UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

Facultatea de Teologie Ortodoxa

Master – Misiune si Pastoratie

Lucrare de seminar la disciplina Drept Canonic Bisericesc

Diaspora Crestin Ortodoxa dupa secolul XX

Masterand:

Pr. Condescu E. Marian-Catalin

Craiova
2013
 Introducere

Inca din cele mai vechi timpuri, situatia pe care termenul “diaspora” o
reprezeinta si o defineste a reprezentat o foarte mare atentie si inca o foarte
mare importanta. Astfel, putem face referire la “diaspora” ca acel grup etnic
care se afla in afara granitelor unei tari de origine, inteles care a plecat de la
totalitatea comunitatilor evreiesti care erau dispersate sau imprastiate in urma
distrugerii Ierusalimului si ulterior alungarii populatiei de catre Nabucodonosor
al II-lea.1
Ulterior dupa Patriarhia Ecumenica si Patriarhia Moscovei, Biserica
Crestin Ortodoxa Romana detine cea mai numeroasa diaspora, ea constand in
peste 4 milioane de crestin-ortodoxi, intre care putem enumera si romanii din
jurul actualelor granite ale Romaniei. Inainte de primul razboi mondial, aceasta
diaspora romaneasca a fost condusa si structurata de cele doua Biserici
romanesti de atunci, cea din Vechiul Regat si cea din Transilvania, ulterior,
dupa Marea Unire din 1918, s-a realizat o unire unitara a diasporei romanesti.
Diaspora Bisericii Crestin Ortodoxe Romane a luat nastere in doua mari
moduri. Primul mod face referire la trasarea noilor frontiere dupa cele doua
razboaie mondiale, unde in afara granitelor Romaniei a ramas un mare numar de
romani, iar cel de al doilea mod este cel al emigratiei, realizata in mai multe
valuri, cele mai consistente fiind dupa anul 1990. Chiar si in perioada anilor
1948-1989, Patriarhia Romana a avut o foarte mare grija de romanii din
diaspora, chiar cu presiunile realizate de catre regimul comunist, iar sub
indrumarea Sfantului Sinod s-a facut o actiune ampla de reorganizare a
unitatilor din diaspora, fiind trimisi preoti si cantareti, ulterior amenajandu-se
spatii liturgice pentru credinciosii din afara granitelor.

1
Dictionarul Explicativ al Limbii Romane, editia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, 1998, p.276
 Istoricul evolutiei Diasporei Crestin Ortodoxe Romane

Ca urmare a caderii monarhiei in Rusia dupa Primul Razboi Mondial si a

instaurarii unui regim dictatorial ateu, milioane de rusi, greci, romani, bulgari de
credinta crestin ortodoxa, care faceau obiectul unor persoane simple cat si
intelectuale, au fost nevoiti de a pleca in exilul Occidentului, realizand
comunitati ortodoxe in diferite regiuni ale lumii, cum ar fi in principal Europa
Occidentala, in special in tari ca Germania, Elvetia, Austria, Marea Britanie,
Tarile scandinave, Italia si in special Franta.
Asadar, Parisul a devenit capitala emigratiei rusesti, iar bisericile care
erau construite inainte de anul 1920 au devenit parohii cu statut de Asociatii
Culturale, bazate pe legea promulgata in 1950. Primele controverse si dezbateri
intre diferitele Biserici Crestine Ortodoxe si Patriarhia Ecumenica au aparut
odata cu aparitia discutiilor legate de diaspora ortodoxa, in special in legatura cu
problema jurisdictiei si a autoritatii bisericesti. Aceste dezbateri au avut ca baza
canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic din anul 4512, unde Sfintii Parinti sinodali
au hotarat ca diaspora crestin-ortodoxa sa depinde in mod direct de Patriarhia de
Constantinopol, iar in baza acestui canon, Patriarhia Ecumenica a sustinut ca
toata diaspora ortodoxa ar trebui sa se afle sub jurisdictia ei, desi este cunoscut
faptul ca abia in anul 1921 Patriarhul Meletios IV Metaxakis a elaborat o teorie
a jurisdictiei universale pentru Constantinopol, iar pana in acel moment
Patriarhia Ecumenica neexercitand nici o autoritate asupra diasporei ortodoxe 3,
fiind in special prisa in jugul regimului comunist din Romania, nu au fost vazuti
tocmai bine.
Totodata, desi priza regimului comunist din Romania era mare, Patriarhia
s-a ingrijit in permanenta de diaspora din afara granitelor tarii, avand grija ca

2
CrestinOrtodox.ro, http://www.crestinortodox.ro/canoane/Canoane-Sinod/Canoanele-Sinodului-IV-
ecumenic/privilegiile-scaunului-constantinopol-diaspora-crestina-90363.html, in data de 15 mai 2013
3
Liviu Stan, Ortodoxia si diaspora. Situatia actuala si pozitia canonica a diasporei ortodoxe, “Ortodoxia” XB
1963, nr.1, pg.3
acestia sa beneficieze de toate nevoile lor in limba materna, presimtind ca
ulterior acestia aveau sa migreze intr-un val foarte mare in vestul Europei si
infiintarii de eparhii romanesti pentru acestia. Astfel Patriarhia s-a implicat in
viata de cult a crestinilor ortodoxi din diaspora, vazand acest lucru ca pe un
drept dar si ca pe o obligatie fata de “oile” sale4.
O unitate a Ortodoxiei nu este inteleasa prin subordonarea tuturor
diasporelor nationale asupra unui centru unic, care se arata neutru, ci din contra,
printr-o intelegere de durata, consultare, raspuns la problemele acestora,
cooperare si o responsabilitate din ambele parti, ele fiind necesare pentru
promovarea credintei crestine.
Principiile de organizare bisericească nu sunt aplicate abstract, ci, în
funcţie de situaţii concrete precum mişcările de populaţii şi evoluţiile
geopolitice, Biserica poate să creeze structuri noi de conducere care să
promoveze lucrarea pastoral-misionară. În astfel de cazuri, în conformitate cu
conştiinţa canonică a Bisericii, trebuie ca să se dea dovadă de coresponsabilitate
din partea Bisericilor locale în manifestarea comuniunii frăţeşti. Bisericile
Ortodoxe locale trebuie să promoveze o misiune adecvată provocărilor
contemporane şi trebuie să găsească cele mai bune mijloace pentru o cât mai
eficientă mărturie ortodoxă, atât în cadrul teritoriului canonic al Bisericilor
autocefale, cât şi în cadrul extrateritorialităţii canonice.
Principiul jurisdicţiei teritoriale şi cel al prezenţei unui singur episcop
într-un teritoriu canonic este unanim acceptat în Ortodoxie, dar nu ca
exclusivitate, ci ca modalitate de înfăptuire a misiunii. De aceea este necesară
identificarea celor mai eficiente mijloace pentru ca, în diversitatea
manifestărilor culturale şi lingvistice, ortodocşii din afara graniţelor Bisericilor
autocefale să primească o pastoraţie adecvată pentru o trăire autentică a
valorilor Ortodoxiei.

4
Prof. Arhid. Dr. Ioan Floca, Diaspora Ortodoxa si organizarea ei canonica, problema pe agenda Sfantului si
Marelui Sinod, “Revista Teologica”, LXXXiX 1996, nr.3-4, pp.218-235
 Majoritatea neînţelegerilor apărute între ierarhii ortodocşi din diaspora
sunt cauzate de lipsa de comunicare şi de strategie pastoral-misionară comună,
care să pună în prim plan unitatea în diversitate a ortodoxiei şi nu dorinţe de
stăpânire. Existenţa mai multor episcopi într-o regiune trebuie înţeleasă ca o
diversitate a mijloacelor de misiune, care se validează prin creşterea numărului
de credincioşi, iar folosirea în cult şi a limbilor ţărilor de reşedinţă, asigură o
armonizare a tradiţiilor şi o dezvoltare a unităţii ortodoxiei.5
Astfel, putem sublinia ca Patriarhia Romana in administrarea diasporei
sale, nu renunta nicidecum la randuielile canonice si nici nu afecteaza treburile
altor Biserici Autocefale, ci din contra, promoveaza valorile crestinismului in
intreaga lume si contribuie la dezvoltarea unitatii in diversitate, specific
ortodoxiei.

5
Pr. Prof. dr. Pacurariu, Marturii documentare privitoare la “Diaspora” romaneasca din Statele Unite la
inceputul secolului al XX-lea, “Revista Teologica”, LXXXIX, 1996, nr.3-4, pp.383-393
 Prezentare generala a diasporei crestin-ortodoxe

Diaspora este alcătuită din persoane care şi-au părăsit pentru diferite
motive ţările sau regiunile de origine, denumind totodată comunităţile nou
formate de către acestea în ţările de reşedinţă. Diaspora ortodoxă se referă, din
punct de vedere geografic, la acele regiuni ale lumii unde trăiesc creştini
ortodocşi care sunt în afara teritoriilor canonic acceptate ca făcând parte dintr-o
Biserică Ortodoxă autocefală sau autonomă.
Mulţi ortodocşi trăitori în Occident consideră că trăiesc ca popoare
"împrăştiate" prin alte părţi ale lumii, sub formă de "diaspora", dar păstrându-şi
specificul naţional şi bisericesc. Biserica învaţă însă că toţi creştinii care se află
în deplină comuniune de credinţă, dragoste şi slujire a Tainelor, trebuie să fie
acasă într-Una Biserică sobornicească şi apostolească în noile regiuni unde se
găsesc6.
Este adevărat faptul că majoritatea comunităţilor ortodoxe din afara
graniţelor teritoriilor canonice ale Bisericilor Ortodoxe autocefale s-au format
ca urmare a unor valuri de emigraţie din aceste ţări, aceştia dorindu-şi în mod
firesc să aibă propriile lor biserici şi preoţi slujitori acolo unde se aflau. Pe de
altă parte, pe măsură ce aceste comunităţi au prins rădăcini în locurile de
reşedinţă, iar Ortodoxia a început să fie din ce în ce mai bine cunoscută şi acolo,
mai mulţi localnici, creştini de alte confesiuni şi necreştini au îmbrăţişat
credinţa ortodoxă. Aceştia au fost integraţi în jurisdicţiile bisericeşti naţionale,
însă aplicarea termenului de diaspora pentru aceştia este complet improprie, ei
fiind creştini ortodocşi localnici.
În plus, odată cu trecerea generaţiilor şi date fiind căsătoriile mixte, mulţi
dintre creştinii proveniţi din familii de migranţi se "împământenesc" şi ei,
aparţinând nu doar culturii de origine a părinţilor şi bunicilor, ci şi culturii ţării

6
Idem, Diaspora romaneasca din trecut si astazi, “Deisis”, 1994, nr.1, pp.29-34
de reşedinţă. Şi pentru aceştia, folosirea termenului este în din ce în ce mai mare
măsură improprie.
Astfel, termenul de "diaspora" trebuie folosit cu precauţie atunci când se
discută despre situaţia comunităţilor ortodoxe din afara teritoriilor canonice ale
Bisericilor autocefale şi autonome recunoscute7.
Una din cele mai mari provocări în faţa Ortodoxiei din diaspora constă în
existenţa a mai multe jurisdicţii suprapuse, un fenomen care este împotriva
tradiţiei canonice a Bisericii Ortodoxe, care cere ca orice bucăţică de teritoriu
canonic trebuie să aibă doar un singur episcop. Patriarhia Ecumenică din
Constantinopol consideră, sprijinindu-se pe Canonul 28 al Sinodului de la
Calcedon care îi acorda jurisdicţia în "teritoriile barbare" interpretate de aceasta
ca fiind toate teritoriile care nu aparţin unor alte Biserici Ortodoxe recunoscute.
Această interpretare nu este recunoscută de celelalte Biserici Ortodoxe,
care consideră că termenul la care face trimitere canonul 28 se referea strict la
teritoriile aflate la graniţa jurisdicţională imediată8.
Principalele Biserici Ortodoxe autocefale au şi jurisdicţii extrateritoriale
pentru credincioşii aparţinând comunităţilor lor naţionale care trăiesc în alte ţări.
Jurisdicţii suprapuse există, în prezent, în America de Nord şi de Sud, Europa
Vestică, Asia, Australia, Oceania şi în multe insule din Pacific, dar şi în Estonia
sau Republica Moldova, care nu sunt însă comunităţi diasporice9.

7
Mit. Ioanis Zizioulas, Orthodox Diaspora in the Context of the Debates over Primacy, “Studii Teologice”, LXXXI,
2012, nr.1, pp.5-22
8
a se vedea mai multe în articolul despre Prerogativele Patriarhiei Ecumenice
9
Grigoris Papathomas, In the Age of Post-Ecclesiality, The Emerge of Post-Ecclesiological Modernity, in INTER-
Romanian Preview for Theological and Religious Studies, vol. II, 2008, nr.1-2, pp.40-54
 Diaspora crestin-ortodoxa in tarile din Europa Occidentala

Începând din secolul al XIX-lea, în mai multe părţi ale Europei s-au
constituit mici comunităţi româneşti, formate din negustori, meseriaţi, studenţi
etc. În perioada regimului comunist, zeci de mii de familii au părăsit ţara,
contribuind la creşterea acestor nuclee sau creând alte noi comunităţi. După 1989,
din nefericire, numărul românilor care şi-au părăsit ţara în căutarea unui trai mai
bun a sporit în mod de-a dreptul alarmant. Aşa se face că s-a simţit nevoia
înfiinţării de noi parohii româneşti alături de cele vechi. Dintre vechile parohii
româneşti amintim:

Franţa
Pentru numeroşi români stabiliţi la Paris s-a înfiinţat în 1853, din iniţiativa
arhimandritului Iosafat Snagoveanul (participant activ la Revoluţia din 1848), o
capelă ortodoxă românească, pusă sub jurisdicţia Mitropoliei Ungrovlahiei.
A avut un rol însemnat în strângerea legăturilor dintre refugiaţii politici din
Ţara Românească şi Moldova. Întrucât, după vreo 30 de ani, imobilul în care era
amenajată capela a fost demolat, în anul 1882 statul român a cumpărat o veche
biserică a dominicanilor, construită încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea,
situată în Cartierul latin (în apropiere de Sorbona); adaptată ritului ortodox pe
cheltuiala Statului român, aceasta funcţionează până azi.
Preoţii, de regulă monahi, erau trimişi din ţară; mulţi au ajuns arhierei sau
episcopi eparhioţi. Tot din ţară au fost trimişi şi diaconii, cântăreţii şi dirijorii
corului. Altă parohie a luat fiinţă, în 1983, la Strasbourg.

Germania
În 1858, pentru negustorii români din Leipzig, s-a sfinţit o capelă
românească, primul ei slujitor fiind arhimandritul Ghenadie Ţeposu; şi-a încetat
existenţa în 1881. Fostul domn Mihail Sturza al Moldovei a construit o biserică
în oraşul Baden-Baden, între anii 1864-1866; slujba s-a făcut la început în
greceşte. În 1882, ctitorul a pus biserica sub jurisdicţia canonică a Mitropoliei
Moldovei, care a trimis slujitori români (Iuliu Scriban, preotul Cicerone
Iordăchescu etc.). Cu timpul, în Germania s-au organizat mai multe parohii
româneşti, fiecare având şi câte un organ de publicitate: Hamburg (1975, cu
„Nădejdea”), Offenbach (1975, cu „Viaţa creştină”), München (1976, cu
„Renaşterea”), Salzgitter (1976, cu „Păstorul cel Bun”) etc.

Italia
S-au creat parohii la Milano, Torino, Florenţa, iar ulterior la Bari si Roma.
Alte parohii s-au înfiinţat după cel de-al doilea Război Mondial în Spania, la
Madrid, în Belgia, la Bruxelles si în Olanda, la Haga.
Toate parohiile amintite foloseau ca lăcaşuri de cult diferite biserici sau
capele puse la dispoziţie de comunităţile anglicane, luterane, vechi catolice sau
ortodoxe din oraşele respective; excepţia o constituia parohia Salzgitter, care şi-a
construit un lăcaş de cult propriu. Multe din comunităţile menţionate aici au fost
vizitate de patriarhii Justinian şi Iustin sau de alţi membri ai Sfântului Sinod.
Existenţa acestora a făcut necesară şi o organizare administrativ-canonică
superioară. Astfel, în anul 1954, fostul mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu,
refugiat în Occident, a hirotonit în Versailles, ca „episcop de Sevres”, pe
arhimandritul Teofil Ionescu, fost preot la biserica română din Paris, un timp
preot în Statele Unite şi Canada, luând naştere astfel Arhiepiscopia ortodoxă
română pentru Europa centrală şi occidentală, cu sediul la Paris.
 Diaspora crestin-ortodoxa in tarile din Europa Rasariteana

În statele învecinate – Republica Moldova are, din acest punct de vedere,

un statut aparte – există o numeroasă „diasporă” ortodoxă românească.
Patriarhia de la Bucureşti acordă gratuit fraţilor de peste graniţe obiecte şi cărţi
de cult, abonamente la revistele bisericeşti din ţară, calendare şi burse pentru
tinerii care doresc să studieze teologia în România.

Bulgaria
Biserica ridicată în anii 1905-1908, sfinţită abia în 1923 şi parohia
românească din Sofia, singura recunoscută în Bulgaria, depinde direct de
Patriarhie.

Ungaria
O biserică „greco-valahă” a existat la Pesta încă din prima jumătate a
secolului la XIX-lea, în ea a slujit preotul cărturar Ioan Teodorovici. Cu timpul,
a ajuns în stăpânirea exclusivă a grecilor, aromânii şi românii din viitoarea
capitală maghiară (funcţionari, meseriaşi şi studenţi, originari din Transilvania,
Banat şi Crişana) fiind nevoiţi să-şi amenajeze o capelă proprie.
Pentru credincioşii ortodocşi români rămaşi pe teritoriul Ungariei după
trasarea fruntariilor actuale, s-a constituit, în 1946, un Vicariat cu sediul la
Gyula, dependent de Episcopia Aradului; este organizat pe baza „Statului
organic” şagunian, cu un Consistoriu eparhial ca organ executiv, condus de un
preşedinte-vicar. Pentru cei peste 20.000 de credincioşi, organizaţi în 19 parohii
şi 2 filiale, cu 15 biserici şi 4 capele şi cu număr corespunzător de preoţi, în anul
1999 s-a înfiinţat o Episcopie ortodoxă proprie, cu sediul la Gyula, parte
componentă a Mitropoliei Banatului; În anul 2009, episcopia a fost trecută sub
dependenţa directă a Patriarhiei. În fruntea acesteia a fost ales episcopul Sofronie
Drincec, iar ulterior i-a urmat Siluan Manuilă din anul 2007.
 Serbia
Credincioşii ortodocşi români din fost Iugoslavie au rămas în atenţia ierar-
hilor din Transilvania şi Banat şi după 1918. Astfel, episcopul Iosif Bădescu al
Caransebeşului a vizitat parohiile româneşti de acolo în 1928, iar mitropolitul
Nicolae Bălan, episcopul Grigorie Comşa de la Arad şi prof. Silviu Dragomir au
fost la Belgrad şi Carloviţ, unde au încheiat o convenţie bisericească cu
Iugoslavia în anul 1933. În 1971 a luat fiinţă un Vicariat ortodox român, cu
sediul la Vârşeţ, având 3 protopopiate, Vârşeţ, Panciova şi Toracu Mic, cu 39
parohii şi filiale, un număr corespunzător de preoţi, mulţi pregătiţi în Institutele
teologice din Bucureşti şi Sibiu şi peste 60.000 de credincioşi.
Preoţii s-au organizat în „Asociaţia clerului ortodox român din provincia
autonomă Voivodina”, care editează foaia religioasă „Credinţa” şi „Calendarul
bisericesc”. Pentru credincioşii români din fostul vicariat românesc din
Voivodina, în 1997 s-a creat o eparhie proprie, anume Episcopia Daciei Felix,
recunoscută de autorităţile sârbe abia în 2009; din 2001, locţiitor a fost actualul
episcop, Daniil Stoenescu. În prezent, în Voivodina sunt 39 de parohii şi filii, cu
tot atâtea locaşuri de închinare, deservite de 25 de preoţi şi un diacon. Din 2006,
numărul protopopiatelor a fost ridicat la şase: Vârşeţ, Panciova, Torac, Biserica
Albă, Cuvin şi Alibunar. Clerul şi personalul deservent se întreţin din fonduri
proprii. Viitorii preoţii studiază la Seminariile şi Facultăţile de Teologie din
Timişoara, Caransebeş şi Arad.
 Concluzii

Comunităţile românilor din jurul graniţelor şi din diaspora reprezintă o

parte integrantă a poporului român. Pentru aceşti oameni, identitatea naţională
este un element de legitimare, mult mai important decât pentru cei care locuiesc
în ţară.
De aceea, unul din pilonii cei mai importanţi pentru prezervarea
identităţii naţionale – apartenenţa la credinţa ortodoxă – trebuie consolidat, atât
cu eforturile Bisericii-Mame, cât şi prin demersuri concrete din partea statului
român. Este important ca fiecare comunitate să primească asistenţă religioasă în
propria limbă, astfel că Patriarhia Română s-a preocupat în mod constant să
asigure românilor de pe toate meridianele un spaţiu pentru suflet, în care să
poată participa la slujbe în limba română, oficiate de un preot român, dovadă
situaţia diasporei ortodoxe astăzi.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la iniţiativa Preafericitului
Părinte Patriarh Daniel, preţuind mărturia creştinească şi românească a fiilor şi
fiicelor duhovniceşti care lucrează sau studiază în străinătate, în şedinţa sa de
lucru din 25-26 februarie 2009 a luat hotărârea ca, în fiecare an, prima duminică
după sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului să fie celebrată ca Duminica
românilor migranţi, această duminică fiind înscrisă în calendarul bisericesc la
rubrica Date Importante şi inclusă în programele liturgice şi pastoral-misionare
ale fiecărei eparhii.
Rostul principal al acestei duminici speciale este de-a spori dragostea
creştină şi conlucrarea frăţească, astfel ca munca sau studiul departe de ţară, în
străinătate, să nu devină îndepărtare sau înstrăinare spirituală între românii din
aceeaşi familie sau din aceeaşi parohie din România. Este cunoscut faptul că
mulţi dintre românii plecaţi în străinătate se întorc în România, în concediu, în
luna august.
 În acelaşi timp, prin mijloacele specifice, Biserica îşi manifestă grija
pentru nevoile spirituale şi materiale pe care le au cei rămaşi acasă, în România,
mai ales copiii, bătrânii, bolnavii şi săracii celor care, din cauza sărăciei
materiale sau din alte motive, au plecat în străinătate.
“Cultivând bucuria reîntoarcerii acasă, Biserica îndeamnă la rugăciune pe
toţi fiii ei duhovniceşti pentru ca cei aflaţi în această situaţie să-şi revadă familia
reunită cât mai curând cu putinţă”10.

10
Pr. Prof. dr. Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000, vol. 5, Editura ISBM al BOR,
Bucureşti, 2006, p. 254.
 Bibiografie

1. Floca, Ioan, Prof. Arhid. Dr., Diaspora Ortodoxă și organizarea ei

canonică, problemă pe agenda Sfântului și Marelui Sinod, în ”Revista
teologică”, LXXXIX (1996), nr. 3-4

2. Moraru, Pr. Prof. dr. Alexandru, Biserica Ortodoxă Română între anii
1885-2000, vol. 5, Editura ISBM al BOR, Bucureşti, 2006

3. Nicolae, Mit., Diaspora ortodoxa, în "Invierea", anul V (1994), nr. 2

4. Papathomas Grigorios, In the Age of Post-Ecclesiality. The Emergence of

Post- Ecclesiological Modernity, in INTER- Romanian Review for
Theological and Religious Studies, vol. II, 2008, nr. 1-2

5. Păcurariu, Mircea, Pr. Prof. Dr., Diaspora românească din trecut și

astăzi, în ”Deisis”, 1994, nr. 1

6. Păcurariu, Mircea, Pr. Prof. Dr, Mărturii documentare privitoare la

”Diaspora”românescă din Statele Unite la începutul secolului al XX-lea,
în ”Revista teologică”, LXXXIX (1996), nr 3-4

7. Stan, Liviu, Ortodoxia şi diaspora. Situaţia actuală şi poziţia canonică a

diasporei ortodoxe, în ”Ortodoxia”, XV (1963), nr. 1

8. Zizioulas, Ioanis, Mit., Orthodox Diaspora in the Context of the Debates

over Primacy, în “Studii Teologice”, LXXXI (2012), nr 1

9. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ediţia a II-a, Editura Univers

Enciclopedic, 1998