica Domnului stând pe tron, amintește de închinarea magilor și omagiul credincioșilor. 50 De
obicei, doi îngeri sau arhangheli (Mihail și Gavriil), în poziție de adorare, încadrează chipul
Maicii Domnului, în dreapta și în stânga. Există cazuri în care pe lângă îngeri, mai apar și chipuri
de sfinți, de cele mai multe ori chipuri ale profeților care au proorocit întruparea Domnului. De
asemenea mai apare ilustrat imnul liturgic închinat Preasfintei Fecioare: „Cuvine-se cu
adevărat...”. O altă reprezentare a Maicii Domnului care este pictată pe bolta altarului, dar mai rar
decât prima variantă, este tipul Fecioarei oranta, adică rugătoarea, cu mâinile întinse spre
implorarea lui Dumnezeu și ocrotirea credincioșilor, ca una ce este cea mai bună și mai fierbinte
mijlocitoare și ocrotitoare a noastră la Fiul ei, Dumnezeul nostru. Ea personifică Biserica în
funcția ei de mijlocitoare, adunând pe credincioși la rugăciune în sinaxa euharistică și acoperind
lumea cu vălul ei protector.51
49Ceaslov, troparele învierii, al Născătoarei, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Iustinian, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, ed. a II-a, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1973, p. 200.
51Paul Evdokimov, Arta icoanei - o teologie a frumuseții, p. 130-131.
30
Patru teme importante formează temeiul decorului pictural al peretelui hemiciclului,
adică peretele de răsărit al absidei principale: Cortul Mărturiei, Mielul lui Dumnezeu,
Împărtășirea Apostolilor și sfinții ierarhi încadrați de sfinții diaconi.
Scena iconografică Cortul Mărturiei (Tabernacolul) și plasarea ei pe pereții altarului
este inspirată din textul Epistolei către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, care, mai ales în
capitolele 9-10, explică legătura dintre Vechiul și Noul Testament. Prezența acestei scene în
iconografia altarului are legătură și cu Maica Domnului care, în iconografia bisericească, a fost
deseori numită „cort” cuvântător. În general altarul Cortul Mărturiei (Sfânta Sfintelor) este
înfățișat sub forma unei mese în interiorul templului iudaic. Pe masă apare: sfeșnicul cu șapte
brațe (menora), chivotul (arca alianței), îmbrăcat în plăci de aur, și menit să păstreze tablele legii,
amfora de aur cu mană și toiagul lui Aaron, care înflorise. Masa altarului este încadrată de Moise
și Aaron care cădesc. Uneori, între Moise și Aaron, la mijlocul mesei, prezidează înșuși
Mântuitorul. De o parte și de alta a compoziției centrale vin în șir către masa altarului două grupe
de câte șase regi, reprezentând cele 12 seminții ale lui Israel, aducând pe brațe, daruri și ofrande.
În dreapta și în stânga spațiului scenei Cortului Mărturiei, dacă spațiul permite, se pictează scene
31
simbolice precum Rugul aprins (Facerea 3, 2), Sfânta Treimie la stejarul Mamvri (Facerea 18, 1-
18), ori Scara cerească din viziunea lui Iacov la Betel (Facerea 28, 10-22).52
În unele locașuri se obișnuiește să se zugrăvească pe absida altarului și scena Liturghiei
îngerești. Această scenă a fost prezentată anterior, în subcapitolul despre iconografia turlei, loc în
care această scenă apare reprezentată în ultimul timp.
Împărtășirea Sfinților Apostoli este o temă esențială de decor de pe peretele hemiciclului
altarului, desfășurându-se de obicei, pe primul sau al doilea registru al peretelui de răsărit.Scena
se petrece în ceruri, unde Sfinții Apostoli liturghisesc împreună cu Hristos. Mântuitorul este
înfățișat ca Mare Preot sau Arhiereu, slujind în fața Sfintei Mese, așezată uneori sub un
baldachin, și oferind Sfinților Săi Apostoli, Sfântul Trup și Sfântul Sânge. Scena este simetrică,
formată din două tablouri. Hristos figurează în amândouă: la stângă, El dă Sfântul Trup, la
dreapta, Sfântul Sânge. Uneori sunt scrise și cuvintele Mântuitorului: „Luați, mâncați...” și „Beți
dintr-u acesta toți...”. Sfinții Apostoli sunt și ei împărțiți, de obicei, în două grupe de șase: o grupă
se apropie dintr-o parte, în frunte cu Sfântul Petru, pentru a primi Sfântul Trup, alta din partea
opusă, în frunte cu Sfântul Ioan, pentru a primi Sfântul Sânge (mai rar, ei formează un singur șir).
În unele reprezentări apare și Iuda, fie întors cu fața și un drac intrându-i în gură, fie în urma
grupului din stânga și se întoarce plângând, pentru că nu este admis la împărtășire. 53 În multe
scene, sunt reprezentați și îngeri-diaconi, purtând ripide, asistându-L pe Marele Preot. Această
scenă are ca temei Cina cea de Taină, la care Mântuitorul a înființat Sfânta Euharistie (Matei 26,
26-30).
creștină, Vol. II, pp. 81-82.
53Ibidem, p. 84.
32
În relație directă cu Liturghia, și înfățișând un „rit”, (act, ceremonie), stă în zona
inferioară a peretelui hemiciclului scena esențială a sacrificiului liturgic, care se săvârșește în
altar:Mielul lui Dumnezeu. Această scenă are mai multe reprezentări; „victima Jertfei noastre de
la Liturghie”, adică Mântuitorul, figurează fie sub chipul unui prunc, fie sub acela al unui miel de
jertfă, așa cum L-au văzut Proorocul Isaia (Isaia 53) și Sfântul Ioan Botezătorul (Ioan 1, 29),
așezat pe disc și străjuit de îngeri sau serafimi care îl umbresc cu ripide. Înfățișarea mielului alb
cu capul uneori înconjurat de nimbul circular și cu crucea sprijinită pe trupul său, a stăruit în
unele monumente balcanice, cu toate că a fost interzisă; imaginea Pruncului Hristos așezat pe
sfântul disc și adăpostit de stea și un procovoț rămâne cea mai uzitată.54
Pe zona inferioară a peretelui absidei principale, tradiția așează din epoci îndepărtate și
până astăzi, portrete de episcopi și diaconi, în picioare și în veșmintele de slujbă. Episcopii țin în
mâini Sfânta Evanghelie sau , de cele mai multe ori, un rulou cu fragmente din anumite rugăciuni
liturgice. Printre ei figurează aproape întotdeauna marii dascăli (capadocieni) și autorii
Liturghiilor care se săvârșesc la Sfântul Altar: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare
și Sfântul Grigorie cel Mare. Numărul și numele lor variază de la biserică la biserică; astfel
printre ierarhii zugrăviți îi vom întâlnii și pe Sfântul Spiridon al Trimitundei, Sfântul Nicolae din
33
Mira Lyciei, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Chiril al Alexandriei, Sfântul Chiril al
Ierusalimul, Sfântul Policarp al Smirnei sau Sfântul Ignatie Teoforul.
Sfinții diaconi, doi sau mai mulți (dacă spațiul permite), înveșmântați în stihare și orare,
încheie șirul episcopilor, la miazănoapte și miazăzi, având în mâini cădelnițe. Deseori, umărul și
brațul stâng le sunt acoperite de văluri brodate; cu mâna învelită de acestea, țin cutii (chivoturi)
de aur, care cuprind miresme (tămâie, smirnă). Dintre sfinții diaconi, nu lipsește niciodată Sfântul
Ștefan, întâiul mucenic. Alături de el, este Sfântul Roman Melodul sau Dulce-cântărețul,
Laurențiu, Prohor, Nicanor și Filip. De asemenea mai sunt pictate și chipurile altor diaconi:
Evplu, Rufin, Veniamin, Aithala și Chiril.55
Decorul iconografic al celor două abside sau încăperi laterale ale altarului, numite
diaconicon și proscomidiar variază foarte mult, de la un locaș la altul. Programul iconografic al
proscomodiarului se referă în linie generală la jertfa liturgică. Pe bolta și pereții pastoforionului
se zugrăvesc chipuri sfinte și scene în legătură cu Nașterea și Patimile Domnului, care sunt
simbolizate în ritualul Proscomidiei: Răstignirea, Purtarea Crucii, Punerea în mormânt
(ἐπιτάφιον), scenă numită Christ de pitié sau Pieta, adică Mântuitorul mort, așezat în picioare în
sicriu și încadrat de Sfânta Fecioară și Sfîntul Ioan Evanghelistul, scena Mielului, Hristos pe disc,
sub chipul unui copil; alte scene sunt tipuri, preînchipuiri sau figuri simbolice din Vechiul
Testament ale Jertfei Mântuitorului, ca jertfa lui Avraam (Facerea 22, 1-19), jertfa lui
Melchisedec, regele Salemului (prezentând ca dar lui Avraam pâine și vin; Facerea 14, 17-20),
scena numită Filoxenia (iubirea de străini), adică Sfânta Treime la Mamvri, jertfa lui Avraam, cei
trei tineri în cuptorul de foc din Babilon. Uneori sunt ilustrate și texte liturgice sau rituri din
slujba Proscomidiei, cum ar fi Troparul „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu
tâlharul...”.56
De asemenea, Viziunea (proorocia) Sfântului Petru, episcopul Alexandriei, este una
dintre cele mai frecvente scene din decorul pictural al proscomidiarului: Iisus, tânăr, în picioare,
pe Sfânta Masă, cu cămașa sfâșiată, iar Sfânul Pentru, cel dintâi episcop alexandrin care îl
osândește pe Arie, Îl întreabă: „Cine Ți-a sfâșiat veșmântul, Mântuitorule?”, iar Iisus răspunde:
„Arie, nebunul”.57
55Ibidem, pp. 72-73.

57Penticostar, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed.
I.B.M.B.O.R., București, 2012, p. 274.
34
În firida diaconiconului, pe bolta acestuia este pictată Maica Domnului ori Hristos ca
„Înger de mare sfat”, iar mai jos, Moise cu Tablele Legii și Aaron ținând în mâini năstrapa de aur
și toiagul înflorit, ambii ca arhierei. În alte locașuri sfinte, apare frecvent figura Dreptului Simeon
Bătrânul, purtând în brațele sale pe Pruncul Iisus (Luca 2, 25-30). Alte scene care mai pot fi
pictate sunt: Înțelepciunea lui Solomon, Rugul văzut de Moise, Apa izvorând din stânca lovită de
Moise cu toiagul sau Trecerea Mării Roșii.58
Arcul triumfal, se înalță deasupra tâmplei; acesta încheie bolta absidei principale și este
unul din cele patru arce mari ale bolții naosului. Înfățișează simbolic „ușa cea închisă” din
vedenia lui Iezechiel (44, 2; 43, 4). Decorul pictat al acestui element arhitectonic a stat, în
majoritatea cazurilor, în legătură cu cel al absidei principale. În centrul arcului, s-a pictat până în
secolul XIV (aproximativ), tronul hetimasiei. De la această dată înainte, scena trece deseori pe
cilindrul cupolei, iar locul ei în centrul arcului este luat de scena Înălțării Domnului, „chemată” să
ilustreze, alături de alte scene pictate pe bolta absidei principale, anamneza liturgică. Suprafața
curbă, la stânga și la dreapta motivului central, este rezervată Apostolilor, prezenți la Înălțare. În
alte biserici, ne este prezentat momentul Cincizecimii în locul Înălțării. Într-un al treilea sistem,
apare încadrat în medalion Iisus Emanuel sau „Cel vechi de zile”; în acest caz, decorul arcului
este împodobit de-o parte și de alta cu figuri de profeți sau de patriarhi.59
I.1.5.3. Tâmpla sau catapeteasma
Așa cum am menționat în subcapitolul dedicat părților bisericii, naosul este despărțit de
absida principală prin tâmplă, la origine o balustradă scundă din lemn, piatră, marmură ori
zidărie, având la mijloc ușa sau ușile împărătești. Perdele brodate și agățate de vergele se înălțau
deasupra balustradei și ascundeau altarul la anumite momente ale liturghiei. Tâmpla a ajuns, să
fie construită din lemn sculptat și împodobită cu icoane mari (împărătești) și altele mai mici,
așezate pe două, trei sau mai multe rânduri suprapuse. Iconografia tâmplei se conformează, unor
reguli precise și rămâne stabilă și uniformă până azi, în toate bisericile ortodoxe construite ori
zugrăvite începând cu secolul al XVI-lea. Cu excepția altarului, nicio altă parte sau suprafață a
35
interiorului bisericilor ortodoxe nu prezintă o uniformitate și stabilitate mai mare, în ceea ce
privește decorul iconografic care o îmbracă.
În forma sa de azi, suprafața dinspre naos a tâmplei este împărțită în mai multe registre
orizontale, suprapuse unul peste altul și având fiecare iconografia proprie. Privind de jos în sus,
primul registru, care este și cel mai înalt în comparație cu celelalte, reprezintă partea principală a
tâmple, din punct de vedere arhitectonic, corpul ei propriu-zis, care este continuarea evoluată a
vechiului grilaj despărțitor dintre altar și naos. Această parte inferioară a tâmplei suportă
greutatea rândurilor de icoane suprapuse succesiv peste ea în decursul timpului.60
Pe ușile împărătești se zugrăvește icoana Bunei Vestiri, astfel încât cele două personaje
ale scenei – Sfânta Fecioară și Sfântul Arhanghel Gavriil – să fie față în față, fiecare pe câte un
canat al ușilor (de obicei, Sfânta Fecioară pe cel din dreapta, Sfântul Arhanghel Gavriil pe cel din
stânga). Sfânta Fecioară este zugrăviă aici, pentru că este cea care ne-a deschis ușile milostivirii
Cerului, pe care le simbolizează ușile împărătești. La cele patru colțuri ale scenei Bunei Vestiri,
se zugrăvesc în medalioane mai mici, chipurile celor patru Sfinți Evangheliști, ca cei care au
așternut în scris Vestea cea bună adusă de înger Sfintei Fecioare.
Pe ușile laterale (diaconești) se zugrăvesc chipurile Sfinților Arhangheli Mihail și
Gavriil, ca păzitori ai ușilor Raiului, unul pe o ușă, al doilea pe cealaltă, ori chipurile a doi sfinți
diaconi, înveșmântați în stihar și orar și cu cădelnițe în mâini (de obicei, Sfântul Ștefan întâiul
Mucenic și Sfânul Filip sau Sfântul Laurențiu). Se mai pot zugrăvi în locul diaconilor doi dintre
sfinții militari (Sfântul Gheorghe și Sfântul Dimitrie), ca păzitori ai ușilor altarului.
Pe spațiile dintre ușile împărătești și cele diaconești se zugrăvește, în dreapta, adică spre
sud, icoana împărătească a Mântuitorului Hristos (ca Împărat ori Arhiereu, șezând pe tron, sau ca
Prooroc și Învățător, cu Sfânta Evanghelie deschisă și binecuvântând), iar în stânga, adică în
partea de nord a ușilor împărătești, icoana împărătească a Maicii Domnului (ca împărăteasă, stând
pe tron, cu Pruncul Iisus în brațe). Aceste două icoane, de proporții mai mari, poartă numele de
icoane împărătești, în primul rând pentru faptul că ele reprezintă icoanele principale din
iconografia bisericii, în care cele două personaje principale din istoria mântuirii – Mântuitorul și
Sfânta Fecioară – sunt înfățișați singuri, în slava cerească și pe care atât clericii, cât și credincioșii
laici le venerează în chip deosebit, iar în al doilea rând, pentru faptul că ele încadrează ușile
60Ibidem, p. 84.
36
împărătești. În unele biserici, aceste icoane sunt împodobite cu pietre scumpe, ori ferecate în aur
și argint.
În continuarea acestui registru, pe spațiul din dreapta ușii laterale dinspre sud, se
zugrăvește chipul sfântului care este hram (patron al bisericii respective), iar în extremitatea
opusă (spre nord), sunt zugrăvite chipuri ale unor sfinți venerați mai mult în regiunea respectivă:
Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Ioan Botezătorul, Cuvioasa Parascheva.61
Pe spațiul de sub registrul icoanelor împărătești se zugrăvesc patru teme din istoria
biblică a Vechiului Testament, care stau în legătură simbolică cu Jertfa Legii Noi: Slujirea la
Templu a Preotului Zaharia (tatăl Sfântului Ioan Botezătorul), Înălțarea șarpelui de armă în
pustie (Numerii 21, 8), ca simbol al crucii mântuitoare, Sacrificiul lui Avraam (Facerea 2), ca
preînchipuire a jertfirii Fiului lui Dumnezeu pentru lume, și Ofranda de pâine și vin adusă lui
Avraam de Melchisedec, regele Salemului (Facerea 14, 17-20), ca preînchipuire a Jertfei
Euharistice.
Corpul principal al catapetesmei se continuă în sus cu alte trei rânduri orizontale de
icoane, suprapuse, cuprinzând fiecare câte 13 icoane; cele 12 care alcătuiesc registrul respectiv se
așază simetric șase de o parte și șase de cealaltă a icoanei centrale, șirul lor începând, de regulă,
de la stânga la dreapta. Primul registru dintre acestea, de jos în sus, este alcătuit din icoanele celor
12 praznice împărătești: Nașterea Maicii Domnului (8 septembrie), Înălțarea Sfintei Cruci (14
septembrie), Intrarea în Templu a Maicii Domnului (21 noiembrie), Nașterea Domnului (25
decembrie), Botezul Domnului (6 ianuarie), Întâmpinarea Domnului (2 februarie), Buna Vestire
(25 martie), Intrarea Domnului în Ierusalim sau Floriile (Duminica dinaintea Paștilor), Înălțarea
Domnului (joi în săptămâna a VI-a după Paști), Pogorârea Sfântului Duh sau Cincizecimea
(Duminica Rusaliilor, a VIII-a după Paști), Schimbarea la Faţă (6 august), și Adormirea Maicii
Domnului (15 august). În mijlocul acestor icoane, este zugrăvită într-un panou separat, cel mai
adesea, Cina cea de Taină. Ordinea în care sunt așezate praznicele este fie cea indicată de cursul
anului bisericesc (enumerate mai sus), fie ordinea cronologică a evenimentelor sărbătorite.
În spațiul rămas liber între corpul de bază al catapetesmei și rândul icoanelor praznicelor
împărătești, sub icoana centrală sau deasupra ușilor împărătești se pictează icoana cea nefăcută
37
de mână (acheiropoiѐtos) a Mântuitorului, adică Mahrama Sfintei Veronica (Sfânta Față a
Domnului sau Mandylionul).62
În registrul median (al doilea de jos în sus), se pictează chipurile celor 12 Sfinți
Apostoli, înfățișați de regulă cu trupul întreg, stând în picioare și având în mijloc icoana centrală
a Mântuitorului ca Învățător, ca Împărat sau ca Arhiereu, înfățișat fie singur, fie în cadrul
grupului Deisis: Mântuitorul este zugrăvit ca judecător și încadrat, de o parte (la dreapta), de
Preasfânta Sa Maică, iar de alta (la stânga), de Sfântul Ioan Botezătorul, ca mijlocitori și apărători
ai oamenilor, Sfânta Fecioară reprezentând aici Biserica Legii Noi, iar Sfântul Ioan Botezătorul
pe cea a Vechiului Testament.
În registrul cel mai de sus (al treilea de jos în sus), se zugrăvesc chipurile a 12 dintre
Sfinții Prooroci mari și mici ai Vechiului Testament, în mijloc aflându-se icoana Maicii
Domnului cu Pruncul în brațe, adică Cel în Care s-au împlinit prevestirile proorocilor. Aici se pot
adăuga și alte personaje din istoria biblică vechi-testamentară, ca patriarhi, regi sau drepți. Toți
aceștia sunt înfățișați precum Sfinții Apostoli, cu trupul întreg, în picioare (mai rar numai bust) și
purtând în mâini simboluri: David cu chivotul, Isaia cu cleștele de foc, Moise cu Tablele Legii
sau Rugul cel Nears în flăcări.
De regulă, cele trei registre cu icoane sunt egale ca mărime, iar icoanele care le
împodobesc sunt, de asemenea, de mărime uniformă.
Deasupra tâmplei, în mijloc, se înalță Crucea pe care este zugrăvit Mântuitorul Hristos
răstignit, iar la picioarele Crucii, sub brațul ei transversal, se înfățișează cele două moleme
(molene sau molenii), în două iconițe mai mici, adică la dreapta Mântuitorului stă Maica
Domnului, iar în stânga Sfântul Ioan Evanghelistul, amândoi fiind înfățișați în picioare, în
atitudine de adorare, de jelire sau rugăciune.63
Tâmpla sau catapeteasma constituie un ansamblu iconografic de o perfectă unitate
teologică, al cărui scop este de a pune în fața credincioșilor, mai întâi, un rezumat concentrat al
întregii iconografii a bisericii și, apoi, o recapitulare a întregii istorii sfinte a mântuirii, înfățișată
intuitiv în persoanele sfinte și în monumentele ei de căpetenie din Vechiul Testament, prin Sfinții
Prooroci care L-au prevestit pe Mesia și au întreținut în mijlocul poporului speranța în venirea
Lui și din Noul Testament, reprezentat prin Sfinții Apostoli, și recapitulată prin episoadele ei cele
62Michel Quenot, Icoana, fereastră spre absolut, Colecția Orizonturi spirituale, traducere, prefață și note de Pr. Dr.
Vasile Răducă, Ed. Enciclopedică, București, 1993, p. 12.
63Pr. Prof. Univ. Dr. Ene. Braniște, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură
38
mai importante, de la momentul Bunei Vestiri (începătura mântuirii noastre), până în momentul
culminant al Răstignirii, înfățișat sus, pe partea cea mai înaltă și centrală a tâmplei. Pictura
catapetesmei ajută la înțelegerea sensului Liturghiei și a scopului ei ultim, care este unirea
credincioșilor cu Hristos, a pământului cu cerul, a Bisericii luptătoare cu cea triumfătoare, ca sens
ultim al istoriei religioase a omenirii.64
I.1.5.4. Naosul și pronaosul
Naosul sau sânul bisericii este partea centrală a bisericilor ortodoxe, cuprinsă între
catapeteasmă și pronaos. Această parte din biserică rezervată credincioșilor, reprezintă, Biserica
pământească, lumea văzută, organizată în universul creștin al harului. Decorul iconografic al
naosului trebuie să cuprindă tot ceea ce ar putea contribui la edificarea religios-morală a
credincioșilor, la instruirea lor în adevărurile învățăturii de credință și de viețuire creștină, ca și la
cunoașterea vieții Mântuitorului și a istoriei Bisericii.
Programul iconografic al naosului este foarte variat, de la o epocă la alta, de la o regiune
la alta, de la monument la monnument. În partea aceasta a sfântului locaș, gradul de cultură
teologică, talentul, gustul și personalitatea pictorilor s-au putut desfășura mai liber decât în
decorarea altarului, a catapetesmei sau a turlei, unde tipicul iconografic este mai stabil și uniform.
Ca arhitectură și suprafețe de pictat, naosul cuprinde turla cu părțile ei componente,
despre care am vorbit, două bolți sau abside laterale (la nord, respectiv la sud), cu pereții lor care
pot fi absidali sau drepți, având un rând sau două de ferestre, și un al treilea perete, transversal, în
partea de apus, care separă naosul de pronaos și care are o ușă de comunicare, surmontată de un
timpan.
Turla de deasupra naosului se sprijină pe cele patru arce mari ale bolții. În majoritatea
cazurilor, subiectele zugrăvite pe arcele mari sunt în strânsă legătură cu cele de pe cupola sau cu
cele din altar. Dintre acestea, am vorbit deja de arcul triumfal (arcul dinspre răsărit). Pe arcul de
vest, este întâlnit chipul Sfântului Ioan Botezătorul înaripat, înconjurat de îngeri.
La bisericile cu abside laterale la naos, pe semicupolele absidelor se zugrăvesc două
mari praznice împărătești ale Mântuitorului: Nașterea (pe semicupola absidei de miazăzi) și
Învierea (pe semicupola absidei de nord).
64Ibidem, p. 105.
39
Elementele compoziției complicate din scena Nașterii, hotărâtă pe parcursul timpului,
ne întâmpină în cântarea liturgică: „Ce-ți vom aduce ție Hristoase, care ai venit pe lume ca un
om? Fiecare din făpturile Tale Ți se închină: îngerii îți aduc cântarea; cerurile, steaua; magii,
darurile; păstorii, uimirea; pământul, peștera; pustiul, ieslea; și noi pe Maica Ta Fecioară”.65
Scena Învierii reprezentată sub forma pogorârii la Iad îşi are izvorul în istoria lui
Carinus şi Leucius, fii dreptului Simeon care L-a ţinut în braţe pe Hristos la Intrarea în Templu:
„Ne găseam cu părinţii noştri în adâncul întunericului morţii când, deodată, am fost
învăluiţi de o lumină aurită asemenea aceleia a soarelui, şi luminaţi de o lucire împărătească.
Adam, părintele neamului omenesc, a tresărit de bucurie deîndată şi, laolaltă cu patriarhii şi cu
proorocii, a spus: «Lumina aceasta este lumina fără amurg şi fără sfârşit, pe care ne-a făgăduit-o
Creatorul luminii veşnice».
Când am auzit cuvântul lui puternic, zicea el, m-am înfiorat. N-am putut să-l oprim pe
Lazăr; smucindu-se cu iuţeala vulturului, a plecat dintre noi. Cum vorbea aşa, a răsunat un glas
asemenea tunetului şi zvonului furtunii: «Ridicaţi-vă porţile, stăpâni (ai iadului), deschideţi-vă
porţi veşnice, ca să intre Împăratul slavei...» Stăpânul iadului a zis însă nelegiuitelor sale slugi:
65 Mineiul pe decembrie, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, ed. a VI-a, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1991, p. 384.
40
«Închideţi porţile de aramă şi puneţi zăvoarele de fier; luptaţi vitejeşte». Şi din nou a răsunat
glasul cel de asemenea cu tunetul: «Deschideţi porţile, daţi deoparte porţile veşnice, ca să intre
împăratul slavei...» Şi Împăratul măririi s-a ivit, sub chip de om, şi a luminat întunericul veşnic.
A zdrobit lanţurile, şi puterea lui de neînvins ne-a cuprins pe toţi, pe noi cei ce eram scufundaţi în
adâncul întunericului păcatelor, şi în umbra de moarte a greşelilor noastre.
Stăpânul iadului (moartea) şi toate puterile cele de jos ar fi fost cuprinse de spaimă:
«Cine eşti tu şi de unde vii», strigau lui Iisus, iar acesta: «Veniţi la mine, toţi sfinţii, voi ce aţi
purtat chipul şi asemănarea mea».
Când au isprăvit de scris, Carinus şi Leucius au dat pergamentul lui Nicodim, care era
însoţit de Iosif. Îndată după aceasta s-au schimbat la faţă şi au stat înveşmântaţi în lumini
orbitoare, şi nu i-am mai văzut.”66
Pe restul suprafeței absidelor (emiciclurile), și a pereților verticali ai naosului, în

aceleași registre, se zugrăvesc scene ilustrând momente principale din viața Mântuitorului din
viața Maicii Sale, și din viața Sfintei Familii, astfel încât, în jurul icoanei Nașterii din semicupola
absidei sudice, să fie grupate momente și evenimente în legătură cu Nașterea, Buna Vestire (Luca
1, 26-36), vizita Sfintei Fecioare la Sfânta Elisabeta (Luca 1, 39-56), închinarea magilor de la
Răsărit, Fuga în Egipt, Întâmpinarea Domnului sau scena cu Iisus în Templu la vârsta de 12 ani.
66I.D. Ştefănescu, op. cit, pag 131.
41
Pe peretele nordic, se vor grupa momente și episoade în legătură cu Patimile și Învierea:
Intrarea Domnului în Ierusalim, Cina cea de Taină, Rugăciunea din Grădina Ghetsimani,
Prinderea și judecata lui Iisus, Răstignirea, Pogorârea de pe Cruce, Înmormântarea Domnului,
Mironosițele la mormânt, sau Arătările Domnului de după Înviere, 67 în limita în care spațiul avut
la dispoziție permite această încărcătură. Parte din aceste scene pot fi zugrăvite și pe alte zone ale
sfântului locaș, precum arcul triumfal sau alte părți ale naosului.
42
Trebuie menționat faptul că pictura pereților naosului este bogată, variată și complicată;
suprafața pereților poate fi împărțită în mai multe zone, registre sau secțiuni longitudinale, fiecare
cu pictura ei, formată fie din mici tablouri sau portrete de sfinți despărțite între ele prin fâșii de
culoare, fie din frize, adică teme complexe și de mari dimensiuni, care ocupă suprafața peretelui
pe o mare lungime, reprezentând momente din viața și activitatea Mântuitorului sau episoade din
viața anumitor sfinți. Aceste teme sunt inspirate dintr-o idee centrală, coordonatoare, care face
din întreaga friză o unitate bine închegată.68
În navă pe peretele sudic apare, de regulă, în primul registru, amplu redată Schimbarea
la faţă. Scena cuprinde trei momente succesive într-un singur cadru, ca şi când s-ar fi petrecut
concomitent: suirea pe munte, schimbarea la faţă şi coborârea de pe munte. În momentul
Schimbării, Iisus înconjurat de un nimb stă pe vârful muntelui având de-a dreapta şi de-a stânga
pe Moise şi pe Ilie, iar apostolii sunt prăbuşiţi cu faţa la pământ şi capul în jos, parcă respinşi de o
forţă uriaşă;singurul care se uită spre nimbul de slavă, este Petru. Pentru o mai bună înţelegere a
modului de ilustrare a canonului iconografic din spaţiului eclesial, vom recurge la un exemplu
concret, fresca bisericii Adormirii Maicii Domnului, a Mănăstirii Sfintei Cruci din Oradea,
(frescă realizată în stil neobizantin, sec. XX-XXI).
68Ibidem, p. 126.
43
În registrul median al peretului sudic din pronaos apar trei scene din activitatea
Mântuitorului: Botezul, Chemarea Sfinţilor Apostoli, Convorbirea cu femeia samarineancă.
Scena Botezului respectă precizarea făcută în Evanghelia de la (Matei 3, 10) „securea

înfiptă la rădăcina pomilor” şi cuprinde două momente succesive în acelaşi cadru. Ioan vorbeşte
cu Iisus separat şi apoi îl botează. În mijlocul Iordanului Hristos stă în picioare gol, deasupra,
porumbelul Sfântului Duh se pogoară, în partea dreaptă un grup de îngeri întind mâinile
înfăşurate şi sunt martori ai epifaniei, la dreapta Sfântul Ioan Botezătorul ridică mâna dreaptă
deasupra capului lui Iisus Hristos.Ioan este înveşmântat în tunică şi mantie.
Tot într-un decor stâncos lângă un lac pe care apare o corabie sugerând poate amănuntul
că este vorba despre apostolii-pescari, de-o parte şi de alta a lui Hristos apar apostolii – se
distinge Petru sprijinindu-se pe genunchiul stâng şi întinzând mâinile spre Hristos care are
privirea întoarsă spre celălalt grup. Este evidentă o rumoare ce se manifestă în rândul
protagoniştilor. Hristos cu dreapta face semnul binecuvântării iar în stânga are un rotulus.
Decorul unei arhitecturi citadine se zăreşte în dreapta.
Convorbirea cu femeia samarinancă are două planuri; în prim plan este Hristos cu
femeia la fântână. Aceasta stă în picioare cu vasul de apă în mână şi se uită surprinsă şi reţinută la
Mântuitorul. De cealaltă parte a fântânii – Hristos şezând cu un filacteriu în mâna dreaptă, iar cu
mâna stângă schiţează gestul binecuvântării şi are o figură plină de blândeţe.
44
În planul al doilea un grup de şase ucenici privesc scena, primul e Sfântul Apostol
Petru, încruntat, care le vorbeşte celorlalţi indicând cu dreapta spre cei din primul plan, ceilalţi
par a-l asculta şi ei surprinşi şi îngrijoraţi.
Pe peretele nordic al navei în registrul de sus apare Iisus Hristos pe Cruce iar dedesubt
trei scene din viaţa Mântuitorului care preced răstignirea: Învierea lui Lazăr, Intrarea în Ierusalim
şi Rugăciunea din grădina Ghetsimani.
În scena învierii lui Lazăr este prezentă mulţimea de iudei care-l plângea pe Lazăr,
Marta şi Maria stau în genunchi înaintea lui Hristos plângând, Marta are capul plecat, Maria
ridică privirea spre Hristos rugândul cu durere. Iisus are atitudine „poruncitoare şi
împărătească”.69 Sfinţii Apostoli în spatele Domnului discută încet, atenţi la eveniment. Un om cu
capul întors (probabil din cauza mirosului) dezleagă fâşiile mortului, altul a luat lespedea, iar
Lazăr în picioare se uită la giulgiul care-l împiedică să înainteze. Lângă Lazăr - un tânăr stupefiat
urmăreşte mişările mortului.
În toate scenele Hristos poartă în mână un filacteriu.

Intrarea în Ieusalim (Floriile) – Hristos călare pe un asin are alături doi apostoli, unul e
cu certitudine Petru, iar în spate alţi zece se află în faţa unei intrări unde se înghesuie mulţime de
popor. Doi tineri s-au desprins de mulţime, unul îşi aşterne haina înaintea asinului, iar celălalt e
suit în copac pentru a tăia ramuri verzi. În rândul poporului pe linia din faţă bătrânii încruntaţi şi
agitaţi Îl întâmpină. Hristos îi priveşte pe bătrâni.
69I.D. Ștefănescu, op. cit., p. 101.
45
Rugăciunea din grădina Ghetsimani – Hristos apare înveşmântat numai în tunica roşie,
fără mantie şi e figurat de două ori, pentru că apar din nou două momente succesive surprinse în
acelaşi cadru. Peisajul e stâncos cu câţiva copăcei. În plan mai îndepărtat – Hristos îngenuncheat
pe-o stâncă cu mâinile întinse spre îngerul ce vine să-L întărească, îngerul e în picioare în tunică
albă şi el cu mâinile întinse spre Hristos. În planul din faţă apostolii dorm cuprinşi de un somn
adânc, Hristos încearcă să-i deştepte, dar nici unul nu pare să o facă. Unii sunt în poziţii comode,
alţii aproape că stau în poziţii imposibile pentru a dormi.
Iisus pe Cruce – scenă amplă cu multe personaje.
46
În fundal apar zidurile marelui oraş iar deasupra cerul întunecat dar presărat cu stele.
De-o parte şi de alta a scenei –popor şi soldaţi privind la condamnaţi şi discutând. În partea
stângă, jos, trei soldaţi împart veşmintele Domnului.
Cele trei cruci apar dispuse pe trei planuri. În centru şi în prim plan e Crucea
Mântuitorului, vizibil mai mare decât celelalte două, are însemnele în partea de sus şi e străjuită
de doi îngeri în zbor, care arată cu ambele mâini spre Iisus Hristos. Trupul Domnului e uşor
curbat, cu capul aplecat spre dreapta, chipul e marcat de chinul martiriului; doi soldaţi călări,
venind din direcţii opuse îndreaptă concomitent spre Hristos două lănci. Cel din dreapta îi
străpunge coasta, iar cel din stânga are un burete. Aproape de Crucea Mântuitorului un grup de
femei, în centru Maica Domnului, îndurerată, îşi priveşte Fiul, o mână o ţine spre gură
neputându-şi stăpâni suferinţa. O altă femeie o ţine de braţ (probabil Maria Magdalena); la câţiva
paşi mai departe un iudeu, posibil Iosif din Arimatea, arată spre Hristos. În partea opusă Sfântul
Ioan Evanghelistul cu mâna dreaptă la piept priveşte spre Maica Domnului îndurerat, alături de
el, Longhin, comandantul roman îl recunoaşte pe Hristos ca personaj divin, arătând spre El cu
mâna dreaptă.
În plan mai apropiat, în dreapta pe o cruce mai mică este tâlharul cel bun cu mâinile şi
picioarele legate cu funie, braţele îi atârnă dincolo de cele ale crucii, modul de răstignire apare
diferenţiat de cel al Mântuitorului. Se uită spre Hristos.
Într-un al treilea plan este tâlharul cel rău, cu o figură caricaturală, mai gras şi cu nasul
diform întoarce capul în partea opusă, refuzând să-L privească pe Hristos. Modul de răstignire
este la fel cu al celuilalt tâlhar, dar corpul lui e acoperit cu o fâşie roşie, pe când la Mântuitorul şi
la tâlharul cel bun e albă. Diferenţa e vădită mai ales în anatomia trupului celui de-al doilea
tâlhar, care e şi mai scund şi mai solid. Chipul lui exprimă mândrie şi refuz, nu există nici urmă
de suferinţă, ca şi când poziţia în care se află ar fi firească. Singurul trup care sângerează este cel
al Domnului, sub Crucea Lui, într-o deschizătură în stâncă se zăreşte ţeasta lui Adam.
Pe timpanul peretelui vestic găsim totdeauna reprezentată scena Adormirii Maicii
Domnului. Întinsă pe un port mortuar Sfânta Fecioară, cu capul înconjurat de nimb, cu mâinile
încrucişate pe piept zace într-o atitudine liniştită. Lângă ea, în poziţie centrală, stă Mântuitorul cu
sufletul înaripat al Fecioarei în partea dreaptă, înconjurat de un nimb enorm. De-o parte şi de alta
sunt grupaţi Sfinţii Apostoli şi doi episcopi cu Sfânta Evanghelie în mână. Îl recunoaştem pe
Petru cădind la capul Sfintei Fecioare, deasupra îngeri şi serafimi cu făclii în mâini străjuiesc
47
scena. Mâinile lui Hristos sunt acoperite de o mantie, iar sufletul are înfăţişarea unei fetiţe
înfăşate în alb, cu capul nimbat şi înaripată. Apostolii au chipuri personale, expresii şi atitudini
diferite, uimiţi, îndureraţi, gânditori. Scena e dominată de dramatism şi solemnitate. Nici unul
dintre apostoli nu are capul înconjurat de nimb. Petru şi Pavel îşi şterg lacrimile cu mâinile
înfăşurate în mantie.
De-o parte şi de alta a scenei în partea de sus apar două secvenţe; în cea din dreapta
apare îngerul care-i vesteşte Maicii Domnului apropiate adormire iar în cea din stânga Maica
Domnului îi oferă unei bătrâne o mantie.
În prim plan un arhanghel taie cu sabia mâinile lui Jefonias, căpetenia evreilor care a
tulburat ceremonia înmormântării.
În partea superioară, pe un fond înstelat se văd venind pe nori, însoţiţi de îngeri Sfinţi
Apostoli. În stânga, în colţul de jos apar doi copii cu făclii aprinse în mâini. Scena e foarte amplă,
observându-se lipitura dintre planuri datorită fondului înstelat care diferă ca nuanţă între planuri.
Pe peretele de nord, în zona de mijloc, deasupra strănii stângi se zugrăvește chipul

Maicii Domnului, ca împărăteasă șezând pe tron (uneori avându-l pe Iisus, Prunc în brațe), și
străjuită de doi arhangheli, iar în partea opusă, pe peretele de sud, deasupra strănii drepte,
Mântuitorul, înveșmântat ca Arhiereu, stând pe tron, având în dreapta pe Sfânta Fecioară, iar în
stânga pe Sfântul Ioan Botezătorul, adică tema iconografică cunoscută sub numele Deisis. În zona
inferioară, pe peretele de sud, se zugrăvesc sfinții militari ca Sfinții Gheorghe, Dimitrie, Mina,
48
Mercurie, Teodor Stratilat și Sfinții Împărați Constantin și Elena, având între ei Sfânta Cruce, iar
pe peretele de nord sunt zugrăviți alți sfinți mucenici militari, precum și sfinții doctori fără de
arginți Cosma și Damian, Chir și Ioan, Pantelimon și Ermolae. 70 În registrul inferior al pereților
naosului, ne întâpină portrete de cuvioși și mari viețuitori ai pustie, pe peretele de sud, iar pe
peretele opus chipuri de cuvioase și sfinte mucenițe.
La bisericile al căror pronaos are două cupole, pe cea dintâi se zugrăvește scena Toată
suflarea (Psalmul 148): un cer, în mijlocul căruia tronează Hristos, înconjurat de îngeri și
rotocoale de sfinți de toate categoriile, sunt prezente și chipuri de animale domestice și sălbatice,
pomi, munți și dealuri, soarele și luna, ilustrându-se astfel participarea lumii, a naturii și a întregii
firi create la proslăvirea lui Dumnezeu, alături de oameni și sfinți.
În a doua boltă, alt cer, în care este ilustrat Axionul liturgic; în mijloc tronează Maica
Domnului Oranta, cu mâinile întinse, având uneori la pieptul ei un medalion cu Pruncul. E
înconjurată de îngeri, care o susțin, și de rotocoale de profeți mesianici.
La alte biserici, pe una dintre bolţi apare pictat Iisus-Emanuel. În pandantivii fiecărei
turle sau la unghiurile bolților se zugrăvesc chipuri de imnografi, melozi, șezând și scriind. Pe o
boltă îi întâlnim pe Sfântul Ioan Damaschin, Cosma (de Maiuma), Anatolie și Ciprian (Studitul),
49
la cealaltă, pe Mitrofan, Iosif (Graptul), Teofan și Andrei Criteanul. Toți au în mâini filacterii pe
care apar fragmente din cântările sau imnele lor caracteristice. Mai jos, pe abside, pe pereții
drepți se zugrăvesc în zona superioară, cele șapte Sinoade Ecumenice, iar în registrele inferioare
se ilustrează Sinaxarul (Mineele), ori ilustrarea Acatistului Sfintei Fecioare.
Într-o astfel de biserică, „centrul arhitectural corespunde miezului propriei semnificații,
iar în jurul acestui unic centru arhitectural și logic se ordonează subiectele decorației. Aici, toate
sunt supuse unui plan general care traduce sobornicitatea Bisericii, totul este inclus în această
vastă unitate. În jurul Hristosului (din cupolă) și a Maicii Sale (din absidă) se adună toată făptura
cerească și pământească sortită să devină o faptură nouă, în Dumnezeu-Omul Hristos. Puterile
îngerești, neamul omenesc, animalele, păsările, plantele, astrele – întregul univers se unifică
pentru a forma un unic templu al lui Dumnezeu: lumea în ansamblul ei se adăpostește sub bolțile
bisericii, care este imaginea unității regăsite, a acelei unități pe care căderea omului o sfărâmase.
Avem aici aspectul cosmic al Bisericii fiindcă ea – care este trupul lui Hristos – aparține
întregului univers, acestui univers, care după Învierea lui Hristos, participă la preaslăvirea Lui și
se supune Puterii Sale: «Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ» (Matei 28, 18). Pământul
blestemat (Facerea 3, 17) devine pământ binecuvântat, sămânţă a unui pământ nou, sub niște
ceruri înnoite. Acest aspect cosmic al Bisericii nu se exprimă doar prin arhitectură și în decorația
locurilor de cult, ci deopotrivă în subiectele anumitor icoane: «În Tine, Cea plină de har, toată
făptura se bucură...», «Toată suflarea să laude pe Domnul...». Lumea animală și vegetală (de
pildă ornamentul vegetal sau geometric) reprezentate în decorația murală (ca și în icoane) nu sunt
doar un complement ornamental, ci și un mijloc de a exprima participarea – prin om – a lumii
create la Împărăția lui Dumnezeu. Prin urmare, pictura corespunde realității însăți, fiindcă omul
aduce în Biserică premisele lumii create, de la sfințirea acesteia, până la sacrificiul euharistic
«Ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate». Într-adevăr, abia în liturghie se
realizează pe deplin sensul unei biserici creștine. Arhitectura și decorația ei dobândesc întreaga
lor semnificație prin unirea Bisericii cerești cu Biserica pământească, în persoana mădularelor ei
reunite, prin duhul iubirii, într-o comuniune vie cu Trupul și Sângele lui Hristos”.71
I.1.5.5. Exonartexul (nartica exterioară sau pridvorul bisericii)
71Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, apărută cu binecuvântarea Părintelui Mitropolit al
Ardealului I.P.S. dr. Laurențiu Streza, studiu introductiv și traducere Teodor Baconsky, Ed. Anastasia, București,
2009, p. 208.
50
Iconografia exonartexului cuprinde elemente care, la bisericile lipsite de exonartex
figurează în pronaos. La bisericile care au turle sau bolți deasupra exonartexului, sus, pe calota
turlei, se zugrăvește chipul Maicii Domnului sau al lui Iisus-Emanuel ori al lui Dumnezeu „Cel
Vechi de zile” din viziunea Proorocului Daniel (7, 9-10), înconjurați de îngeri și prooroci, iar pe
pereții verticali se zugrăvesc scene și figuri din Vechiul Testament, Acatistul Sfintei Fecioare sau
scara din visul patriarhului Iacov.
Pe peretele de răsărit al exonartexului, ocupă un loc de seamă în toate bisericile scena

celei de a doua Veniri a Domnului nostru Iisus Hristos sau a Judecății din urmă. Central, sus
apare Iisus Hristos în slavă înconjurat de tronuri şi având de-o parte şi de alta intercesori pe
Maica Domnului şi pe Sfântul Ioan Botezătorul - această secvenţă e înfăţişată pe un fond
sugerând un sul de piele pe care îl înfăşură doi îngeri. Hristos e îmbrăcat complet în alb şi
binecuvintează cu ambele mâini.
Mai jos, într-un nimb circular este Tronul Hetimasiei străjuit de-o parte şi de alta de
către un înger cu filacteriu în mâini, lângă ei sunt Adam şi Eva îngenuncheaţi, care cer milă,
amândoi bătrâni, amândoi umili, capetele le sunt înconjurate de nimb.
Tronul Hetimasiei, nimbat, e situat sub Deisis. Apare porumbelul Duhului Sfânt
deasupra Sfintei Evanghelii, sub tron mâna lui Dumnezeu având sufletele drepţilor asemeni unor
prunci înfăşaţi în alb, ţine balanţa dreptăţii dumnezeieşti.
Un suflet stă la judecată, balanţa e înclinată de partea unui grup de patru îngeri, iar la
talgerul opus diavolii aduc zapisele faptelor rele încercând să încline balanţa de partea lor. Câţiva
oameni sunt conduşi de diavoli în râul de foc care izvorăşte de sub Tronul Hetimasiei.
51
În dreapta tronului, Moise apare conducând evrei, musulmani, armeni şi arătând spre
Hristos. În scenele laterale, de-o parte şi de alta de Deisis apar pe tronuri cei 12 Apostoli cu cărţi
în mână, spre a judeca neamurile.
În dreapta râului de foc îngerii sună trâmbiţele apocaliptice: morţii ies din morminte în
giulgiuri albe, înălţându-şi mâinile spre cer. Animale preistorice dau înapoi spre a fi judecaţi pe
cei pe care i-au îngurgitat. Duhul pământului-reminescenţă păgână restituie trupurile morţilor, în
planul de sus pe fondul stâncos trei împăraţi războinici sunt cu săbiile scoase. E vorba de:
Nabucodonosor, Cirus şi Alexandru Macedon.
De cealaltă parte a râului este prezentat momentul premergător judecăţii – moartea, fie
în cazul unor drepţi, care răposează cu pace, fie a unor păcătoşi a căror suflet e prins în cleştii
diavoleşti. Împăraţi, călugări, desfrânate sunt aruncaţi în râul cel de foc ce se lărgeşte pe măsură
ce coboară; e plin de trupuri încovoiate, goale, cu capul în jos, o lume a chinului şi disperării.
Diavoli hidoşi şi rictusuri respingătoare străjuiesc râul; figurile lor monstruase şi ridicole
contrastează cu seninătatea şi hieratismul îngerilor.
52
53
În partea dreaptă cetele sfinţilor conduse de Sfântul Apostol Petru şi Pavel ţinându-se de
mâini aşteaptă în faţa porţile Raiului străjuite de un serafim cu sabie de foc. Sfântul Petru,
conform tradiţiei, poartă cheile Raiului. Raiul e o grădină cu pomişori roditori, în mijloc tronând
Maica Domnului străjuită de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Singur tâlharul cel bun cu
crucea în spate priveşte nedumerit de parcă încă nu ar putea pricepe cum a ajuns acolo. În ultimul
registru patriarhii Avraam, Isaac şi Iacov poartă în braţe năframe albe cu sufletele drepţilor, la fel
reprezentate asemeni unor prunci înfăşaţi în alb.72
I.1.6. Pictura exterioară
Zugrăvirea întregii suprafețe exterioare a zidurilor este o caracteristică a bisericilor din

Bucovina, zugrăvite în secolul al XVI-lea, începând din vremea lui Petru Rareș; dar cu trecerea
timpului, această practică a fost aplicată și în alte zone ale țării. Până la acea epocă, podoaba din
afară a zidurilor bisericii consta în firidele scobite în paramentul zidurilor, în jocul de culori
rezultat din alternanța rândurilor de cărămidă și piatră, în folosirea cărămizilor alternând cu
discurile de smalț colorate, ori brâul median continuu, care împarte suprafața exterioară în două
registre. Această pictură exterioară dă bisericilor înfățișarea unor adevărate bijuterii de artă,
reprezentând o mândrie a artei iconografice românești și, totodată, un punct de interes și de
atracție pentru cercetătorii români și străini ai artei bizantine.73
Programul iconografic al frescei exterioare este conceput oarecum circular, pentru că
începe şi se sfârşeşte cu Imnul Acatist (megalynarul) Sfintei Fecioare. Deasemenea de la absidele
laterale în partea superioară apare o horă de serafimi cu ripide în mâini, având simboluri hristice,
asemeni unor străjeri care apără spaţiul sacru. Acatistul este împărțit în 24 de scene sau tablouri
(după numărul icoaselor și condacelor care intră în alcătuirea acestui imn liturgic). Primele patru
scene ilustrează momente din Buna Vestire. Tabloul al V-lea surprinde întâlnirea dintre Fecioara
Maria și Elisabeta, al VI-lea tablou prezintă confruntarea dintre Iosif și Fecioara nevinovată, iar
în scena a VII-a avem icoana Nașterii Domnuluicu elemente de detaliu: cerul luminos sus și trei
îngeri, închipuind cetele de heruvimi și serafimi, care au primit cu cântări pe Fiul întrupat,
intonând imnul: Slavă întru cei de sus... (Luca 2, 14); mai jos, lângă Născătoarea de Dumnezeu,
73Ibidem, pp. 154-155.
54
se văd cei trei magi care se închină și aduc daruri (Matei 2, 1-12); în partea cealaltă se observă
două femei, Salomeea și Zelonia, care, după Evangheliile apocrife, ar fi fost aduse de Iosif să
ajute Fecioarei Maria, conform practicii vieții reale; femeile pregătesc baia Pruncului, deși,
Dumnezeu fiind, Fecioara L-a născut fără dureri și puritatea Nașterii Lui nu se potrivește cu
scena îmbăierii;74 mai apar păstorii și bineînțeles Dreptul Iosif. Scena Nașterii este inspirată nu
numi din textele evanghelice, ci și din cântările bisericești și mai ales din Condacul Nașterii:
„Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște...”. Scenele a VIII-a și a IX-a ilustrează venirea
magilor, călăuziți de steaua care s-a arătat, aducând daruri și închinându-se; scena a X-a –
plecarea magilor călăuziți de înger (Matei 2, 12). Scena a XI-a prezintă Fuga în Egipt, scena a
XII-a Întâmpinarea Domnului. Scenele care urmează scot în evidență locul Sfintei Fecioare în
adorația credincioșilor; în scenele a XIII-a și a XIV-a Maica Domnului este înconjurată de
personaje de diferite vârste cu figuri aureolate, în atitudine de adorare spre Sfânta Fecioară.
Tabloul al XV-lea arată Sfânta Treime: Dumnezeu Tatăl – Cel Vechi de zile – în chip de bătrân,
cu barba albă, cu haina albă, simbol al veșniciei; Mântuitorul, tânăr, frumos; fiecare au în mâini
suluri de pergament și stau așezați, având la mijloc Sfânta Cruce cu șapte brațe, peste care
plutește Sfântul Duh, în chip de porumbel.
Scena a XVI-a figurează pe Iisus-Emanuel, în chipul copilului din medalionul din
mijloc, sus, adorat de îngerii care se află în partea de jos a scenei (Condacul 9 al Acatistului
Bunei Vestiri: „Toată firea îngerească s-a minunat de lucrul Întrupării Tale...”). 75 Scena a XVII-a
o înfățișează pe Maica Domnului între ritori (melozii, cântăreții uimiți de minunea nașterii sfinte
și tainice). Scena a XVIII-a închipuie pe Iisus, îndreptându-Se spre locul Răstignirii. Scena a
XIX-a o arată pe Maica Domnului ca ocrotitoare a fecioarelor. Scena a XX-a ni-l prezintă pe
Hristos, Mare Arhiereu; scena a XXI-a redă chipul Maicii Domnului Luminătoarea; scena a
XXII-a arată Pogorârea la iad (Condacul I). Scena a XXIII-a ilustrează Icosul 12 care
preamărește pe Maica Domnului; e prezentat prin închinarea la icoana Maicii Domnului. Poate fi
asociată această scenă cu restabilirea cultului icoanelor. Scena a XXIV-a (Condacul 13:
„Prealădată Maică Fecioară...”)76 reprezintă pe Maica Domnului ca mijlocitoare și Biserică vie.
Faţadele de nord şi sud sunt dominate de câte o scenă amplă: în sud este vorba de Scara
lui Ioan Climax (Scărarul). Tema este legată de judecata finală şi poartă acest nume datorită
74Ibidem, p. 158, apud, Luis Reau, Iconographie de l′art chrétien, Vol. II, Paris, 1957, pp. 220-224.
75Acatistier, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006, p. 73.
76Ibidem, p. 101.
55
operei Sfântului Ioan Climax, din care se inspiră. Scara împarte spaţiul scenei în două. La bază,
unde se sprijină pe pământ este mai lată pentru ca pe măsură ce înaintează spre cer să se
îngusteze - deasupra scării ordinea clară, treptată a cetelor cereşti în colorit divers şi senin,
dedesubt haosul groazei, puterile întunecate dezlănţuite, lumea iadului înfricoşătoare şi
acaparantă. Îngerii cu cununile virtuţilor în mâini, sau cu mâinile înfăşurate în năframă stau
alături de cei ce parcurg urcuşul obositor al celor treizeci de trepte. Înaintarea este nesigură şi se
face cu mare greutate. Dedesubt, aproape la fiecare treaptă se văd cei ce se prăbuşesc în prăpastie
şi devin pradă diavolilor. Unii încearcă cu disperare să se prindă de scară, alţii se ţin atârnaţi de
încheieturile genunchilor, în timp ce trupurile le sunt deja în stăpânirea demonilor.
Demonii desenaţi ca figuri îngrozitoare dar şi ridicole se năpustesc în acelaşi timp

asupra celor asupra ce se prăbuşesc. Căderea este cu capul în jos căci se intră într-o lume
răsturnată unde susul e jos, o lume răsturnată în care răul e în locul binelui, urâtul în locul
frumosului şi rictusul grotesc în locul zâmbetului cald.
56
Cele treizeci de trepte sunt treizeci de virtuţi ce trebuiesc dobândite pentru a ajunge în
Împărăţia cerurilor:
1 Retragerea din lume,
2 Lepădarea poftelor şi a grijilor mincinoase,
3 Ieşirea din viaţa obişnuită,
4 Încordarea ascultării curajoasă,
5 Pocăinţă aspră şi serioasă,
6 Gândul la moarte,
7 Plânsul mântuitor, curăţitor,
8 Eliberarea de mânie,
9 Renunţarea la a ţine minte răul,
10 Renunţarea la orice bârfire,
11 Tăcerea,
12 Renunţarea la minciună,
13 Lepădarea lenei,
14 Înfrânarea lăcomiei pântecelui,
15 Neprihănirea,
16 Lepădarea zgârceniei,
17 Neagonisirea,
18 Combaterea nesimţirii,
19 Cântarea psalmilor în obşte,
20 Privegherea de noapte,
21 Alungarea fricii zadarnice,
22 Renunţarea la slava deşartă,
23 Alungarea gândurilor de hulă,
24 Simplitatea, blândeţea şi nevinovăţia, opusă răutăţii,
25 Smerenia,
26 Darul deosebirii gândurilor,
27 Sfânta linişte a trupului şi a sufletului,
28 Stăruirea în rugăciune, contemplare şi răbdare,
29 Liniştea minţii liberă de orice tulburare a patimilor,
57
30 Iubirea, nădejdea, credinţa. Iluminarea şi cunoaşterea lucrurilor dumnezeieşti.77
În registrul superior pe exteriorul de miazăzi al pronaosului apar scene din zilele
creaţiei, până la uciderea lui Abel de către Cain, în 16 scene.
După suprafaţa ocupată de Scara virtuţilor apar patru registre orizontale care fac referire
la câreva episoade importatnte ale Vechiului Testament; primele două narează istoria potopului
din timpul lui Noe şi o scenă ce face referire la încercarea de a ridica turnul Babilonului.
Ultimile două registre relatează, punctând momentele esenţiale, istoria patriarhului

Avraam. Filoxenia lui Avraam ocupă locul centra în ultimul registru, cele cinci personaje par
surprinse într-un clişeu fotografic. Una dintre imaginile cele mai reuşite este cea în care „ Faraon
luând-o pe Sara este certat de Dumnezeu”: apare Sara adâncită în rugăciune, aflată la moment de
grea încercare, dar păstrându-şi echilibrul şi credinţa nestrămutată în ajutorul divin, care dealtfel,
fără ştirea ei e deja venit căci în spate Faraon priveşte îngrozit sabia îngerului ce-l ameninţă.
Spaima disperată a lui Faraon se vădeşte din gesturile şi figura sa, mişcările lui dezordonate dau
impresia că are tendinţa să fugă, să iasă chiar din cadrul dedicat scenei.
Pe absidele laterale ca şi pe cea centrală având câte cinci firide fiecare apare o temă
iconografică complexă, amplu desfăşurată, numită Cin (rânduială), reprezentând Biserica
triumfătoare (biruitoare) din ceruri. În patru registre apar: îngeri, arhierei sau mucenici, preoţi şi
diaconi, cuvioşi anahoreţi, așezați într-o ordine ierarhică, mersul lor fiind direcţionat spre firida
centrală a absidei principale unde deasupra ferestrei ce o are în vitraliu pe Maica Domnului
tronând, apare simbolul euharistic. Mântuitorul Emanuel apare culcat pe Sfântul Disc, gata de
jertfire, doi serafimi cu aripile întinse Îl străjuiau. După ordinea așezării, registrele superioare
77Wilhelm Nyssen, Pământ cântând în imagini. Frescele exterioare ale mănăstirilor din Moldova, Ed. Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1970, p.170
58
cuprind ierarhia cerească a celor mai apropiați de tronul lui Dumnezeu, iar registrele inferioare,
treptele celor mai apropiați de Biserica pământească (luptătoare).78
Ocniţele situate deasupra elementului recurent al funiei răsucite şi al dinţilor de

fierăstrău realizaţi prin punerea cărămizilor pe colţ, vin să întregească marele tablou al cinului. Pe
latura centrală a absidei altarului apar tronând Maica Domnului şi Iisus Hristos Mare Arhiereu. În
ocniţele aflate de-o parte şi de alta sunt figuraţi sfinţi arhangheli în poziţie de intercesori având
simbolul hristic şi purtând veşminte diaconeşti.
În partea de miazăzi a diaconiconului, firida ferestrei, străjuită de serafimi cu ripide
desparte două icoane acatist: cea a Sfântului Nicolae şi cea a Sfântului Spiridon, doi sfinţi
arhierei foarte populari la românii ortdocşi, amândoi apărători ai adevărurilor de credinţă. Viaţa
lor e ilustrată pe parcursul a patru registre. Scenele sunt vii, personajele numeroase, mai ales în
reprezentarea vieţii Sfântului Nicolae care dealtfel cuprinde şi mai multe secvenţe desfăşurate pe
un spaţiu mai amplu decât în cazul Sfântului Spiridon.
Absida altarului este încadrată de icoanele acatist a doi dintre cei mai importanţi şi
cunoscuţi apostoli: în sud Sfântul Apostol Petru, iar la nord Sfântul Apostol Pavel.
Dată fiind suprafaţa relativ redusă, acatistul Sfântului Apostol Petru începe cu minunea
vindecării ologului. Cele patru registre înconjurate de icoanele acatist ale sfinţilor ierarhi amintiţi
anterior sunt comtinuate şi aici.
Icoana acatist a Sfântului Apostol Pavel începe cu momentul convertirii pe drumul
Damascului, continuă cu botezul de către Anania şi apoi alte momente mai importante şi sfârşeşte
cu uciderea prin sabie a Sfântului Apostol. În doar opt imagini e concentrată viaţa fiecăruia din
59
cei doi apostoli, cei care în pridvorul bisericii îi văzusem aşteptând, ţinându-se de mână,
deschiderea porţilor Raiului.
În cartea frescei exterioare se scrie o altă filă prin icoanele acatist ale unor sfinte ce au
sfintele moaşte pe teritoriul ţării noastre, astfel peretele exterior al proscomidiarului este acoperit
de istorisirea în imagini a vieţii Sfintei Cuvioase Paraschiva şi a Sfintei Muceniţe Filofteia.
Acatistul Sfintei Filofteia urmează spiritul în care e relatată viaţa sfintei. Imaginile par
desprinse dintr-o carte de poveşti, figura grosolană şi întunecată a tatălui contrastează cu gingăşia
şi seninătatea sfintei, care, ca orice fetiţă de la ţară, poartă costum popular (argeşan).
60
Fresca de pe peretele nordic al pronaosului este împărţită în două părţi aproximativ
egale.
Prima jumătate este la rândul ei în şapte registre, fiecare din primele şase constituindu-
se în câte o icoană acatist. Cu excepţia Sfântului Serafim de Sarov a cărui viaţă ocupă primul
registru, următoarele fac referire la sfinţi români.
Se începe cu Sfântul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, deschizător de drumuri în

monahismul românesc, sfânt care are rezonanţă în sufletul oricărui călugăr român.
Urmează unul sub altul, în ordine, pleiada celor trei sfinţi mucenici transilvăneni:
Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara şi Oprea Miclăuş. Icoanele lor acatist sunt inedite, zugravul
neavând altă sursă de inspiraţie decât lectura istoriei zbuciumate a Transilvaniei sub ocupaţia
61
austro-ungară. Prezenţa lor aici era mai mult decât necesară, era o stringenţă, adevăraţi ctitori, ei
nu puteau fi trecuţi cu vederea. Graţie lor şi a altora asemenea lor, ortodoxia a putut dăinui aici,
datorită lor, bisericuţele de lemn ce apar în micuţele scene care le narează viaţa, au dăinuit
ajungând prezenţe vii, marcante ale existenţei noastre contemporane.
Pelerinul de azi află privind aceste imagini istoria credinţei ortodoxe române în acest
spaţiu. Reprezentarea lor în prima secvenţă, frontal în picioare, gata pentru acţiune ne face să-i
asemănăm cu nişte străjeri, mereu treji, mereu activi, gata pentru un nou martiriu.
Ultima icoană acatist este a Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolit al cetăţii
Timişoarei. În registrul inferior pe lângă Sfinţii Ierarhi transilvăneni Ilie Iorest şi Sava Brancovici
apar o serie de personalităţi foarte apropiate de contemporaneitate a căror viaţă a purtat pecetea
sfinţeniei şi care în mentalitatea obştii de credincioşi funcţionează ca nişte sfinţi: Părintele Paisie
Olaru, Părintele Cleopa, Părintele Arsenie Boca, Moş Gheorghe Lazăr, etc.
Dacă prezenţa frescei exterioare ne conduce cu obligativitate cu gândul la Moldova ca
la un leagăn al credinţei străbune, apoi, deasemenea marile scene: Scara Virtuţilor, Judecata de
Apoi, Arborele lui Iesei, Cinul, ne trimit tot acolo, în spaţiul dulce şi cald, de dincolo de Carpaţi,
atunci aceste icoane acatist de pe faţada nordică vin să spună odiseea Ardealului. Şi asta, mai ales
pentru a ilustra o viziune completă, pentru a nu lăsa să lipsească una din părţile esenţiale ale
acestui caleidoscop care, în fond, dincolo de toate semnificaţiile evidente sau absconse, vine să
ilustreze, îndrăznim să spunem, pregnant, unitatea în diversitate a spiritualităţii româneşti.
A două scenă amplă este cea a Arborelui lui Iesei. Prima dată această temă a apărut în
Apus înainte de sfârşitul secolului al XI-lea 79 într-o dramă liturgică celebră ce se reprezenta la
Crăciun în bisericile apusene.
În catavasiile Crăciunului, peasna a 4-a, Iesei este înfățișat ca rădăcina sau tulpina unei
vițe de vie, din care a odrăslit, ca o mlădiță tânără, Hristos-Mântuitorul, prin Sfânta Fecioară:
„Toiag (adică ramură, vlăstar) din rădăcina lui Iesei și floare dintr-însul, Hristoase, din Fecioară
ai odrăslit”.80 Inspirându-se din această cântare, zugravii au ilustrat-o cu ajutorul motivului viței-
de-vie.Volutele şi dispoziţia pomului par a reproduce o lucrare de orfevrărie. Iesei e înfăţişat
dormind, culcat pe spate, din pieptul lui se înalţă două tulpini – care îl încadrează pe împăratul şi
proorocul David – acestea se încolăcesc în formă de medalioane cu frunziș sărac, iar din loc în
79I.D. Ştefănescu , op. cit.pag. 176

80Mineiul pe decembrie, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, ed. a VI-a, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1991, p. 388.
62
loc, terminându-se în corale de flori; şase volute pornesc de aici încadrând 74 de volute. În
medalioanele formate din ramurile încolăcite ale viței, se pictează chipuri care înfățișează pe
câțiva dintre principalii ascendenți după trup ai Mântuitorului, enumerați în spița neamului lui
Iisus de la începutul Evangheliei după Matei (1, 1-17), precum și pe proorocii care au prezis
Întruparea și Nașterea Domnului din Sfânta Fecioară.
În medalioanele din mijlocul scenei se pictează scene biblice, care reprezintă împlinirea
proorociilor respective. Printre aceste scene figurează Scara lui Iacov (Facerea 28, 12) – scară pe
care iconografia creștină o interpretează ca omagiu sau preînchipuire a Fecioarei, prin care s-a
făcut legătura cerului cu pământul – scena cu cei trei tineri în cuptorul de foc din Babilon (Daniel
3), altă imagine sau preînchipuire a Celui mai presus de fire: „Cuptorul cel răcorit a închipuit
chipul minunii celei mai presus de fire, că n-a ars pe tinerii pe care i-a primit, precum nici focul
Dumnezeirii n-a ars pântecele Fecioarei în care a intrat...” 81, Nașterea Domnului, Întâmpinarea
sau primirea Lui în brațe de către Bătrânul Simeon.
81Catavasier, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed.
I.B.M.B.O.R., București, 2000, p. 270.
63
Întregul panou al Arborelui lui Iesei, atât de uriaș și de complicat, a cărui idee centrală
și unitate o constituie Persoana Mântuitorului, este încadrat de un șir de filosofi și sibile sau
profetese. La poalele arborelui, cu capetele încoronate, semn al înţelepciunii, sunt reprezentaţi
filozofii. Şi această temă este de origine apuseană, în secolul al XVI-lea apărând în pictura ţărilor
de origine bizantină. Filozofii poartă tunici lungi şi mantii. Toţi au în mâini rotulusuri pe care stă
înscrisă o mărturisire care se constituie în motivaţie a prezenţei lor aici. Văzuţi ca cei ce au făcut
o breşă în mentalitatea politeistă a vremii, ei se aliniază oarecum aleatoriu, împlinind numărul de
treisprezece: Apolonius, Solon, Tucidide, Platon, Aristotel, Plutarh, Filon, Sofocle, Thulius,
Valaam, Parmenide, Plotin, Socrate.
În ocniţe apar două figuri de sibile. Sibilele erau preotese de-ale lui Apolon şi erau
fecioare, numele de sibilă însemnând proorociţă ideală. Conform legendei sibilele au făcut
proorocii referitoare la naşterea şi viaţa Mântuitorului. Între acestea figurează Sibila Persica
(persană), cea delfică (Pitia de la Delfi). Filosofii și sibilele sunt singurii reprezentanți ai lumiii
păgâne, dinaintea erei creștine, care s-au bucurat de cinstea de a fi reprezentați în pictura
bizantină, alături de persoane sfinte din Vechiul Testament, ca unii care n-au făcut parte din
Biserică, dar au dorit-o, au prevestit-o (deși în chip nebulos), având un oarecare rol în pregătirea
psihologică și intelectuală a lumii, pentru venirea și primirea lui Mesia. Chipurile reprezentanților
iluștrii ai filosofiei păgâne demonstrează totodată zădărnicia înțelepciunii omenești de a realiza
mântuirea neamului omenesc, ea fiind astfel „rușinată” de simplitatea sau „nebunia” Evangheliei
creștine, despre care vorbea Sfântul Apostol Pavel: „Lumea n-a cunoscut prin înțelepciune pe
Dumnezeu” (1 Corinteni 1, 21).82
Peretele nordic se încheie cu imnul acatist cu care începuse peretele sudic.
Circularitatea sugerează perfecţiunea, acest final fiind un nou început al unei poveşti fără sfârşit
care este ceva complex şi totuşi paradoxal de simplu, ce ţine de interioritatea noastră – cea mai
intimă şi mai profundă, acel ceva fundamental care ne defineşte ca fiind creştini-ortodocşi,
români, europeni şi mai ales, ca fiind – fiii Dumnezeului celui Adevărat.
I.1.7. Locul săvârșirii Sfintelor Taine
64
Sfintele Taine sunt slujbe bisericești, prin intermediul cărora ni se împărtășește, în chip
special și prin anumite forme văzute, harul lui Dumnezeu, în cele mai de seamă momente și
împrejurări ale vieții noastre. Toate acestea vor fi abordate mai în amănunt în capitolul care le
este decicat.
Cu privire la locul săvârșirii, Sfintele Taine se săvârșesc de obicei în biserică. Ca orice
slujbă sfântă, slujba Sfintelor Taine trebuie făcută în lăcaș sfințit. Slujba are caracter public, adică
se săvârșește în mijlocul comunității eclesiale (al parohiei) din care facem parte. În felul acesta,
comunitatea sau obștea fraților de credință devine părtașă la rugăciunile, bucuriile și suferințele
fiecăruia dintre membrii ei. Taina Sfântului Maslu face excepție în această privință; prin însăși
natura ei, aceasta poate fi săvârșită în case, în spitale, la căpătâiul bolnavilor care au nevoie de
ea.83
În vechime, Botezul se săvârșea la început în orice apă curgătoare, uneori în catacombe
sau în casele particulare care erau folosite ca lăcașuri de adunare și de rugăciune. În secolele IV-
VI, când convertirile la creștinism erau numeroase, iar disciplina catehumenatului în floare,
Botezul se săvârșea în locașurile anume destinate pentru aceasta, numite baptisterii. După
generalizarea pedobaptismului, baptisteriile nu s-au mai întrebuințat, iar Botezul a început să fie
săvârșit în biserică: prima parte a slujbei în pridvor, iar partea a doua (Botezul propriu-zis), în
pronaos sau tindă, locul destinat dinioară catehumenilor și penitenților. Canoanele opresc
săvârșirea Botezului nu doar în case, ci și în paraclisele din casele particulare. Se îngăduie
săvârșirea Botezului în case numai în cazuri de mare nevoie (pericol de moarte pentru prunc) sau
în împrejurări excepționale (război, lipsă de preoți).84
Mirungerea nu constituie o slujbă liturgică de sine stătătoare, ci este legată de a doua
parte a slujbei Botezului (Botezul propriu-zis). Locul săvârșirii acesteia este același cu cel al
slujbei Botezului.
Mărturisirea se săvârșește, de regulă, în biserică (de preferat în pridvor sau naos), în fața
unei icoane a Mântuitorului, pentru ca penitentul să fie conștient de faptul că își mărturisește
păcatele lui Hristos Însuși, preotul fiind doar martorul Acestuia. Bolnavii și toți cei care, din
pricini mai presus de voia lor, nu pot veni la biserică (deținuții din închisori), pot fi spovediți
83Idem, Liturgica specială, ed. revizuită și completată de Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula și de Arhim. Aist. Dr.
Chiril Lovin, volum publicat cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
Ed. Basilica, București, 2016, p. 462.
84Ibidem, p. 463.
65
acasă sau în locul în care se află. În orice caz, spovedania trebuie făcută într-un cadru și în
condiții externe de loc și de timp, care să asigure atât secretul spovedaniei, cât și sinceritatea ei.85
Cât privește Sfânta Euharistie, actul împărtășirii, adică săvârșirea Tainei, de regulă are
loc în cursul Sfintei Liturghii, și anume după ce preotul zice: „Să luăm aminte! Sfintele, sfinților”
iar strana răspunde: „Unul Sfânt...”. Preoții slujitori se împărtășesc înaintea laicilor, în altar, din
părticica HS, ei iau întăi Sfântul Trup cu mâna, apoi sorb Sfântul Sânge din potir. Credincioșii
laici se împărtășesc după clerici, în fața ușilor împărătești, atunci când răsună chemarea: „Cu
frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă”. Spre deosebire de clerici,
credincioșii laici primesc deodată atât Trupul, cât și Sângele Domnului, de la preot, cu lingurița. 86
Numai bolnavii, pruncii și cei care, din binecuvântate pricini, nu pot veni la biserică sau care
trebuie să fie împărtășiți grabnic și în împrejurări excepționale, sunt exceptați de la regula de mai
sus. Aceștia sunt împărtășiți de preot acasă, sau în locul unde se află, cu părticele din Sfânta
Împărtășanie sfințită în fiecare an la Liturghia din Joia Patimilor, uscată de obicei în marțea
Săptămânii Luminate. Această regulă este aplicată și în cazul clericilor bătrâni sau greu bolnavi,
care nu pot veni la biserică.87
Slujba Cununiei se săvârșește de regulă în biserică. În acest mod, Nunta este făcută în
fața lui Dumnezeu și cu binecuvântarea Lui, căpătând astfel caracterul de act sfânt și o garanție
mai mare de trăinicie și durabilitate; fiind un act de seamă din viața omului, trebuie săvârșită în
mijlocul comunității, adică în văzul și cu participarea obștii creștine din care facem parte, deci în
biserică, lăcașul de adunare al membrilor Bisericii.88
Hirotoniile se săvârșesc totdeauna numai în biserică, și anume în sfântul altar, în jurul
Sfintei Mese, deoarece sfânta Masă este în Biserică izvorul sfințirii, iar exercitarea darului
preoției este strâns legat de ea. Hirotesiile, de asemenea, se săvârșesc, de regulă, tot în biserică,
dar în naos. În mod excepțional, ele se pot săvârși în paraclisul episcopal sau chiar în reședința
episcopală, înaintea unui iconostas.89
Sfântul Maslu se săvârșește fie la biserică (pentru mai mulți), fie la casa bolnavului
pentru care ne rugăm, sau la spital.
85Ibidem, p. 498.
86Ibidem, pp. 515-516.
87Liturghier, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed.
I.B.M.B.O.R. București, 2012, p 513.
88Pr. Prof. Univ. Dr. Ene. Braniște, Liturgica specială, p. 523.
89Ibidem, pp. 540-541.
66
67
I.2 Timpul liturgic
Întreaga noastră viață pământească se raportează în primul rând la timp. După cum
spune și părintele Alexander Schmemann, timpul este o atotcuprinzătoare formă a vieții noastre,
pentru că totdeauna noi trăim în timp, din prima clipă a vieții noastre și până la ultima suflare. Nu
putem trăi în afara lui, niciodată nu putem scăpa de el. În fiecare moment ne raportăm pe noi
înșine și propriile activități la scara timpului.90 Acesta este și motivul pentru care timpul
reprezintă cea mai importantă condiție a existenței noastre.
Pe tot parcursul vieţii noastre, ne raportăm în permanență viața la noi și noi repere pe
care le proiectăm în timp, ca într-o goană după propriul nostru sfârșit, ca într-o cursă care ne
îndreaptă spre moarte. Deși acest aspect face parte din viața fiecăruia dintre noi, totuși, așa cum
au remarcat mulți psihologi, omul încearcă să uite că timpul, clipă de clipă, îl apropie tot mai
mult și inevitabil de propriul sfârșit. Timpul este imaginea sau icoana lumii noastre căzute.
Fiecare dintre noi intrăm în timp prin creație, rămânem pentru o perioadă în timp, pentru ca mai
apoi, prin moarte, să pășim pentru totdeauna în eternitatea lui Dumnezeu.
Timpul nostru, este un timp „sfâșiat”, spune Nikolai Berdiaev, un timp nefast și purtător
de moarte, fiind divizat în trecut, prezent și viitor. 91 Fiecare dintre cele trei segmente ale timpului
trebuie privit spectral, căci, în fond, nu există trecut, nu există prezent și nici viitor. Prezentul este
doar o clipă care durează prea puțin, trecutul deja nu mai există, pe când viitorul încă nu a sosit,
conturându-se doar în perspectivă. Prezentul reprezintă un punct abstract, lipsit de realitate,
trecutul este fantomatic, fiindcă deja s-a scurs și nu mai este, iar viitorul este și el fantomatic,
pentru că încă nu este. Astfel, firul timpului este secționat în trei segmente, în consecință
neexistând un timp real.
Paul Evdokimov arată că prima formă a acestui timp este timpul ciclic al aștrilor, un
timp măsurat de ceasurile noastre și ordonat prin derularea exactă și ciclică a anotimpurilor
cosmice. Acest timp este reprezentat grafic printr-o curbă închisă în ea însăși, șarpele mușcându-
și coada, cercul vicios al eternei reîntoarceri. A doua formă o reprezintă timpul istoric, timpul
linear, reprezentat de o linie continuă, care se prelungește la nesfârșit. Este timpul care are măsuri
diferite și în care epocile își au ritmul lor propriu, accelerat sau încetinit; este timpul care curge
90Pr. Prof. Alexander Schmemann, Liturghie și viață. Prelegeri de dedăvârșire creștină prin intermediul experienței
liturgice, Iași, 2001, p. 91.
91Nikolai Berdiaev, Sensul istoriei, Ed. Polirom, Iași, 1996, p. 81.
68
linear, în care evenimentele devin irepetabile. O a treia formă a timpului ar fi cea existențială;
fiecare moment se poate deschide dinăuntru spre o altă dimensiune, fapt care ne oferă
posibilitatea de a corela clipa cu veșnicia, în prezentul etern. Este vorba de timpul sacru,
reconsacrat, sfințit sau liturgic. Din această perspectivă, eternitatea nu este nici înainte, nici după
timp; ea este acea dimensiune spre care timpul se poate deschide.92
Analizând semnificația timpului, Berdiaev subliniază că acesta poate fi privit într-o
dublă ipostază: un timp rău și unul bun, un timp autentic și unul neautentic. Primul se află în
opoziție irecuperabilă cu eternitatea. Din această perspectivă, timpul pare să nege eternitatea, el
nu are tangență cu viața veșnică. Pe de altă parte, din aceeași perspectivă a metafizicii istoriei,
timpul însuși apare implementat în eternitate, este legat de aceasta; spre deosebire de timpul rău
și uzat al istoriei, acest al doilea timp este unul profund, corelat cu eternitatea, în care nu există
nici o uzură, nici o degradare.93
Încercând să descifreze relația dintre timp și eternitate în contextul învățăturii creștine,
Berdiaev afirmă că istoria reprezintă o profundă acțiune reciprocă între eternitate și timp, o
invazie permanentă a eternității în timp. Dacă creștinismul are un caracter istoric, dacă a construit
istoria și se identifică cu aceasta, faptul se explică prin aceea că, în conștiința creștină, eternitatea
coboară în timp, că eternitatea lui Dumnezeu se înglobează în timp, frânge lanțul timpului, intră
în el, și anume prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, prin înomenirea Logosului cel veșnic al lui
Dumnezeu. Istoria nu se sfârșește doar în timp și nu presupune doar timpul, fără de care nu poate
exista, ci ea reprezintă o luptă continuă a eternității cu timpul, dar nu în sensul negării timpului,
nu în sensul trecerii într-o stare fără legătură cu timpul, pentru că așa ceva ar însemna negarea
istoriei, ci în sensul biruinței eternității pe chiar arena timpului, în chiar procesul istoric.94
Creștinismul merge și mai departe pe această linie a valorizării timpului istorico-linear.
Pentru că Dumnezeu S-a întrupat și Și-a asumat o existență umană istoricește condiționată, istoria
poate fi sfințită, sacralizată. Acel timp, „vremea aceea” de care vorbesc Sfintele Evanghelii
reprezintă un timp istoric bine precizat, respectiv timpul în care Pilat din Pont era guvernatorul
Iudeii, timp sfințit de prezența lui Hristos. Creștinul de astăzi care participă la timpul liturgic se
întoarce „în vreme aceea” în care a trăit, a suferit și a înviat Hristos, dar acesta nu mai este un tip
mitic, ci timpul istoric, în care Pilat din Pont domnea peste Iudea.95
92Paul Evdokimov, Arta icoanei – o teologie a frumuseții, pp. 114-115.
93Nikolai Berdiaev, op. cit., pp. 76-77.
94Ibidem, pp. 79-80.
95Mircea Eliade, Sacrul și profanul, trad. de Brîndușa Prelipceanu, Ed. Humanitas, București, 1995, p. 98.
69
Spre deosebire de culturile arhaice, în creștinism, timpul este real, pentru că are un sens:
mântuirea. Umanitatea creștină parcurge un traseu drept, o linie continuă, dinspre actul căderii
inițiale în păcat până la mântuirea definitivă și ireversibilă în Hristos. Iar sensul acestei istorii a
mântuirii este unic, linear, pentru că întruparea lui Hristos Însuși este un fapt unic. După cum
subliniază Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei, în capitolul 9, Hristos nu a murit pentru
păcatele noastre decât o singură dată, o dată pentru totdeauna; acesta este un eveniment
irepetabil, care nu se poate reproduce de mai multe ori. Astfel, derularea istoriei mântuirii
neamului omenesc se bazează și este orientată printr-un fapt absolut unic. Și, tot la fel, destinul
întregii umanități, ca și destinul personal al fiecăruia dintre noi, se trăiește o singură dată, o dată
pentru totdeauna, într-un timp concret și ireversibil, adică acela al istoriei și vieții.96
Prin venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu întrupat, timpul s-a desăvârșit, adică s-a
umplut de Dumnezeu. Nu numai Dumnezeu a intrat în timp, ci și timpul a intrat în eternitatea lui
Dumnezeu, deși încă nu a ajuns la sfârșitul lui ca timp. Fiindcă, pe de o parte se spune că Hristos
a fost „orânduit mai înainte de întemeierea lumii, dar S-a arătat în timpurile de pe urmă” (1 Petru
1, 20), sau că Hristos „a pătimit acum, la sfârșitul veacurilor” (Evrei 9, 26), dar pe de altă parte,
Hristos spune: „Eu voi fi cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20). Iar
Sfântul Apostol Pavel numește „sfârșitul, viața veșnică” (Romani 6, 21).
Reactualizarea periodică a actelor creatoare ale divinității se constituie în calendarul
sacru, în totalitatea sărbătorilor. Orice sărbătoare religioasă repetă un eveniment sacru care a avut
loc la început și care este readus în prezent prin rit. Cei prezenți devin contemporani cu
evenimentul respectiv sau, altfel spus, „ies” din timpul istoric, adică din timpul alcătuit din
totalitatea evenimentelor profane, pentru a ajunge la acel timp primordial, care este mereu același
și care aparține eternității. Omul religios pătrunde periodic în timpul sacru, ajunge la timpul
originar, care „nu se scurge”, fiindcă nu ia parte la durata temporală profană, fiind alcătuit dintr-
un prezent etern, recuperabil la nesfârșit.97
S-a vorbit, din perspectivă creștină, despre „reversibilitatea timpului” prin ceea ce am
putea numi ciclicitatea sărbătorilor, prin puterea Sfintei Liturghii care se săvârșește mereu și se va
săvârși până la sfârșitul veacurilor. Însă, așa cum subliniază Paul Evdokimov, timpul nu este
reversibil, din acest punct de vedere. E mai potrivit să vorbim de puterea de a deschide timpul
96Idem, Mitul eternei reîntoarceri, trad. de Maria și Cezar Ivănescu, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1999, p.
138.
97Idem, Sacrul și profanul, p. 78.
70
spre ceea ce rămâne. Dacă memoria ne face trecutul prezent, ca amintire, orice sărbătoare, în
general, și Liturghia, în special, merg mai departe și cuprind nu imagini ale trecutului, ci
evenimentele în sine, pe care le actualizează și care ne devin contemporane.98 Orice lectură
liturgică a Evangheliei reactualizează evenimentul relatat și ne reintroduce în miezul său. Astfel,
la sărbătoarea Crăciunului suntem realmente martorii nașterii lui Hristos, iar Hristos cel înviat ne
apare în noaptea de Paște, transformându-i pe cei ce comemorează aceste sărbători în martori
oculari ai evenimentelor sărbătorite. Așadar, după cum se observă, aici nu este vorba de un timp
mort, reluat și regenerat, reînviat, ci de un timp viu, sfințit, care dăinuie o dată pentru totdeauna.
Cu prilejul marilor sărbători, timpul este parcurs în sens invers, pentru a se ajunge din
nou ad originem, la momentul prim al actului creației; acest parcurs îl „pune din nou în
comuniune” pe cel ce comemorează cu adevăratul său destin, îl înnoiește, îl ridică, îl sfințește în
interiorul său: „Înnoise-vor ca ale vulturului tinerețile tale” (Psalmul 102, 5). 99 Sărbătorile
valorifică orice fărâmă de timp, fac din ea un timp sacru, răspunzând aici pe pământ nostalgiei
noastre după veșnicie. Sub acest aspect, Liturghia apare ca o taină a veșniciei, pentru că ea
integrează timpul în Logosul divin, Cel mai presus de timp. Sărbătoarea în sensul ei real este o
deschidere spre trancendent, spre Dumnezeu, este o anticipare sau o pregustare a Împărăției lui
Dumnezeu.
Din perspectivă creștină, timpul nu mai este o simplă succesiune de clipe sau momente
deșarte, inutile, ci este înălțat la rangul de majestate, pentru că este reconsacrat și destinat
veșniciei prin sărbători. Pentru orice credincios, sărbătoarea este o poartă spre eternitate, o
deschidere spre sfințenia lui Dumnezeu, din care ne împărtășim ori de câte ori avem nevoie. Prin
sărbători credinciosul creștin se împărtășește încă din această viață din veșnicia lui Dumnezeu; el
iese din sfera incomodă a profanului, gustând din bucuria veșnică a lui Dumnezeu.
Prin intermediul sărbătorilor, timpul nostru finit, timpul în care ne mișcăm și trăim,
primește o nouă semnificație, o nouă dimensiune. El este sfințit, devenind un timp nou. Și în
centrul acestui timp sfințit în spațiul liturgic mereu, se află sărbătoarea Învierii lui Hristos; astfel
Biserica trăiește o permanentă stare de înviere.100 Însă, această stare nu este trăită doar o singură
dată pe an, cu prilejul Învierii Domnului, ci în fiecare zi prin cântările liturgice referitoare la
înviere. Faptul că sărbătorim săptămânal Învierea nu înseamnă o simplă comemorare, ci o
98Paul Evdokimov, Arta icoanei – o teologie a frumuseții, p. 118.
99Ibidem, p. 119.
100Pr. Prof. Alexander Schmemann, Liturghie și viață. Prelegeri de dedăvârșire creștină prin intermediul
experienței liturgice, p. 93.
71
împărtășire reală de Învierea lui Hristos. De aceea, sărbătoarea face din Biserica Ortodoxă o
Biserică a Învierii. Spiritualitatea ortodoxă, având în centrul ei praznicul Învierii Domnului,
dinspre care pornesc toate și spre care se îndreaptă toate cele legate de anul liturgic, este o
spiritualitate care în esență are un conținut pascal.
Viaţa în Biserică se întemeiază pe cele şapte Sfinte Taine (Botezul, Mirungerea,
Euharistia, Mărturisirea, Căsătoria, Hirotonia şi Maslul), care au fost instituite de către
Mântuitorul Hristos în timpul activităţii Sale pământeşti, reiterarea lor în viaţa fiecărui credincios
îl transpune pe acesta în acel timp, făcându-l contemporan cu Domnul Hristos, sacrul face o breşă
în curgerea lineară a timpului, unind prezentul cu trecutul şi operează o deschidere în veşnicie.
Sfintele Taine, au un timp în care intră în viaţa omului. Sfantul Botez este Taina prin
care omul, prin întreita afundare în apă în numele Prea Sfintei Treimi, dobândeşte iertare de
păcatul strămoşesc şi de toate păcatele făcute până atunci (în cazul în care cel botezat este matur),
se naşte din nou duhovniceste şi devine membru al Bisericii lui Hristos. Botezul, prima Taină
administrată omului, considerată Taină iniţiatică, poartă a intrării în comunitatea credincioşilor,
spre o deplină trăire a vieţii în duh, pentru că prin ea am murit pentru păcat şi am renăscut pentru
noua viaţă în Hristos, devenind mădulare vii ale trupului Său şi fii ai lui Dumnezeu după har.
Taina Mirungerii este săvârşită în timpul oficierii slujbei Botezului, reprezentând lucrarea prin
care cel botezat se împărtăşeşte de darurile Sfântului Duh pentru sporirea şi întărirea în viaţa
duhovnicească. După săvârşirea acestor sfinte taine, urmează primirea Sfintei Taine a Euharistiei
prin care se realizează, în mod real, unirea celui botezat cu Iisus Hristos. În cazul în care cel care
urmează să fie botezat este matur, toate aceste trei taine sunt precedate de Taina Mărturisirii, care
are rolul de a şterge păcatele săvârşite până în acel moment, făcându-l pe catehumen vrednic spre
primirea Sfintelor Taine.
Sfântă Taină a Mărturisirii şi Taina Euharistiei sunt prezente pe tot parcursul vieţii
credinciosului, până în clipa morţii.
Biserica a fost preocupată încă de la început să asigure și să facă simțită prezența
spirituală, nevăzută, dar reală și perpetuă a Mântuitorului, în mijlocul credincioșilor, căutând să
păstreze mereu vie amintirea vieții, a învățăturii și a faptelor Mântuitorului, în mintea și viața
credincioșilor, prin comemorarea periodică a acelor fapte. Scopul acesta a fost atins de Biserică,
mai ales prin întocmirea anului liturgic (bisericesc), cu sărbătorile, posturile și diferitele momente
din cursul anului, importante din punct de vedere religios. Ideea aceasta străbate toate
72
subdiviziunile naturale și artificiale ale timpului, în cadrul cărora se scurge viața oamenilor: ziua,
săptămâna, luna și anul.
Cea mai scurtă subdiviziune sau unitate naturală de măsură a timpului, rezultată din
mișcarea de rotație a Pământului în jurul axei sale, este ziua.
În cultul creștin, ziua liturgică nu începe cu miezul nopții sau cu dimineața, ca în
măsurătoarea laică a timpului, ci cu seara. Sărbătorirea și slujba oricărei zile liturgice începe cu
Vecernia din ajunul zilei respective, care este cea dintâi dintre Laudele bisericești zilnice. Acest
obicei este moștenit din tradiția iudaică de socotire a timpului, așa cum o vedem concretizată în
referatul biblic al zidirii lumii, unde zilele creației sunt numărate începând cu seara și continuând
cu dimineața: „Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi...” (Facerea 1, 5).
Fiecare zi din cursul anului este consacrată amintirii sau comemorării unui eveniment
din istoria mântuirii, din viața și activitatea Mântuitorului, a Sfintei Fecioare, a Sfinților Apostoli
sau a unui sfânt.
Din punctul de vedere al importanței lor în viața religioasă, zilele liturgice se împart în
zile de rând (lucrătoare) – cele mai numeroase – și zile de sărbătoare, mai puține, dar mai
importante din punct de vedere religios. Cele mai importante zile liturgice din cursul anului
bisericesc sunt: Vinerea Patimilor, Duminica Sfintelor Paști și Duminica Rusaliilor, legate de cele
trei evenimente de căpetenie din istoria sfântă a mântuirii: Patimile și moartea Domnului,
Învierea Sa și Pogorârea Sfântului Duh. După acestea vin, în ordinea importanței, celelalte
sărbători ale Mântuitorului, ale Sfintei Fecioare și ale diferiților sfinți.
Tot din cultul iudaic a moștenit Biserica creștină și împărțirea zilelor în ceasuri. Lăsând
la o parte nopțile (care erau împărțite, ca și la romani în străji), ziua era împărțită în patru sferturi
de câte trei ore fiecare, numite ceasuri:
Ceasul I, cuprinzând primele trei ore ale dimineții (între orele 6-9 a.m., în vremea
echinocțiilor de primăvară și de toamnă);
Ceasul III, cuprinzând a doua parte a dimineții (între orele 9-12 a.m.);
Ceasul VI, cuprinzând al treilea sfert al zilei (amiaza), între orele 12-15;
Ceasul IX, cuprinzând al patrulea și ultimul sfert al zilei (seara), adică aproximativ orele
15-18, în vremea echinocțiilor de primăvară și de toamnă.101
101Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Pr. Prof. Dr. Emilian Cornițescu, Arheologia Biblică, pentru facultățile de
teologie, ed. a 2-a, Ed. I.B.M.B.O.R., Sibiu, 2002, pp. 126-127.
73
Această rânduială se păstrează și astăzi în programul zilnic de rugăciune (al serviciului
divin) din mănăstiri. Întreaga rânduială a celor Șapte Laude bisericești – adică ciclul slujbelor
care alcătuiesc serviciul divin public al fiecărei zile liturgice, așa cum se săvârșește el în
mănăstiri și catedrale – ne amintește și simbolizează, zilnic, toată iconomia mântuirii, de la cele
mai îndepărtate începuturi ale ei, până la cele mai de pe urmă clipe ale vieții noastre și până la
sfârșitul lumii.
Fiecare grup sau ciclu de șapte zile liturgice alcătuiește o săptămână liturgică. Biserica a
moștenit de la Sinagoga iudaică tradiția de a întrebuința săptămâna ca unitate de măsură a
timpului, de a socoti duminica drept prima zi din săptămână, iar sâmbăta ca ultima zi a
săptămânii (Matei 28, 1). Săptămâna liturgică începe deci cu duminica (Vecernia de sâmbătă
seara) și se sfârșește cu sâmbăta (Ceasul IX). Ea reglementează succesiunea celor opt glasuri ale
Octoihului în tot cursul anului. Fiecare glas durează o săptămână și revine astfel din opt în opt
săptămâni, începând de la Duminica Sfintelor Paști.
În cărțile de slujbă, toate cele 52 de săptămâni ale anului bisericesc sunt denumite sau
indicate prin numărul lor de ordine, de după cele două mari sărbători cu dată variabilă ale cultului
ortodox: Paștile și Rusaliile. Astfel, șirul săptămânilor din cursul anului bisericesc ortodox încep
cu Săptămâna Luminată (prima după Paști) și se termină cu cea a Sfintelor Patimi dinaintea
Paștelui următor, numită și Săptămâna Mare. Un an bisericesc are 52 de săptămâni (357 : 7), dar
de la un Paște până la altul pot fi mai multe sau mai puține săptămâni, din pricina datei variabile a
acestei sărbători.
În cadrul săptămânii, fiecare zi este închinată, în serviciul liturgic, pomenirii uneia
(unora) dintre persoanele sau momentele de seamă ale istoriei sfinte, care pentru importanța lor,
sunt comemorate săptămânal, deci de 52 de ori pe an.
Duminica este ziua sau sărbătoarea săptămânală a Învierii Domnului.
Lunea este închinată cinstirii Sfinților îngeri, care au fost creați înaintea oamenilor și au
slujit mântuirii acestora, ca trimiși ai lui Dumnezeu și vestitori ai voii Lui și ca mijlocitori între
Dumnezeu și oameni.
Marțea este închinată amintirii Sfinților Prooroci în general, și în special a Sfântului
Ioan Proorocul, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului, ultimul și cel mai mare dintre
74
Profeții și Drepții Vechiului Testament (Luca 7, 28), fiind numit adesea și „mijlocitorul Legii
Vechi și ai celei Noi”.102
Miercurea și vinerea sunt închinate Sfintei Cruci și Sfintelor Patimi ale Domnului,
pentru că miercuri au făcut sfat cărturarii și arhiereii ca să-L prindă pe Iisus, iar vineri L-au
răstignit pe Cruce.
Joia e închinată Sfinților Apostoli, pentru că joi a avut loc Cina cea de Taină, la care
Mântuitorul a întemeiat Sfânta Euharistie, în prezența Sfinților Apostoli. Tot joia este pomenit și
Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, unul dintre cei mai populari și venerați
sfinți ai creștinătății ortodoxe, ca reprezentant al Sfinților Părinți (ierarhi).
Sâmbăta este închinată amintirii tuturor morților și în primul rând a Sfinților
Mărturisitori și Mucenici, care și-au dat viața pentru Hristos sau au pătimit pentru biruința
credinței creștine în lume.103
O mai mică importanță are în cadrul anului bisericesc împărțirea timpului în luni. Șirul
lunilor anului bisericesc ortodox începe nu cu luna ianuarie, asemeni calendarului civil, ci cu luna
septembrie și se sfârșește cu august.
Am menționat că, spre deosebire de anul civil, care începe la 1 ianuarie, anul bisericesc
începe la 1 septembrie, pentru că, după tradiția moștenită din Legea Veche, în această zi (care era
și începutul anului civil la evrei) s-a început creația lumii și tot în această zi Și-ar fi început
Mântuitorul activitatea Sa publică, atunci când a citit în sinagogă cuvintele Proorocului Isaia
(Isaia 61, 1-2), care profețeau despre Sine: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a
uns ca să binevestesc săracilor ..., să vestesc anul plăcut Domnului” (Luca 4, 18-19).104
Ca mijloc de comemorare a vieții și a activității răscumpărătoare a Mântuitorului, anul
bisericesc ortodox are în centrul său sărbătoarea Sfintelor Paști și se poate împărții în trei mari
perioade, numite după cartea principală de slujbă, folosită de cântăreții de strană în fiecare dintre
aceste perioade: Perioada Triodului (perioada prepascală); Perioada Penticostarului (perioada
pascală); Perioada Octoihului (perioada postpascală). Fiecare dintre acestea cuprinde un anumit
număr de săptămâni.
102Octoihul Mare, glasul I, Canonul de marți, cântarea a 9-a, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Părinte
Iustinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ed. a VI-a, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1975, p. 52.
creștină, Vol. I, pp. 199-200.
104Mineiul pe septembrie, sinaxarul zilei 1, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Iustin, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, ed. a V-a, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1984, p. 18.
75
Perioada Triodului ține de la Duminica Vameșului și a Fariseului cu trei săptămâni
înainte de începutul Postului Paștilor) până la Duminica Paștilor (în total, zece săptămâni).
Primele trei săptămâni din această perioadă alcătuiesc vremea de pregătire sufletească în vederea
începerii postlui, iar restul de șapte săptămâni, adică însuși Postul Paștilor, este vremea de
pregătire, prin pocăință, post și rugăciune, pentru sărbătoarea Învierii, precedată de amintirea
Patimilor Celui ce S-a răstignit pentru noi.
Perioada Penticostarului ține de la Duminica Paștilor până la Duminica întâi după
Rusalii sau a Tuturor Sfinților (în total, opt săptămâni).
Perioada Octoihului ține tot restul anului, adică de la sfârșitul Penticostarului până la
începutul Triodului. Durata ei variază între 26 și 40 de săptămâni, în funcție de data Paștilor. De
altfel, toate aceste trei perioade, fiind dependente de data variabilă a Paștilor, încep și sfârșesc nu
la date fixe, ci variabile dela an la an.
Fiecare dintre aceste trei perioade ale anului bisericesc are în centrul ei un moment
liturgic către care gravitează toate celelalte sărbători ale ei. Octoihul are ca sărbătoare centrală
(culminantă) Nașterea Domnului, urmată de Bobotează; Triodul culminează cu Vinerea
Patimilor; Penticostarul începe cu Paștile și se încheie cu Rusaliile (Pogorârea Sfântului Duh),
cele mai importante praznice ale creștinătății ortodoxe.
Fiecare dintre aceste perioade comemorează anual o anumită latură sau parte din viața și
activitatea Mântuitorului.
Astfel, perioada Octoihului comemorează evenimentele dinainte de Venirea
Mântuitorului, până în ajunul Patimilor Sale. Cu alte cuvinte, reînnoiește activitatea profetică,
didactică sau învățătorească a Domnului, în care El a dat lumii învățătura divină a Evangheliei
Sale.
Perioada Triodului reînnoiește oficiul arhieresc al Mântuitorului sau activitatea Sa de
Mare Preot, îndeplinită mai ales prin Jertfă, adică prin Patimile și Moartea Sa pe Cruce.
Perioada Penticostarului reprezintă și celebrează timpul dintre Înviere și Înălțarea întru
slavă a Domnului, urmată de Pogorârea Sfântului Duh și întemeierea Bisericii creștine; ea
comemorează pe Iisus Cel slăvit și transfigurat, de după Înviere, sau pe Mântuitorul ca Împărat și
Întemeietor al Bisericii Sale. Este astfel perioada biruinței asupra păcatului și a morții, vremea
76
triumfului și a bucuriei pascale, care urmează după vremea de luptă cu păcatul, de întristare și de
pocăință.105
Așadar, în cursul fiecărui an bisericesc ni se comemorează întreaga viață și activitate a
Domnului în toate cele trei laturi ale misiunii Sale: cea de Învățător (Profet), cea de Arhiereu
(Mare Preot) și cea de Împărat sau Biruitor al păcatului și al morții. Cea mai impotantă dintre
acestea în iconomia mântuirii este latura și activitatea arhierească; de aceea, celebrarea liturgică a
Patimilor și Învierii Domnului rămâne centrul vieții lui Hristos în Bierică și inima întregului an
bisericesc; fapt pentru care, întregul cult al Bisericii, în diferitele lui manifestări, are un caracter
pascal.
Datorită șirului de sărbători, momentele vieții lui Hristos, activitatea și învățătura Sa
sunt reactualizate și făcute prezente în chip liturgic (sacramental) în fiecare an pe pământ. De
asemenea, prin ciclul sărbătorilor mineale din cursul anului bisericesc, concomitent cu
comemorarea Mântuitorului, se reînnoiește anual amintirea vieții și activității tuturor celorlalte
persoane sfinte din iconomia mântuirii și din istoria Bisericii. Acestea caracterizează timpul
eshatologic sau eclesial, timpul sfințit, spre deosebire de cel istoric.
I.2.1. Timpul sărbătorilor
Sărbătorile din cadrul anului bisericesc se pot împărții în mai multe categorii și din mai
multe puncte de vedere.
Astfel, după data la care se țin, sărbătorile se împart în:
-sărbători cu dată fixă sau neschimbătoare, care cad în fiecare an la aceeași dată a lunii,
dar nu în aceeași zi a săptămânii, precum Nașterea Domnului (25 decembrie), sau Înălțarea
Sfintei Cruci (14 septembrie);
-sărbători cu dată variabilă sau schimbătoare, a căror dată se schimbă în fiecare an,
fiind în legătură cu data variabilă a Paștilor. Acestea nu cad la aceeași dată a lunii, sau chiar se
schimbă de la o lună la alta, dar cad mereu în aceeași zi a săptămânii.
După obiectul și importanța lor, sărbătorile bisericești sunt de două feluri:
creștină, Vol. I, pp. 203-204.
77
- sărbătorile domnești (praznicele împărătești), închinate persoanelor Sfintei Treimi și
mai ales principalelor evenimente din viața pământească a Mântuitorului sau din istoria Bisericii
(Nașterea Domnului, Pogorârea Sfântului Duh etc.);
-sărbătorile sfinților, care se pot subdiviza și ele în mai multe categorii, după gradul de
importanță al sfinților sărbătoriți. O categorie aparte între acestea, o alcătuiesc sărbătorile Maicii
Domnului, pe care unii le numără la sărbătorile domnești.
Din punct de vedere liturgic sau tipiconal, după bogăția și solemnitatea slujbelor divine
prin care sunt prăznuite, Tipicul bisericesc împarte sărbătorile în trei categorii: sărbători mari,
mijlocii și mici.
- Între sărbătorile mari se numără praznicele împărătești, adică sărbătorile
Mântuitorului și ale Sfintei Fecioare, la care Tipicul Sfântului Sava adaugă două ale Sfântului
Ioan Botezătorul (Nașterea și Tăierea Capului), precum și sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și
Pavel (29 iunie).Trecând peste această excepție, în manualele de liturgică și de Tipic, ca și în
iconografia tradițională a catapetesmei bisericilor ortodoxe, numărul praznicelor împărătești este
fixat la 12, cuprinzând între ele și pe cele patru sărbători mari ale Maicii Domnului (Nașterea
Maicii Domnului, Intrarea în biserică, Buna Vestire și Adormirea Maicii Domnului) și lăsând în
afară – pentru o simplă nevoie de simetrie iconografică – praznicul Sfintelor Paști, socotit mai
presus de toate praznicele. Potrivit acestei numărători, praznicele împărătești sunt următoarele
(enumerate în ordinea anului bisericesc):
1. Nașterea Maicii Domnului (8 septembrie),
2. Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie),
3.Intrarea în biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie),
4. Nașterea Domnului (25 decembrie),
5. Botezul Domnului (6 ianuarie),
6. Întâmpinarea Domnului (2 februarie),
7.Buna Vestire (25 martie),
8. Duminica Floriilor (cu o săptămână înainte de Paști),
9. Înălțarea Domnului (la 40 de zile după Paști),
10. Pogorârea Sfântului Duh (Duminica Rusaliilor, la 50 de zile după Paști),
11. Schimbarea la față a Domnului (6 august),
78
12.Adormirea Maicii Domnului (15 august).106
Acestea au cea mai bogată slujbă, cu Priveghere (Vecernie mică și Vecernie Mare, Litie,
polieleu, Evanghelie și slavoslovie mare), care se pun numai din Minei (respectiv Triod sau
Penticostar).În calendarele bisericești de perete și în sinaxarele din cărțile de slujbă, acestea au de
obicei, ca semn tipiconal distinctiv, o cruce roșie încadrată în cerc (în cărțile slavo-ruse) sau o
cruce roșie între două paranteze: (†) (în cărțile românești).
- Sărbătorile mijlocii sunt ale sfinților mai însemnați și se împart în două categorii:
- Sărbătorile sfinților cu priveghere și polieleu, notate cu o cruce cu semicerc (în cărțile
slavo-ruse) sau cruce roșie cu paranteză: †) (în cărțile românești). Ele se deosebesc de cele mari
doar prin aceea că nu au înainte-serbare și după-serbare; la ele se adaugă la Utrenie canonul
Născătoarei de Dumnezeu; așa sunt: Sfântul Nicolae (6 decembrie), Sfinții Trei Ierarhi (30
ianuarie), Sfântul Gheorghe (23 aprilie)
- Sărbătorile sfinților fără priveghere (cu o singură vecernie), dar cu polieleu,
Evanghelie la Utrenie și slavoslovie mare, notate cu o cruce simplă: † (în cărțile slavo-ruse,
neagră; în cele românești, roșie), ca: Acoperământul Maicii Domnului (1 octombrie), Sfânta
Parascheva (14 octombrie), Sfântul Dimitrie (26 octombrie), Sfântul Ștefan (27 decembrie) etc.
- Sărbătorile mici (ale sfinților mai puțin cunoscuți) sunt și ele de două feluri:
- Sărbătorile sfinților cu stihirile pe șase (la Doamne strigat-am... de la Vecernie) și cu
slavoslovie mare (cântată) la Utrenie, ele fiind notate (în cărțile slavo-ruse) printr-un semicerc cu
trei puncte roșii la mijloc.
- Sărbătorile sfinților cu stihirile pe șase, dar fără slavoslovie mare (cu doxologie
citită), notate printr-un semicerc cu trei puncte negre (în cărțile slavo-ruse) sau cu cruce neagră
simplă sau cu paranteză (în cărțile românești).
Celelalte sărbători care nu au nici un semn tipiconal au slujba zilelor de rând (stihirile
Vecerniei pe șase, trei din Minei și trei din Octoih, canoanele pe patru etc.).107
Nu putem trece mai departe fără a vorbi de duminică, sărbătoarea săptămânală a
creștinilor și ziua de odihnă. Temeiurile consacrării acestei zile a săptămânii ca zi de sărbătoare
sunt următoarele:
- duminica este mai întâi ziua săptămânală în care a avut loc Învierea Domnului, cel mai
mare eveniment din istoria sfântă și piatra de temelie a credinței creștine (1 Corinteni 15, 12);
106Ibidem, p. 235.
107Ibidem, pp. 216-218.
79
- duminica este prima zi a creației lumii, sau „începutul zilelor”;
- în aceeași zi a avut loc Pogorârea Sfântului Duh peste Sfinții Apostoli și s-a întemeiat
prima comunitate de credincioși, adăugați la apostoli și ucenici, nucleul Bisericii de mai târziu.
Așadar, duminica este ziua de bucurie, în care prăznuim comoara tuturor harurilor date
nouă de Dumnezeu, adică zidirea lumii de către Dumnezeu-Tatăl, răscumpărarea ei prin
Dumnezeu-Fiul și sfințirea ei prin Dumnezeu-Sfântul Duh.
I.2.2. Timpul ascezei
O altă rânduială disciplinară cu care Biserica îndrumă viața credincioșilor ei pe căile

adevăratei trăiri creștine, ale virtuții și ale cinstirii de Dumnezeu este aceea a posturilor din
cuprinsul anului bisericesc.
Postul, adică abținerea totală sau parțială de la anumite alimente, pe un timp mai lung
sau mai scurt, este o practică existentă, în diferite forme, în mai toate religiile, vechi și noi, ale
omenirii. Asupra originii postului părerile sunt împărțite. Cei mai mulți îl leagă de cultul morților,
iar unii cred că originea postului trebuie căutată într-o simplă practică de sobrietate și de
temperanță, recomandată și uneori experimentată de marii înțelepți, filosofi sau întemeietori de
religii. De aici s-ar fi ajuns la ideea unui post cu caracter religios, în special pentru faptul că, în
anumite cazuri, postul a prilejuit viziuni religioase. Uneori este practicat ca un exercițiu de
penitență, alteori ca un mijloc de pregătire pentru săvârșirea unor acte religioase sau unor fapte
importante în viață, alteori ca un rit de doliu.108
Mântuitorul Însuși a practicat postul. El a postit 40 de zile înainte de începutul activității
Sale publice (Matei 4, 2; Marcu 1, 13; Luca 4, 1-3) și a învățat pe ucenicii Săi, atât prin cuvânt,
cât și prin faptă, că postul este inseparabil de rugăciune (Matei 4, 1; Marcu 9, 29). El l-a
recomandat ca pe un mijloc de luptă împotriva ispitelor și a puterii diavolului (Matei 17, 21),
stăruind că nu trebuie practicat numai cu forme exterioare, după obiceiul iudeilor, ci cu voie bună
și cu conștiința că, postind, săvârșim o faptă bineplăcută lui Dumnezeu (Matei 5, 16).
Sfinții Apostoli au practicat postul. Sfântul Apostol Pavel a postit și a îndemnat pe fiii
săi duhovnicești să practice postul, unit cu rugăciunea (Faptele Apostolilor 9, 9; 13, 2-3; 14, 23; 2
Corinteni 6, 5; 1 Corinteni 7, 5). Mențiuni despre practicarea postului după epoca apostolică
108Ibidem, pp. 365-366.
80
găsim la numeroși scriitori, precum Barnaba, Sfîntul Iustin, Sfântul Policarp, Herma, Clement
Alexandrinul, iar începând cu secolul IV, mărturiile sunt nenumărate.
Creștinismul a dat postului o însemnătate mare în viața religioasă și mai ales în viața
monahală, făcând din el un act de virtute și de cult, un mijloc de progres în viața spirituală, de
luptă împotriva patimilor și a poftelor și totodată un semn de respect și de omagiu adus lui
Dumnezeu. S-a accentuat în mod special sensul spiritual al postului, precizându-se că postul
adevărat constă nu numai în abținerea voluntară de la mâncare și băutură, ci într-o străduință
neîncetată de a domina, cu spiritul, cu voința, toate patimile și poftele, instictele și pornirile
inferioare ale trupului, care îl apropie pe om de animale.109
Iată de ce postul face parte din mijloacele de cultivare și desăvârșire a sufletului, fiind
inseparabil de alte virtuți și acte creștine, ca rugăciunea, căința, smerenia, milostenia. El slăbește,
atenuează sau chiar stinge puterea patimilor și a instinctelor, constituind o formă a sârguinței
continue spre desăvârșire.
Din punctul de vedere al felului sau asprimii postului, acesta poate fi de mai multe feluri
sau grade:
- Postul integral (total) sau ajunarea propriu-zisă, care constă în abținerea completă de
la orice fel de mâncare și băutură, pe o anumită perioadă de timp; este postul ținut, vreme de 40
de zile, de către Moise pe Sinai (Ieșirea 24, 18), de Sfântul Prooroc Ilie (3 Regi 19, 8) și de
Mântuitorul în ajunul începerii activității Sale mesianice (Luca 4, 1-2);
- Postul aspru (xirofagie), în care se îngăduie numai consumarea de hrană uscată: pâine,
fructe uscate sau semințe, legume și apă. Este postul pe care l-a practicat Sfântul Ioan Botezătorul
în pustia Iordanului (Matei 3, 4; Marcu 1, 6);
- Postul comun sau obișnuit, în care se admite consumarea mâncărurilor gătite din
alimente de origine vegetală, excluzându-se orice aliment de proveniență animală;
- Postul ușor, numit și dezlegare, în care se îngăduie consumarea peștelui și a vinului,
precum și a untdelemnului, în perioadele când e impus post aspru. Astfel de dezlegări se acordă
pentru sărbătorile mai importante care cad în timpul posturilor de durată.
Din punctul de vedere al extensiunii postului (al numărului celor ce postesc în același
timp), postul poate fi:
- Post general (obștesc), când este ținut de întreaga Biserică;
109Pr. Prof. Gheorghe Safta, Îndrumător liturgic, Ed. ASA, București, 2008, p. 32.
81
- Post local (regional), când este ținut numai de o parte a unei Biserici (o regiune, o
eparhie). Asemenea posturi se practicau în trecut pentru diverse cauze (doliu general la moartea
unei persoane importante, ori calamități naturale);
- Post particular (personal), ținut de fiecare credincios în parte, după nevoile sale proprii
și în afara posturilor prescrise de Biserică.
După durata sau lungimea lui, postul poate fi de două feluri: posturi de o zi și posturi de
mai multe zile (posturi de durată).
Posturile generale sau obștești ale Bisericii Ortodoxe, care sunt obligatorii pentru toți
credincioșii, sunt unele de câte o zi, altele de durată.
Zilele separate de post din cursul anului bisericesc ortodox sunt:
-toate miercurile și vinerile de peste an (cu excepția celor de harți), pentru că ambele
zile amintesc întâmplări triste din viața Mântuitorului. Într-o zi de miercuri au luat cărturarii și
fariseii hotărârea de a-L ucide pe Mântuitorul, iar într-o zi de vineri au dus-o la îndeplinire.
Despre vechimea postului de miercuri și vineri avem mărturii încă de la sfârșitul veacului I, în
Didahia celor 12 Apostoli (cap. VIII) și în Păstorul lui Herma. Ca asprime și importanță, postul
din aceste două zile este pus pe picior de egalitate cu cel al Păresimilor. Există însă anumite
perioade în cursul anului bisericesc, în care, miercurile și vinerile sunt exceptate de la post, și
anume:
• miercuri și vineri în Săptămâna Luminată
• miercuri și vineri în Săptămâna întâi după Rusalii
• miercurile și vinerile din răstimpul dintre Nașterea și Botezul Domnului
• miercuri și vineri din Săptămâna Vameșului și a Fariseului și din Săptămâna brânzei
- o altă zi izolată de post, din cursul anului bisericesc, este Sărbătoarea Înălțării Sfintei
Cruci (14 septembrie), în care postim, în orice zi ar cădea (chiar și duminica). Se dezleagă la
untdelemn și vin.110
- Ziua Ajunului Bobotezei (5 ianuarie) este, de asemenea, zi de ajunare, adică post
desăvârșit până la vremea ceasului IX. Se face dezlegare la untdelemn și vin, după vecernie.
- Ziua Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august) postim, de asemenea, în
orice zi a săptămânii ar cădea această sărbătoare, în amintirea celui mai aspru postitor și zelos
110Mineiul pe septembrie, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, ed. a V-a, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1984, p. 184.
82
propovăduitor al pocăinței. Este un post ușor, cu dezlegare la untdelemn și vin, fiind îngăduite
două mese pe zi.111
- în unele pravile călugărești, se recomandă, îndeosebi viețuitorilor din mănăstiri, în
plus, postul din zilele de luni, care poate fi practicat și credincioșii mireni mai zeloși.
Posturile de mai multe zile (de durată) din cursul anului bisericesc sunt în număr de
patru; ele stau în legătură cu sărbătorile mari din cele patru anotimpuri ale anului:
- Postul Nașterii Domnului (postul de iarnă), a fost orânduit de Biserică pentru a pregăti
pe credincioși spre cuviincioasa întâmpinare și serbare a marelui praznic al Nașterii cu trup a
Mântuitorului. El aduce aminte creștinilor de Patriarhii și Drepții din Vechiul Testament, care au
petrecut timp îndelungat în post și rugăciune, în așteptarea și nădejdea venirii lui Mesia.
- Postul Paștilor sau Păresimilor (postul de primăvară), este cel mai lung și mai aspru
dintre cele patru posturi. El a fost orânduit de Biserică pentru cuviincioasa pregătire sufletească a
credincioșilor pentru întâmpinarea cu vrednicie a comemorării anuale a Patimilor și a Învierii
Domnului.
- Postul Sfinților Apostoli (postul de vară), este orânduit de Biserică în cinstea celor doi
verhovnici ai Apostolilor. Totodată, prin ținerea acestui post se cinstesc darurile Sfântului Duh,
care s-au pogorât peste Sfinții Apostoli la Cincizecime și care se revarsă în fiecare an peste
Biserică la sărbătoarea Rusaliilor, împărtășindu-se din ele și credincioșii.
- Postul Adormirii Maicii Domnului (postul de toamnă), numit popular Postu Sântă-
Măriei, este orânduit de Biserică spre a ducerea aminte de virtuțile alese ale Sfintei Fecioare și de
postul cu care ea însăși, după tradiție, s-a pregătit pentru trecerea la cele veșnice.
„Postul e momentul ales prin care putem trece de la moarte la viaţă şi de la timp la
veşnicie. [...] Postul e esenţial vesel, căci e o îndepărtare de viaţa trecută şi singura cale spre
restaurarea vechii demnităţi a lui Adam”. 112 Postul şi străpungerea sunt singurele căi ale
restaurării persoanei deformate de patimi şi ale intrării ei într-o viaţă nouă, pe care o realizează
focul iubirii de Dumnezeu în inima credinciosului.
Privind timpul din perspectivă eshatologică, se cuvin câteva precizări: În ziua a 8-a, în
viaţa veşnică omul va reveni la libertatea chipului dumnezeiesc şi un aspect al acestei eliberări
111Mineiul pe august, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, ed. a V-a, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1989, p. 300.
112 Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, ed. a III-a, trad. Diac Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, 2008, pp.
280-281.
83
este unificarea trecutului cu viitorul,113 este un etern prezent. Nu e vorba de static dar nici de o
înaintare într-un timp linear nesfârşit, e o mişcare stabilă 114, săvârşită în jurul aceluiaşi Unul şi
Singurul.
Timpul e o mişcare circumscrisă de o graniţă, dar existenţa mai presus de timp a făpturii
este o participare la Cel veşnic, o mişcare în jurul Lui, o creştere a iubirii între Dumnezeu şi om.
113Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, Vol. III, ed. a 3-a, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
2003, pp. 466-467.
114Ibidem, apud., Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 65, Filoc. Rom. III, p. 439.
84
CAPITOLUL II OBIECTELE LITURGICE, CUVÂNTUL ȘI ACTUL
ÎN CULTUL DIVIN ORTODOX
II.1. Obiectele de cult (vasele și adoarele liturgice)
Vasele și odoarele liturgice sunt acele vase și obiecte de cult necesare pentru săvârșirea
Sfintei Liturghii (discul, potirul, copia, steluța, lingurița și acoperămintele), precum și cele care se
folosesc la alte servicii divine, fiind sfințite și păstrate în biserică în acest scop (sfântul chivot,
cădelnița, sfântul epitaf, litierul, miruitorul, candelele, steagurile bisericești). Astfel de obiecte și
vase liturgice s-au întrebuințat la săvârșirea serviciului divin încă din primele veacuri creștine;
confecționate la început în forme și din materiale simple, pacea Bisericii a adus cu sine sporirea
numărului acestora și confecționarea lor din materiale prețioase și în forme din ce în ce mai
artistice, primind treptat, și unele semnificații simbolice adecvate.
Pentru depozitarea și păstrarea lor exista o încăpere specială începând cu secolul IV,
numită schevofilachion, iar uneori și diaconicon sau vestmântar. Atingerea și mânuirea acestor
odoare de către persoane nesfințite (Canonul 21 Laodicea), precum și sustragerea lor din biserici
sau folosirea lor în alte scopuri decât cele liturgice (Canonul 73 apostolic) este strict interzisă.115
II.1.1. Sfintele vase și obiectele liturgice din metal
Sfîntul disc (ὁ δισκος, patena) este un vas de metal argintat sau aurit, în forma unei
farfurii plate, susținut, de regulă, de un picior scund. Pe el se așează Sfântul Agneț și miridele
care se scot din prescurile folosite la Proscomidie pentru sfințirea lor la Sfânta Liturghie, precum
și Agnețul dinainte sfințit, folosit la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite. Întrebuințarea
discului în serviciul liturgic datează încă din perioada apostolică, el înlocuind blidul sau talgerul
pe care erau așezate mâncărurile de la masa Cinei celei de Taină (Marcu 14, 20). La început,
confecționat din materiale simple (lut, lemn, sticlă, piatră sau metale ieftine), după încetarea
prigoanelor, discul este confecționat din materiale scumpe, iar pentru împodobirea acestuia se
utilizau pietre scumpe, icoane și inscripții.
85
Locul în care stă, de regulă discul, este proscomidiarul, asemenea și în cazul sfântului
potir. Simbolismul sfântului disc diferă în funcție de momentul liturgic la care face referire:
astfel, la Proscomidie, acesta simbolizează ieslea în care s-a născut Hristos; iar după Vohodul
mare simbolizează patul (năsălia) pe care a fost pus trupul Mântuitorului după pogorărea de pe
Cruce.116 Un al simbolism este cel al bolții cerului care poartă pe Hristos, Soarele nosru cel
duhovnicesc, simbolism dat de rotunjimea discului.
Sfântul potir (ποτήριον, κάλυξ,, calix – cupă, pahar) un vas în formă unui pahar sau a
unei cupe cu picior, de diverse dimensiuni, în care se toarnă vinul și apa folosite la Proscomidie și
sfințite apoi și prefăcute în Sfântul Sânge penru împărtășirea clericilor și credincioșilor. Potirul a
fost nelipsit de la „frângerea pâinii”, adică de la ritualul Sfintei Liturghii, încă de la întemeierea
Bisericii. Materialele din care se făceau potirele erau foarte variate: lemn, sticlă, piatră de onix,
alabastru, agată, cele mai frecvente fiind metalele durabile, dar pericolul de oxidare a dus la
interzicerea acestora fiind înlocuite prin metale prețioase (aur și argint). Asemeni sfântului disc,
și sfântul potir a cunoscut perioade de împodobire și ornamentare cu decor sculptural sau
iconografic din ce în ce mai bogat și mai complicat.
Potirul reprezintă paharul cu vin folosit de Mântuitorul la Cina cea de Taină, când a
instituit Sfânta Euharistie. El ne aduce aminte și de vasul cu fiere și oțet, din care i-au dat să bea
Mântuitorului, precum și de vasul în care, conform unei tradiții, Sfântul Ioan Evanghelistul ar fi
strâns sângele scurs din rănile Mântuitorului. În unele momente din ritualul liturgic, potirul
simbolizează și mormântul Domnului.117
Steaua sau steluța (ἀστήρ, stella) este un obiect format din două arcuri sau semicercuri
hemisferice, unite la mijloc printr-un cui (șurub) surmontat de o mică cruce sau stea, în așa fel
încât steluța să se poată închide și deschide după voie. Este întrebuințată la Proscomidie, după
scoaterea Sfântului Agneț și a miridelor, când este așezată pe sfântul disc, formând deasupra lui
un fel de mică boltă, pentru ca acoperământul discului să nu se atingă de Sfântul Agneț sau de
miride.
La Proscomidie, steaua simbolizează steaua care a condus pe magii din Răsărit la locul
nașterii Mântuitorului, simbol indicat de formula biblică rostită de preot la așezarea steluței peste
116Pr. Prof. Gheorghe Safta, op. cit., p. 92.

86
disc: „Și venind steaua, a stat deasupra unde era Pruncul” (Matei 2, 9); după Vohodul mare, ea
simbolizează pecetea pusă pe Mormântul Domnului.118
Copia (ἃγια λόγχη) este un cuțit de metal, în formă de suliță sau lance, cu care, la
Proscomidie, se scot din prescuri Agnețul și miridele, se împunge Agnețul și apoi se junghie,
tăindu-se în patru părți. Tăișul copiei are forma unui triunghi, iar mânerul (din metal sau lemn)
are la capăt o cruce. Aceasta închipuie sulița sau lancea cu care a fost împuns Mântuitorul pe
Cruce (Ioan 19, 34).119 Întrebuințarea copiei a rămas limitată la ritul liturgic bizantin.
Lingurița (λαβίς, κοχλαίριον, cohlear) este o linguriță de aur sau argint, având la capătul
mânerului o cruciuliță, care se întrebuințează la împărtășirea credincioșilor, dându-li-se, cu
ajutorul ei, atât Sfântul Trup, cât și Sfântul Sânge, amstecate mai dinainte în Sfântul Potir. În
Bisericile locale din secolele VI-VII, uzul linguriței nu este cunscut; împărtășirea laicilor se făcea
pe atunci cum se face până azi împărtășirea clericilor: în unele părți li se dădea de către preot
Sfântul Trup în palma stângă, apoi sorbeau Sfântul Sânge direct din Potir, oferit de diacon. În alte
părți, Sfântul Trup se dădea credincioșilor în palmă, fiind deja îmbibat cu Sfântul Sânge.
Lingurița închipuie cleștele cu care serafimul din viziunea Proorocului Isaia (6, 6-7) a
luat cărbunele de foc, pe care, din porunca Domnului, l-a pus în gura Profetului, ca semn al
curățirii lui de păcate și al misiunii lui profetice; dar, pentru că acel cărbune ceresc închipuie pe
Hristos cel euharistic, lingurița închipuie și pe Maica Domnului, care a purtat în pântecele ei
Pâinea cea cerească.120
Chivotul (ὁ κιβωτός)sau artoforion (τὸ ἀρτοφόριον), numit uneori și pixidă (ἡ πυξις) sau
tabernacol este o cutie de metal prețios, care are forma unei bisericuțe (de obicei o copie
miniaturală a bisericii respective) și stă totdeauna pe Sfânta Masă, păstrându-se în ea Sfânta
Împărtășanie pentru bolnavi, precum și Sfântul Agneț pentru Liturghia Darurilor mai înainte
sfințite, de la sfințirea până la folosirea lui. Sub diverse forme, un astfel de vas pentru păstrarea
Sfintei Euharistii a fost folosit din adâncă vechime.
Chivotul ne aduce aminte de vasul (năstrapa de aur) cu mană, care se păstra în Chivotul
sau Sicriul Legii din Templul Vechiului Testament.121
118Ibidem, p. 285.
121Ibidem, p. 291.
87
Cădelnița sau cățuia (κατζίον), tămâierul sau tămâietoarea (θυμιατήριον) este un mic
recipient de metal, legat de lănțișoare, care se unesc sus într-un mâner (de obicei cu două
belciuge, prin care se bagă degetul mare și cel arătător, sau arătătorul și mijlociul mâinii drepte,
cu care se mânuiește cădelnița), fiind folosită la cădirile sau tămâierile prevăzute de Tipic în
rânduielile sfintelor slujbe. Primele cădelnițe erau simple cățui de pământ sau din metal, cu sau
fără mâner; după pacea Bisericii, ele au continuat să-și păstreze vechea formă, dar se
confecționau din materiale mai de preț.
Cădelnița simbolizează omenitatea Mântuitorului, focul simbolizează dumnezeirea, iar
fumul de tămâie simbolizează mireasma Duhului Sfânt. După o altă interpretare, căușul cățuii
cădelniței reprezintă pântecele feciorelnic al Maicii Domnului, care a purtat în el Cărbunele cel
dumnezeiesc, Hristos, precum și colimvitra Sfântului Botez, care cuprinde cărbunele focului
dumnezeiesc al Sfântului Duh.122
Ripida (τὸ ῥιπίδιον) este o apărătoare în formă de evantai rotund, cu mâner, făcută din
metal (de obicei argint), cu care diaconii, mai ales la Liturghia arhierească, apără Cinstitele
Daruri ca să nu cadă ceva necurat peste ele, în timpul sfințirii. Obiectul acesta datează din cele
mai vechi timpuri și se întrebuința mai ales în Orient și în țările calde, nu numai în biserici, ci și
în uzul civil, din pricina căldurilor mari și a insectelor de tot felul.
În Biserica veche, ripidele se făceau din pene de păun, din diferite piei lucrate cu multă
finețe sau chiar din pânză de in sau mătase; cele de azi se fac din metal (argint simplu sau aurit).
Ripidele, făcute în formă de aripi, simbolizează pe heruvimii și serafimii care stau în
chip nevăzut în jurul Tronului slavei dumnezeiești și în jurul Sfintei Mese, ocrotind Sfintele
Daruri. Ele amintesc atât pe cei doi heruvimi de aur, care străjuiau Chivotul Legii din Sfânta
Sfintelor, în Templul lui Solomon (2 Paralipomena 3, 10-13), cât și pe heruvimii cei cu ochi mulți
și pe serafimii cei cu câte șase aripi, din viziunea Proorocului Isaia (6, 1-2) și a Sfântului Ioan în
Apocalipsă (4, 6-8).123
Mirnița este cutia din metal în care se păstrează vasul (sticluța) cu Sfântul Mir necesar la
Taina Mirungerii.
122Ibidem, p. 292.
88
Litierul, întâlnit în unele biserici (mănăstiri, catedrale) este un fel de tavă rotundă din
metal, cu patru cupe sau adâncituri, în care se pun pâinile (artosele), grâul, vinul și untdelemnul
la slujba Litiei.
Vasul pentru „căldură”, adică apa caldă binecuvântată, care se toarnă în Sfântul Potir
înainte de împărtășanie, numită și tiplotă, are forma unei mici căni ori a unui ibric din metal.
Anafornița, este tava pe care se pune anafura care se împarte credincioșilor la sfârșitul
Liturghiei.
Panaghiarele, obiecte din metal prețios (mai ales argint), specifice mănăstirilor și
catedralelor chiriarhale, folosite pentru păstrarea și ridicarea Panaghiei.
Cutiuțele pentru păstrarea părticelelor din moaștele de sfinți sau relicvarele, erau făcute
de regulă din metale prețioase (argint simplu sau aurit) și în diferite forme.
Miruitorul, este un mic obiect de metal, în formă de pană subțire și lung de câțiva
centimetri, terminat la unul dintre capete cu o mică cruce, folosit la miruirea credincioșilor de
către preot la sfârșitul Liturghiei sau la alte slujbe (Litie, Priveghere).
Cununile sau cununiile sunt obiecte de metal, în formă de cununi împărătești (diademe),
cu care se încununează capetele mirilor la slujba Cununiei. Acestea sunt de origine mai nouă,
înlocuind cununile de lauri, merișor sau de flori, care se puneau odinioară pe capetele mirilor.
Aghiasmatarul este vasul special din metal, de diverse forme, în care se păstrează, în
unele biserici, apa sfințită (aghiasma) de la Bobotează, care va fi folosită în cursul anului la
diverse slujbe sau care se dă, la cererea credincioșilor, să guste din ea.
Căldărușa pentru aghiasmă este o căldare mică de aramă ori de argint, cu mâner sau
toarte, în care se pune apa sfințită cu care preotul „botează” (stropește) casele credincioșilor, la
Bobotează.124
II.1.2. Obiecte de stofă (pânză)
Sfântul Antimis și ilitonul. Cel mai important dintre obiectele liturgice confecținate din
pânză este Sfântul Antimis: o bucată de pânză de in sau mătase, în formă de pătrată, cu laturi de
50-60 cm, având pe ea imprimată scena pregătirii pentru înmormântarea trupului Domnului și
conținând părticele din moaște de sfinți. Termenul vine de la cuvintele grecești ἀντι (în loc de) și
124Ibidem, p. 296-297.
89
μήνσιον (mensa - masă). Potrivit acestei însemnări, antimisul este un înlocuitor portabil al Sfintei
Mese. Originea antimisului trebuie căutată în epoca prigoanelor păgâne împotriva creștinilor,
când aceștia, pentru a feri Sfintele Daruri de profanare și pentru a continua slujba liturgică în
cazul în care erau surprinși de prigonitori, foloseau o bucată de pânză, în care înfășurau Sfintele
Daruri, pe care, la momentul potrivit, le așezau, pentru a continua slujba, pe o altă masă. Și
întrucât, în acea perioadă, Sfânta Liturghie se săvârșea cel mai adesea pe mormintele martirilor,
s-a luat obiceiul de a pune în acele pânze părticele din sfintele moaște de martiri, ele slujind astfel
pe post de altar mobil.
În forma sa de azi, antimisul este în același timp o dedublare a vechiului iliton (de la
εἰλύω – a înveli), adică a acelei pânze sau bucăți de stofă care se așternea peste vechile altare
creștine, fie ele fixe sau mobile, iar la nevoie se acopereau cu ea Sfintele Daruri ori se înveleau
când trebuiau transportate în alt loc. Ilitonul s-a păstrat până azi, el stând totdeauna pe Sfânta
Masă și servind ca învelitoare a Sfântului Antimis, de care se deosebește doar prin faptul că el nu
conține sfinte moaște.125
Antimisul stă acum pe orice Sfânta Masă din bisericile ortodoxe – întocmit și învelit în
iliton, iar deasupra lui se așază Sfânta Evanghelie – atât ca semn al binecuvântării episcopului și
al autorității lui canonice asupra bisericilor și slujitorilor respectivi, cât și pentru a fi folosit la caz
de nevoie, pentru săvârșirea Liturghiei afară din biserică. În bisericile ortodoxe, este oprit a se
sluji Sfânta Liturghie fără antimis.
Antimisul simbolizează mormântul Mântuitorului, precum și giulgiul în care a fost
înfășurat trupul Domnului la punerea Lui în mormânt, iar ilitonul, în care el stă învelit, reprezintă
fie tot giulgiul, fie numai mahrama sau sudariul pus atunci peste chipul Domnului. Pe lângă
punerea în mormânt, care este scena principală a iconografiei antimisului, mai figurează pe
antimise: Crucea Răstignirii, cununa de spini, ciocanul și cuiele, sulița, buretele cu oțet și fiere,
cocoșul care a cântat de trei ori, precum și alte semne care ne aduc aminte de Patimile
Mântuitorului. La cele patru colțuri sunt întotdeauna chipurile celor patru Sfinți Evangheliști cu
simbolurile lor, iar pe margini se criu cuvintele Troparului Iosif cel cu bun chip.126
Acoperămintele (καλύμματα) sau procovețele sunt văluri mici, pătrate, confecționate, de
obicei, din aceleași materiale ca și veșmintele preoțești; ele servesc la acoperirea discului și a
125Diacon Dr. Nica M. Tuță, Sfântul antimis – studiu istoric, liturgic, și simbolic, Ed. Nemira, București, 1943, pp.
37-38.
90
potirului. În cultul ortodox sunt trei acoperăminte; unul pentru disc, altul pentru potir și al treilea,
mai mare, numit aer, cu care se acoperă ambele vase sfinte. Originea acoperămintelor trebuie
căutată în șervețele simple, de care se serveau creștinii în primele veacuri la acoperirea Darurilor,
spre a le feri de profanare prin atingerea din partea laicilor sau prin căderea insectelor. Pe fiecare
acoperământ se coase sau se brodează cel puțin semnul Sfintei Cruci. Acetea simbolizează
scutele dumnezeiescului Prunc, giulgiurile și cerul (acoperământul cel mare, aerul).127
Epitaful (ἐπιτάφιον, de la ἐπί – pe și τάφος – mormânt), numit și Sfântul Aer sau
Plascenița, este o pânză de in sau de mătase, de ctifea sau de mușama, pe care se află imprimată,
brodată sau pictată icoana Înmormântării Domnului. Se ântrebuințează o singură dată pe an, la
slujba Vecerniei din Vinerea Patimilor, când este scos în procesiune din sfântul altar și așezat în
mijlocul bisericii, pe o masă sau pe un analog, și la slujba Prohodului din noaptea Vinerii
Patimilor (Utrenia Sâmbetei celei Mari), când este purtat în procesiune în jurul bisericii și apoi
așezat pe Sfânta Masă, unde rămâne până la Înălțarea Domnului, când este ridicat și pus la locul
unde se păstrează tot anul.
Epitaful închipuie trupul mort al Domnului, amintind de înmormântarea acestuia, iar
ridicarea lui de pe Sfânta Masă în miercurea din ajunul Înălțării simbolizează Înălțarea la cer a
Mântuitorului.
Originea și folosirea epitafului este strâns legată de evoluția cântării Prohodului din
slujba Deniei de Vineri noaptea în săptămâna Sfintelor Patimi (Utrenia Sâmbetei celei Mari),
care, în forma sa actuală, datează din secolul al XIV-lea. Epitaful s-a dezvoltat din aerul sau
acoperământul cel mare, folosit pentru învelirea Sfintei Evanghelii, cu care la început (secolele
X-XIII) se făcea vohodul de la sfârșitul acestei slujbe. Treptat, aerul de la început a luat
dimensiuni din ce în ce mai mari, până la mărimea actuală (1,50-2 m lungime), înlocuind Sfânta
Evanghelie și reprezentând trupul mort al Domnului, prohodit de mironosițe și purtat spre
mormânt.128
La unele biserici, se întrebuințează un epitaf cu icoana Adormirii Maicii Domnului,
utilizat la Privegherea din ajunul praznicului Adormirii Maicii Domnului, în același mod în care
se folosește epitaful propriu-zis (al Mântuitorului).129

129Prohodul Maicii Domnului, tipărit cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Ioan, Episcopul Covasnei şi
Harghitei, Ed, Bunavestire, Bacău.
91
Praporii sau steagurile bisericești sunt niște bucăți de pânză de aproximativ 1 m
lungime, pe 0,60 m lățime, sau de dimensiuni mai mari, fixate pe o prăjină de lemn în formă de T
și cu oo cruce în vârf. Pe prapor se pictează chipuri sfinte: Mântuitorul, Maica Domnului, îngeri,
sfinți, Botezul Domnului, icoana hramului bisericii. Praporii simbolizează steagul lui Hristos în
jurul căruia se strâng credincioșii în lupta lor împotriva păcatului și a dușmanilor văzuți și
nevăzuți, precum și biruința lui Hristos asupra răului și morții.
Originea praporului este legată de steagul cu cruce care a călăuzit pe Sfântul Constantin
cel Mare în lupta biruitoare împotriva lui Maxențiu, după ce a văzut proiectat pe cer semnul
crucii pe care l-a pus apoi pe steagurile armatei sale.130
II.1.3. Obiecte de cult din alte materii
O categorie aparte o alcătuiește buretele (ὁ σπόγγος, spongia), care se păstrează în

antimisul împăturit pe Sfânta Masă și se folosește în timpul Sfintei Liturghii, îndată după
desfacerea Sfântului Antimis, pentru strângerea firimiturilor rămase eventual pe antimis și apoi la
stângerea și punerea în Sfântul Potir a părților din Sfântul Trup și a miridelor de pe Sfântul Disc,
după împărtășirea preotului și a credincioșilor. Se folosește și la împărtășirea sfințiților slujitori
ori de câte ori mânuiesc părți din Sfântul Agneț, pentru a-și șterge degetele și palmele de
firimiturile din Sfântul Trup rămase pe ele.
Buretele ne aduce aminte de buretele îmbibat cu oțet și fiere, care a fost întins
Mântuitorului pe Cruce, pentru potolirea setei (Matei 27, 48).131
II.2. Veșmintele liturgice
Prin veșmintele liturgice înțelegem îmbrăcămintea specială pe care o întrebunițează

slujitorii altarelor în timpul săvârșirii sfintelor slujbe ale cultului divin public ortodox.
creștină, Vol. I, p. 600.
92
Cu privire la originea și vechimea veșmintelor liturgice în Biserică, există mai multe
păreri. Conform uneia dintre ele, veșmintele liturgice își au originea în epoca apostolică, fiind o
continuare a veșmintelor din cultul Vechiului Testament, purtate de arhiereii, preoții și leviții la
serviciul Cortului Mărturiei și apoi la Templu (Ieșirea 28, 1-43; 39, 1-31; Levitic 8, 7-9, 30). O
altă părere afirmă originea originra veșmintelor liturgice din Biserica veche în îmbrăcămintea
civilă a lumii greco-romane. Potrivit acestei păreri, cei dintâi clerici creștini săvârșeau diferitele
acte de cult cu haine obișnuite; abia mai târziu s-a luat obiceiul de a se îmbrăca veșminte speciale
de culoare albă, care se deosebeau de cele din uzul zilnic.
Unii liturgiști susțin că cea mai veche dovadă despre existența unor veșminte liturgice s-
ar afla în Epistola a II-a către Timotei a Sfântului Apostol Pavel (4, 13), unde este vorba despre
felonul (τὸν φαιλόνιν) uitat de Sfântul Pavel la Troada dar, după cei mai autorizați interpreți ai
Sfintei Scripturi, felonul acesta nu era un veșmânt liturgic, ci era o haină exterioară (pelerină),
care făcea parte din îmbrăcămintea obișnuită pe atunci în uzul zilnic.132
Concluzionăm că în primele secole preoții creștini oficiau sfintele slujbe în hainele lor
obișnuite, în general de culoare albă. Ele se distingeau de hainele purtate în viața de toate zilele
prin aceea că au început de timpuriu să fie ornate cu semnul Sfintei Cruci. La veșmintele acestea
s-au adăugat cu timpul și altele, începând cu secolul al IV-lea, când veșmintele liturgice devin din
ce în ce mai necesare, mai numeroase și mai luxoase. Tot de atunci s-au fixat, treptat, veșminte
liturgice pentru fiecare treaptă a clerului.
În privința culorii veșmintelor, la început ea era albă pentru toate veșmintele,
simbolizând puritatea și sfințenia slujitorilor și totodată cinstea cu care erau investiți. Abia după
secolul al VI-lea, s-au adoptat și alte culori: cea roșie, folosită pentru sărbătorile sfinților martiri,
simbolizând sângele vărsat de Mântuitorul și de sfinții Săi pentru credință, și cea neagră pentru
zilele de post și pentru slujbele funebre, simbolizând pocăința și întristarea.
Veșmintele se împart în: diaconești, preoțești și arhierești, după cele trei trepte ale
clerului.
II.2.1. Veșmintele diaconești
În timupl slujirii, diaconi poartă trei veșminte: stiharul, orarul și mânecuțele.
93
Stiharul (στοιχάριον, talaris, alba,dalmatica), este un veșmânt de origine răsăriteană, cu
mâneci largi și lung până la glezne. Stiharul este privit ca o continuare a tunicii lungi până la
glezne, pe care o purtau preoții Legii Vechi (Ieșirea 39, 27; Levitic 8, 13). Stiharul este un
veșmânt comun tuturor treptelor clerului. Astăzi însă, stiharul se deosebește de celelalte prin
culoare și prin forma mânecilor, el rămânând la diaconi veșmântul exterior, pe când la preoți și
arhierei a devenit veșmânt interior, fiind acoperit de alte veșminte. Diaconul îmbracă stiharul și
orarul la toate slujbele la care ia parte, iar la Sfânta Liturghie îmbracă și mânecuțele, cerând mai
întâi binecuvântare pentru toate veșmintele, de la preot sau arhiereu.
Stiharul diaconesc se confecționează din stofă mai ales de culoare albă, simbolizând
curățenia spirituală a persoanelor sfințite care îmbracă acest veșmânt, potrivit vedeniilor descrise
de Sfântul Ioan Evanghelistul în Apocalipsa (1, 13; 4, 4; 6, 11). Întrucât diaconii în oficiul lor
liturgic închipuie pe Sfinții Îngeri, stiharul simbolizează strălucirea și curățenia spirituală a
îngerilor. La preoți, stiharul, care este alb, închipuie strălucirea Dumnezeirii și viața vrednică de
admirație a preotului; la arhierei, stiharul simbolizează curăția și luminarea lui Hristos și
strălucirea și curăția îngerilor.133 La îmbrăcarea stiharului se rostește formula: „Bucura-se-va,
sufletul meu întru Domnul, că m-a îmbrăcat în veșmântul mântuirii și cu haina veseliei m-a
împodobit; ca unui mire mi-a pus cunună și ca pe o mireasă m-a împodobit cu podoabă” (Isaia
61, 10).
Orarul (ὡράριον, orarium, sudarium) este semnul liturgic al însărcinării și demnității
diaconești. Are forma unei fâșii înguste de stofă, lat de 0,15 m, lungă de 3,5 - 4 m, făcută din
bumbac, mătase sau din in și brodată cu fire argintii sau aurii, care formează cruci, frunze sau
spice de grău.134 El se pune pe umărul stâng, așa încât un capăt al lui atârnă peste spate până jos la
picioare, iar cu capătul celălat se trece peste piept, pe susoara dreaptă și se duce, pe la spate, tot
pe umărul stâng.
Cu privire la originea cuvântului orar și a orarului însuși, după unii, termenul vine de la
oro, orare (a se ruga), după alții ar veni de la os, oris, care înseamnă gură. Cei mai mulți cred că
denumirea orarului derivă de la verbul grecesc ὁράω (a vedea, a observa), fiindcă cei care poartă
orarul trebuie să fie cu toată luarea aminte la săvârșirea Sfintelor Taine și la cele ce se întâmplă în
sfântul locaș. Orarul arată firea cea nevăzută a îngerilor și, atârnând pe umeri, simbolizează
aripile lor; pe el e scris întreit sfânta cântare a îngerilor „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul
133Ibidem, p. 313.
134I.D. Ştefănescu , op. cit. pag. 203.
94
Savaot...”(această formulă este rostită și la îmbrăcarea orarului). Diaconul când încinge cruciș
orarul, înainte de împărtășire, imitând prin aceasta pe serafimi, care își acoperă ochii în semn de
umilință, necutezând să privească slava Domnului.
Mânecuțele (ἐπιμανίκα, supermanicalia, manipuli,) sunt piese vestimentare comune
celor trei trepte ierarhice, care se pun peste marginea mânecilor stiharului, pentru a le strânge, ca
să nu stânjenească mișcările mâinilor. Originea mânecuțelor nu este prea clară. Ele se
confecționează din materialul veșmintelor exterioare (felon, sacos). La îmbrăcarea lor se rostește,
la cea dreaptă, formula: „Dreapta Ta, Doamne, s-a preaslăvit întru tărie; mâna Ta cea dreaptă,
Doamne, a sfărâmat pe vrăjmași și cu mulțimea slavei Tale ai zdrobit pe cei potrivnici” (Ieșirea
15, 6-7); iar la cea stângă: „Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit; ânțelepțește-mă și mă voi
învăța poruncile Tale” (Palmul 118, 73).
Mânecuțele simbolizează puterea lui Dumnezeu, Care dă tărie slujitorilor Săi, precum
sugerează formula pentru îmbrăcarea mânecuței din dreapta. Unii tâlcuitori spun că mânecuțele
amintesc de funiile cu care au fost legate mâinile Mântuitorului după arestarea Sa în Grădina
Ghetsimani, spre a fi dus la judecată.135
II.2.2. Veșmintele preoțești
Preotul poartă următoarele veşminte în timpul slujirii: stiharul, mânecuţele, epitrahilul,

brâul (cingatoare) şi felonul (sfita).
Epitrahilul (ἐπιτραχήλιον, de la ἐπι – peste și τράχηλος - grumaz) popular i se spune
patrafir, este o piesă liturgică fără de care nu se poate oficia nici o ceremonie religioasă şi se pare
că derivă din orarul diaconesc.
În Biserica Ortodoxă sunt două feluri de epitrahile: forma veche, medievală, este
asemănătoare cu un orar îndoit, iar forma mai nouă constă dintr-o singură bucată de stofă, din
acelaşi material cu felonul sau sacosul, având o deschizătură în partea superioară, pentru a se
trece capul prin ea.
Patrafirul este ornat cu cruci brodate sau sunt cusute cu galon (mai rar cu chipuri sfinte,
iar foarte rar, la cele din secolele XV – XVII, sunt brodate în partea de jos portretele donatorului
şi a soţiei sale.
95
La îmbrăcarea epitrahilului, atât preotul, cât și arhiereul, după binecuvântarea acestuia și
sărutarea crucii de pe partea superioară, rostesc formula: „Binecuvântat este Dumnezeu, Cel Ce
varsă harul Său peste preoții Săi, ca mirul pe cap, ce se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, ce
se pogoară pe marginea veșmintelor lui” (Psalmul 132, 2-3).
Epitrahilul simbolizează puterea harului dumnezeiesc care se coboară asupra preotului şi,
totodată, jugul slujirii lui Hristos, asumat de bună voie de către preot şi ierarh.136
Brâul (ἡ ζώνη) sau cingătoarea este o piesă vestimentară îngustă, din stofă, cu care
arhiereul şi preotul se încing peste stihar.
După ce îl binecuvintează și sărută crucea din mijlocul brâului, se rostește formula:
„Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce mă încinge cu putere și a făcut fără prihană calea mea, Cel
ce întocmește picioarele mele ca ale cerbului și peste cele înalte mă pune” (Psalmul 17, 35-36).
Felonul (φελώνιον) sau sfita, este un fel de manta sau pelerină dintr-o singură bucată de
stofă, de forma rotundă, fără mâneci, care are la mijloc o deschizătură pentru introducerea
capului.
Până în secolul XV, felonul a fost veşmântul de deasupra, comun preoţilor şi ierarhilor de
toate gradele (episcopi, mitropoliţi, patriarhi). Ulterior, felonul a rămas o piesă de vestimentaţie
liturgică specifică numai preoţilor, la arhierei fiind înlocuit cu sacosul.
Iniţial, culoarea felonului a fost albă, iar mai târziu au început să fie folosite şi stofe
colorate. Pe spatele felonului se brodează sau se aplică, de regulă, o cruce înflorată, ori o iconiţă
în medalion, reprezentând chipuri sfinte (Mântuitorul, Maica Domnului, Sf. Nicolae etc). Preotul
îmbracă felonul peste stihar, epitrahil şi brâu, după ce îl binecuvintează și îl sărută pe crucea ddin
spate, zicând formula: „Preoții Tăi, Doamne, se vor îmbrăca întru dreptate și cuvioșii Tăi întru
bucurie se vor bucura” (Psalmul 131, 9). În timpul postului mare se poartă de obicei felonul cu
culoare rosie, dar în săptămâna Sfintelor Paşti şi la ceremoniile funebre preoţii poartă felon de
culoare neagră.
Felonul reprezintă purpura stacojie cu care a fost îmbrăcat Hristos în timpul Pătimirilor.
II.2.3. Veșmintele și insigenele arhierești
136 Ibidem, pp. 318-319.
96
Arhiereul îmbracă patru piese vestimentare: stiharul, epitrahilul, brâul si mânecuţele. În
afara acestora, mai foloseste trei veşminte specifice numai arhiereului: omoforul, sacosul şi
mantia. Cele 7 veşminte pe care le poartă episcopul în săvârşirea ceremoniilor religioase
simbolizează cele 7 daruri ale Sfântului Duh. Arhiereului îi sunt rezervate următoarele insigne,
ornate sau semne distinctive: mitra, epigonatul sau bederniţa, engolpionul, crucea pectorală,
cârja, dicherele, trichelele şi vulturul.
II.2.3.1. Veşminte specific arhieresti
Sacosul (σάκκος, dalmatica) este un veşmânt în formă de sac, la fel ca stiharul, dar mai
scurt, cu mâneci scurte şi largi, pe care arhiereii îl poartă peste stihar, după ce şi-au pus
epitrahilul, brâul şi mânecuţele; el a înlocuit vechiul felon, pe care odinioară îl purtau arhiereii.
Originea acestui veşmânt este controversată. Apusenii caută originea sacosului în
dalmatica consulilor romani, purtată la Roma în secolul II, în vreme ce răsăritenii îl socotesc ca
fiind la origine vechea tunică a basileilor bizantini, pe care aceştia ar fi dăruit-o în semn de
cinstire mai întâi patriarhilor din Constantinopol, iar mai târziu şi unor arhiepiscopi.
În Bisericile necalcedonice nu există acest veşmânt liturgic, ceea ce dovedeşte că sacosul
a intrat în uz numai după anul 451. Primele mărturii scrise pentru folosirea sacosului datează din
secolul XII; la început îl purta numai patriarhul de Constantinopol, ca semn de mare cinste, la trei
mari praznice împărătesti - Naşterea Domnului, Paştile şi Rusaliile. Dar din secolul XV (probabil
după anul 1453) au obţinut şi mitropoliţii dreptul de a purta sacos, iar prin secolul XVII, sacosul
devine comun tuturor arhiereilor.137
Sacosul este confecţionat din stofă de in, lână, mătase sau catifea de culoare albă, purpurie
sau galbenă. La început era lucrat dintr-o singură bucată şi era prevăzut numai cu o deschizătură,
prin care se introducea capul; cu vremea, a fost despărţit pe laturi, cele două părţi fiind prinse prin
nasturi de aur în forma de clopoţei, după modelul veşmântului marelui preot din Vechiul
Testament. Sacosul e îmbrăcat de ierarh numai la săvârşirea Sfintei Liturghii.
Sacosul are aceeași semnificația simbolica pe care o are felonul, dar mai închipuie și
cămașa lui Hristos, cea țesută dintr-o bucată, pentru care s-au aruncat sorți.
137 I.D. Ştefănescu , op. cit. pag. 205.
97
Omoforul (ὠμοφόριον, de la ὄμος – umăr; φέρω – a purta) este piesă vestimentară
specifică arhiereilor, purtată de aceştia pe umeri, în jurul gâtului; este o eşarfă lungă şi îngustă de
stofă din lână albă, pusă peste gât, cu amândouă capetele pe piept, brodată cu fir de aur şi argint,
ornamentat cu 6 cruci negre; la mijloc este brodată sau se aplică o iconiţă în formă de medalion,
pe care este brodat chipul Mântuitorului. Omoforul mare se utilizează la începutul Liturghiei
(până la Apostol), când este înlocuit până la finele slujbei cu omoforul mic.
În Bisericile din Răsărit a fost purtat de toţi arhiereii, fiind dăruit de împărat, ca simbol al
demnităţii episcopale. Când acesta ridica unui episcop omoforul, gestul echivala cu depunerea
din treaptă a ierarhului.
Mantia (μανδύον, cappa) este un veşmânt lung şi larg, fără mâneci, ca o pelerină bogată,
împodobită pe laturi cu benzi verticale numite fâşii sau râuri. Se încheie în faţă - la gât şi jos,
având la dreapta şi stânga încheietorilor câte două tăbliţe brodate sau cusute cu fir de aur.
Sunt mai multe păreri referitoare la originea mantiei: după unii, ar fi fost iniţial o mantie
militară persană, devenită veşmânt de ceremonie al împăraţilor bizantini, care, la rândul lor, ar fi
acordat-o patriarhilor ca semn distinctiv faţă de alţi arhierei. Episcopul Simeon al Tesalonicului
spunea ca împăraţii trimiteau celui ales ca patriarh mantia şi engolpionul, în semn de o deosebită
cinstire.
Plauzibil, se pare că derivă din mantia călugărească, adoptată de arhierei fiindcă provin
din rândul monahilor. Până în secolul 15 era purtată de arhierei ca haină de toate zilele, iar după
aceea a devenit veşmânt liturgic specific acestora.
Mantia este purtată de ierarh numai la slujbele unde acesta nu îmbracă sacosul: la
vecernie, litie (priveghere), la sfinţirea apei, la închinarea în faţa icoanei dinainte de Liturghie, la
Sfântul Maslu.
Referitor la simbolurile întrunite pe mantie, episcopul Simeon al Tesalonicului, spune ca
râurile sunt învăţăturile izvorâte din cele cele patru Table ale Legii (legate două câte două); cele
două de sus reprezintă tablele Legii Vechi, iar cele de jos, unite prin legătură de aur, reprezintă
cele două Testamente unite prin Hristos, din care izvorăsc râuri de apă vie, respectiv, învăţăturile
propovăduite de ierarh.
II.2.3.2. Insignele (ornatele) arhiereşti
98
Mitra (μίτρα, τιάρα) este acoperământul pentru cap folosit de arhierei la oficierea
serviciilor divine, inspirată în Bisericile din Răsărit din coroana împăraţilor bizantini. Mitra latină
(de formă conică sau piramidală) derivă din tiara papală.
După o veche tradiţie, înainte de despărţirea Bisericilor, purtau mitră numai episcopul
Romei şi patriarhul Alexandriei. Cel dintâi ar fi purtat-o episcopul Silvestru al Romei, ca o
distincţie primită de la împăratul Constantin cel Mare, iar papa Celestin ar fi acordat o asemenea
mitră patriarhului Celestin al Alexandriei, care a prezidat Sinodul III ecumenic (431). Folosirea
mitrei s-a generalizat în secolul XV.
Se pare ca dreptul de a purta mitră a fost acordat mitropoliţilor Moldovei de către
împăraţii bizantini încă de la înfiinţarea Mitropoliei Moldovei; mitropolitul Teofan al Moldovei
(1564 - 1572) e reprezentat într-o frescă de la Sf. Munte purtând o mitră asemănăoare cu cele de
azi. Dar, probabil, abia în secolul XVIII s-a generalizat purtarea mitrei de către toţi episcopii.
În lumea ortodoxă sunt trei tipuri de mitre: alexandrină (probabil cea mai veche), de
forma unei bonete mici, albe; rusească, asemănătoare unei căciuliţe împodobită cu pietre scumpe
şi iconiţe; bizantină, inspirată din coroana imperială – rotundă, înaltă, cu iconiţe de jur-împrejur,
folosită în Bisericile Ortodoxe din Grecia, România şi din Balcani. Toate mitrele ortodoxe sunt
surmontate de câte o cruciuliţă.138
În Bisericile din România şi Rusia, mitra se acordă şi anumitor preoţi şi arhimandriţi
distinşi pentru merite deosebite.
Epigonatul sau bederniţa (ἐπιγονάτιον) este o bucată de stofă preţioasă, de formă
romboidală, brodată, care se atârnă la coapsa dreapta a ierarhului, legându-se cu o panglică
trecută peste umărul stâng.
Termenul de epigonat apare pentru prima dată în izvoarele scrise din secolul XII.
Bederniţa este purtrată numai la Sfânta Liturghie şi se prinde după ce se pun mânecuţele.
Interpretarea cea mai răspândită este aceea că semnifică sabia, respectiv cuvântul lui Dumnezeu,
cu care se înarmează arhiereul pentru a apăra credinţa.
Engolpionul (τὸ ἐγκόλπιον) este o insignă arhierească de forma unei iconiţe - medalion,
lucrată din metale preţioase, cu sau fără email; înfatişează pe Mântuitor sau pe Maica Domnului,
mai rar, Sf. Treime. Se poartă pe piept, suspendată de un lanţişor.
138 Pr. Prof. Univ. Dr. Ene. Braniște, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură
99
Originea sa trebuie căutată în acele mici relicvarii în care se păstrau moaşte sfinte şi se
poartă pe piept (atârnate de grumaz) de arhierei încă din secolul IV. Forma actuală datează din
secolul XVIII.
Arhiereii poartă engolpionul tot timpul, inclusiv la slujbe, când se pune peste sacos;
simbolizează mărturisirea credinţei, puterea Sfintei Cruci, prin care se biruieşte diavolul.
Crucea pectorală (ὁ σταυρός, crux) este o insignă a demnităţii de arhiereu şi îşi are
originea în engolpion. De la un timp, nemaiconţinând moaşte sfinte, devine o simplă emblemă
episcopală; cele două forme de engolpion au devenit independente una de alta, luând naştere la
două ornate deosebite, a căror purtare s-a restrâns numai la membrii clerului superior.
Dreptul de a purta cruce în permanenţă o are numai arhiereul, care o poate acorda ca
distincţie şi preoţilor cu rangul onorific cel mai înalt (iconom stavrofor).
Cârja arhierească (δικανίκιον) este un baston înalt cât un stat de om, din lemn sau din
metal, împodobit cu plăcuţe de aur, fildeş şi argint; se termină în partea de sus cu doi şerpi
afrontaţi, peste care se suprapune un glob surmontat de o cruce. Pe mânerul toiagului se înfăşoară
de obicei o maramă cusută cu fir.
Până în secolul XVIII, cârja arhierească era purtată numai de patriarhi şi mitropoliţi.
Arhiereii primesc cârja ori de câte ori intră în biserică pentru a sluji; când numai asistă la
serviciul divin, ei poarta toiagul obişnuit.
Prototipul cârjei arhiereşti în Vechiul Testament era toiagul lui Aaron; cârja simbolizează
puterea de a păstori Biserica, de a paşte turma încredinţată arhiereului, după modelul lui Moise şi
Aaron, care purtau toiege - semne ale puterii lor de a conduce poporul evreu. Cei doi şerpi de la
capătul de sus al cârjei simbolizează înţelepciunea arhiereului, iar globuleţul dintre capetele
şerpilor reprezintă globul pământesc.
În unele mănăstiri greceşti şi egumenii poartă o cârjă, dar terminată cu un fel de coarne cu
extremitaţile întoarse în jos, ca o ancoră. O asemenea cârjă a aparţinut Sfântului Stareţ Gheorghe
de la Cernica, expusă în casa memorială amenajată în Mănăstirea Cernica; Figurează şi în
portretele sfântului aflate în muzeele de la mănăstirile Cernica şi Căldăruşani.
Diherul (dicherul) (δικήριον) și Triherul (tricherul) (τρικήριον) , sunt sfeșnice liturgice,
folosite atunci când Sfânta Liturghie este slujită de episcop. Tricherul are trei lumânări și
simbolizează Sfânta Treime, iar dicherul are două lumânări, simbol al îndoitei firi a lui Hristos.
100
Sunt purtate de diaconi în cadrul slujbelor arhierești. Ierarhul binecuvintează cu ajutorul lor, în
anumite momente ale Liturghiei, având tricherul în mâna dreaptă și dicherul în mâna stângă.139
Vulturul (ὁ ἀετός) sau potnoja este un mic covor rotund, brodat cu un vultur cu aripile
desfăcute, zburând pe deasupra unei cetăţi cu trei râuri. La slujbele arhiereşti se aşterne în absida
altarului sau în naos, pentru a sta pe el arhiereul în timp ce oficiază.
Vulturul mic se pune în faţa Sfintei Mese, pe solee sau în mijlocul navei, unde se opreşte
sau stă mai mult timp arhiereul.
Vulturul simbolizează pietatea şi întelepciunea arhiereului, iar cetatea peste care zboară
vulturul reprezintă eparhia pe care acesta o conduce.
II.3. Principalele materii folosite în cultul ortodox
Principalele materii (simboluri naturale) folosite în cultul creștin ortodox sunt: pâinea,
vinul, apa, untdelemnul, tîmâia, lumânarea și lumina.
Pâinea și vinul sunt întrebuințate în cult în primul rând ca materii ale Sfintei Euharistii,
instituite de Însuși Mântuitorul, Care le-a întrebuințat la Cina cea de Taină. Materia Jertfei
liturgice este la ortodocși pâinea dospită, pentru că ea simbolizează mai desăvârșit Trupul
Domnului în care se va preface prin sfințire. Pâinea și vinul se întrebuințează și la alte Taine și
Ierurgii (Cununie, Litie, slujbe funebre).
În cultul creștin, pâinea și vinul simbolizează Trupul și Sângele lui Hristos, în care ele se
prefac după sfințirea Darurilor la Sfânta Liturghie.
Darurile de pâine și vin, aduse de credincioși la Proscomidie, sunt expresia sau dovada
văzută a participării lor materiale, concrete, la Jertfa sfântă care se aduce prin preot, la Sfânta
Liturghie.
Apa, o altă materie importantă folosită în cultul creștin. Apa capătă o înaltă semnificație
în cult la Sfânta Liturghie când, amestecată cu vin în Sfântul Potir, simbolizează apa care a curs
odată cu sângele din coasta lui Hristos și care au devenit apoi cele două izvoare ale vieții harului:
apa Botezului și sângele Sfintei Împărtășanii.
În Noul Testament, Mântuitorul a dat sfințenie apei prin Botezul Său în râul Iordan, prin
mersul pe apă și prin transformarea apei în vin la Nunta din Cana. Simbolismul Botezului ca o
139I.D. Ştefănescu , op. cit.pag. 176
101
naștere, din apă și din Duh, arată rolul apei în cultul Noului Testament: „De nu se va naște cineva
din apă și din Duh, nu va putea intra în împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5).
Apa sfințită se întrebuințează amestecată cu apă de trandafir la spălarea Sfintei Mese în
cadrul ritualului sfințirii bisericii. Apa se mai întrebuințează la Ierurgiile numite Aghiasma mică
și Aghiasma mare (de la Bobotează).
Untdelemnul (ἒλαιον) este folosit la diferite ungeri rituale: la botez se unge corpul
candidatului, în mod simbolic cu untdelemn sfințit, înainte de a-l afunda în apă; la slujba Tainei
Sfântului Maslu se face de către preot ungerea, de șapte ori, a bolnavului cu untdelemn sfințit,
pentru tămăduirea și curățirea lui de păcate. La sfârșitul unor slujbe (Sfânta Liturghie,
Priveghere), se ung frunțile credincioșilor cu untdelemnul folosit la Maslu ori sfințit la Litie. Aici
untdelemnul simbolizând harul lui Dumnezeu asupra omului.
Untdelemnul este folosit în candele pentru a lumina, simbolizând atât lumina divină, cât
și înțelepciunea și virtuțile cu care se câștigă Împărăția cerurilor. De asemenea untdelemnul este
principalul element în compoziția Sfântului Mir. La prepararea acestuia se folosește untdelemnul
curat de măsline. Acesta se amestecă, în proporții stabilite, cu vin, cu balsam, cu anumite plante
aromate și rășini, în total, treizeci și șase la număr. 140 După sfințire, Sfântul Mir se împarte tuturor
bisericilor din țară pentru a fi folosit la Taina Mirungerii, la sfințirea bisericilor și a antimiselor.
Tămâia (θυμίαμα, libanum) este o rășină a arborelui numit Bosweilla serrata sau
Floribunda papyrifera, care crește în Africa și în India. Rășina provine din sucul ce curge din
copac. Sucul se întărește la soare. Se strânge de pe scoarța copacului, se pisează și, pentru a avea
un miros și mai plăcut, această rășină se amestecă și cu alte aromate. Procesul de preparare este
expus și în Vechiul Testament (Ieșirea 30, 34-38).
Tămâia nu poate lipsi de la nicio slujbă religioasă. La Sfânta Liturghie se folosește
tămâia mai ales în acele momente din cursul sfintei slujbe în care se face simțită prezența
simbolică a lui Mântuitorului și care trebuie subliniate și prin înmiresmarea bisericii. Tămâia,
prin fumul și mireasma ei, subliniază frumusețea actelor de cult, creează atmosfera de sfințenie și,
astfel, ea se integrează în actul de slujire a lui Dumnezeu ca un dar, ca o prețioasă ofrandă și
simbol al rugăciunii și faptei bune. „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta,
ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară” (Psalmul 140, 2).
140 Arhieraticon, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1993, pp. 192-193.
102
Lumânarea și lumina. Lumina este un simbol al bucuriei împărtășirii din lumina
dumnezeiască, necreată. Lumânarea sau candela, prin lumina ei, devine mijloc de legătură între
om și Dumnezeu. Lumina produsă prin ardere este jertfa materiei care se integrează în cultul de
slăvire a lui Dumnezeu. Sfeșnicele cu lumânări au unul sau mai multe brațe, simbolizând unitatea
Sfintei Treimi, cele două firi ale lui Hristos, Sfânta Treime, cele 7 daruri ale Sfântului Duh sau
cei 12 Apostoli.
II.4. Cărțile liturgice
Cărţile de cult cuprind textele slujbelor religioase şi ale rugăciunilor din timpul
ceremoniilor. Evoluţia lor poate fi urmărită cronologic, fiind realizate în decurs de mai multe
secole, începând din secolul IV.
Un rol hotărâtor în fixarea definitivă a cărţilor de slujbă ortodoxă l-au avut mai ales
mănăstirile de pe Muntele Athos, unde s-au păstrat de altfel şi cele mai vechi exemplare.
Evanghelia este cartea utilizată în principalele ceremonii religioase şi cuprinde pericope
din cele patru Evanghelii, sistematizate încă din secolul IV în funcţie de felul cum se citesc la
slujba Sfintei Liturghii. Ele sunt grupate conform Sfintelor Evanghelii din care s-au preluat şi
sunt structurate potrivit celor trei perioade ale anului bisericesc, denumite după cărţile utilizate.
Perioada Penticostarului – se citeşte Evanghelia după Ioan începând cu Duminica Învierii
- până la Rusalii, respectiv şase săptămâni, terminând cu Duminica Pogorârii Sfântului Duh.
Perioada Octoihului începe după Pogorârea Sf. Duh şi ţine până la Duminica Vameşului
şi Fariseului.
Perioada Triodului – durează de la Duminica Vameşului şi Fariseului până la Sâmbăta
Mare (la Vecernie); în slujbele din Săptămâna Patimilor se citeşte din toţi evangheliştii, până
Sâmbăta Mare, la Vecernie.
Pe lângă textul pericopelor evanghelice, se adaugă şi cele care se citesc în zilele de
pomenire a sfinţilor români canonizaţi în anii 1955, 1992, 2005 şi 2006. La sfârşitul cărţii s-a
adăugat Evanghelistarul – 35 de tabele calendaristice cu şirul Evangheliilor din fiecare an, după
data schimbătoare a Sfintelor Paşti. Evanghelistarul cuprinde şi lista pascală pentru perioada
anilor 1961–2118.141
103
Apostolul cuprinde (ca Evangheliarul) texte scripturistice care se citesc la slujbe şi este
împărţit în pericope ce cuprind texte din Faptele Apostolilor, Epistolele sfinţilor apostoli Pavel,
Iacob (fratele lui Domnului), Petru, Ioan şi Iuda Tadeul.
Apostolul, alături de Psaltire, Evanghelie şi Liturghier, se numără printre primele cărţi
care pătrund în cultul oficiat în limba română, prin traducerile diaconului Coresi, Braşov, (1563);
este retipărit la 1680, 1704 în limba slavă; în secolul XVIII cunosc numeroase ediţii: 1747, 1756,
1764, 1784, 1791, 1794; în secolul XIX a fost reeditat în anul 1802, iar în secolul XX apar
numeroase ediţii, cu începere din anul 1924.
Psaltirea (iniţial instrument muzical de acompaniat) cuprinde cei 150 de psalmi alcătuiţi
de regele David, dar şi de alţi autori. Psalmii sunt grupaţi în 20 de catisme de mărimi diferite.
Psaltirea se cântă cu precădere la slujbele de vecernie şi utrenie.
Prima tipărire a Psalmilor în limba română a făcut-o diaconul Coresi în anul 1570
(împreună cu Liturghierul), iar mitropolitul Dosoftei a tradus în versuri Psaltirea (1673).
Liturghierul este una dinte cele mai importante cărţi în cult. În prima parte cuprinde
rânduiala slujbelor premergătoare Sfintei Liturghii: Vecernia, Miezonoptica (după tipicul de la
mănăstiri) şi Utrenia. Liturghierul indică rânduiala părţilor componente: a Proscomidiei, a
pregătirii pentru săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii, a împărtăşirii, rugăciuni pentru diferite
trebuinţe ale omului etc. La finele Liturghierului se află Sinaxarul pentru tot anul. Liturghierul a
apărut încă de la originea cultului creştin, elementele de origine fiind identificate în Constituţiile
Apostolice; Sfinţii Părinţi au avut preocupări constante de a-l îmbunătăţi. Primele tipărituri la noi
au fost Liturghierul lui Macarie (1508) – în slavonă şi Liturghierul lui Coresi (1570). Ulterior, au
apărut numeroase ediţii.142
Molitfelnicul (Evhologhion). Cuprinde toate slujbele necesare nevoilor vieţii spirituale ale
creştinului - de la naştere până la moarte. În Molitfelnic sunt cuprinse slujbele: Sfintele Taine
(Botezul, Ungerea cu Sfântul Mir, Mărturisirea, Împărtăşania, Maslul, Nunta), ale ierugiilor
(sfeştania, slujba înmormântării, a parastaselor, a sfinţirii crucii ce se aşează pe mormânt),
precum şi rugăciuni legate de tot felul de necesităţi sufleteşti: dezlegări de păcate, de blesteme, de
învrăjbiri etc. Mai cuprinde Molitfele după Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur, rugăciuni de
călătorie, de slăbiciuni, rugăciuni de sfinţire a obiectelor de cult. Cartea a fost definitivată într-o
perioadă lungă de timp, respectiv din secolul IV până în secolul IX; la structurarea acesteia au
142 Ibidem, pp. 366-367.
104
avut o contribuţie esenţială Sfinţii Părinţi ai Bisericii: Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur şi
Grigore cel Mare.
Ceaslovul (Orologiu – Orariu) cuprinde rugăciuni şi cântări pentru ore fixe (ceasuri):
vecernie, pavecerniţă, miezonoptică, utrenie (pe ceasuri), se arată rânduiala împărtăşaniei. În
această carte, Psalmii ocupă locul cel mai mare. Ceaslovul este şi cartea de cult cea mai căutată
de credincioşi şi se foloseşte cel mai mult în strană.
Penticostarul este cartea de slujbă care conține slujbele cuprinse în perioada dintre
Învierea Domnului şi Cincizecime. Compunerea imnurilor pline de bucuria Învierii Mântuitorului
este atribuită sfinţilor melozi Iosif Studitul, Cosma de Maiuma şi Ioan Damaschin.
Triodul cuprinde rânduiala serviciului divin din perioada anului care începe cu Duminica
Vameşului şi a Fariseului şi se termină cu Sâmbăta Mare (total 10 săptămâni). Data începerii
perioadei Triodului este în funcţie de data Sfintelor Paşti.
Octoihul. Perioada Octoihului începe cu prima Duminică după Rusalii şi se termină la
Duminica Vameşului şi Fariseului; cuprinde rânduiala slujbelor bisericeşti de seara şi dimineaţa.
Imnurile se cântă pe 8 glasuri, care se succed săptămânal - fiecare glas are cântările pentru
slujbele dintr-o săptămână; după a 8-a săptămână succesiunea se repetă. Octoihul este una dintre
cărţile cele mai importante ale ceremoniilor ortodoxe.
Octoihul mic (Catavasier) cuprinde rânduiala slujbei de duminică; este un extras din
Octoihul Mare, din Minei şi din Triod. Prima ediţie în limba română a tipărit-o Antim Ivireanul
(1712).
Mineele (Minologhion). Începând cu a doua jumătate a secolului IV se dezvoltă cultul
sfintelor moaşte, fiind adesea ridicate biserici şi paraclise pe mormintele sfinţilor martiri.
Mineiul cuprinde 12 volume grupate pe luni; aceste cărţi au fost configurate în secolul
VIII şi se datorează mai multor autori, printre care sfinţii Efrem Sirul, Sofronie al Ierusalimului,
Teodor şi Iosif Studitul, Sf. Ioan Damaschin şi Cosma (fratele său). Mineele cuprind slujba
Utreniei şi Vecerniei pentru fiecare zi a anului bisericesc (care începe cu 1 septembrie şi se
termină la 31 august), precum şi rânduiala celor 7 Laude din ajunul Naşterii Domnului. Prima
ediţie tipărită în limba română datează din anul 1846, prin grija egumenului Neonil, stareţ al
Mănăstirii Neamţ.
105
Arhieraticonul sau Liturghierul arhieresc cuprinde rânduiala hirotoniei şi hirotesiilor
tuturor slujitorilor Bisericii. Prima ediţie în limba română datează din anul 1777 şi apărut în
tipografia de la Blaj.
Tipicul, cuprinde rânduiala şi îndrumările după care se desfăşoară ceremoniilor
religioase în cele 3 perioade ale anului bisericesc. Compunerea lui se atribuie Sfântului Sava, în
secolul V, iar în veacul VII, la structurarea cărţii au participat Sfinţii Ioan Damaschinul, Teodor
Studitul şi Cosma de Maiuma; în sec. IX, a fost completat de ieromonahul Marco, egumenul
mănăstirii Sfântul Sava din Ierusalim. Tipicul cuprinde două părţi: 1. rânduiala serviciului divin
al celor şapte Laude şi al Sfintei Liturghii în cele 3 perioade ale anului bisericesc; 2. rânduielile
de slujbă ale Sfintelor Taine şi ale ierugiilor principale.
II.5. Cuvântul și formele lui în cult
Cuvântul este mijlocul cel mai expresiv și cel mai des întrebuințat pentru exprimarea
ideilor și a simțirilor religioase. În cult, el se întrebuințează fie sub forma comună, a vorbirii
curente (în predică, în lecturi, în mărturisirea credinței), fie însoțit de inspirația poetică și transpus
în formule superioare ale artei literare, ca în poezie, adică în imnul sau cântarea religioasă, fie sub
forma invocației însuflețite de sentimente, ca în rugăciune.
Cultul mijlocește revărsarea harului sfințitor asupra credincioșilor, dar totodată le oferă
acestora și un climat prielnic de înălțare sufletească prin bogăția și frumusețea imnelor,
rugăciunilor și rânduielilor liturgice. Imnele și rugăciunile Bisericii conțin o mulțime de idei și
învățături dogmatice pe înțelesul credincioșilor sau mai frumos spus: „întreaga teologie turnată în
forme speciale pentru viața sufletească a tuturor credincioșilor”, fapt pentru care cultul divin mai
este numit și „dogmă în acțiune”.143
Rugăciunea, cântarea religioasă (imnografică), lecturile religioase, predica și
mărturisirea credințței (Crezul), consituie formularul verbal sau textul sfintelor slujbe, iar actele
(mișcările liturgice) sunt partea ceremonială (externă) adică ritualul liturgic. Ele sunt semnele
văzute ale cultului care nu numai că exprimă credința noastră în Dumnezeu, dar adesea o și
inspiră, o întăresc și o cultivă. Textul în cult are o bogată și profundă semnificație spirituală.
143Arhim. Prof. Vasile Miron, „Cultul divin, mijloc de zidire sufletească”, în rev. Ortodoxia, anul XLXIII, 1996, nr.
3-4, p. 20.
106
Cultul divin public se săvârșește după un anumit tipic, cu alte cuvinte după rânduieli,
forme și formule verbale fixe și stabile, consfințite de Biserică și înscrise în cărțile ei de cult, de
cealaltă parte, în formele de exprimare ale cultului particular predomină spontaneitatea,
improvizația, amprenta personală a fiecărui credincios, care se roagă cu propiile cuvinte așa cum
simte și gândește, se poate face oricând și oricum: „Binecuvânta-voi pe Domnul în toată vremea,
pururea lauda lui în gura mea” (Psalmul 33, 1). Rugăciunea particulară și rugăciunea liturgică nu
se exclud, ci se completează.
În creștinismul ortodox, accentul se pune pe cultul divin public, pe rugăciunea liturgică
sau colectivă, care cultivă în membrii comunității rugătoare sentimentul universalității (al
sobornicității) Bisericii. Îi învață pe credincioși să se roage dincolo de interesele proprii și de cei
prezenți, să se roage pentru cei absenți, pentru cei de departe, pentru toată lumea. Rugăciunea
liturgică dă conștiința că mâtuirea nu este posibilă în singurătate, ci numai în comuniune.
Rugăciunea liturgică este specific creștină. Rugăciunea în cultul ortodox se adresează lui
Dumnezeu, în general, ca principiu al Dumnezeirii, ca Născător al Fiului și Cel Care purcede pe
Sfântul Duh. Dumnezeu este invocat ca Ziditor și Proniator al lumii, Stăpân și Împărat al
Universului, Părinte al tuturor și Izvorul a tot ce este bun și de folos omului, așa cum spune și
Rugăciunea Amvonului: „Că toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este, pogorându-
se de la Tine, Părintele luminilor...”.144
Rugăciunea ortodoxă se adresează lui Iisus ca Răscumpărător și Mântuitor al lumii, ca
Fiu al lui Dumnezeu, Unul din Treime „împreună slăvit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt”, ca
Dumnezeu întrupat de la Duhul Sfânt și din Sfânta Fecioara Maria. Mântuitorului Iisus Hristos I
se adresează în cultul ortodox cele mai multe rugăciuni și imne, ceea ce a dat cultului ortodox
denumirea de cult hristocentric.
Rugăciunile Bisericii se îndreaptă spre Sfântul Duh, ca a treia Persoana a Sfintei Treimi,
prin a cărui putere sfințitoare, în iconomia mântuirii, S-a întrupat Iisus Hristos, Mântuitorul.
Rugăciunile din Molitfelnic și din Liturghier se adresează Sfântului Duh în lucrările cele mai
importante: Sfințirea Darurilor la Sfânta Liturghie, Sfințirea apei la Botez, a Aghiasmei mari.
Aproape toate rugăciunile Bisericii sunt îndreptate către cele trei Persoane ale Sfintei
Treimi, în numele Căreia ne închinăm cu semnul Sfintei Cruci: „În numele Tatălui și Fiului și
Sfântului Duh”. Formulele finale ale ecfoniselor au caracter trinitar: „Că Ție se cuvine toată
144 Liturghier, p. 198.
107
slava, cinstea și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh”, formula de binecuvântare la
Liturghie: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea
Sfîntului Duh să fie cu voi cu toți” (2 Corinteni 13, 13), la fel și formula liturgică: „Cu vrednicie
și cu dreptate este a ne închina Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Treimii Celei de o ființă și
nedespărțite”. Încă din epoca primară se arată unitatea Sfintei Treimi, fapt subliniat la Sfânta
Liturghie în rugăciunea centrală a Sfintei Jertfe, când are loc sfințirea Darurilor (rugăciune
numită anafora): „Stăpâne Preasfinte [...] punând înainte cele ce închipuie Sfântul Trup și Sânge
al Hristosului Tău [...] de la Tine cerem să vină Duhul Tău cel Sfânt peste noi și să le
sfințească”.145
Rugăciunile liturgice se îndreaptă și către Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea de
Dumnezeu, către toți Sfinții Bisericii și către Sfinții Îngeri, ca mijlocitori ai rugăciunilor
credincioșilor către Dumnezeu.
Multe dintre textele rugăciunilor liturgice sunt luate din Sfânta Scriptură, uneori identic,
alteori numai ca referiri la textele biblice. Spre exemplu, cuvintele slujbei euharistice au fost
rostite de Mântuitorul la Cina cea de Taină, când a întemeiat Taina Sfintei Euharistii: „Luați,
mâncați, acesta este trupul Meu [...]. Beți dintru acesta toți, acesta este sângele Meu...” (Matei 26,
26-28), cuvinte pe care le tălmăcise Apostolilor în alte împrejurări: „Eu sunt pâinea vieții, cel ce
vine la Mine, nu va flămânzi și cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată [...]. Cel ce mănâncă
Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru El” (Ioan 6, 35, 56).
Rugăciunea Sfintei Jertfe sau Anaforaua este rugăciunea în timpul căreia se săvârșește
Jertfa liturgică. Este centrul Liturghiei creștine. Cuprinde tot șirul de rituri și rugăciuni citite de
preot (cele mai multe în taină) cuprinse în Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, de la: „Cu
vrednicie și cu dreptate...”, până la „Și ne dă nouă cu o gură și cu o inimă a cinsti...”, deci după
rostirea Crezului, până la Rugăciunea Tatăl nostru.146
Rugăciunea cuprinsă în Anafora formează patru grupe:
Marea Rugăciune euharistică, în care se exprimă mulțumire și recunoștință față de
Dumnezeu pentru binefacerile Lui către noi.
A doua parte a Anaforalei este anamneza, rugăciunea aducerii aminte, a împlinirii
pruncii Mântuitorului: „Aceasta să faceți întru pomenirea Mea” și a rememorării momentelor
145 Ibidem, p. 176.

146 Ibidem, p. 172.
108
principale din istoria Răscumpărării, care sunt temeil aducerii Darurilor, pâinea și vinul din Jertfa
liturgică.147
Epicleza (ἐπίκλησις – invocare, chemare) reprezintă a treia parte a Anaforalei, este
rugăciunea cea mai importantă, deoarece în timpul ei se săvârșește sfințirea și prefacerea
Darurilor.148
Anaforaua se încheie cu rugăciunile de mijlocire generală pentru întreaga Biserică,
numite și diptice.149
Rugăciunea este actul esențial și funfamental al vieții noastre religioase, mijloc de a ne
pune în legătură directă cu Dumnezeu prin înălțarea gândului, a inimii, a voinței noastre spre El.
Rugăciunea poate fi împărțită după subiectul ei sau după conținut.
După subiectul ei, rugăciunea este:
- particulară (individuală, personală), recomandată de Mântuitorul: „Tu însă, când te
rogi, intră în cămara ta...” (Matei 6, 6).
- publică (obștească), liturgică sau colectivă „Unde sunt doi sau trei adunați în numele
Meu...” (Matei 18, 20).
După conținutul ei (privind ideile și sentimentele exprimate) care formează obiectul
rugăciunii, avem:
- Rugăciunea de laudă și slăvire (doxologie) exprimă admirația izvorâtă din iubire,
elogiul și lauda atributelor lui Dumnezeu (atotputernicia, măreția), a virtuții sau a meritelor
sfinților.
- Rugăciunea de mulțumire (euharistică) exprimă recunoștința pentru bunătatea și
binefacerile lui Dumnezeu revărsate asupra noastră.
- Rugăciunea de mărturisire (de pocăință) prin care omul vorbește despre sine, își
recunoaște păcatele, insuficiențele, greșelile, neputința și slăbiciunea, făcând apel la bunătatea și
milostivirea lui Dumnezeu, cerând îndurare pentru iertarea păcatelor.
- Rugăciunea de cerere este rugăciunea prin excelență.
Prima formă a cuvântului care face prezent pe Hristos, menționează părintele Dumitru
Stăniloae, este cuvântul despre Hristos sau despre Dumnezeu rostit cu credință. Dar întrucât
legătura cu Hristos cel adevărat și întreg nu poate fi înfăptuită decât de gândirea la Hristos cel
147 Ibidem, p. 174.

148 Ibidem, pp. 176-177.
149 Ibidem, pp. 177-178.
109
adevărat și întreg, iar pe acesta nu-l poate face cunoscut decât Biserica prin preot, ca slujitor
autorizat al cuvântului ei despre Hristos, cuvântul propovăduit de preot este primul mijloc prin
care se înfăptuiește prezența lui Hristos. Cea mai înaltă treaptă a rugăciunii Bisericii săvârșită
prin preot este rugăciunea prin care se înfăptuiesc diferitele Taine, prin venirea harului propriu
lor, iar mai presus de toate jertfa euharistică. Dar prezența lucrătoare a lui Hristos, de diferite
grade și moduri nu se produce în credincioși, dacă ei nu se deschid cuvântului, prin credință,
cuvânt care are cu atât mai mare efect, cu cât e mai plin de duhul rugăciunii. Iar rugăciunile
credincioșilor trebuie să urce și ele corespunzător cu rugăciunile de binecuvântare, de sfințire și
de chemare a harului Duhului Sfânt în Taine, orientându-se în conținutul lor după conținutul
cuvântului propovăduit de preot și al rugăciunilor lui. Orientarea rugăciunilor credincioșilor după
conținutul cuvântului și rugăciunilor preotului, înseamnă o adevărată mărturisire a credinței lor în
cele spuse de preot în cuvântul și în rugăciunile lui. Ascultând în comun propovăduirea
cuvântului din partea preotului, ca reprezentant autorizat al Bisericii, rugându-se și cântând
împreună potrivit conținutului acestei propovăduiri și rugăciunilor preotului, credincioșii se
introduc și sporesc în cunoașterea și unitatea credinței în Hristos cel întreg și adevărat, sau se
umplu în comun de prezența aceluiași Hristos.150
Rugăciunea, de orice fel ar fi ea, ocupă locul principal în cult, fiind elementul sine qua
non al sfintelor slujbe, atât cantitativ, cât și calitativ.
Rugăciunile liturgice se împart în rugăciuni comune tuturor rânduielilor (se repetă în
mai multe slujbe, cum sunt formulele începătoare și cele de încheiere), și rugăciuni proprii
anumitor slujbe (ecteniile, anumite tropare sau rugăciuni).
Formele principale ale rugăciunii liturgice sunt:
1. Rugăciunile propriu-zise, rostite cu voce sau în taină de preot sau arhiereu. Ele sunt
precedate, de obicei, de formula: „Domnului să ne rugăm...”; încep cu o formulă de adresare sau
invocare („Doamne Dumnezeule...”, „Stăpâne Dumnezeul nostru...”), au un cuprins variat
(cerere, mulțumire, slăvire, mărturisire) și se încheie totdeauna cu un ecfonis formulă doxologică
trinitară („Că Ție se cuvine...”, „Că a Ta este împărăția...”, „Că bun și iubitor de oameni ești...”,
„Că tu ești învierea...”).
2. Ecteniile (ἐκτενὴς εὐχή – rugăciune prelungită, stăruitoare) sunt rugăciuni rostite de
diacon, în naos, în numele poporului, rugăciuni colective, formulând dorințele, nevoile și cererile
150 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, „Modurile prezenței lui Hristos în cultul Bisericii”, în rev. Mitropolia
Banatului, 1982, pp. 433-434.
110
spirituale și materiale ale sentimentelor întregii adunări în zeci de formule stereotipe, stabilite de
Biserică.151 Unul din temeiurile scripturistice ăl întâlnim la 1 Timotei 2, 1 „Vă îndemn deci,
înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri, pentru toți oameni”.
Felurile ecteniei:
- Ectenia mare se rostește la începutul Laudelor mari, la Sfânta Liturghie, Sfintele Taine,
Iereurgii principale (ca Aghiasma mare);
- Ectenia mică (presurtarea a ecteniei mari): „Iară și iară cu pace...”;
- Ectenia întreită, de obicei, după citirile biblice. Ca extensiune, sunt două variante (una
lungă și una scurtă);
- Ectenia cererilor („...de la Domnul să cerem!”, cu răspunsul: „Dă Doamne!”);
- Ectenii speciale (formule scurte, ca cele de la sfârșitul Miezonopticii pentru morți);
3. Formule variate, de salutare, de binecuvântare și îndemn în textele adresate de cleric
credincioșilor:
- salutare și binecuvântare „Pace tuturor!”, „Binecuvânnttarea Domnului...” (Psalmul
128, 8).
- îndemn „Să luăm aminte...!”, „Ușile, ușile...!”, „Cu pace să ieșim!”. Formula
consacrată de îndemn la rugăciune este: „Domnului să ne rugăm!”.
- formule de salutare și de îndemn la rugăciune, menite să asigure rânduiala și liniștea în
cursul sfintelor slujbe, ca: „Pace tuturor!” răspunsul: „Și duhului tău”. Alături de acestea, există și
avertismente menite să atragă atenția credincioșilor asupra importanței sau gravității actelor sfinte
la care participă: „Iată, fiul, Hristos stă nevăzut...”, din rânduiala Spovedaniei, sau „Ține odorul
acesta...”, din rânduiala Hirotoniei întru preot.
Rugăciuni bisericești introductive comune sfintelor slujbe, alcătuite de Sfinții Părinți, pe
baza textelor din Sfânta Scriptură, sunt acele formule de binecuvântare de la începutul slujbelor:
- formula (benecuvântarea) mică: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru...” (la Laude,
Ierurgii ș.a.);
- formula (binecuvântarea) mijlocie: „Slavă Sfintei și Celei de o ființă și de viață
Făcătoarei și Nedespărțitei Treimi...” (la Utrenie și Priveghere, Tedeum);
- formula (binecuvântarea) mare: „Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a
Sfântului Duh...” (la Liturghie și Sfintele Taine);
111
- formula începătoare pentru laici: „Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri...”.
Rugăciunile începătoare (introductive) reprezintă un grup de rugăciuni asemănătoare cu
care încep toate Laudele mici și Ierurgiile (în Ceaslov și în Catavasier). Acestea sunt:
- „Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!”, formulă de salutare.
- Rugăciunea Împărate ceresc. Împărtășirea harului divin este atrubuită Sfîntului Duh
(Efeseni 5, 18), pe Care îl invocăm cu atributele pe care le-a dat Mântuitorul Însuși (Ioan 16, 7,
13): Mângăietor, Duhul Adevărului.
- Imnul Sfinte Dumnezeule (trisaghion) este o rugăciune cu un vădit caracter trinitar.
Conținutul e compus din invocarea „Sfinte!” repetată de trei ori (Isaia 6, 3), din cuvintele
Psalmnului 41, 2: „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel tare, cel viu”, și din rugăciunea de
cererea: Miluiește-ne pe noi, adăugată de Biserică.152
- Rugăciunea „Preasfântă Treime, miluiește-nu pre noi...” imn trinitar atribuit de Sfântul
Simeon al Tesalonicului Sfântului Meletie al Antiohiei († 381) și lui Flavian († 404).
- Tatăl nostru (Rugăciunea domnească), de origine biblică (Matei 6, 9-13; Luca 11, 2-
4), este rugăciunea model și izvor al tuturor rugăciunilor întrebuințată din adâncă vechime.
- Doamne, miluiește, de 12 ori (pentru cele 12 ore ale zilei).
- „Veniți să ne închinăm...” marchează gradația în invocarea din ce în ce mai intensă a
Persoanei a doua a Sfintei Treimi, Căreia această rugăciune Îi este adresată în chip special.
- Simbolul credinței cuprinde toată învățătura creștină, pe scurt.
Rugăciuni de încheiere comune
Apolisul (grec) sau otpustul (slav) semnifică concedierea, slobozirea. Astăzi, cu el se
face sfârșitul tuturor slujbelor.
Cântarea, după textul ei, este tot o rugăciune, mai ales o rugăciune de slăvire, dar
exprimată în forma avântată a inspitației poetice, având de cele mai multe ori forma de poezie sau
imn religios.
După originea sau proveniența lor, cântările bisericești întrebuințate în cultul ortodox se
împart în două mari categorii:
1. Cântări de origine biblică, al căror text îl găsim în cărțile Sfintei Scripturi;
152 Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, trad. de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Pr. Prof. Dr.
Ene Braniște, Explicarea Sfintei Liturghii după Sfântul Nicolae Cabasila, ed. a 2-a, Ed. I.B.M.B.O.R., București,
2011, pp. 48-49.
112
2. Cântări de origine nescripturistică sau imne liturgice, care reprezintă forme ale
poeziei imnografice scrise de diferiți poeți bisericești (imnografi și melozi).
Cântările de origine biblică se împart și ele în două subdiviziuni:
1. Psalmii biblici, cuprinși în cartea numită Psaltire;
2. Alte cântări biblice
Psalmii sunt cele mai vechi cântări religioase întrebuințate în cultul creștin, uzul lor
liturgic este moștenit din cultul iudaic. În cultul ortodox, aceștia formează o parte integrantă a
seviciului divin, fiind prezenți în aproape toate slujbele sfinte. Psalmii mesianici, în care
Împăratul și Proorocul David a întrezărit și a profețit, mai mult sau mai puțin clar, venirea, viața,
activitatea, patimile și moartea Mântuitorului (Psalmii 2, 16, 45, 72, 110), trebuie să fi fost cei
dintîi și cei mai folosiți în cultul Bisericii primare.
Primii creștini îi întrebuințau atât în cultul public, cât și în cel particular. În general,
numărul psalmilor citiți ori cântați la diferitele servicii divine era variabil. Cu timpul, s-a introdus
o rânduială, reglementându-se câți sau care anume psalmi trebuie să se cânte sau să se citească la
fiecare slujbă, cum arată până azi regulile din Tipic sau din Psaltire.
Modul de cântare a psalmilor în vechime (având în vedere faptul că majoritatea erau
cântați) era de două feluri: cântarea responsorică în care cântărețul principal dădea tonul,
începea și conducea efectiv cântarea, iar credincioșii din biserică se uneau cu el, acompaniindu-l
prin anumite refrene sau răspunsuri scurte numite ipacoi; și cântarea antifonică care consta în
executarea întregului psalm de către toți credincioșiii din biserică, împărțiți în două grupe sau
coruri.
Cântarea antifonică s-a păstrat până astăzi în cultul ortodox, la bisericile de enorie sau la
cele mănăstirești unde sunt doi cântăreți sau două strane.
Astăzi, psalmii întrebuințați la serviciile divine mai mult se citesc. Îi găsim în rânduiala
slujbelor ori izolați (Psalmul 103 la începutul Vecerniei, Psalmul 142 la începutul Tedeumului),
ori înșiruiți unul după altul în grupe mai mici (cum sunt cei șase psalmi de la începutul Utreniei),
ori grupați în cele 20 de secțiuni ale Psaltirii, numite catisme, care se citesc la serviciul
Ceasurilor, al Miezonopticii, al Vecerniei și al Utreniei, după regulile formulate în Tipic și la
începutul Psaltirii.
Psalmii cântați astăzi în întregime la serviciul divin sunt: Psalmul 1 („Fericit
bărbatul...”) Psalmii 140 și 141 („Doamne, strigat-am către Tine...”) din rânduiala Vecerniei, ori
113
Psalmul 136 („La râul Babilonului...”), cântat ca polieleu la Utrenie, în unele duminici din
perioada Triodului.
Tot stihiri sau versete izolate din psalmii cântați odinioară în întregime sunt și acele
cântări scurte, numite prochimene, care se cântă înainte de citirea paremiilor de la Vecernie,
înainte de citirea Evangheliei din rânduiala Utreniei, înainte de citirea Apostolulu la Liturghie, ori
la alte slujbe.153
Din categoria cântărilor de origine biblică fac parte unele cântări cu texte din Sfânta
Scriptură a Vechiului Testament, la care în cultul creștin s-au adăugat și altele luate din cărțile
Noului Testament.
Cântările luate din Vechiul Testament sunt:
- Cântarea de mulțumire a lui Moise și a sorei sale Miriam după trecerea israeliților prin
Marea Roșie și izbăvirea din robia egipteană (Ieșirea 15, 1-19).
- Cântarea lui Moise, prin care el mustră pe poporul său că se dăduse idolatriei, în
pustiul Sinai (Deuteronomul 32, 1 ș.u.).
- Cântarea de mulțumire a Sfintei Ana, mama lui Samuel, când aceasta a născut pe fiul
său, după rugăciune îndelungată (1 Regi 2, 1-10).
- Cântarea Proorocului Avacum, cu conținut mesianic (Avacum 3, 2-13).
- Cântarea Proorocului Isaia (Isaia 26, 9-17).
- Rugăciunea Proorocului Iona când se afla în pântecele chitului din mare (Iona 2, 3-
10).
- Cântarea celor trei tineri evrei aruncați în cuptorul cu foc din Babilon (Daniel 3, 24-
90, fragment necanonic).
În Noul Testament avem:
- Cântarea de mulțumire și proorocire a lui Zaharia, tatăl Sfântul Ioan Botezătorul, când
i s-a deshis limba și a pus numele fiului său (Luca 1, 67-79).
- Cântarea de slăvire a Sfintei Fecioare Maria, după ce primise de la înger vestea că din
ea Se va naște Mesia (Luca1, 46-54).
- Rugăciunea Dreptului Simeon, când a primit la Templu, în brațele sale, pe Pruncul
Iisus (Luca 2, 29-32).
114
Caracter de imne au și unele fragmente din Apocalipsa Sfântului Ioan, de exemplu,
cântarea celor douăzeci și patru de Bătrâni înaintea Tronului dumnezeiesc (Apocalipsa 4, 11),
cântarea de slăvire a Mielului, din aceeași viziune (Apocalipsa 5, 12 ș.u.).
Primele cântări de origine nescripturistică au fost alcătuite pe baza și după modelul celor
biblice, ca, de exemplu, doxologia mică („Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh”) și doxologia
mare, în forma ei mai dezvoltată („Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu...”), care are la bază
cântarea îngerilor din noaptea Nașterii Domnului (Luca 2, 14). Chiar și imnele de mai târziu nu
se depărtau de modelele lor biblice: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te...” (cântat
astăzi la Litie) considerat unul dintre cele mai vechi imne mari, alcătuit din salutul Arhanghelului
Gavriil către Sfânta Fecioară și din salutul Elisabetei adresat Sfintei Fecioare, după Buna Vestire
(Luca 1, 28, 42). Imnul Lumină lină, păstrat până azi în cultul creștin ortodox, în rânduiala
Vecerniei, este unul din cele mai vechi imne cu caracter dogmatic.
Formele fundamentale ale poeziei imnografice liturgice sunt: troparul, sau stihira,
condacul și canonul.
1. Cea mai veche, mai mică și simplă formă (unitate) a poeziei imnografice întrebuințate
în cultul ortodox este troparul. Astăzi denumirea de tropar prin excelență se dă numai acelor
compoziții imnografice izolate, care înfățișează pe scurt și cântă chipul chipul vieții unui sfânt
(unor sfinți) sau descriu sensul și importanța unui eveniment din viața Mântuitorului sau din
istoria sfântă a mântuirii. Aceste tropare se cântă la sfârșitul Vecerniei, la începutul și sfârșitul
Utreniei, la Vohodul mic al Liturghiei, precum și la Ceasuri.
Tot tropare, în sens mai larg, sunt numite în cărțile de cult acele compoziții scurte, fie
izolate fie grupate în serie, care se cântă (sau se citesc) în rânduiala unor slujbe, dintre care unele
(ca cele de la Aghiasma mare și Aghiasma mică) sunt precedate de un stih scurt de invocare
numit pripeală. De asemenea, tot tropare sunt și acele compoziții imnografice în formă de versuri
sau strofe, grupate , grupate în serie, care în cărțile de ritual poartă astăzi denumirea de stihiri și
care se cântă la Vecernie (la Doamne, strigat-am... și la Stihoavnă), la Utrenie (la Toată suflarea...
și la Stihoavnă), la Liturghie (la Fericiri), sau în rânduiala unora dintre Sfintele Taine și Ierurgii.
După conținutul sau subiectul lor, aceste stihiri sunt de mai multe feluri:
- stihiri ale învierii, care se cântă duminica (compuse de Sfântul Ioan Damaschin);
- stihiri ale Crucii și Învierii, care se cântă miercuri și veneri (în Octoih);
- stihiri ale Născătoarei de Dumnezeu;
115
- stihiri ale Crucii și Născătoarei pentru miercuri și vineri;
- stihiri ale Sfinților Martiri sau martirice (Minei și îndeosebi în Octoih sîmbăta);
- stihiri dogmatice, ca cele ale Născătoarei de la cele opt glasuri care se cântă cu Și
acum... la Doamne, strigat-am... (la Vecernia de sâmbătă seara), compuse de Sfântul Ioan
Damaschin;
- stihiri (tropare) ale Sfintei Treimi, ca cele care se cântă la Miezonoptica duminicii
(Cuvine-se cu adevărat să mărim pe Treimea cea mai presus de Dumnezeire...);
- stihiri de pocăință și umilință, ca cele de la diferite slujbe din Triod (dar și în Octoih,
stihirie de luni, la cele opt glasuri);
- stihirile morților, ca cele din Slujba Înmormântării și a Parastasului (Bine ești
cuvântat, Doamne..., Ceata sfinților... și celelalte).
Cele mai vechi tropare (stihiri) intrate în uzul liturgic provin din secolul al V-lea și
anume:
- stihirile numite anatolicești (ale Sfântului Imnograf Anatolie, patriarhul
Constantinopolului, din secolul al V-lea), care se cântă la Vecernie și Laudele dumnezeiești; ele
preamăresc Patimile, Pogorârea la Iad și Învierea Mântuitorului și sunt îndreptate împotriva
ereticilor nestorieni și eutihieni;
- Troparul Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te... (glas V) care se cântă la Litie
și care este atribuit Sfântului Chiril al Alexandriei;
- troparele Născătoarei de Dumnezeu ale celor opt glasuri pentru toate zilele săptămânii,
introduse în cult de Episcopul Petru Gnafeus (Fullo) al Antiohiei din secolul al V-lea (partizan al
monofizitismului).154
Cei mai cunoscuți și prolifici autori de tropare și stihiri sunt Sfântul Anatolie Imnograful
(† 458), din secolul al V-lea (adversar al lui Eutihie), Sfântul Roman Melodul (Dulce-Cântărețul)
din secolul al VI-lea, Vizantie (Bizantios), Sfântul Ciprian, Andrei Pyrrus (Persul), Ștefan,
Mavroleon ș.a.
Tot tropare sau stihiri izolate sunt și unitățile imnografice scurte (mai ales din Minee)
care se numesc idiomele, automele și podobii.
Idiomela (cântare cu melodie proprie) sau însăși-glăsuitoarea este o strofă poetică
izolată și independentă, cu compoziție și melodie proprie (originală); autorul (imnograful), i-a
154 Ibidem, pp. 456-457.
116
compus odată cu textul ei și melodia după care să se cânte (autorul a fost deci un melod, adică
poet și compozitor totodată). Idiomelele nu servesc ca modele pentru alte strofe.
Automela (cu aceeași melodie) este tot o strofă cu compoziție și melodie proprie, dar
care servește ca model pentru alte strofe (tropare) mai ales în ceea ce privește melodia sau modul
de cântare.
Podobia, prosomia (asemenea cu...) sau asemănânda sunt nume care se dau troparelor
imitate după automelă (automela care servește ca model este indicată în fruntea textului podobiei
respective).
O grupă aparte de stihiri (tropare) sunt cele numite sedelne, șezânde sau catismele
(cântări ale catismelor) care se cântă la Utrenie, după Dumnezeu este Domnul..., printre catisme,
sau după peasna a treia a canoanelor din diferite slujbe.
O stihiră izolată este și cea numită ipacoi sau subascultător. Astăzi această denumire o
poartă numai acele tropare sau strofe izolate care se citesc înainte de Antifoanele celor opt glasuri
de la Utrenia duminicilor și la Utrenia praznicelor (după peasna a treia a canonului). Ele vorbesc
totdeauna despre Înviere sau despre măreția praznicului respectiv. Ipacoi înseamnă a asculta cu
atenție sau cu supunere.
Tropare mai scurte, în serie, sunt și antifoanele care se cântă la Utrenia sărbătorilor
înainte de Evanghelie.
O categorie aparte de stihiri sau tropare izolate, care și-au găsit consacrarea în rânduiala
Utreniei, sunt și svetilnele sau luminândele care se cântă înainte de Laude. Ele se numesc așa, fie
pentru că odinioară se cântau în momentul când începea să se lumineze de ziuă, fie pentru că, în
mai toate cântările care poartă această denumire, este vorba despre lumină.
Polieleul este o cântare de laudă la sărbătorile Mântuitorului și ale sfinților, fiind alcătuit
din versetele alese din Psalmii 134 („Robii Domnului, Aliluia...”) și 135 („Mărturisiți-vă
Domnului că este bun...”), psalmi care preamăresc în chip deosebit și laudă milostivirea lui
Dumnezeu. După fiecare verset al Psalmului 135, se repetă refrenul Că în veac este mila Lui,
ceea ce a făcut ca această cântare să fie numită polieleu (mult milostiv sau multă milă).
La sărbătorile Maicii Domnului, polieleul este format din versete ale Psalmului 44:
„Cuvânt bun răspuns-a inima mea...” după care se repetă un fel de refren (pripeală) care începe
cu Bucură-te... și reprezintă frânturi din diferite imne și rugăciuni pentru Maica Domnului.
117
Tot rugăciuni de preaslăvire sunt și mărimurile cu stihurile lor care urmează, după
polieleu. Acestea sunt doar în ritul român și slavon (grecii nu le au). Se numesc mărimuri, pentru
că preaslăvesc măreția praznicului, a sărbătorii respective, începând totdeauna cu cuvintele
„Mărimu-te pe tine...”. Acestea sunt primul rând de mărimuri, pentru că al doilea rând îl
formează pripealele. Stihurile mărimurilor sunt diferite versete din psalmi, alese potrivit cu
evenimentul sau sfântul sărbătorit în ziua respectivă.155
2. Condacul este o strofă poetică izolată, care figurează în Mineie, Octoih și Triod, după
cântarea a treia sau a șasea a canoanelor și care se cântă la Liturghie, după troparele de la
Vohodul mic, precum și în rânduiala Laudelor mici (Ceasuri, Pavecerniță, Miezonoptică).
Condacul de astăzi din cărțile de ritual nu este însă decât un rest din condacele de odinioară, care
erau compoziții poetice mai mari, un fel de poeme imnografice compuse fiecare din câte 18-24 de
strofe sau tropare (având fiecare între 20-30 de versuri scurte) formând o unitate în care se
celebrau episoade în legătură cu viața și activitatea Mântuitorului, cu Sfânta Fecioară sau cu
diferiți sfinți. Strofele erau legate între ele printr-un acrostih. În fruntea vechilor condace, figura
totdeauna o strofă poetică izolată, mai scurtă numită antestrofă, care nu făcea parte nici din gama
acrostihului, nici din strofele condacului propriu-zis. Aceasta este strofa care se păstrează până
astăzi sub denumirea de condac.
Tot un rest din vechile condace de odinioară este și strofa pe care o găsim azi imediat
după condac, sub numele de icos. Icosul este prima dintre strodele propriu-zise ale condacelor de
odinioară (irmosul), servind ca model celorlalte strofe în numărul de silabe și accente. Astăzi,
versul se citește.
Cel dintâi autor de condace dintre cei pe care îi cunoaștem și totodată cel mai vestit și
mai prolific dintre ei este Sfântul Roman Melodul (Dulce-Cântărețul) din secolul al VI-lea , iar
cel mai cunoscut condac cpmpus de el este Condacul Crăciunului: „Fecioara, astăzi, pe Cel mai
presus de ființă naște...”. Acest condac, în afară de strofa „Fecioara astăzi...”, avea 24 de strofe,
de câte 21 de versuri scurte (prima dintre ele este icosul de astăzi al Crăciunului). Inițialele
primelor cuvinte din fiecare strofă formau ca acrostih numele autorului (τοῦ ταπεινοῦ Ῥωμανοῦ
ὓμνους). În epoca de înflorire a condacului în imnografia bisericească (secolele VI-VII), au trăit
și alți autori de condace: Grigorie, Cosma, Chiriac, Demetrius, Anastasie, Helias ș.a. Singurul
dintre poemele sau condacele mai vechi care s-a păstrat în întregime în cărțile de ritual (Ceaslov
155 Ibidem, pp. 461-462.
118
sau Triod) și se întrebuințează încă în serviciul bisericii, în extensiunea lui de odinioară, este
Acatistul Maicii Domnului sau al Bunei Vestiri, care se citește de obicei în rânduiala Utreniei din
Sâmbăta a cincea a Postului Mare (Denia de Vineri seară). Compoziția lui e atribuită Patriarhului
Serghie al Constantinopolului din secolul al VII-lea († 638). Denumirea de acatist, cântare în
timpul căreia nu se poate sta jos, i se dă arătând că ea se ascultă stând în picioare.156
3. Canonul (κανών – regulă, normă) este o compunere de mai multe cântări care
formează împreună un întreg. Canonul complet e format din nouă ode; însă, el poate fi și numai
din trei sau două ode. Canonul este forma cea mai dezvoltată a poeziei religioase creștine,
deoarece reunește, într-o unitate nouă, cântări formate fiecare din câte trei sau mai multe strofe
sau stihuri. Sunt legate printr-o temă unitară: preaslăvirea Învierii sau a oricărui alt eveniment din
viața Mântuitorului ori a Sfintei Fecioare sau a diferiților sfinți, fapt pentru care și canoanele,
asemenea troparelor pot fi: ale Învierii, ale Crucii, ale Maicii Domnului etc.
Părțile componente ale canonului au o semnificație simbolică: cele nouă ode (peasne)
simbolizează cele nouă cete îngerești care slăvesc pe Dumnezeu și sunt imitate de Biserica de pe
pământ, împărțită și ea tot în atâtea categorii (cete): arhierei, preoți, diaconi, ipodiaconi, citeți,
cântăreți, clerici inferiori, monahi și mireni. Cele nouă ode ale fiecărui canon se împart în trei
grupe de câte trei cântări spre lauda Sfintei Treimi. Prima strofă de la fiecare dintre cele nouă
cântări se numește irmos. Acesta servește ca model pentru celelalte stihiri sau strofe ale odei,
cărora le dă atât melodia, cât și numărul de versuri și silabe din care se compun.
Catavasiile reprezintă un fel de rezumat al canoanelor din care fac parte. Ele sunt
irmoase, adică primele strofe sau stihiri ale fiecărei ode din anumite canoane. Fiecare praznic
împărătesc are propriile catavasii formate din irmoasele odelor din canonul sărbătorii respective;
unele dintre duminicile Triodului, asemeni zilelor din Săptămâna Patimilor au de asemenea
catavasii proprii.
La cele nouă cântări ale canoanelor se cântă catavasii în toate duminicile de peste an, la
sărbătorile împărătești, ale Maicii Domnului și ale sfinților cu polieleu și doxologie. Catavasiile
acestor sărbători se cântă la răstimpurile prevăzute în cărțile de slujbă. De la 1 la 14 ianuarie se
cântă Catavasiile Botezului, de la Sfintele Paști până la miercurea a IV-a se cântă Catavasiile
Sfintelor Paști. În zilele de rând nu se cântă catavasii, ci se cântă sau se citesc irmoasele
canonului din ziua respectivă (din Minei).
156 Ibidem, p. 464.
119
Cu privire la felul cum trebuie să se practice cântarea bisericească, găsim îndemnuri în
cuprinsul canoanelor unor sinoade ecumenice. În primul rând, să fie cuviincioasă, fără răcnete,
strigături ori tonuri nepotrivite cu sfântul locaș. Să fie făcută cu vrednicie, deoarece și cântarea
contribuie la sfințirea credincioșilor ca orice act cultic, după cum zice Sfântul Apostol Pavel:
„Când vă adunați împreună, fiecare din voi are psalm (cântare), are învățătură [...]. Toate spre
zidire să se facă” (1 Corinteni 14, 26). Canonul 75 al Sinodului al VI-lea Ecumenic de la
Constantinopol precizează: „Cei ce vin în Biserici spre a cânta, voim nici strigări necuviincioase
a întrebuința și firea spre răcnire a o sili, nici a zice ceva din cele nepotrivite și neînsușite
Bisericii. Ci cu multă luare aminte și cu umilință a aduce lui Dumnezeu, Privitorul celor ascunse,
acest fel de psalmodie”.157
II.6. Actul în cult
Prin acte liturgice se înțelege tot ansamblul de mișcări, gesturi și acte rituale săvârșite de
slujitori și credincioși în timpul sfintelor slujbe. Acestea formează ceremonialul cultic; ele
însoțesc cuvintele, cântările, formulele și rugăciunile, exprimând, subliniind sau accentuând și
simbolizând ideile și sentimentele exprimate prin ele.
Ținuta credinciosului în fiecare moment al sfintelor slujbe arată respectul și cinstirea lui
Dumnezeu. Prin cântare, rugăciune, mișcare și gest, preotul evidențiază momentele importante
ale sfintelor slujbe. Unele gesturi au fost practicate de Însuși Mântuitorul: binecuvântarea
poporului prin ridicarea sau prin punerea mâinilor (Matei 19, 14, 15; Luca 24, 49-50), punerea
mâinilor peste bolnavi (Marcu 16, 18-20; Matei 9, 18). Închinarea către Mântuitorul își are
începutul la Sfinții Apostoli, care în ziua Înălțării Domnului la ceruri, după ce Aseta I-a
binecuvântat, ei s-au închinat Lui (Luca 26, 52; Matei 28, 17).
Îngenuncherea, prosternarea și ridicarea ochilor la rugăciune, sunt gesturi pe care și
Mântuitorul le-a făcut: în Muntele Măslinilor a îngenuncheat și S-a rugat (Luca 22, 41); Se
prosternează, atunci când în puterea rugăciunii, cade cu fața la pământ (Luca 22, 42; Marcu 14,
35).
Închinarea este cel mai frecvent act liturgic atât în cultul public, cât și în cultul
particular, fiind semnul mărturisirii credinței creștine și a slăvirii lui Dumnezeu. Închinarea cu
157 Ibidem, p. 467.
120
semnul Sfintei Cruci este un gest ritual specific creștin. La intrarea în biserică, preotul și
credincioșii se închină făcând semnul Sfintei Cruci în numele Sfintei Treimi (Matei 28, 19).
Orice rugăciune începe și se sfârșește cu Semnul Sfintei Cruci.
Sfântul Dionisie Areopagitul sublinia faptul că semnul Sfintei Cruci arată credința în
Sfânta Treime și mântuirea omului prin răstignirea lui Iisus, este pentru noi semnul sfânt al
creștinării noastre, pecete, simbol de biruință ce îndepărtează duhul cel rău; înseamnă credința în
Jertfa Mântuitorului și „hotărârea de a ne răstigni”158, mai exact hotărârea omului de a răstigni pe
omul păcătos din el. Toate slujbele și rugăciunile Bisericii, se sfârșesc prin semnul Crucii.
Binecuvântarea este o formulă de rugăciune prin care se aduce lui Dumnezeu mulțumire
și slavă, este o împărtățire din sfințirea sau din darurile dumnezeiești.
Orice slujbă și ierurgie începe cu o formulă de binecuvântare sau slăvire a lui
Dumnezeu, mai simplă sau mai complexă, deoarece slujba dumnezeiască, fiind mijlocul prin care
ne apropiem de Dumnezeu, nu poate începe decât prin slăvirea Lui (doxologie), în care intră și
formele de binecuvântare.
Prin formulele de binecuvântare cu care încep cele trei slujbe principale ale serviciului
divin zilnic al Bisericii (Vecernia, Utrenia și Liturghia), se evidențiază faptul că misterul Sfintei
Treimi a fost revelat în mod gradat. Binecuvântarea cu care debutează Vecernia (Binecuvântat
este Dumnezeul nostru...) vorbește prezintă epoca îndepărtată în care omenirea avea o cunoștință
vagă despre Dumnezeu, știau că El există și că este Unul singur. Formula de binecuvântare de la
începutul Utreniei (Slavă Sfintei [...] Treimi...) arată o treaptă superioară pe scara Revelației, și
anume epoca dinaintea venirii Mântuitorului, când datorită Proorocilor Legii Vechi lumea a făcut
unele progrese în cunoașterea lui Dumnezeu, în special că El este în trei Persoane (Psalmul 109,
1; Isaia 7, 14; 9, 1 ș.u.). Prin formula de binecuvântare de la începutul Liturghiei (Binecuvântată
este împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh...) se arată cea mai înaltă treaptă a Revelației
lui Dumnezeu făcută omului prin Întruparea Mântuitorului, când omenirea cunoaște că cele trei
Persoane ale Sfintei Treimi sunt Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Diferite formule de binecuvântare
însoțite de variate gesturi vom mai întâlnii și în alte slujbe (Laude, Ierurgii) dar în special în
cadrul Sfintei Liturghii: la Vohodul mic (Binecuvântată este intrarea sfinților Tăi...), preotul dă
binecuvântarea înainte și după citirea Apostolului, binecuvintează pe credincioși la Vohodul mare
și după Ecfonisul ecteniei (Pace tuturor) și după Crez; preotul binecuvintează cu Sfânta Cruce în
158 Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, trad. de Pr. Dr. Dumitru Srăniloae, Ed. Paideia, București, 1996,
p. 85.
121
fața ușilor împărătești, când spune (Sus să avem inimile!), de asemenea înainte de rugăciunea
Tatăl nostru (Și să fie milele marelui Dumnezeu...), precum și după svârșirea Sfintei Euharistii
(Mântuiește, Doamne, poporul Tău...), înălțând Sfântul Potir în fața ușilor împărătești.
Punerea mâinilor este tot o formă de binecuvântare, adică transmitereadarului sfânt al
lui Dumnezeu prin mijlocirea sfințiților slujitori ai Bisericii. Originea acestui act se leagă de
obiceiul Mântuitorului de a binecuvânta copiii, punându-și mânile peste ei (Matei 19, 13, 15;
Marcu 10, 14-16). De asemenea, în ziua Înălțării Sale la cer, Domnul Hristos îi binecuvintează
prin ridicarea mâinilor (Luca 24, 50).
Acest rit este o practică întâlnită atât în Vechiul cât și în Noul Testament. În Vechiul
Legământ, prin punerea mâinilor se întărea dreptul slujirii preoțești (Numerii 8, 10-11), precum și
dreptul de conducător al poporului (Numerii 27, 18-20; 22-23). Prin punerea mâinilor
Mântuitorul, vindeca pe cei bolnavi (Marcu 6, 5). Această putere o dă Mântuitorul Apostolilor,
iar aceștia o vor lăsa Bisericii prin Taina Sfântului Maslu (Marcu 16, 18).
Semnificația sfințitoare a gestului se păstrează în Sfintele Taine (Botezul, Spevedania,
Maslul). În Taina Preoției, acest ritual are puterea sfințitoare și de transmitere a harului Sfântului
Duh, primitorul darului devenind reprezentant al Mântuitorului Însuși. De aici marea răspundere
a Preoției, Sfântul Apostol Pavel îi scrie lui Timotei: „Nu fi nepăsător față de harul care este întru
tine, care ți s-a dat prin proorocie și punerea mâinilor mai marilor preoților” (1 Timotei 4, 14).159
Îngenuncherile și metaniile sunt însoțite în creștinism de semnul Sfintei Cruci. Ele
exprimă umilința și pocăința în fața lui Dumnezeu. Gestul îngenuncherii exprimă smerenia în fața
lui Dumnezeu și profunda Lui cinstire. Exprimă pocăință, părerea de rău pentru păcatele săvârșite
de cel care se roagă. Gestul îngenuncherii, ca expresie a recunoașterii totale a voii lui Dumnezeu,
îl întâlnim în Noul Testament atât la Mântuitorul cât și la Sfinții Apostoli. Mântuitorul a
îngenuncheat și S-a rugat înainte de Patimile Sale, în Grădina Ghetsimani (Marcu 14, 36). Sfântul
Arhidiacon Ștefan îngenunchează în timpul lapidării sale, cerând împlinirea voii lui Dumnezeu,
Căruia îi încredințează sufletul său (Faptele Apostolilor 7, 58-60). Înainte de începerea
propovăduirii, Mântuitorul cere ajutorul Tatălui din cer prin rugăciune în genunchi și post (Matei
2, 2; Marcu 1, 13). Sfântul Apostol Petru imploră în genunchi ajutorul lui Dumnezeu spre a
săvârși minunea învierii Tavitei (Faptele Apostolilot 9, 40-41).
122
În legătură cu actul închinării și îngenuncherii este și gestul metaniei. Aceasta este o
îngenunchere și o ridicare (alternate), însoțite de semnul Crucii. Ea simbolizează căderea omului
în păcat și ridicarea lui prin Iisus Hristos.
Metania mare este o închinare până la pământ cu îndoirea genunchilor, expresie a
adorării lui Dumnezeu și a mulțumirii pentru îndurarea Lui față de om. Aceasta o fac mai ales
călugării și preoții când intră în sfântul altar.
Metania mică este o închinare mai adâncăa trupului, fără plecarea genunchilor, în timul
căreia se atinge pământul doar cu mâna dreaptă.
Ridicarea mâinilor însoțește rugăciunea în momentele cele mai importante ale slujbei
Sfintei Liturghii. La Pre Tine Te lăudăm, preotul face închinăciuni în fața Sfintei Mese și ridică
mâinile, zicând Troparul Ceasului al III-lea: „Cel Ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh...”,
închinându-se și făcând (unii) metanii.
În creștinism, ridicarea mâinilor este un simbol al Răstignirii Mântuitorului. În timpul
rugăciunilor la Sfânta Liturghie, gestul arată slăvirea lui Dumnezeu, înălțarea inimii curate către
El și descătușarea de păcat.
Spălările rituale. După îmbrăcarea veșmintelor pentru săvârșirea Sfintei Liturghii,
preotul își spală mâinile rostind: „Spăla-voi între cei nevonivați mâinile mele și voi înconjura
altarul Tău [...]. Doamne, iubit-am bunăvoința casei Tale și locul sălășluirii slavei Tale [...].
Izbăvește-mă, Doamne, și mă miluiește”.160
Spălarea mâinilor simbolizează curățirea sufletului preotului de orice gânduri rele, spre a
fi vrednic de a săvârși Sfânta Jertfă. Spălarea rituală este expresia curățeniei trupești și morale (în
Hristos).
Acoperirea și descoperirea capului. În anumite momente ale Sfintei Liturghii, slujitorii
își descoperă capul, marcând prin aceasta cea mai înaltă cinstire adusă lui Dumnezeu, supunere și
adorare. În creștinism, credincioșii participă la sfintele slujbe având capul descoperit tocmai
pentru a-și arăta prin aceasta smerenia față de Dumnezeu și cinstirea lui deosebită (1 Corinteni
11, 4, 7). În schimb, femeilor, Sfântul Apostol Pavel le cere să aibă capul acoperit (1 Corinteni
11, 5, 13).
Sărutarea păcii (a iubirii) care se dădea odinioară ca expresie a comuniunii de iubire, a
fost înlocuită prin exprimarea comuniunii de credință, mărturisită de toți cei prezenți prin rostirea
160 Liturghier, p. 116.
123
Crezului. Sărutarea păcii s-a păstrat până azi în locul inițial numai la Liturghia în sobor și numai
pentru liturghisitori. Sărutarea urmează după Vohodul mare, după ce preotul închinîndu-se de trei
ori zice în taină: „Iubite-Te-voi, Doamne, vârtutea mea...” (Psalmul 17, 1). Dacă slujesc mai
mulți preoți, toți sărută Sfintele Daruri și Sfânta Masă, începând cu protosul, apoi unul pe altul se
sărută pe umeri, zicând: „Hristos în mijlocul nostru”, iar cel ce sărută răspunde: „Este și va fi”.
La fel fac și diaconii, dacă sunt mai mulți: sărută Sfânta Cruce de pe orarul lor și apoi unul pe
altul se sărută pe umeri, rostind aceleași cuvinte ca și preoții. Îndemnuri la sărutarea păcii avem la
Sfîntul Apostol Pavel (1 Corinteni 16, 20) și la Sfântul Apostol Petru (1 Petru 5, 14).
Sărutarea obiectelor sfinte (a Crucii, a Sfintei Evanghelii, a icoanelor, a moaștelor)
semnifică tot o manifestare a iubirii pentru sfințenia și simbolismul acestor lucruri integrate în
cultul Bisericii.
Închiderea și deschiderea ușilor împărătești și a dverei. Închiderea ușilor împărătești și
a dverei ca act liturgic are mai multe sensuri simbolice. Astfel deschiderea dverei la începutul
Vecerniei, ușile împărătești fiind închise, arată simbolic epoca de început a istoriei omenirii, când
cunașterea lui Dumnezeu era nedeslușită și vagă. Ieșirea preotului din altar și rămânerea lui în
fața ușilor împărătești închise, de unde citește în taină Rugăciunile luminilor și rostește apoi
Ectenia mare, închipuie alungarea din Rai a primilor oameni după căderea lor în păcat. După
binecuvântarea pe care o dă preotul la începutul Liturghiei, închiderea ușilor împărătești (dvera
rămânând deschisă), arată că taina Întrupării și a Nașterii Domnului este neînțeleasă oamenilor,
ea descoperindu-se numai îngerilor, păstorilor și magilor, iar deschiderea ușilor împărătești la
sfârșitul Antifonului al III-lea simbolizează ieșirea la propovăduire a Mântuitorului. La Vecernie,
deschiderea ușilor împărătești înaintea Vohodului simbolizează redeschiderea Raiului pentru om
prin Adam cel Nou, iar lumina purtată înaintea slujitorilor închipuie lumina adusă în lume de
Mântuitorul.
Închiderea ușilor împărătești după citirea Evangheliei și închiderea dverei la sfârșitul
Ecteniei pentru catehumeni amintesc de închiderea ușilor bisericii după concedierea
catehumenilor, pentru a feri cele sfinte care se petrec în altar de privirea celor neinițiați.
Deschiderea dverei înainte de rostirea Crezului înseamnă că trebuie să ridicăm de pe
ochii noștri orice văl care ar putea împiedica ascultarea și înțelegerea celor cuprinse în Crez; în
sens simbolic, închipuie fuga străjerilor din preajma mormântului Domnului, când a avut loc
cutremurul dinainte de Înviere (Matei 28, 2-4).
124
Închiderea ușilor, tragerea dverei și acoperirea Darurilor, după ce au fost puse pe Sfânta
Masă și s-a rostit Crezul, simbolizează noaptea în care a avut loc trădarea Domnului de către
ucenicul Său, ducerea la Caiafa, înfățișarea la Ana, mărturiile mincinoase, precum și batjocurile,
scuipările și toate celelalte ce s-au întămplat atunci.
Deschiderea dverei la ecfonisul pentru pomenirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
(Mai ales pentru Preasfânta...) înseamnă deschiderea cerurilor și a milostivirii divine față de noi,
prin Jertfa Fiului lui Dumnezeu.161
Procesiunile religioase sunt cortegii de credincioși însoțiți de preoți și având în frunte un
purtător al Sfintei Cruci, purtători ai praporilor bisericești și ai sfeșnicelor cu lumânări aprinse.
Cântând și rugându-se împreună, preoți și credincioși imploră pe Dumnezeu să-i apere de
calamități (secetă, inundații, cutremure) ale naturii sau războaie și altenenorociri. Procesiuni
religioase au loc cu prilejul unor sărbători.
Ieșirile sau Vohoadele. Vohodul mic semnifică ieșirea Mântuitorului la propovăduirea
Evangheliei. Lumânările purtate înainte închipuie pe Sfântul Ioan Botezătorul care a pregătit
Calea Domnului (Marcu 1, 1-3) și pe Prooroci Legii vechi. Ieșirea cu Sfânta Evanghelie sau
Vohodul mic simbolizează Epifania Domnului sau Arătarea Sa în lume, mai întâi prin botezarea
Sa în Iordan, când a fost mărturisit de Tatăl, apoi prin începerea activității Sale publice, adică prin
propovăduirea Evangheliei (Marcu 1, 15).
Înălțarea Evangheliei în fața ușilor împărătești, însoțită de cuvintele „Înțelepciune!
Drepți!”, înseamnă atenționarea credincioșilor că, iată, Cuvântul lui Dumnezeu Se arată în lume
și credincioșii trebuie să-L primească cu sufletele și gândurile curate, și să-L urmeze drept,
neabătut de la învățătura Lui.162
Vohodul mare sau ieșirea (intrarea) cu Darurile, adică luarea Cinstitelor Daruri de la
proscomidiar, purtarea lor solemnă prin mijlocul bisericii și depunerea lor pe Sfânta Masă,
reprezintă azi cea mai impresionantă ceremonie din rânduiala Liturghiei bizantine. Acest ritual
închipuie purtarea la groapă a Mântuitorului Răstignit, iar după unii liturgiști ar reprezenta
ultimul drum făcut de Domnul înainte de Patima și Moartea Sa, din Betania din Ierusalim,
Intrarea Sa triumfală în cetatea Jertfei Sale.
162 Sfântul Nicolae Cabasila, op. cit., p. 48.
125
Cădirile sau tămâierile fac parte din serviciul divin și se săvârșesc la anumite momente
ale slujbei, după rânduiala prevăzută în tipicul Bisericii Ortodoxe. Cădirea este de trei feluri:
cădire mare. Cădire mică și cădire specială.
Cădirea mare se face în toată biserica. Acest fel de cădire se face la Vecernie, când se
cântă stihirile de la Doamne strigat-am..., la Utrenie, când se citesc Psalmii 19 și 20, la
Binecuvântările Învierii și la Mărimurile Polieleului, la Cântarea a 9-a a Canonului (Ceea ce ești
mai cinstită...), la Denia Acatistului, vineri seara în săptămâna a cincea a Postului Mare, la slujba
Învierii Domnului din noaptea Sfintelor Paști, la fiecare cântare a canonului, la Ceasurile
împărătești (în Ajunul Nașterii Domnului, în Ajunul Bobotezei și în Vinerea Patimilor), la
începutul Ceasului I și al Ceasului al IX-lea.163
Cădirea mică se face ca și cădirea mare, însă fără a se cădi și în pronaos. Cădirea mică
se face la Sfânta Liturghie, la citirea Apotolului și la Heruvic. Se face cădire mică și la Ceasurile
împărătești (în Ajunul Nașterii Domnului, în Ajunul Bobotezei și în Vinerea Patimilor), la
Ceasurile al III-lea și al VI-lea.
Cădiri speciale, au rânduieli deosebite de celelalte cădiri, se fac la Vecernia sărbătorilor,
când este Vohod cu cădelniță; la Litie, când se cădește de trei ori, înconjurându-se masa cu
artosele; la sfârșitul Proscomidiei și la Axion; la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite (perioada
Triodului). La fel se face cădirea specială la începutul tuturor slujbelor din Săptămâna Luminată
(perioada Penticostarului). Cădire specială se face și la Sfintele Taine și Ierurgii.
Simbolismul cădirilor este variat așa cum sunt și cădirile de altfel. Acestea sunt simbolul
văzut al rugăciunii noastre care se înalță spre Dumnezeu, așa se înalță fumul de tămâie, și pentru
care ne rugăm să fie bine primită de El ca o jertfă de seară (Psalmul 140, 2); acestea mai
simbolizează mireasma învățăturii dumnezeiești răspândite de Sfinții Apostoli în toată Biserica (2
Corinteni 2, 15, 14), precum și darul Sfântului Duh dat prin Evanghelie la toată lumea.
Ultima cădire a Sfintelor Daruri după așezarea lor la proscomidiar simbolizează, după
unii liturgiști, răspândirea învățăturii Domnului la toată făptura, după înălțarea Lui, iar după alții,
norul în care Domnul S-a înălțat cu slavă la ceruri (Faptele Apostolilor 1, 9).164
163 Tipicul bisericesc, alcătuit de Pr. Ene Braniște, tipărit cu binecuvântareaPreafericitului Părinte Iustinian
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă (I.B.M.O.), București, 1976, p.
284.
126
Toaca și clopotele. În bisericile ortodoxe se folosesc și clopotele și toaca, pentru a se
anunța începutul slujbelor religioase și a se marca momentele importante în desfășurarea lor.
Toaca este de trei feluri: toaca mică, toaca mare (făcute din lemn) și tochița din fier.
Toaca mică de lemn este portabilă, sre deosebire de celelalte două care sunt fixate în
clopotniță, ca și clopotele. Aceasta și tochița de fier se folosesc la bisericile mănăstirești și la
catedrale. Toaca mică de lemn se bate la începutul fiecărei slujbe, într-o singură stare,
înconjurându-se biserica, seara și dimineața, cu opririle și închinăciunile cuvenite în cele patru
laturi ale bisericii. Întâi se bate în fața bisericii, apoi în latura de miazăzi, de răsărit, de
miazănoapte și din nou în fața bisericii.165
La sărbători, sâmbătă seara și duminică dimineața, la praznicele împărătești și la sfinți cu
polieleu, toaca mică se bate: la începutul Laudelor mici (Ceasul al IX-lea, Pavecerniță,
Miezonoptică), iar toaca mare și clopotele se trag la ceasul al III-lea și al IX-lea. La începutul
laudelor mari (Vecernie și Utrenie) și la începutul Sfintei Liturghii se bate întâi toaca cea mică de
lemn în jurul bisericii, într-o singură stare, și apoi se bate toaca mare și se trag clopotele (întrei
stări, toaca și apoi clopotele).
În zilele de rînd: la Ceasul al IX-lea și la Miezonoptică se toacă numai în toaca cea mică;
la Vecernie și la Utrenie se toacă mai întâi în toaca cea mică, apoi în cea mare și se trage clopotul
cel mic (într-o singură stare); în tochița de fier se dau trei lovituri la Pavecerniță, când începe
Rugăciunea Nepătată, neîntinată....
Clopotele se trag și când la biserica respectivă vine în vizită canonică arhiereul locului.
De asemenea, se trag clopotele când se anunță se anunță încetarea din viață a cuiva, precum și la
Înmormântare și la slujba Parastasului (la veșnică pomenire), la Denia de Vineri seara în
Săptămâna Patimilor în timpul înconjurării bisericii cu Sfântul Epitaf. În noaptea Învierii se bate
toaca și se trag clopotele îndelung în timpul procesiunii din biserică până se începe citirea
Evangheliei. În Săptămâna Luminată se bate toaca și se trag în același timp clopotele, la toate
serviciile divine.
În tradiția poporului nostru creștin ortodox, clopotele se trag și când vestesc nenorociri:
incendii, războaie, inundații și alte calamități ale naturii. Clopotele amintesc creștinilor de
îndatoririle lor religioase și morale, îndemnându-i să frecventeze lăcașul sfintei biserici unde
trebuie preamărit Dumnezeu.
165 Tipicul bisericesc, București, 1976, p. 290.
127
CAPITOLUL III CULTUL DIVIN MATRICE A VIEȚII ÎN
HRISTOS ÎN BISERICA ORTODOXĂ
Conștiința Bisericii ortodoxe știe de o prezență a lui Hristos în cult, în diferite moduri: în
jertfa euharistică, în celelalte Taine, în ierurgii, în alte slujbe bisericești (Laude), în rugăciunile și
binecuvântările preotului, în cuvântul Sfintei Scripturi citit de preot în biserică, în cuvântul de
propovăduire al preotului, în rugăciunile rostite și cântate de credincioși în biserică, în dialogul
dintre ei și preot în cadrul cultului, în citirile credincioșilor din Sfânta Scriptură în afară de
locașul sfânt, în rugăciunile lor și în citirile altor cărți de învățătură și de evlavie ortodoxă, în
convorbirile credincioșilor despre Dumnezeu purtate cu credință și în faptele lor bune și curate
săvârșite cu credință. În felul acesta toată viața credinciosului este un cult adus lui Dumnezeu, sau
o liturghie în sensul larg al cuvântului.
Vorbind în special despre Liturghie în sens strict, Romano Guardini spunea: „Liturghia
nu este săvârșită de credinciosul singular, ci de totalitatea credincioșilor. Dar această comunitate
nu se alcătuiește numai din oamenii care sunt în sfântul locaș: ea nu este «comunitatea» adunată.
Ea se întinde mai departe peste marginile spațiului respectiv și cuprinde pe credincioșii de pe tot
pământul. Ea se întinde de asemenea peste granițele timpului, întrucât comunitatea rugătoare de
pe pământ se știe una și cu cei adormiți, pentru care nu mai există timpul, ci se află în planul
veșniciei. Dar nici faptul cuprinderii generale nu epuizează noțiunea comunității liturgice. Eul
care poartă lucrarea rugăciunii liturgice nu e simplu împreună numărarea tuturor inșilor
dreptcredincioși. Unitatea lor ca atare este ceva mai mult decât mulțimea celor care constituie
totalitatea lor: este Biserica... Credincioșii sunt legați printr-un fundament de viață real, comun.
Acesta este Hristos cel real; viața Lui este a noastră; suntem incorporați în El. Suntem trupul Lui
«tainic». Iar puterea care susține această mare unitate, care face pe insul singular să participe la
viața ei, îl sădește și îl menține în ea, este Duhul lui Hristos, Duhul Sfânt. Fiecare credincios
îndeosebi este o celulă a acestei unități de viață, un mădular al acestui trup... În Liturghie, în
cadrul căreia insul are cea mai intensă conștiință despre această unitate care-l cuprinde, el nu se
simte stând în fața lui Dumnezeu ca o ființă aparte, ci ca mădular al acestei unități”.166
166Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Modurile prezenței lui Hristos în cultul Bisericii”, în rev. Mitropolia Banatului,
1982, p. 430, apud., Romano Gurdini, Von Geist der Liturgie, Freiburg im Br., 1922, pp. 30-31.
128
În acest sens vorbim despre o comunitate unită cu toate comunitățile, sau cu Biserica
îndeobște, care are în ea pe Hristos temelia unității atât între membrii comunității adunați în
același locaș bisericesc, cât și între ei și membrii Bisericii de pretutindeni. O unitate oarecare se
realizează sau există între toți acei oameni care sunt legați prin ceva comun, în afară de firea lor
omenească; cea mai profundă unitate este realizată în Biserică. Unitatea aceasta arată că ființele
umane alăturate la un loc nu sunt simpli oameni alăturați și uniformi. Forma ei e desăvârșit dată
în Sfânta Treime, în care nu e nici separație, nici contopire, ci o unire de unități neuniforme și
neconfundate. O mare comunitate umană nu poate proveni din numerele care o compun ca părți,
sau din unitatea lor de natură. Deoarece se poate lesne observa cât de sfâșiată este comunitatea
umană când se întemeiază numai pe unitățile umane care o compun, sau pe unitatea lor de natură.
Numai comunitatea în credință reușește să biruiască aceste sfâșieri prin raportatrea ei la un Unu
care e mai presus de ea, care e transcendent ei, dar nu fără legătură cu ea. În universul imanent
uman nu cunoaștem un Unul care să aibă atâta forță încât să ne țină, cu consimțământul nostru,
într-o unitate iubitoare și fericită sau să ne conducă tot mai adânc în ea. Eficiența Lui unificatoare
se exercită mai accentuat prin faptul că li se face și un centru imanent. Acesta este Iisus Hristos,
prin care forța unificatoare între oameni se exercită din interiorul lor, dar ea vine totodată de mai
presus de ei. Refacearea și promovarea unității lor se datorează prezenței Lui, benevol accceptate
în ei, în diferite grade și moduri, corespunzător unor mijloace folosite de ei. 167Cu alte cuvinte,
participarea la cultul divin, la viața Bisericii, reface existența omului sfâșiată prin păcat și îl
readuce pe acesta la demnitatea pentru care a fost creat, îl învaţă că e una cu toţi semenii săi, în
Hristos. Prin urmare, prezenţa la sfintele slujbe este un act care neagă orice formă de trăire
egoistă şi îi dă valoare omului, proiectându-l pe coordonată verticală prin unirea cu Hristos, şi pe
coordonată orizontală prin unire sobornicească.
Urmărind cultul sub diferitele lui aspecte, spaţio-temporal, material, oratoric, observăm
că există o dominantă şi aceasta este rugăciunea, concretizată prin cuvânt, care e potenţat de
imagine, gest, muzicalitate. Aşadar, principalele mijloace prin care Hristos ne devine prezent,
sunt cuvântul și rugăciunea. Prin acestea lucrează atât Hristos asupra credincioșilor, cât și ei în
vederea întăririi prezenței Lui în ei și între ei. Cuvântul și rugăciunea sunt mijloace care aduc pe
Hristos, pentru că ele pun în legătură gândul celor ce le rostesc sau le aud, cu El, și prin acest
gând se pun ei înșiși în legătură cu El. În acest fel,chiar în inimile ce se roagă e prezent și lucrător
167Ibidem, p. 431.
129
Hristos, prin Duhul Lui cel Sfânt (Romani 8, 26), ca și în ale celor ce propovăduiesc pe Hristos
(Matei 10, 20; Fapte 4, 8; 4, 31). Aceasta pentru că în starea de rugăciune și de propovăduire
plină de credință în puterea mântuitoare a lui Hristos, omul își trăiește deplina deschidere și
referire la Hristos și toată fragilitatea propriei ființe, luată în sine, și în același timp întărirea și
siguranța ce-i vine de la Cel căruia I se roagă și despre care vorbește sau se vorbește.
Prin rugăciune noi cerem, și prin preot însăși Biserica cere pentru noi ceva ce se
încadrează în susținerea creației de către Dumnezeu, sau încadrăm voia noastră în voia lui
Dumnezeu. În rugăciune constatăm și recunoaștem că la baza tuturor puterilor și mișcărilor din
lume, ca și a puterilor și lucrărilor noastre este puterea lui Dumnezeu „căci fără Mine nu puteți
face nimic” (Ioan 15, 5). Dumnezeu ne oferă putere, ne oferă și libertatea de a o întrebuința după
bunul plac, dar în același timp, ne-a dat în dar şi poruncile şi în Biserică ele ni se revelează ca dar,
nu ca şi comandamente absolute, ci ca sfaturi ale Părintelui puterilor, date fiilor Săi iubiţi.
Participând la viața Bisericii, aflăm cum să ne întrebuințăm puterea în cel mai fericit mod cu
putință - cu iubire.
Chemarea lui Dumnezeu în rugăciune înseamnă o deschidere totală a noastră, înseamnă
deschiderea ființei noastre ascunse, trecerea – directă și conștientă – a graniței care se află între
om și Dumnezeu, înlăturarea piedicilor comunicării adâncimilor ființei noastre cu Cel numit în
rugăciune, este un act „al voinței de comunicare”. Desigur că această chemare a rugăciunii
presupune credința în Dumnezeu; „iar credința este din auzire și auzirea din cuvântul lui Hristos”
(Romani 10, 17).
Rugăciunea urmează cuvântului, dar și cuvântul urmează rugăciunii, îmbogățit și încălzit
de ea, căci în ea se fac experiențe tot mai adânci ale lui Dumnezeu, ale iubirii lui Hristos.
Rugăciunea se aprinde tot mai mult din cuvânt și cuvântul se luminează tot mai mult și mai adânc
din rugăciune.168
Credința ca semn al prezenței lucrătoare, transformatoare a lui Hristos în om, ia ființă
însă și se menține în biserică. Pentru că omul nu poate veni singur la credință și nu și-o poate
menține și înviora decât într-o legătură cu ceilalți oameni care cred, care au deja pe Hristos în ei
și care vorbesc despre El.
În cuvântul lui Dumnezeu către noi ni se face cunoscută și simțită dragostea Lui către
noi, dar nu fără să se trezească și dragostea noastră față de El. În rugăciune ne exprimăm nevoia
168Ibidem, p. 444.
130
și afecțiunea noastră față de El, dar nu fără să simțim și răspunsul dragostei Lui la ea. Prin
amândouă ne-am introdus în spirala mișcării nesfârșit suitoare în comunicarea între noi și
Dumnezeu, căci rugăciunea însăși ca răspuns la cuvântul lui Dumnezeu e și dar al Lui și răspuns
al nostru la cuvântul și darul Lui. În ea arătăm că nu rămânem pasivi la darul credinței trezite prin
cuvânt. Dar așa cum credința celui singur se slăbește când stă prea mult în afara legăturii cu
credința comunității bisericești, sau de Hristos care vorbește prin alți mulți care cred, așa și
rugăciunea lui slăbește când stă prea mult neîntărită de rugăciunea comună, sau a altora.
Însă, caracterul de ființe cuvântătoare al oamenilor arată că ei sunt făcuți pentru a se
pătrunde și deschide reciproc; mai mult decât atât ei simt nevoia de a fi pătrunși de Dumnezeu și
pentru a pătrunde la Dumnezeu, pentru a fi pătrunși în ultimul fundament al ființei lor, pentru a se
uni prin întrepătrundere cu Dumnezeu. Necesitatea inevitabilă şi fundamentală de a vorbi și de a
răspunde semenilor ne arată că ultima origine a cuvintelor ca mijloc de întrepătrundere personală
este în Dumnezeu. Dacă cuvântul despre Hristos pătrunde în ființa celor ce-l primesc cu credință,
cuvântul rugăciunii acestora face drumul invers: pătrunde el la Dumnezeu, încheind circuitul între
Dumnezeu, sau între Hristos și credincioși.169
Cultul divin formează credinciosul pentru trăirea și asumarea propriei vieți ca și o cale
spre Hristos; prin urmare, viața mea devine dialog permanent cu Dumnezeu, iar participarea la
cultul divin reprezintă momentele de maximă intensitate ale acestui dialog care, desigur, este unul
în iubire, căci, atât rugăciunea sobornicească cât și cea personală, atât participarea la Sfintele
Taine cât și fiecare faptă din viața de zi cu zi170 a creștinului sunt, în fond, acte de iubire dintre om
și Dumnezeu.
Poziția unică a omului în univers este dată de faptul că el singur binecuvintează pe
Dumnezeu pentru hrana și viața pe care le primește de la El. El singur răspunde binecuvântării lui
Dumnezeu cu propria sa binecuvântare. Semnificativ pentru viața din grădina raiului este faptul
că omul dă nume lucrurilor. Imediat după ce au fost create animalele, ca să-i țină tovărășie lui
Adam, Dumnezeu i le aduce pe acestea pentru a vedea cum le va numi: „așa ca toate ființele vii
să se numească precum le va numi Adam” (Facerea 2, 19). Părintele Alexander Schmemann
spune că „în Biblie, un nume este infinit mai mult decât un mijloc prin care să se distingă un
lucru de altul. El descoperă însăși esența unui lucru, sau mai degrabă dezvăluie esența acestuia ca
169Ibidem, p. 439.
170Este vorba de fapte care, chiar dacă sunt banale, ele sunt făcute cu conștiința demnității omului ca și creație a lui
Dumnezeu.
131
dar al lui Dumnezeu. A numi un lucru înseamnă a arăta înțelesul și valoarea pe care i le-a dat
Dumnezeu, a-l cunoaște ca venind de la Dumnezeu și a-i cunoaște locul și funcția în cosmosul
creat de Dumnezeu.”171
Cu alte cuvinte, a numi un lucru, înseamnă a-L binecuvânta pe Dumnezeu pentru el și
prin el. Iar, în Biblie, a-L binecuvânta pe Dumnezeu nu este un act religios sau cultic, ci chiar
mod de viață.
Tot ceea ce există este darul lui Dumnezeu pentru om, și totul există pentru a-L face pe
Dumnezeu cunoscut omului, pentru a face din viața omului comuniune cu Dumnezeu. Este
iubirea divină devenită viață pentru om. Dumnezeu binecuvintează tot ceea ce El crează, iar în
limbaj biblic aceasta înseamnă că El face din întreaga creație semn și mijloc al prezenței și al
înțelepciunii, al iubirii și revelației Sale. „Gustați și vedeți că bun este Domnul” (Psalmul 33, 8).
Dumnezeu le-a făcut pe toate bune foarte (Facerea 1, 31), astfel singura reacție naturală
a omului, căruia Dumnezeu i-a dat această lume binecuvântată și sfințită, este de a a-L
binecuvânta și el pe Dumnezeu, de a-I mulțumi, de a vedea lumea așa cum o vede Dumnezeu și –
în acest act de recunoștință și adorare – de a cunaște, a numi și a stăpâni lumea. Toate calitățile
raționale, creatoare, spirituale și de orice alt fel ale omului, care-l disting de celelalte creaturi, își
au centrul și realizarea finală în această capacitate de a-L binecuvânta pe Dumnezeu.
De altfel, principalul rol al omului, este cel sacerdotal. El stă în centrul lumii și o unifică
prin actul său de binecuvântare a lui Dumnezeu, primind lumea de la Dumnezeu, oferind-o lui
Dumnezeu. Și umplând lumea cu această Euharistie, el transformă viața sa, cea pe care o
primește de la lume, în viață în Dumnezeu, în comuniune cu El. Lumea a fost creată ca materie,
material al unei euharistii atotcuprinzătoare, și omul a fost creat ca preot al acestei cosmice slujiri
sacramentale.172
Însă, omul a mâncat din fructul oprit. Rodul acelui pom, indiferent de semnificația lui,
era diferit de oricare alt fruct din Eden; el nu i-a fost oferit ca dar omului. Pentru că nu a fost dat,
pentru că nu a fost binecuvântat de Dumnezeu, era o hrană a cărei consumare a fost condamnată a
fi comuniune doar cu ea însăși, și nu cu Dumnezeu. Fructul oprit este imaginea lumii care este
iubită doar pentru ea însăși, iar mâncarea lui este imaginea vieții înțeleasă ca scop în sine. A iubi
nu este ușor, și omenirea a ales să nu răspundă iubirii lui Dumnezeu. Omul a iubit lumea, dar ca
171Pr. Prof. Alexander Schmemann, Pentru viața lumii, trad, din limba engleză de Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi, Ed.
Basailica, Bucureşti, 2012, pp. 16-17.
172Ibidem, pp. 17-18.
132
scop în sine, și nu ca transparență spre Dumnezeu. Pare firesc a trăi o viață care să nu fie
mulțumire pentru darul lui Dumnezeu, care este lumea. Pare firesc a nu fi euharistic.
Lumea este o lume căzută pentru că s-a îndepărtat de conștiința că Dumnezeu este totul
în toate. Acumularea acestei lipse de cinstire față de Dumnezeu este păcatul originar care rănește
lumea. „Chiar și religia acestei lumi căzute nu o poate vindeca sau răscumpăra, pentru că a
acceptat restângerea lui Dumnezeu la o zonă numită «sacră», opusă lumii, care este «profană». Ea
a acceptat secularismul atotcuprinzător care încearcă să sustragă lumea de la Dumnezeu”. 173
Dependența firească a omului de lume era menită să se transforme constant într-o comuniune cu
Dumnezeu, în care se află toată viața. Omul era menit să fie preot al unei euharistii, aducând
lumea în dar lui Dumnezeu, și prin această dăruire el urma să primească viața ca dar. Dar în
lumea căzută omul nu are puterea preoțească de a face acest lucru. Dependența lui de lume
devine un circuit închis, iar capacitatea lui de a iubi este abătută de la ținta ei. El încă iubește, este
încă înfometat, dar nu caută potolirea foamei unde trebuie. Omul caută plăcerile pentru că se
simte gol, iar după ce își satisface aceste plăceri se simte mai gol decât înainte de a și le satisface.
Astfel omul ajunge într-o criză, pentru că el toarnă ceva finit în golul infinit din
interiorul său, însă acest infinit nu poate fi umplut decât de Dumnezeu. „Două rele a făcut
poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au părăsit şi şi-au săpat fântâni sparte, care nu
pot ţine apa” (Ieremia 2, 13).Omul știe că este dependent de ceva ce este dincolo de el. Totuși,
dragostea și dependența lui se raportează doar la lumea în sine. Omul nu știe, nu înțelege că a
respira poate fi comuniune cu Dumnezeu. El nu-și dă seama că a mânca poate însemna a primi
viață de la Dumnezeu, mai mult decât în înțelesul ei fizic. El uită că lumea, aerul ei, mâncarea ei,
nu pot aduce viață prin ele însele, ci doar în măsura în care sunt primite și acceptate pentru
Dumnezeu, în Dumnezeu și ca purtătoare ale darului divin al vieții. Luate în sine, ele pot produce
doar aparența vieții.174
Atunci când vedem lumea ca un scop în sine, totul primește o valoare în sine și, prin
urmare, pierde orice valoare, pentru că doar în Dumnezeu se găsește înțelesul, adevărata valoare a
toate, și lumea este plină de sens doar atunci când ea este sacrament al prezenței lui Dumnezeu.
Lucrurile tratate doar ca lucruri în sine se distrug pe ele însele, pentru că doar în Dumnezeu ele au
viață. Lumea naturii, separată de izvorul vieții, este o lume muribundă. Părintele Alexander
Schmemann spune: „pentru cel care consideră că hrana în sine este izvorul vieții, mâncarea este
173Ibidem, p. 19.
174Ibidem, p. 20.
133
comuniune cu această lume muribundă, este comuniune cu moartea. Hrana în sine este moartă,
este viața care a murit și de aceea trebuie păstrată în frigider, ca și un cadvru”.175
Pentru că plata păcatului este moartea (Romani 6, 23). Viața pe care omul a ales-o a fost
doar o aparență a vieții. Și Dumnezeu i-a arătat că el însuși a decis să mănânce pâine într-un fel
care pur și simplu îl va întoarce în pământul din care atât el, cât și pâinea au fost luați. „Căci
pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19). Omul a pierdut viața euharistică, el a
pierdut viața vieții înseși, puterea de a o transforma în Viață. El a încetat să fie preotul lumii, și a
devenit sclavul ei.
Vestea cea bună adusă de creștinism este că Dumnezeu nu l-a părăsit pe om în exilul
său, în starea primejdioasă a unei năzuințe lipsite de sens. Omul s-a zbătut în libertatea sa pentru
a găsi un răspuns la misterioasa foame din el. În acest moment al totalei neîmpliniri, Dumnezeu a
acționat în mod decisiv: în întunericul în care omul bâjbâia căutându-și Paradisul pierdut, El a
trimis lumina. Dumnezeu a acționat astfel pentru ca omul să-L cunoască cu adevărat și să
înțeleagă încotro îl mână foamea sa. Lumina pe care a trimis-o Dumnezeu a fost Fiul Său. Înainte
ca Hristos să fi venit, Dumnezeu îi făgăduise omului că Îl va trimite. Hristos este adevărul atât
despre Dumnezeu cât și despre om, oferă pregustări ale Întrupării Sale în orice adevăr, chiar și
fragmentar. Credem că Hristos este prezent în oricare căutător al adevărului. Simone Weil a spus
că o persoană care fuge de Hristos, dacă se îndreaptă spre ceea ce este adevărat, aleargă de fapt
drept în brațele Lui.176
Creștinismul este, într-un sens profund, sfârșitul oricărei religii, Hristos, care este atât
Dumnezeu cât și Om, a dărâmat zidul dintre om și Dumnezeu. El a inaugurat o nouă viață. În
Hristos se află sfârșitul „religiei”, pentru că El însuși este Răspunsul la toate religiile, la foamea
omului de Dumnezeu, pentru că în El Viața pe care omul o pierduse – și care nu mai putea fi
decât simbolizată, semnificată, cerută, prin religie – i-a fost înapoiată omului.
Dacă omul modern vrea să iasă din „criză”, trebuie să se întoarcă în Biserică, să își
reansambleze firea sfâșiată. Slujbele Bisericii dau răspuns fiecărei „crize” umane. În Biserică nu
există tragedie. Aici, omul va primi totul: fericire, demnitate, viața veșnică, și mai ales iubirea
după care el însetează.
În cultul divin învățăm faptul că toate au reverberație în sacru; aceasta pentru că
Mântuitorul Hristos S-a întrupat, Şi-a asumat firea umană, cu toată gregaritatea ei (exceptând
175Ibidem, p. 20.
176Ibidem, pp. 22-23.
134
păcatul); a mers între desfrânate, a propovăduit între vameși, a fost răstignit între tâlhari, a
experiat cea mai profundă dramă a umanităţii - părăsirea de Dumnezeu „Dumnezeul Meu,
Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46). Toate acestea nu le putem cunoaște în
altă parte, nu putem pătrunde profundele lor semnificaţii, decât în sânul Bisericii, la sfintele
slujbe, spre exemplu în Joia și Vinerea Mare, sau în alte momente esențiale.
Aceasta ne învață cultul divin, şi prin el, Hristos, faptul că suntem veșnici, ca suntem
iubiţi de Dumnezeu cu o iubire fără margini, indiferent de răspunsul nostru la această iubire, ea
este constanta de netăgaduit a întregii noastre existenţe.
Toată viaţa noastră, cu tot ce e prezent în ea: semeni, evenimente, trăiri interioare – e
dar al lui Dumnezeu şi noi suntem stăpânii acestui dar, iar Biserica ne învaţă să le trăim pe toate
acestea ca dar, aşa cum menţionam anterior, cu iubire, cu bucurie. Orice intrare în Biserică spre
participare la slujbe echivalează cu o plămădire a interiorităţii noastre, căci cu fiecare prezenţă în
comunitatea sobornicească şi în spaţiul eclesial noi creştem din punct de vedere spiritual şi ieşim
reînnoiţi, renăscuţi. Biserica ne naşte mereu, atâta timp cât luăm parte la viaţa ei, apropiindu-ne
pas cu pas de Hristos. Nu trebuie să privim participarea noastră la slujbe ca un act secvenţial care
practic ne împarte viaţa în două (viaţă cu Hristos, în trăire spirituală şi viaţa banală, în trăire
egoistă), ci cultul divin, prin întreaga sa complexitate şi bogăţie, ne formează, ne naşte din
perspectivă spirituală (căci Biserica e mama noastră), spre a ne trăi fiecare eveniment al vieţii ca
act liturgic.
Participarea la cultul divin face ca omul să se afle în prezența nemijlocită (fizic prin
Sfintele Taine) a Mântuitorului Hristos, urmând ca el să prelungească trăirea acestei prezențe în
viața sa cotidiană, reușind să deceleze în contextul gregar al vieții, realul prezenței lui Hristos.
Astfel fiecare act al omului oricât de banal ar fi, devine un act liturgic, un act de comuniune cu
Hristos.
135
CONCLUZII
Existenţa fragmentată a lumii noastre, lume a fugii cum o numea Max Picard ne prinde
în mişcarea ei, care pare una haotică şi devoratoare, în acelaşi timp. Omul se simte o rotiţă
neputincioasă, care nu își poate permite luxul să se oprească căci mecanismul din care face parte,
o va zdrobi. „Minunata lume nouă” a lui Aldous Huxley este chiar realizată în multe din aspectele
sale, dureros de concret şi real. Dar dacă toate aceste cioburi sparte ale oglinzii lumii sunt privite
din tinda Bisericii, imaginea năucitoare se umple de sens. Biserica ne naşte şi în pântecele ei
roditor ne zămisleşte spre viaţa fără de moarte; lipsa de sens şi frica, moartea însăşi nu mai pot
exista în viaţa Bisericii şi deci în viaţa oricărui mădular al ei, oricărui fiu al ei.
Cultul creştin-ortodox, cu varietatea sa de moduri de manifestare, cu imnografia de o
profunzime, aproape insondabilă, dublată de cântarea liturgică vibrantă, cu fastul dar, paradoxal
şi cu simplitatea sa, este şcoala care învaţă omul să fie, să trăiască cu adevărat scuturat de fals,
superficialitate şi comoditate.
În fond este vorba de o reificare a lumii, noul născut în Duh, creştinul trecut prin baia
Sfântului Botez deci de la moarte la viaţă, cel înveşmântat cu Însuşi Stăpânul vieţii („Câţi în
Hristos v-aţi botezat/în Hristos v-aţi şi-mbrăcat!”) primeşte puteri noi în toate simţurile sale:
- ochii săi primesc puterea de a vedea Lumina cea adevărată şi fiecare icoană şi fiecare
imagine din spaţiul eclesial e poartă prin care această Lumină pătrunde umplând ochii trupeşti şi
sufleteşti ai omului, care astfel vor avea forţa de a lumina lumea banală şi cenuşie în care ne
mişcăm, vor putea privi chipul semenului ca şi chip al Domnului. Celălalt nu mai este străinul sau
duşmanul ci e aproapele, e fratele, e cumva, într-un mod pe care mai degrabă se simte decât este
înţeles, parte integrantă din propriul sine.
- urechile, simţul auzului, pecetluit la mirungere (spre ascultarea credinţei) au auzit
glasul Domnului Hristos, graiuri din Împărăţia cerurilor (cântările, clopotul, cădelniţa) - toate
aceste sunete au cuprinse în ele şi înţelesurile lor, încărcate fiind de harul Duhului Sfânt şi prin
urmare, cuvintele ce vor fi rostite sau auzite, sunetele în orice formă vor apare în cotidian,
primesc o nouă semantică. Pot fi din rai sau din iad dar în orişice formă ele trimit la Cuvânt, ca
prim izvor.
- mirosul este pregătit prin aromele tămâii şi mirului spre vieţuirea în Împărăţie dar
totodată spre receptarea lumii ca dar al lui Dumnezeu pentru om, dar şi ca spaţiu supus
136
stricăciunii atâta vreme cât păcatul rămâne lucrător în ea. Mireasma bineplăcută sau miasma
pestilenţială vor putea fi receptate ca limbaj sublimat prin care omul şi Dumnezeu comunică.
- gustul, legat implicit de hrană este simţul care primeşte cea mai deplină reinvestire căci
prin Sfânta Împărtăşanie, Trupul şi Sângele lui Hristos e primit de credincios şi gura sa se
sfinţeşte, el întreg devine un teofor. Iar a mânca devine act de comuniune cu Însuşi Dumnezeu.
- pecetluite prin mirungere (mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit) mâinile fac gesturi
sacre, ating lucruri sfinte, capacitatea lor de creaţie e acum conştientizată ca fiind nemijlocit
legată de însuşi Creatorul.
Alăturăm scurte fragmente din mărturiile unor convertiţi referitoare la impactul pe care
primul contact cu slujbele Bisericii l-au avut asupra lor.
„Am fost impresionat şi de frumuseţea serviciului liturgic, oficiat cu o profunzime care
(aveam s-o înteleg mai târziu) era expresia simultană a bucuriei pascale şi a durerii crucii. Fie în
rugăciunea inimii, fie în cadrul liturghiei, m-a fascinat imediat rolul trupului, determinat să
participe plenar: cu vederea - de către icoane şi lumânări, cu auzul - de către cântări, cu mirosul -
de către tămâie, precum şi printr-o serie de gesturi: semnul crucii, metaniile, [...] Ortodoxia urma
să mă înveţe, prin slujbele sale liturgice, prin tradiţia sa mistică şi ascetică, prin tinereţea deloc
rară a credincioşilor, că întâlnirea şi unirea cu Dumnezeu se petrec inclusiv în trup, care este
templu al Duhului Sfânt.”177
Întreg omul, cu toate mădularele sale e trecut prin baia de har care îl repune în locul din
care păcatul, uitarea, fuga şi, în ultimă instanţă, respingerea iubirii lui Dumnezeu, l-au alungat.
Simpla pătrundere în spaţiul sacru al bisericii poate deveni experienţă fundamentală:
„De ani întregi, pe cale livrescă, eram încântat să mă consider „deasupra tradiţiilor” şi, în
acelaşi timp, oarecum credincios fiecăreia dintre ele... Păşind prima oară într-o biserică ortodoxă
(una rusească, de la San Francisco), nu-mi pusesem în gând decât să iau pulsul unei alte
«tradiţii», amintindu-mi că Guenon (sau unul dintre discipolii acestuia) indicase Ortodoxia ca pe
forma cea mai autentică a religiei creştine. Mi s-a întâmplat însă acolo ceva ce nu mai trăisem
niciodată, deşi văzusem multe temple orientale, mai ales buddhiste: inima mi-a spus dintr-o dată
că eram «acasă», că zbuciumul căutărilor mele luase sfârşit! Îmi scăpau în mare parte
semnificaţiile ritualului, iar slujba - într-o limbă ce-mi era complet străină - mi se păru nu doar
177 Occidentalii convertiți la ortodoxie șase ipostaze mărturisitoare, ed. îngrijită de Răzvan Codrescu, cu un cuvânt
de Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Ed. Christiana, București, 2002, pp. 20-21.
137
obscură, ci de-a dreptul ciudată. Cu toate acestea, am început să iau parte la slujbele ortodoxe din
ce în ce mai des, străduindu-mă să învăţ, încetul cu încetul, câte ceva din limbă şi obiceiuri.”178
„Era într-o sâmbătă după-amiază. Treceam pe una dintre străzile Londrei când, deodată,
am văzut o biserică pe care n-o cunoşteam, împins de curiozitate, am intrat. Prima impresie a fost
aceea de gol. Nu vedeam nimic - nici pupitru, nici scaune, nici bănci. Doar o imensă pardoseală
lustruită. Era foarte întunecos. Apoi, obişnuindu-mi-se ochii cu întunericul, am observat că
biserica nu era cu desăvârşire goală, în picioare, de-a lungul pereţilor, erau nişte oameni. Erau şi
icoane luminate de candele, iar undeva cânta un cor. Sentimentul de gol de la început s-a
transformat în opusul său şi m-a copleşit impresia unei extraordinare plenitudini. Prin icoane şi
mâna aceea de credincioşi am perceput, tainic, Biserica nevăzută. Mă simţeam parcă sorbit în sus,
înălţat într-o lucrare mult mai mare decât mine. Da, mi-era dat să văd cerul pe pământ!”179
Este evident că se produce o experienţă spirituală care îl metamorfozează pe actant şi
care este ferment pentru o schimbare de paradigmă a propriei vieţi. Sentimentul de „mirabil” dar
şi de „acasă” pe care cultul divin ortodox îl naşte în sufletul omului este apoi prelungit în cotidian
într-un firesc al vieţii personale care devine un permanent dialog în iubire cu oamenii şi
Dumnezeu. Aceasta nu trebuie înţeleasă ca o stare de beatitudine ci ea este o tensiune, o luptă
care implică foarte adesea o profundă suferinţă.
Asumându-şi adevărurile de credinţă, asumându-şi plenar viaţa în sânul Bisericii, omul
îşi asumă în fond, destinul hristic, el învaţă să trăiască şi trăieşte în Hristos (desigur la măsura sa)
şi aceasta presupune o acută stare de suferinţă. Iadul iubirii lui Dumnezeu de care vorbeşte
Evdokimov, devine propriul iad, pentru că trăind în Hristos, omul trăieşte durerea lumii întregi
aşa cum a trăit-o Hristos. „A te ruga pentru oameni înseamnă a-ţi vărsa sângele”, spunea Sfântul
Siluan Athonitul şi acesta este modul în care creştinul trăieşte iubirea pentru semen, suferinţa
celuilalt devine a sa. Apare întrebarea: şi atunci, dacă omul nu scapă de suferinţă, la ce bun
această cale, acest efort ascetic şi existenţial? Dar suferinţa din iubire este plină de sens şi ea te
uneşte cu Hristos cel răstignit dar care a înviat, ea este fundamentalul exerciţiu de iubire la care
Dumnezeu ne invită şi la capătul căruia este izbăvirea, este Învierea, accederea omului la starea
de fiu al lui Dumnezeu, după har.
„Jésu sera en agonie jusqu’à la fin du monde!” afirma Blaise Pascal ştiind că atâta timp
cât suferinţă umană va exista, va exista şi suferinţa lui Hristos. În fiecare durere e prezent Hristos
178 Ibidem, pp. 65-66.

179 Ibidem, pp. 70-71.
138
şi unde este El se află şi cei ce-L iubesc, însă atunci când nu mai este vorba de o suferinţă a
morţii ci a vieţii, când ea este plină de sens devine, prin alchimia iubirii şi credinţei – bucurie.
Concluzionând, putem spune că Biserica şi implicit cultul divin e Calea spre Hristos şi
deci spre viaţă, acum şi în orice timp, oricât de imorale şi degradate ar fi moravurile, căci în
Biserică omul învaţă să dea sens lumii şi propriei vieţi şi luminate de sens acestea devin toposuri
ale iubirii, trepte spre veşnicie.
139
BIBLIOGRAFIE
I. IZVOARE
Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2008;
Acatistier, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2006;
Arhieraticon, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1993;
Catavasier, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii
Ceaslov, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Iustinian, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, ed. a II-a, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1973;
Liturghier, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, Ed. I.B.M.B.O.R. București, 2012;
Mineiul pe august, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, ed. a V-a, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1989, p. 300;
Mineiul pe decembrie, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ed. a VI-a, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1991;
Mineiul pe septembrie, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Iustin, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, ed. a V-a, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1984;
Octoihul Mare, glasul I, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Iustinian,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ed. a VI-a, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1975;
Penticostar, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii
Prohodul Maicii Domnului, tipărit cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Ioan,
Episcopul Covasnei şi Harghitei, Ed, Bunavestire, Bacău;
Tipicul bisericesc, alcătuit de Pr. Ene Braniște, tipărit cu binecuvântareaPreafericitului
Părinte Iustinian Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de Misiune
Ortodoxă (I.B.M.O.), București, 1976.
140
II. LUCRĂRI, STUDII ȘI ARTICOLE
Abrudan, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Pr. Prof. Dr. Emilian Cornițescu, Arheologia Biblică,
pentru facultățile de teologie, ed. a 2-a, Ed. I.B.M.B.O.R., Sibiu, 2002;
Berdiaev, Nikolai, Sensul istoriei, Ed. Polirom, Iași, 1996;
Braniște, Pr. Prof. Univ. Dr. Ene, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească,
arhitectură și pictură creștină, Vol. I, ed. a 3-a revizuită și completată de Pr. Prof. Dr. Nicolae D.
Necula, volum publicat cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, Ed. Basilica, București, 2015;
Idem, Pr. Prof. Univ. Dr. Ene, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească,
arhitectură și pictură creștină, Vol. II, ed. a 3-a revizuită și completată de Pr. Prof. Dr. Nicolae
D. Necula, volum publicat cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, Ed. Basilica, București, 2015;
Idem, Pr. Prof. Univ. Dr. Ene, Liturgica special, ed. revizuită și completată de Pr. Prof.
Dr. Nicolae D. Necula și de Arhim. Aist. Dr. Chiril Lovin, volum publicat cu binecuvântarea
Preafericitului Părinte Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Basilica, București,
2016;
Candrea, I. A., Gh. Adamescu, Dicționarul enciclopedic ilustrat, Ed. Cartea
Românească, București, 1926-1931;
Carrez, Maurice, François Maorel, Dicţionar grec-român al Noului Testament, Ed.
Societatea Biblică interconfesională din România, Bucureşti, 1999;
Eliade, Mircea, Mitul eternei reîntoarceri, trad. de Maria și Cezar Ivănescu, Ed. Univers
Enciclopedic, București, 1999;
Idem, Mircea, Sacrul și profanul, trad. de Brîndușa Prelipceanu, Ed. Humanitas,
București, 1995;
Idem, Mircea, Tratat de Istorie a Religiilor, cu o prefață de Georges Dumezil și un
cuvânt înainte al autorului, trad. de Mariana Noica, ed. a II-a, Ed. Humanitas, București;
Evdokimov, Paul, Arta icoanei - o teologie a frumuseții, trad. de Grigore Moga și Petru
Moga, Ed. Meridiane, București, 1993;
Idem, Paul, Ortodoxia, trad. de Dr. Irineu Ioan Popa, Arhiereu Vicar, Ed. I.B.M.B.O.R.,
București, 1996;
141
Gregory, Timothy E., O istorie a Bizanțului, trad. de Cornelia Dumitru, Ed. Polirom,
Iași, 2013;
Herea, Pr. Gabriel, Mesajul eshatologic al spațiului liturgic creștin, tipărit cu
binecuvântarea IPS Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, Ed. Karl A. Romstorfer,
Suceava, 2013;
Iordănescu, Theodor, Mariana Diaconescu, Ana-Cristina Halichias, Dicţionar latin-
român, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003;
Miron, Arhim. Prof. Vasile, „Cultul divin, mijloc de zidire sufletească”, în rev.
Ortodoxia, anul XLXIII, 1996, nr. 3-4, pp. 18-29;
Moisiu, Pr. Prof. Dr. Alexandru, „Biserica locaș de închinare”, în revista Mitropolia
Ardealului, nr 5-6, 1972, pp. 413-416;
Nyssen, Wilhelm, Pământ cântând în imagini. Frescele exterioare ale mănăstirilor din
Moldova, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1970;
Occidentalii convertiți la ortodoxie șase ipostaze mărturisitoare, ed. îngrijită de Răzvan
Codrescu, cu un cuvânt de Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Ed. Christiana, București, 2002;
Quenot, Michel, Icoana, fereastră spre absolut, Colecția Orizonturi spirituale, traducere,
prefață și note de Pr. Dr. Vasile Răducă, Ed. Enciclopedică, București, 1993;
Safta, Pr. Prof. Gheorghe, Îndrumător liturgic, Ed. ASA, București, 2008;
Schmemann, Pr. Alexander, Euharistia. Taina Împărăției, trad. de Pr. Boris Răduleanu,
Ed. Anastasia, București, 1993;
Idem, Pr. Prof. Alexander, Liturghie și viață. Prelegeri de dedăvârșire creștină prin
intermediul experienței liturgice, Iași, 2001;
Idem, Pr. Prof. Alexander, Pentru viața lumii, trad, din limba engleză de Pr. Prof. Dr.
Aurel Jivi, Ed. Basailica, Bucureşti, 2012;
Sfântul, Dionisie Areopagitul, Opere complete, trad. de Pr. Dr. Dumitru Srăniloae, Ed.
Paideia, București, 1996;
Sfântul, Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, ed. a III-a, Ed.
Scripta, București, 1993;
Sfântul, Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, trad. de Pr. Prof. Dr. Ene
Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Explicarea Sfintei Liturghii după Sfântul Nicolae Cabasila,
ed. a 2-a, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2011;
142
Simonopetritul, Ieromonah Makarios, Triodul explicate, ed. a III-a, trad. Diac Ioan I. Ică
jr., Ed. Deisis, 2008;
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, „Locașul bisericesc propriu-zis, cerul pe pământ sau
centrul liturgic al creației”, în rev. Mitropolia Banatului, nr. 4-6, 1981, pp. 277-290;
Idem, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologie dogmatică ortodoxă, Vol. III, ed. a 3-a, Ed.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2003;
Idem, Pr. Prof. Dr. Dumitru, „Modurile prezenței lui Hristos în cultul Bisericii”, în rev.
Mitropolia Banatului, 1982, pp. 429-456;
Streza, ÎPS. Prof. Univ. Dr. Laurențiu, „Simbolul liturgic în arhitectura bisericii, locaș
de închinare”, în rev. teologică Mitropolia Ardealului, 2010, nr. 2, pp. 113-125;
Ștefănescu, I. D., Iconografia artei bizantine și a picturii feudale românești, Ed.
Meridiane, București, 1973;
Tuță, Diacon Dr. Nica M., Sfântul antimis – studiu istoric, liturgic, și simbolic, Ed.
Nemira, București, 1943;
Uspensky, Leonid, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, apărută cu binecuvântarea
Părintelui Mitropolit al Ardealului I.P.S. dr. Laurențiu Streza, studiu introductiv și traducere
Teodor Baconsky, Ed. Anastasia, București, 2009.
143
Curriculum vitae
Europass
Informaţii personale
Nume / Prenume TIMUŢ Alin-Tudor
Adresa(e) Str. Ioan Slavici, bl. D14, sc.A, Ap.48, Sânmartin, Bihor, România.
Telefon(-oane) Mobil: 0749431662

Fax(uri) --------------------------------------------------------------------
E-mail(uri) sharpov_2007@yahoo.com
Nationalitate(-tati) Română
Data naşterii 25.Octombrie 1990
Sex Masculin
Educaţie şi formare
Perioada 2014-2016
Calificarea / diploma obţinută
Discipline principale studiate / Hristologia alexandrinilor, Arhitectura bizantină în Ţările Române, Preoţii militari şi activitatea lor
competenţe dobândite omiletică, Mistagogia timpului liturgic din perioada Triodului, Texte fundamentale ale
creştinismului, Dinastia bizantină Teodosiană, Persecuţiile în vremea lui Diocleţian, Teologia
mistagogică a Sfintelor Taine, Pastoraţia prin cultul divin, Covieţuirea Bisericii cu Imperiul
Roman, în primele trei secole
Numele şi tipul instituţiei de învăţământ Universitatea din Oradea, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Ep. Dr. Vasile Coman”
/ furnizorului de formare Programul de studiu: Istorie Bisericească şi Gângire Creştină
Perioada 2010-2014
Calificarea / diploma obţinută Diplomă de Licenţă
Discipline principale studiate / Liturgică, Muzică Bisericească, Noul Testament, Vechiul Testament, Istoria Bisericii Universale,
competenţe dobândite Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Dogmatică, Morală Creştină, Patrologie, Drept Canonic
Numele şi tipul instituţiei de învăţământ Universitatea din Oradea, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Ep. Dr. Vasile Coman”
/ furnizorului de formare Programul de studiu: Teologie Pastorală
Perioada 2006-2010
Calificarea / diploma obţinută Diplomă de Bacalaureat
Discipline principale studiate / Limba şi Literatura Română, Literatură Universală, Istorie, Geografie, Lb. Engleză, Lb. Franceză
competenţe dobândite
Numele şi tipul instituţiei de învăţământ Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”, Oradea.
/ furnizorului de formare
Nivelul in clasificarea naţionala sau Locul 10 la Olimpiada Naţională de Geografie
internaţionala
144
Aptitudini şi competenţe Perioada 2007-2011
personale Şcoala de Arte „Francisc Hubic”, secţia Canto, muzică uşoară
Limba(i) maternă(e) Română
Limba(i) străină(e) cunoscută(e) Engleză, Franceză

Autoevaluare Înţelegere Vorbire Scriere
Nivel european (*) Ascultare Citire Participare la Discurs orale Exprimare
conversaţie scrisă
Limba Engleză Utilizator

Utilizator Utilizator Utilizator Utilizator
B2 B2 B2 B2 B2 experiment
experimentat experimentat experimentat experimentat
at
Limba Franceză Utilizator Utilizator Utilizator Utilizator Utilizator
B2 B2 A2 B1 A2
experimentat experimentat elementar avansat elementar
(*) Nivelul cadrului european comun de referinţă pentru limbi
Competente şi abilităţi sociale Spirit de echipă, sociabil, uşor adaptabil în diverse situaţii.
Competenţe şi aptitudini Bun organizator( am organizat în cadrul liceului diverse activităţi cultural-artistice)
organizatorice
Competenţe şi aptitudini tehnice ----------------------------------------------------------------------
Competenţe şi cunoştinţe de Power point, Office, Photo Shop, Excel

utilizare a calculatorului
Competenţe şi aptitudini artistice Aptitudini muzicale
Alte competenţe şi aptitudini -----------------------------------------------------------------------
Permis(e) de conducere Categoria B
Informaţii suplimentare -----------------------------------------------------------------------
Anexe -----------------------------------------------------------------------
145
DECLARAŢIE DE AUTENTICITATE A LUCRĂRII DE FINALIZARE A
STUDIILOR
Titlul lucrării: „Cultul divin «matrice» a vieţii în Hristos în Biserica Ortodoxă”

Autorul lucrării: Timuţ Alin-Tudor
Lucrarea de finalizare a studiilor este elaborate în vederea susţinerii examenului de

finalizare a studiilor organizat de către Facultatea de Teologie Ortodoxă „Episcop Dr. Vasile
Coman”, din cadrul Universităţii din Oradea, sesiunea iulie, a anului universitar 2016.
Prin prezenta, subsemnatul Timuţ Alin-Tudor, C.N.P.: 1901025055115, declar pe
propria răspundere că această lucrare a fost scrisă de către mine, fără nici un ajutor neautorizat şi
că nici o parte a lucrării nu conţine aplicaţii sau studii de caz publicate de alţi autori.
Declar, de asemenea, că în lucrare nu există idei, tabele, grafice, hărţi sau alte surse
folosite fără respectarea legii române şi a convenţiilor internaţionale privind drepturile de autor.
Oradea Semnătură
12.06.2016
146

Cultul Divin, Matrice A Vieții În Hristos În Biserica Ortodoxă

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cultul Divin, Matrice A Vieții În Hristos În Biserica Ortodoxă

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „EP. DR. VASILE COMAN”

CULTUL DIVIN „MATRICE” A VIEŢII ÎN

Art. Cit. – Articolul citat

I.1. Spațiul liturgic – preliminarii

7Ibidem, pp. 433-434.

I.1.2. Stilul basilical și principale lui caracteristici

În paralel cu dezvoltarea și răspândirea tipului basilical, în cursul secolelor IV-V,

I.1.3.1. Caracteristicile generale ale stilului arhitectonic bizantin

I.1.4. Simbolismul spațiului eclesial

Cunoașterea umană este analogică și simbolică, folosindu-se de tipuri, imagini, analogii

14Ibidem, pp. 461-463.

I.1.4.1. Părțile bisericii-locaș de închinare și semnificația lor

Am menționat în subcapitolele referitoare la stilul arhitectural bizantin, faptul că, planul

I.1.5. Iconografia Bisericii (spațiului sacru)

În înțeles larg și explicând cuvântul, iconografie înseamnă știința imaginilor. Pictura

41I. D. Ștefănescu, op. cit., p. 54.

47I. D. Ștefănescu, op. cit., p. 58.

I.1.5.2. Absida altarului

Altarul este punctul de întâlnire a divinului cu umanul, al supranaturalului cu naturalul,

55Ibidem, pp. 72-73.

I.1.5.3. Tâmpla sau catapeteasma

I.1.5.4. Naosul și pronaosul

Pe restul suprafeței absidelor (emiciclurile), și a pereților verticali ai naosului, în

66I.D. Ştefănescu, op. cit, pag 131.

Scena Botezului respectă precizarea făcută în Evanghelia de la (Matei 3, 10) „securea

În toate scenele Hristos poartă în mână un filacteriu.

69I.D. Ștefănescu, op. cit., p. 101.

Pe peretele de nord, în zona de mijloc, deasupra strănii stângi se zugrăvește chipul

I.1.5.5. Exonartexul (nartica exterioară sau pridvorul bisericii)

Pe peretele de răsărit al exonartexului, ocupă un loc de seamă în toate bisericile scena

I.1.6. Pictura exterioară

Zugrăvirea întregii suprafețe exterioare a zidurilor este o caracteristică a bisericilor din

Demonii desenaţi ca figuri îngrozitoare dar şi ridicole se năpustesc în acelaşi timp

Ultimile două registre relatează, punctând momentele esenţiale, istoria patriarhului

Ocniţele situate deasupra elementului recurent al funiei răsucite şi al dinţilor de

Se începe cu Sfântul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, deschizător de drumuri în

79I.D. Ştefănescu , op. cit.pag. 176

I.1.7. Locul săvârșirii Sfintelor Taine

I.2.1. Timpul sărbătorilor

I.2.2. Timpul ascezei

O altă rânduială disciplinară cu care Biserica îndrumă viața credincioșilor ei pe căile

108Ibidem, pp. 365-366.

II.1. Obiectele de cult (vasele și adoarele liturgice)

II.1.1. Sfintele vase și obiectele liturgice din metal

116Pr. Prof. Gheorghe Safta, op. cit., p. 92.

II.1.2. Obiecte de stofă (pânză)

127Pr. Prof. Gheorghe Safta, op. cit., p. 92.

II.1.3. Obiecte de cult din alte materii

O categorie aparte o alcătuiește buretele (ὁ σπόγγος, spongia), care se păstrează în

II.2. Veșmintele liturgice

Prin veșmintele liturgice înțelegem îmbrăcămintea specială pe care o întrebunițează

II.2.1. Veșmintele diaconești

În timupl slujirii, diaconi poartă trei veșminte: stiharul, orarul și mânecuțele.

II.2.2. Veșmintele preoțești

Preotul poartă următoarele veşminte în timpul slujirii: stiharul, mânecuţele, epitrahilul,

II.2.3. Veșmintele și insigenele arhierești

136 Ibidem, pp. 318-319.

II.2.3.1. Veşminte specific arhieresti

137 I.D. Ştefănescu , op. cit. pag. 205.

II.2.3.2. Insignele (ornatele) arhiereşti

II.3. Principalele materii folosite în cultul ortodox

139I.D. Ştefănescu , op. cit.pag. 176