PREDICĂ LA DUMINICA CELOR ZECE LEPROŞI

„Fiii mei, recunoştinţa voi să nu o uitaţi nicicând,/ mulţumiţi veţi fi-n viaţă mulţumirea arătând;/
căci şi Cerul şi Pământul o doresc şi-o cer mereu/ şi nu-i simţământ pe lume mai plăcut lui Dumnezeu.”

Sfânta Evanghelie de astăzi ne pune înainte una din multele minuni săvârşite de Mântuitorul Iisus
Hristos printre oameni, arătându-şi mila şi milostivirea Sa faţă de cei aflaţi în suferinţă. Minunea de
astăzi, vindecarea celor zece leproşi, are o conotaţie aparte. În primul rând, vedem că Domnul, atunci
când Se întâlneşte cu cei 10 leproşi care-I strigau: „Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!” (Luca 17, 13)
nu-i mai întreabă despre credinţă, aşa cum făcea de obicei. Suferinţa lor era cumplită. Durerea, atât fizică,
cât şi sufletească, din pricina despărţirii de cei dragi, căci lepra îi excludea din comunitate, erau atât de
chinuitoare încât, Domnului Hristos I se face milă de ei şi nu mai aşteaptă de la ei nicio mărturisire de
credinţă ci îi trimite direct să se înfăţişeze preoţilor. De ce? Pentru că aşa prevedea Legea lui Moise, sau
mai bine zis, Dumnezeu prin Moise poruncea că, dacă vreun om s-ar curăţi de lepră să meargă la preot şi
acela să constate vindecarea lui şi să aducă jertfă Domnului pentru el, cum este descris pe larg la Levitic
cap.14. Ei se supun numaidecât şi iată, tocmai aici se arată credinţa lor. Nu s-au îndoit de cuvântul
Domnului. Pe trupul lor nu se arăta nici un semn al vindecării. Puteau zice: De ce să ne ducem? Oare nu
vedem cu ochii noştri că lepra este tot pe noi - dar ei au crezut în ceea ce le-a spus Domnul Iisus şi au
plecat convinşi că aceea va fi vindecarea lor şi aşa a fost. Pe când mergeau ei, iată s-au curăţit de lepră.
Nouă dintre ei s-au dus înainte să se arate preoţilor şi probabil, să se grăbească spre casele şi familiile lor.
Unul singur s-a hotărât să se întoarcă şi să mulţumească Binefăcătorului său: „S-a întors, cu glas mare
slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I.” (Luca 17, 15-16)

Desigur, putem admite faptul că acesta fiind samarinean, deci de alt neam, nu intra sub incidenţa
Legii şi nu avea obligaţia de a merge să se arate preoţilor. Dar obligaţia de a-şi arăta recunoştinţa şi
mulţumirea o aveau cu toţii. Nici unul nu era scutit de la aceasta şi cu atât mai puţin cei ce erau din
neamul iudeilor, neam din care făcea parte şi Cel ce îi vindecase.

Prin cele relatate în episodul evanghelic de astăzi, Domnul ne arată tainic, ceea ce se va întâmpla,
nu mult după aceea, la scara întregului neam. Cum neamurile păgâne vor veni cu recunoştinţă la
euharistia (mulţumirea) Domnului iar poporul lui Israel va rămâne în împietrirea şi în întunericul
nerecunoştinţei.

O vorbă din bătrâni spune „Recunoştinţa – floare rară”. Cu adevărat rară este această floare a
recunoştinţei. Rară era în vremea Mântuitorului, rară este şi astăzi şi aşa va fi până la sfârşitul veacurilor.

Se spune că odinioară Dumnezeu a chemat la ospăţ toate virtuţile. Toate se bucurau şi se veseleau
unele de altele, numai două, deşi stăteau faţă în faţă nu se cunoşteau şi nici nu îşi vorbeau. Domnul
Dumnezeu, văzându-le că nu participă la bucuria generală Se apropie şi le întrebă: „Dar voi de ce nu vă
bucuraţi împreună cu noi?” „Doamne, noi nu ne cunoaştem.” „Dar nu v-aţi întâlnit niciodată pe pământ?”
„ Nu.” Cele două virtuţi erau binefacerea şi recunoştinţa. O, de s-ar întâlni mai des aceste două virtuţi.
Fericirea şi prosperitatea unei societăţi începând de la nivelul familiei şi până la cel al unui popor întreg,
stau strâns legate de întâlnirea în viaţa cotidiană a recunoştinţei şi binefacerii.

În vieţile sfinţilor părinţi ai pustiei vedem cum şi animalele aveau recunoştinţa lor. Astfel în viaţa
Sfântului Gherasim de la Iordan, citim cum un leu rănit grav la un picior vine la sfântul şi acesta îl
vindecă, iar drept recunoştinţă, leul nu mai pleacă niciodată de lângă binefăcătorul său. Istorisirea
hagiografului este interesantă căci spune că fiind leul în mănăstire, sfântul stareţ îi zice: „Toţi de aici
lucrează ceva, nici tu nu poţi sta fără lucru şi îl rânduieşte să meargă zilnic cu măgarul la râu să aducă
1
apă. Butoaiele pentru apă erau astfel făcute ca atunci când măgarul intra în râu, fundul butoiului se ridica
şi astfel se umpleau iar când ieşea din râu, presiunea apei apăsa înapoi capacul şi astfel apa rămânea în
butoaie. Făcând deci leul ascultarea dată, într-o zi pe când el dormea la umbră, a trecut o caravană şi a
furat măgarul. În zadar a alergat leul prin pustie căutându-l. Întors la mănăstire, sfântul i-a spus: „Ce ai
făcut, ai mîncat măgarul. Pentru aceasta, tu vei căra apă, de acum.” I-a legat butoaiele de spinare şi leul a
făcut această ascultare un an întreg. După un an, caravana respectivă trecea iarăşi drumul pustiei, leul
recunoaşte măgarul, se aruncă asupra caravanei şi apucând măgarul de frâu trage toată caravana la
mănăstire, căci luaţi prin surprindere însoţitorii caravanei au fugit înspăimântaţi. Când a văzut Sfântul
Gherasim măgarul s-a bucurat şi a povestit tuturor nevinovăţia leului. După un timp, sfântul s-a mutat la
cereştile locaşuri iar leul nu a mai vrut să se depărteze de mormântul sfântului până la moartea sa. Astfel o
fiară sălbatică a ştiut să îşi arate recunoştinţa faţă de binefăcătorul său.

Revenind la pericopa evanghelică de astăzi, aceasta are un profund înţeles sufletesc. Toţi suferim de
lepra sufletească numită păcat şi patimă. Şi nimeni nu se poate vindeca de acestea decât venind cu ele în
faţa Mântuitorului.

Iată ce minunată asemănare: şi astăzi, ca şi în timpul vieţii sale pământeşti Domnul spune: „Mergeţi
şi vă arătaţi preoţilor!” Dar de ce preoţilor? De ce Doamne, nu ne poţi vindeca şi ierta direct, fără
mijlocirea preoţilor? Doamne, noi ştim că toate câte le-ai făcut sunt bune foarte şi nimic nu este de
lepădat. Noi am înţeles din Sfintele Evanghelii că Tu, întemeind Biserica Ta în mijlocul pământului ai
aşezat în ea episcopi şi preoţi şi ai zis „Nu voi M-aţi ales pe Mine ci Eu v-am ales pe voi.” Iar prin ei ai
lăsat în Biserica Ta puterea cea mare a iertării păcatelor: „Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în
cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ, dezlegate vor fi şi în ceruri.” (Matei 16,19). Iată ce minunată
vindecare ne-a pregătit nouă Hristos Domnul. Iată cât de la îndemână este pentru fiecare dintre noi
împărtăşirea dulce din harul iertării divine. Cineva îmi spunea că el nu are încredere în preoţi şi de aceea
nu se poate mărturisi. Şi i-am spus dar oare, atunci când stai cu prietenii la o masă a distracţiilor, atunci de
ce nu vă ruşinaţi a vă povesti cele mai intime fapte şi a vă lăuda cu ele ca şi cum mari vitejii aţi fi
împlinit. De ce atunci acestea sunt pricină de lăudăroşenie iar aici sunt pricină de ruşine. Oare nu este o
lucrare a diavolului? Căci este, cum spune cuvântul „ruşine care aduce moarte şi ruşine care duce la
viaţă”. Deci să iubim ruşinea aceea care ne pune frână în calea păcatului, iar ruşinea de a ne mărturisi
păcatele să o biruim prin smerenie.

Slujitorul lui Dumnezeu, duhovnicul, este rânduit de Domnul spre binele nostru sufletesc. Toţi
trebuie să avem un duhovnic, de la vlădică până la opincă, nimeni nu poate dobândi iertarea lui Hristos şi
mântuirea sufletului său, decât pe această cale îngustă a ascultării de duhovnic. Chiar dacă vrăjmaşul
mântuirii îţi strecoară în suflet îndoiala faţă de părintele tău duhovnic, du-te suflete, dragă, cu convingerea
că nu preotului ci lui Hristos îţi mărturiseşti păcatele tale şi atunci harul iertării, prin lucrarea Duhului
Sfânt în Sfânta Taină a Bisericii lui Hristos îţi va alina sufletul şi îţi va da iertarea păcatelor tale şi pacea
lui Hristos se va sălăşlui în inima ta. Iată, bunăvoinţa celor 10 leproşi de a se arăta preoţilor a făcut ca
vindecarea lor să vină întru întâmpinarea lor pe când ei erau încă pe drum.

Bunăvoinţa noastră de a ne apropia de Hristos împărtăşindu-ne din roadele jertfei de pe Cruce nu

pe alte căi, ci numai pe calea pe care ne-a trasat-o Hristos, El fiind Însuşi Calea ce adevărată, ne va face
vrednici de iertarea Sa, de vindecarea sufletului nostru de lepra păcatului aşa ca „din drum”. Adică nici nu
apucăm să facem noi câţiva paşi spre Hristos, căci El văzând hotărârea noastră cea bună va ieşi în
întâmpinarea noastră şi ne va duce de mână în casa Tatălui ceresc.

Acum, însă, urmează descoperirea cheii esenţiale a vieţii veşnice – mulţumirea.

2
 Doamne, de câte ori în strâmtorări şi în necazuri am căzut la picioarele Crucii Tale rugându-ne să
ne ierţi şi să ne izbăveşti, făgăduind că niciodată nu ne vom mai abate de la calea Ta şi nu ne vom mai
întoarce la năravurile noastre de mai înainte, iar Tu ca un preabun, întotdeauna ne-ai primit, ne-ai iertat şi
ne-ai ascultat cererile noastre. Dar vai, noi îndată ce am ieşit din furtună am uitat de Tine şi de
făgăduinţele pe care cu lacrimi le-am rostit în faţa Ta şi iarăşi în mai rele curse ne-am prins.

Vedeţi dragii mei fraţi şi surori aici este necazul: Noi uităm să-I mai mulţumim lui Dumnezeu după
ce am dobândit binefacerile lui.

Să ne întrebăm singuri în inima noastră cu cine din cei 10 ne asemănăm noi. Oare cu cel unu singur
care a venit să-I mulţumescă Domnului sau cu ceilalţi 9 care s-au grăbit să se întoarcă la viaţa lor de mai
înainte şi la năravurile lor. Recunoştinţa – ce sfânt cuvânt este acesta şi ce greu se lipeşte de inima
noastră.

Domnul nostru Iisus Hristos ne-a lăsat pe pământ ca cea mai sfântă jertfă în faţa Tatălui ceresc,
jertfa recunoştinţei, Sfânta Euharistie. N-a dorit altă cale de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru toate
binefacerile Sale decât însăşi jertfa de pe Golgota a iubitului Său Fiu reiterată iar şi iar în sfintele altare,
până la sfârşitul veacurilor. Şi ne-a poruncit zicând: „ Aceasta să o faceţi întru pomenirea mea, căci ori de
câte ori veţi mânca din pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Mea veţi vesti, învierea Mea veţi
mărturisi, până ce voi veni Eu.”

Recunoştinţa şi mulţumirea noastră rostită „cu mare glas slăvind pe Dumnezeu” ca şi leprosul din
Evanghelia de astăzi trebuie să fie în concordanţă cu învăţătura Sfintei Evanghelii şi în unitate cu toată
Biserica lui Hristos. Numai atunci biserica din locaşul de închinare şi biserica de acasă vor fi la unison,
aducând prinos de mulţumire şi de recunoştinţă Aceluia care ne-a vindecat de rănile păcatului, Aceluia
care ne-a salvat de la veşnica pieire şi, nu în ultimul rând, Aceluia care este cu noi şi va rămâne cu noi
până la sfârşitul veacurilor. Şi doar într-o astfel de sfântă armonie şi unitate noi vom putea cânta frumos:
„Recunoştinţa noastră/ să strige-n lung şi-n lat,/cu slava Lui, cu slava Lui, cu slava Lui să umplem /
pământul ne-ncetat.”

Amin.