Episcopia Slatinei si Romanatilor

Parohia Gropsani – “Sf. Ierarh Nicolae”

Lucrare

cu tema:
Cum ne putem imbunatati pastoratia, folosindu-ne de vizitele pe care le
facem credinciosilor in perioada Sfintelor Sarbatori ?

Preot Paroh:
Condescu E. Marian-Cătălin

2017
 Dupa cum cunoastem, preotul este considerat in primul rand ca fiind continuatorul
intreitei slujiri a Mantuitorului nostru Iisus Hristos, conform slujirii sale, avand la baza
slujirea invatatoreasca, sfintitoare sau arhiereasca precum si pe cea imparateasca sau
conducatoare.
Astfel, prin harul primit de la arhiereu prin Sfanta Taina a Preotiei, precum si prin
trimiterea sa in parohia unde a fost hirotonit, preotul trebuie sa indeplineasca aceste
trei slujiri care mai sunt cunoscute de catre Sfintii Parinti ca si laturi ale lucrarii
pastorale, avand clara convingere ca slujirea sa nu este de la oameni, ci de la insasi
Dumnezeu, si anume ca “slujirea sa este arta artelor si stiinta stiintelor”, iar de slujirea
sa depinde atat mantuirea lui cat si a parohiei din care face parte.
Totusi, pentru a putea vorbi despre o lucrare pastorala deplina a preotului, lasand
deoparte in special pregatirea sa teologica, trebuie cunoscuta special parohia, a
membrilor acestora si nu in ultimul rand a problemelor cu care acestia se confrunta,
lucruri care pot fi observate si invatate in special prin vizitele pastorale realizate in
casele acestora sau in diversele locuri unde credinciosii isi desfasoara activitatea de zi
cu zi.
Aceste vizite depasesc caracterul eclesial, fiind mai mult unul pastoral liturgic,
prin indeplinirea unor responsabilitati cu prilejul unor anumite sarbatori sau perioada
din parcursul anului bisericesc, iar in alte cazuri ducand chiar la realizarea unor
proiecte sau planuri, care au la baza un caracter filantropic sau chiar administrativ-
gospodaresc.
Asadar, in afara slujbelor de la biserica din perioada Craciunului, putem spune ca
preotul realizeaza “misiune prin comuniune”, intalnirea cu crestinii realizandu-se inca
din timpul postului in scaunul de spovedanie si continuandu-se prin mersul cu icoana
iar apoi cu Botezul. Din punct de vedere liturgic, traditia icoanei este o slujba in afara
zidurilor bisericii, luand exemplul crainicului din vechime, care anunta intreaga

2
faptura si tot locul cu pricina, o veste mare, in cazul nostru, Dumnezeu se face om,
ramanand insa Dumnezeu.
Icoana dinaintea Craciunului isi are randuiala inca din primii ani ai erei crestine,
din primele secole ale crestinismului, cand Nasterea Domnului si Boboteaza se
sarbatoreau impreuna la data de 6 ianuarie. Sarbatoarea Epifaniei sau a Aratarii
Domnului, cum erau denumite cele doua mari praznice, s-a sarbatorit pana in anul
379, perioada cand Craciunul a inceput a se sarbatori la data de 25 decembrie.
Umblatul cu icoana inaintea Craciunului era considerata o frumoasa slujba
misionara, preotii considerand ca aveau mareata datorie de a anunta nespusa dragoste
a lui Dumnezeu fata de om. Aceasta vizita nu trebuie transformata sau folosita in
special pentru a strange contributia benevola anuala a credinciosilor, deoarece in acel
moment accentul acesteia nu mai cade pe actul religios sau liturgic, ba din contra,
acesta ajunge pe cel financiar sau economic, ajungand astfel la cuvintele rauvoitorilor
care spun ca acest “umblat”, a fost introdus pentru bani.
Trebuie explicat credinciosilor semnificatia umblatului cu icoana si cu botezul,
astfel inlaturand orice mentalitate sau speculatie gresita ca preotul vine pentru bani,
intrucat nici icoana nici Botezul nu este cersetorie, iar pe de alta parte, Biserica
Ortodoxa se intretine si viaza prin insasi daniile credinciosilor.
Prin randuiala sfintirii caselor, le incredintam pe acestea purtarii de grija a lui
Dumnezeu, deoarece casa nesfiintita este ca si omul nebotezat, vulnerabil lucrarii
diavolului, astfel inca din primele zile ale anului, preotul merge la casele
credinciosilor si vestesc minunea Botezului Mantuitorului nostru Iisus Hristos.
Pe langa vestirea acestui act al Botezului Domnului, preotii binecuvinteaza si
sfintesc casele credinciosilor prin stropirea cu apa sfintita. Nu este intamplatoare
folosirea apei in actul de binecuvantare si sfintire a caselor, apa, ca element
fundamental al creatiei, este asociata, pe langa curatirea corpului uman si a diferitelor

3
lucruri materiale si lucrarii de curatire spirituala, de spalare a pacatelor si de renastere
la o noua viata in Biserica intru Hristos.
Apa sfintita poarta in ea puterea curatitoare si sfintitoare a harului dumnezeiesc. La
slujba de sfintire a apei, preotii se roaga ca: "apa aceasta sa se sfinteasca cu puterea, cu
lucrarea si cu pogorarea Sfantului Duh", "pentru ca sa se pogoare peste ea lucrarea cea
curatitoare a Treimii celei mai presus de fire", pentru ca apa sa fie "izvor de
nestricaciune, dar de sfintenie, dezlegare de pacate, vindecare de boli, diavolilor
pieire, indepartare puterilor celor potrivnice, plina de putere ingereasca". Preotii se
roaga de asemenea, ca "sa se dea celor ce se vor atinge de dansa si se vor stropi si o
vor gusta: sfintire, sanatate, curatire si binecuvantare".
Vizita slujitorior Bisericii la casele credinciosilor are si un scop pastoral-misionar.
Sarbatoarea Bobotezei reprezinta un prilej aparte, deosebit, am putea spune, pentru ca
fiecare dintre preoti sa-si viziteze credinciosii, pe langa alte vizite pe care le fac in
cursul anului bisericesc. Aceasta vizita este de fapt sfintirea caselor, a familiilor , a
locurilor in care fiecare dintre credinciosii nostri isi petrec mare parte din viata. Este
un moment pe care credinciosii il asteapta cu o mare bucurie, avand in sufletul lor
credinta ca prin aceasta primire a preotului se primeste de fapt Biserica lui Hristos.
Fiecare casa devine un Iordan al Botezului si al Epifaniei Domnului.
Pentru ca aceste vizite sa isi indeplineasca scopul pastoral, trebuie respectate
cateva conditii. In ceea ce priveste „umblatul cu icoana” aceasta vizita trebuie facuta
de preoti si de diaconi insotiti de cantareti si nu de cantareti, de copii sau tineri asa
cum se mai obisnuieste pe alocuri, intrucat ea are un pronuntat continut liturgic,
preotul purtand epitrahilul, iar diaconul orarul, cantandu-se troparul Nasterii
Domnului, ceea ce face ca acest moment sa fie unul al rugaciunii. Daca aceasta vizita
ar fi facuta de cantareti sau copii, nu mai putem vorbi de o vizita pastorala, preotul
fiind pastorul comunitatii, in acest caz sensul acestui moment pierzandu-si simtitor
semnificatia.

4
 Totodata, vizitele nu trebuie facute pentru bani, iar problemele financiare ale
parohiei trebuie rezolvate cu alt prilej, incercand sa nu afectam sensul profund
religios-pastoral al acestor vizite, iar atat in cazul vizitei pastorale de Craciun, cat si in
cel al vizitei care se face pentru botezarea credinciosilor, preotul trebuie sa pastreze o
atitudine solemna, in care sa se poata observa cu usurinta ca acestea sunt acte
liturgice, momente de binecuvantare si de rugaciune, evitandu-se manifestarile care ar
putea prejudicia sensul autentic, religios si pastoral al acestor vizite pastorale.
Astfel putem concluziona ca toate aceste vizite pe care preotul le infaptuieste,
dincolo de scopurile liturgico-pastorale pe care le presupun, reprezinta o prezenta
necesara a slujitorului lui Hristos, a preotului, in mijlocul credinciosilor sai, ceea ce
inseamna de fapt prezenta lui Dumnezeu alaturi de oameni. Astfel, preotul are
posibilitatea sa se apropie de credinciosi, sa le cunoasca problemele si nevoile lor
spirituale, bucuriile si necazurile lor, vizitele pastorale oferindu-i posibilitatea de a-i
instrui pe credinciosi in adevarurile de credinta si cele morale.