UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

Facultatea de Teologie Ortodoxa

Master – Misiune si Pastoratie

Lucrare de seminar la disciplina Literatura Postpatristica

Nichita Stithat – Despre Suflet

Despre crearea ingerilor, a lumii vazute si nevazute, crearea omului, fiinta
sufletului si starea lui dupa moartea trupului

Masterand:

Pr. Condescu E. Marian-Catalin

Craiova
2013
 I. Introducere

Despre viata Sfantului Nichita, cel care poarta si numele de “Stithatul” nu

se cunosc foarte multe lucruri, deoarece, spre deosebire de Sfantul Simeon Noul
Teolog a carui ucenic acesta a fost si a carui biografie a realizat, Cuviosul
Nichita nu detine nici o biografie, nimeni nescriindu-i viata. Totodata putem
obtine niste date biografice destul de importante chiar din biografia Sfantului
Simeon, cum ar fi stabilirea anului nasterii sale, folosindu-ne de mentiunea din
Viata Sfantului Simeon, conform careia, in anul mortii acestuia, respectiv anul
1022, lui Nichita abia incepuse sa-i apara puful barbii, deci, varsta estimativa a
Cuviosului este de vreo 17 ani, rezultand faptul ca s-a nascut in jurul anului
1005.
In alte cazuri, acesta ne informeaza in biografia realizata, ca a intrat in
Manastirea Studion la varsta de 14 ani, pe la anul 1019, si ca a stat in legatura
foarte apropiata cu Sfantul Simeon cu 2-3 ani inaintea mortii acestuia. Pe la
vremea aceea, fostul egumeon de la manastirea Sfantul Mamas, desi era
reabilitat de catre patriarh, vietuia la Manastirea Sfanta Marina, unde compunea
“Imnele iubirii dumnezeiesti”, pe care le dadea lui Nichita spre a fi copiate, iar
tot Sfantului Nichita ii dadea si sarcina de a-i edita lucrarile si scrierile, sarcina
care avea sa fie neglijata de catre acesta, pana cand Sfantul Simeon, care il si
incredintase cu aceasta importanta tema, ii apare intr-o viziune dupa 13 ani de la
trecerea sa la Domnul, adica in anul 1035 si il mustra.
In ceea ce priveste scrierile Sfantului Nichita Stithat, unele au caracter
polemic, altele aghiografic, altele teologic cu o accentuata nota duhovniceasca,
iar altele au cuprins liturgic. Pe langa scrierile sale, mai trebuie adaugate si
scrisorile sale.
Astel, literatura bizantina starnind interesul oamenilor in ceea ce priveste
discutia dintre idei si probleme legate de vesnicie, dar si cu aspecte legate de
urmarirea nelinistii omului medieval privind alegerea drumului catre
desavarsire, apar personalitati cum ar fi Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul
Ioan Damaschin si Sfantul Simeon Noul Teolog, care punand amprenta asupra
gandirii bizantine privind “isihia” sau contemplarea pacii inainte lui Dumnezeu,
impartasesc si difuza prin intermediul Cuviosului Nichita Sthithat, invataturile
acesturile.
 II. Cuvant despre suflet, despre crearea lumii vazute si
nevazute si in special a omului.

Lucrarea “Despre suflet” a lui Nichita Stithat reprezinta lucrarea-cheie

legata de intelegerea unor teme care au preocupat pentru foarte mult timp
intelepciunea bizantina, cum ar fi crearea ingerilor, a lumii vazute si nevazute,
crearea omului, precum si fiinta sufletului si starea sufletului dupa moartea
trupului. Aceasta incepe printr-o scrisoare adresata catre “Singhelul si
Hartofilaxul Coronidei, de la Nichita si cel mai batran din manastirea Studion,
care se mai numeste si Stithat”, care se termina cu adresarea “Sa ai pace,
binecuvantate episcope al meu.”
In inceputul lucrarii sale, Cuviosul Nichita Stithat ne vorbeste despre ce
inseamna “dupa chipul” si “dupa asemanarea” lui Dumnezeu si cum omul
participa atat la creatia vazuta cat si nevazuta, unind cele doua poluri opuse, cele
pamantesti cu cele mai presus de lume, fiindu-i daruit un ipostas. Ni se prezinta
ulterior crearea ingerilor si inzestrarea acestora cu “lumina cea de a doua”
pentru a-L sluji si a deservi la savarsirea voii Sale, ba mai mult, pentru a
supraveghea si drumul oamenilor, care au fost creati “dupa chipul” lui
Dumnezeu.
Ingerii sunt considerati ca fiind cea de-a doua lumina, stralucirea lor
provenind de la Stapanul luminii, iar din simplul motiv ca toti au fost creati prin
Cuvantul dumnezeiesc din nimic si au devenit astfel desavarsiti prin
binecuvantarea Sfantului Duh, importanta, lumina si harul dumnezeiesc cu care
au fost inzestrati provenind de la Creatorul lor, ei sunt si prima faptura creata si
facuta cu intelepciune, fiind ziditi din nimic.
 Dupa facerea ingerilor, Dumnezeu a creat in acelasi fel, adica din nimic si
lumea materiala, in timp ce o alta parte a creat-o din materiile care deja existau,
adica cerul, pamantul, aerul, focul si apa. Aceste materii existau deja,
nemaifiind vreo alta materie asemanatoare lor.
Ulterior, ni se exemplifica aparitia animalelor, a plantelor si semintelor,
care au fost si ele create din ceva care deja exista inainte, din materia respectiva,
conturul cerului care este sferic, el fiind asemanat cu un copas sau cu un staul
unde vor sta toate cele facute de Dumnezeu. Apoi a facut taria, granita
despartitoare intre cele doua ape, cea de deasupra tariei si cea de sub tarie, aerul
si focul, intai focul deoarece este un element mult mai usor fata de celelalte si se
inalta mult mai repede, dupa care intr-un al treilea cer a intins aerul, pentru ca
pasarile cerului sa zboare prin el si ca noi sa il respiram. Aerul este un element
foarte subtire, umed si cald, cauza pentru care noi il respiram, cauza glasului
nostru, fiind incolor, curat, transparent, motivul pentru care noi vedem, auzim si
mirosim.
In ziua cea de a patra a facut lumina, pe cea mare si pe cea mica, pentru a
putea distinge ziua de noapte, iar tot in acest univers a creat diferite feluri de
animale si plante, impartite in cele cu si cele fara simturi, cele care reactioneaza
si care nu, cele care isi schimba infatisarea si cele care raman neinfatisate. Toata
creatia expusa a fost plamadita folosind materia de lucru a celor patru elemente
existente mai inainte, focul, apa, aerul si pamantul, facand din amestecul lor un
aluat indivizibil care continea elemente bune si de calitate, elemente straine cu
totul unele de altele.
In ultimul rand, dorind ca dupa toate aceste creatii sa mearga mai departe,
Dumnezeu a creat ceva si mai minunat, care sa zideasca trasaturile gandirii Lui
si dincolo de simturi, dar si trasaturile irationale pe care le are fiecare fire zidita.
Astfel, Dumnezeu a facut pe om, luand insusirile uscaciunii si ale frigului din
pamant, plamandind fierea, din apa a luat insusirile frigului si ale lichidului,
facand saliva, din aer dupa cea a luat insusirile lichidului si ale caldurii a dat
culoarea sangelui, din foc a facut pe cele ale caldurii si ale uscaciunii, a dat
fierei culoarea galbena, din plante a folosit insusirile cresterii si ale hranirii, din
animalele irationale a luat punerea in aplicare a simturile si de a-si schimba
pielea, iar din natura neinsufletita a pietrei a folosit insusirile de cimentare si de
durabilitate ale acesteia, folosind totodata si firea rationala, mentala,
nestricaciunea si chiar nemurirea primei sale creatii, adica a ingerilor.
Si sufland Dumnezeu, a dat suflare de viata, realizand acest suflet
imaterial, netrupesc, rational si nemuritor, dar nu l-a creat din propria-I fiinta,
deoarece ne spune Cuviosul Nichita Stithat ca acest lucru ar fi deja o blasfemie
sa gandim astfel, ci din propria-I putere a creat esenta, sufletul rational, viu si
gandit de Acesta, care la randul lui este alcauit din patru elemente, ratiune,
barbatie, dreptate si intelepciune.
Prin aceasta amestecare, a creat Dumnezeu o faptura nemaintalnita pana
atunci, care se misca la granita din rational si simtitor, care are trup dar insa si
suflet, fara insa a crea mai intai o fire si ulterior pe cealalalta, ca in situatia
cauzei si a efectului, realizandu-se unirea ipostatica a celor doua, fara a se
amesteca intre ele, adica firea rationala a sufletului cu firea stricacioasa a
trupului. Vazand frumusetea fapturii create, i-a daruit Sfantul Duh pentru a
putea cunoaste cele deja existente, pentru a avea rabdare si a putea intui,
deoarece fiind o singura persoana “dupa chipul si asemanarea” Acestuia, omul a
devenit un suflet viu, avand inauntrul sau multe puteri si insusiri, ca un mic
“dumnezeu” pe pamant si stapan absolut al acestuia. Pe acest om, Dumnezeu l-a
facut lipsit de rautate, sincer, lipsit de curiozitate, fara viclenie, griji, tristete,
plin de virtuti si bunatati, diferit total de celelalte fapturi, mai bun si mai presus
de toate, vazut, rational, muritor dar totodata si nemuritor, pentru a putea fi
stapan absolut al propriei vointe si persoane.
 III. Scopul divin al crearii omului si planul lui Dumnezeu
pentru suflet.

In acest subcapitol, ni se expune crearea omului din doua ousii, sau

elemente esente, adica cea a trupului si cea a sufletului, acesta fiind si scopul
divin al crearii omului. Ulterior autorul ne explica ce inseamna “dupa chipul” si
“dupa asemanarea” lui Dumnezeu si care este esenta sufletului, sau “ousia”.
“Dupa chipul” lui Dumnezeu este ceva vazut inauntrul nostru, iar la fel
cum Dumnezeu are trei ipostasuri si-L adoram ca Tata, Fiu si Duh Sfant, tot asa
si faptura care El a creat-o se constituie din trei parti, suflet, minte si parte
rationala, fiind un singur ipostas si-L adora pe Dumnezeu in cele trei ipostasuri.
Mintea si rationalul sunt trasaturile sufletului, care nu are trup, este dumnezeiesc
si rational, elemente care exista mai inainte de veci, sunt de o fiinta si nu sunt cu
putinta sa se dezlipeasca intre ele.
“Dupa asemanarea” lui Dumnezeu, sunt sensurile de dreptate, adevar,
mila, compasiune si iubire de oameni. Asadar, cei care le pun in aplicare si
pazesc aceste sensuri, numai acestora li se arata in intregime sensul de “dupa
chip” si “dupa asemanare”, adica in modul lor natural, dar ceea ce priveste
importanta lor sunt mai presus de animalele irationale. Sufletul in esenta lui,
este simplu, fara trup, viu, nevazut, nu putem sa-l vedem in nici un fel cu ochii
trupului, ci numai cu mintea si ratiunea, locuieste insa intr-un trup material,
stricacios, caruia ii da viata, miscare, crestere, simturi si posibilitatea de a se
inmulti.
Partea cea mai curata a lui se gandeste la Creatorul care I-a daruit
posibilitatea de ratiune, din fire este independent, are vointa si posibilitatea de a
transforma dorinta lui in fapta, se misca de la sine, mai exact ii place sa se
miste, fiind faptura alcuiva.
Sufletul a fost creat de Dumnezeu intr-un mod asemanator oarecare cu
faptura vazuta si simtitoare, adica din cele patru elemente expuse anterior si din
cele ale virtutilor generale, cu ajutorul intelepciunii, al barbatiei si al cumpatarii,
dar si cu ajutorul celor trei parti generale si puteri, adica cele ale mintii, gandirii
si ale dorintei. Si daca Dumnezeu, cu ajutorul Cuvantului Acestuia, l-a creat pe
om, intregind in acest fel lumea, i-a daruit acestuia putere, harul Preasfantului
Duh, pe de o parte pentru a se misca fara sa se opreasca, acesta fiind o harisma
fireasca dintre cele care i-au mai fost date, pe de alta parte, pentru a reprezenta
un intreg indivizibil fara ca vreodata sa se poata imprastia, Dumnezeu creandu-l
pe om ca un intreg armonios, duh si suflet, asa cum dealtfel a spus si David:
“Cu cuvantul Domnului, cerurile s-au intarit si cu duhul gurii Lui toata puterea
lor”
Pentru ca sufletul a fost creat din aceste doua puteri contradictorii si
insusurile celor doua firi s-au unit intr-un singur ipostas, asa incat sa nu se
amestece intre ele, iar pentru ca o parte a lui este rationala iar alta irationala,
care se mai numeste si pasiva, fiindca este influentat de diferite ispite si lucruri
venite de afara, din aceste motive, acesta se divizeaza in trei parti, parti din care
a fost alcatuit ca o parte compusa ce este, adica rationala, care se numeste si
minte, dintr-o parte de memorie si o parte doritoare.
Abaterea sufletului de la destinatia lui se datoreaza din preocuparea de
lucrurile pamantesti, omenesti si trecatoare, tot in acelasi fel si dorintele se
indreapta spre a savarsi nedreptatea, precum si a multor altor motive care
insotesc cele trei ganduri generale ale patimilor, insa sufletul poate sa se
elibereze de acestea si sa se indrepteze si sa revina la locul lui firesc de mai
inainte.
Atunci cand sufletul decide sa se pocaiasca si sa urmeze drumul virtutii si
dupa o judecata dreapta decide sa se intoarca la locul lui firesc si randuit de
Dumnezeu, din acel moment incepe decis sa urce pe drumul care duce la cer,
fara a permite sa se inchida pleoapele ochilor trupului, nici sa atipeasca si in
general sa nu se odihneasca deloc, asa incat prin eforturi dureroase si multe
lacrimi sa poata gasi o poarta sa intre intr-un loc imparatesc pentru a se odihni si
pentru a nu fi tulburat de ispite, intrand in locul sfant al cunoasterii lui
Dumnezeu.
 IV. Concluzii

In adevaratul sens al cuvantului, lucrul fara fundament este acela care nu

exista, dar se poate vedea prin anumite insusiri diferite, existente diferite si
ipostasuri, exact asa cum se intampla cu chipul nostru si cu firea fiecarui om.
Aceasta fire singura nu are sens, dobandeste insa sens cand devine chipul
omului cum ar fi a lui Atanasie, al lui Meletie sau al lui Chiriac scriitorul de aur.
Asadar, Cuviosul Nichita Stithat ne expune in cartea sa exponential
crearea lumii nevazute, a lumii vazute, a omului si diferite sfaturi spre
dovandirea vietii vesnice. Crearea lumii este prezentată pe linia concepţiei
creştine, legată de cele trei perioade în care s-a făcut creaţia. În ceea ce priveşte
crearea omului, Nichita Stithat inserează teorii de la Aristotel şi filosofii
presocratici, legate de cele patru elemente, afirmând că elementul uscat şi cel
rece pe care le deţine omul se datorează pământului, elementul uscat şi cel cald
se datorează focului, elementul cald şi cel rece se datorează aerului şi cel lichid
şi rece se datorează apei. Sufletul omului a fost creat din patru virtuţi: din
cumpătare, curaj, înţelepciune şi dreptate. Firea omului, alcătuită din două părţi,
poate fi asemănată într-o oarecare măsură cu cele două firii ale lui Hristos.
Sintagma „Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”
subliniază învecinarea cu Dumnezeu şi arată că omul are menirea de a-şi depăşi
rădăcina lui biologică şi de a merge mai departe îndumnezeindu-se.
Urmând învăţăturii Sfântului Ioan Damaschin legate de îndumnezeire,
autorul atinge şi subiectul legăturii dintre suflet şi trup, afirmând unitatea de
nezdruncinat dintre acestea. Sufletul are prioritate în faţa trupului şi prezintă o
mişcare dublă: fie spre desăvârşire, fie înspre stricăciune şi moarte. Oricare
dintre aceste căi va fi aleasă de suflet, trupul va rămâne însoţitorul credincios al
acestuia.
Ultima parte a cărţii tratează despre moartea omului, arătând că drumul
virtuţii şi al răutăţii reprezintă lupta aprigă a trupului şi a firii nemateriale sau
echilibrul care formează drumul moral al omului înspre desăvârşire, prin
procedeele de curăţire, de luminare şi comunicare duhovnicească cu destinaţie
dumnezeiască. Locul unde sufletele se odihnesc după moarte este ori raiul, ori
iadul. „Pentru că sufletele păcătoşilor sunt vinovate şi condamnate, acolo unde
sunt ele în iad, acestea stau în nişte locuri întunecate, înfricoşătoare şi lipsite de
soare. Stau închise în continuu ca într-o temniţă, găsindu-se într-o stare de
mâhnire, tristeţe şi suspinuri dintre cele mai grele, în timp ce memoria lor reia
astfel şi prezintă din nou faptele lor fără nici un ascunziş, exact aşa cum au fost
înfăptuite în viaţă… De partea cealaltă sufletele drepţilor, pentru că s-au
împrietenit cu Dumnezeu şi conversează cu îngerii, stau pline de bucurie şi
fericire în locurile cele luminate ale puterilor celor cereşti, revenindu-le în
memorie toate faptele bune făcute de aceştia, dreptatea care i-a caracterizat cât
timp au trăit, educaţia lor virtuoasă, simţind astfel înăuntrul lor o bucurie
nespusă”