Curs 7: Formare duhovnicească (anul II P, 2013-2014, sem.

2)

Diaspora românească

Introducere. Comunitatea ortodoxă română în Europa după 1989 a ajuns la o extindere fără precedent datorită
numărului mare de români care au migrat - şi se amplifică an de an, fapt ce a determinat ca Sfântul Sinod al B.O.R să ia
atitudine - prin înfiinţarea nu numai de noi parohii - ci şi de Episcopii şi Mitropolii ortodoxe. Astfel, în prezent, pe lângă
structurile deja existente, Mitropolia Ortodoxă Română pentru Germania, Europa Centrală şi de Nord; Mitropolia
Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală şi Meridională, cu Episcopia Italiei, şi Arhiepiscopia Ortodoxă Română din
America şi Canada, s-au mai înfiinţat: Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord, cu sediul la Stockholm, Episcopia
Spaniei şi Portugaliei cu sediul la Madrid şi Episcopia Australiei şi Noii Zeelande cu sediul la Melbourne. Patriarhia
Ortodoxă Română a luat aceste decizii, conştientă fiind de faptul că „migraţia nu este un fenomen recent, ci o dimensiune
ce ţine de dinamismul persoanei umane. Aceasta face ca, de-a lungul istoriei omenirii, să întâlnim fie mişcări masive de
populaţii (cum ar fi invaziile popoarelor barbare), fie migraţii restrânse (la nivel de persoană sau de familie). Faţă de alte
etape ale istoriei, migraţia contemporană reprezintă un fenomen care se amplifică cu mare viteză, principalul motor al
acesteia fiind globalizarea”1.
Diaspora românească din spaţiul european a impus şi prezenţa unei biserici ortodoxe în Occident ce constituie un
act misionar într-un spaţiu marcat de secularizare unde a întâlnit creştini care nu pun accent pe problemele religioase şi
relaţia omului cu Dumnezeu, iar pronia divină nu este asumată, ci toate sunt atribuite puterilor omului care sunt dirijate
numai spre locul de muncă, câştig şi drepturi. Datorită şi acestei situaţii, relaţiile dintre semeni s-au răcit atât de mult,
încât s-a ajuns la un comportament al omului contemporan de-a dreptul diabolic: „moartea ta, viaţa mea”, iar familia
contemporană se degradează aşa de tare, încât nici un membru nu mai are recunoştinţă sau obligaţii faţă de celălalt.
Realităţi contemporane şi soluţiile oferite de Biserică. Membrii familiei tradiţionale, părinţii şi fiii trăiesc
despărţiţi, departe unii de alţii, mai mult ca nişte cunoscuţi decât ca rude de sânge, într-o independenţă totală,
chiar şi între soţi, care îşi organizează singuri viaţa. Scopul vieţii pentru fiecare individ european, indiferent de
vârstă sau sex, este să aibă la dispoziţia lui tot ce-şi doreşte spre satisfacerea tuturor necesităţilor pragmatice 2.
În acest spaţiu european românii au ocazia de a cunoaşte şi alte confesiuni, faţă de care pot să-şi definească mai
bine identitatea, iar localnicii au prilejul să cunoască tradiţia ortodoxă, fără să se afecteze relaţiile dintre confesiuni, se
observă două concepţii despre lume care definesc de fapt două culturi: apuseană şi răsăriteană. Astfel, s-a ajuns la „o
concepţie autonomă”, apuseană, care a promovat valul secularizarii, după care omul este liber să facă ceea ce vrea, pentru
că nu depinde de nimeni, aşa că „Dumnezeu nu mai are nici o semnificaţie spirituală pentru viaţa omului, iar lumea
secularizată în care trăim este dominată mai mult de valorile pământeşti şi trupeşti şi mai puţin de cele cereşti şi
sufleteşti”3, şi „o concepţie teonomă”, sau a credinţei, ortodoxă, aceea care afirmă prezenţa lui Dumnezeu în lume prin
energiile sale necreate.4

1
„Vestitorul Ortodoxiei”, Revistă de informaţie bisericească a Patriarhiei Române, Serie Nouă, anul I (XVIII), nr. 1 (415), ianuarie
2008, p. 24.
2
Konstantinos Karaisaridis, Biserica Ortodoxă în cadrul Uniunii europene. Abordare a problemelor liturgico-pastorale, în vol.
Lucrările conferinţei „Ortodoxia parte integrantă din spiritualitatea şi cultura europeană”, Editat de Consiliul Judeţean Braşov în
parteneriat cu M-rea Constantin Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, august 2004, p, 68.
3
Lidia Sima, Roxy Cassandra Madison, Vasile Sorescu, Integrarea României în UE – o viziune ortodoxă, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2007, p. 126.
4
Popescu Dumitru, Hristos, Biserică, societate, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 35-36.
1
 Românii din spaţiul european au dus cu ei mărturia tradiţiei ortodoxe şi învăţătura bisericii în lumea apuseană şi
au demonstrat că „Ortodoxia a păstrat un caracter laic, deoarece poporul în simplitatea lui este mai puţin sensibil la
ideologiile diferitelor perioade istorice, însă mult mai deschis faţă de problemele esenţiale şi pragmatice ale tuturor
epocilor. Pentru acest motiv şi prezentând elementele acestea simple, dar fundamentale ale tainei mântuirii, Ortodoxia
câştigă atenţia oamenilor tuturor epocilor”5.
Ortodoxia este veche, dar nu învechită, cum susţin unii. „Ortodoxia e considerată drept o forţă de întărire a
naţionalităţii”6 şi păstrează Tradiţia, o Tradiţie dinamică şi contemporană cu fiecare generaţie, răspunde la toate chemările
şi la problematica prezentului din viaţa bisericească sub toate aspectele ei şi oferă cadrul duhovnicesc pentru ajutorul
dumnezeiesc, prin care se realizează o viaţă normală, plăcută lui Dumnezeu şi oamenilor.
Biserica Română a fost alături de popor în toate perioadele sale istorice precum şi acum la începutul mileniului III
când promovează o comunicare autentică între Biserică şi creştinii români de pretutindeni, prin instituţiile eclesiale
înfiinţate şi înzestrate cu o dinamică ce pune în aplicare Evanghelia, ca pe cea mai înaltă expresie a umanismului . Această
mişcare de deschidere şi de reaşezare a activităţii pastorale şi de readucere în jurul Bisericii a românilor ortodocşi
împrăştiaţi în lume necesită eforturi consecvente din partea slujitorilor altarelor pentru apropierea şi crearea de punţi de
legătură între Orient şi Occident. Contactele şi colaborarea cu diferitele Biserici şi fundaţii creştine, ce au loc astăzi, ne
învaţă că „trebuie să căutăm libertatea de a fi diferiţi…, de a întreprinde diferite sarcini ale misiunii lui Dumnezeu şi de a
descoperi unitatea cuprinsă în diferenţele noastre” 7.
Creştinii ortodocşi români doresc convieţuirea în armonie având în vedere faptul că Ortodoxia a fost şi este
profund ancorată în spiritul tradiţional unitar şi ecumenic al vieţii creştine, doreşte împăcarea, nu absorbirea creştinilor de
alte Biserici şi este condusă de principiul unităţii în diversitate, cu respectarea tradiţiei fiecăruia, conştienţi fiind că „toate
religiile lumii cuprind un miez de învăţătură cu implicaţii umane şi sociale” 8. Parohiile ortodoxe române din diaspora
europeană sunt într-o comuniune de credinţă, de cult şi de administraţie bisericească cu Patriarhia Română, care militează
pentru soluţionarea problemelor sufleteşti ale românilor într-o manieră adecvată cu respectarea legilor statului respectiv
unde se află. Biserica noastră consideră că este de datoria ei să împlinească exigenţele actuale ale credincioşilor ei ca un
act sfânt cerut de însăşi învăţătura Mântuitorului care este pentru noi temelia şi izvorul, „Păstorul şi Păzitorul sufletelor
noastre” (I Petru 2, 25), ori unde ne-am afla pe mapamond.
Relaţia între Biserică şi poporul român a fost observată şi afirmată în urmă cu peste trei decenii de către Dr. Philip
Potter, Secretarul General al Consiliului Ecumenic al Bisericilor cu ocazia vizitei sale în România, între 19 iunie – 1 iulie
1975, când a răspuns la o serie de întrebări, printre care şi la aceea cu privire la: ce v-a impresionat cel mai mult în timpul
vizitei în Românie? Răspunsul este: „Cea mai bună impresie pe care o am este extraordinara apropiere a Bisericii de
popor, exprimată înainte de toate în Liturghie, unde poporul de diferite vârste, profesii şi pregătiri intelectuale se roagă
împreună.
Cultul pune la dispoziţia acestuia mediul pentru unitatea spirituală şi integrare culturală şi este un real
mijloc pentru extinderea activităţii culturale a Bisericii dincolo de hotarele ei. Prin bogăţia ei artistică şi simbolismul
estetic, ea devine o icoană în care cultura naţiunii primeşte dimensiunea sfinţeniei. Cult şi cultură converg în procesul
transfigurării. A fost pentru mine clar faptul că această apropiere a Bisericii de popor se datorează lucrării pastorale şi
influenţei spirituale a preoţilor care acordă mare atenţie vocaţiei lor de a fi preoţi ai tuturor credincioşilor” 9.
5
Ibidem, p.71.
6
Gheorghios D. Matallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, Traducere de Ioan I. Ică, Deisis, Sibiu, 2004, p. 152.
7
cf. Pr. Prof. Ioan Brie, Destinul Ortodoxiei, EIBMBOR, Bucureşti, 1989, p. 128.
8
Ibidem, p. 140.
9
Ibidem, p. 163.
2
 Vocaţia preoţilor ortodocşi români din comunităţile europene, şi nu numai, i-a îndrumat pe creştinii din
diaspora spre o viaţă religioasă autentică, românească, iar ca reprezentanţi oficiali ai Bisericii îi însoţesc în zonele
unde îşi desfăşoară munca pentru a-şi menţine sau a forma familia în Tradiţia Bisericii Ortodoxe care îşi „are
rădăcinile adânc înfipte în trecut, dar continuă să fie actuală şi vie. Trecutul nu poate fi socotit doar ca fiind al
morţilor şi nu poate fi omorât nici din viaţa popoarelor şi nici din viaţa oamenilor. De fapt, trecutul este prezentul
de ieri, iar prezentul este trecutul de azi”10.
Biserica mamă îi însoţeşte pe enoriaşii dezrădăcinaţi, de pe teritoriul altor state, unde au posibilitatea să
muncească şi să câştige bani pentru ei şi familiilor lor, dar nu numai în problematica vieţii spirituale, a nevoilor religioase,
ci prin aceasta indirect, neprogramat, se face şi menţine şi o educaţie patriotică românească la aceşti creştini emigranţi,
care şi-au părăsit patria, dar doresc să-şi păstreze sentimentul naţional.
Se constată că „popoarele europene încep să-şi nuanţeze afirmarea identităţii naţionale, căci se porneşte de la
ideea că interesul naţional al unui popor nu mai poate fi atins acum decât în armonie cu interesele naţionale ale celorlalte
popoare de pe continent”11. Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul ecumenic, a susţinut în plenul Adunării Parlamentare a
Consiliului Europei, la Strasburg, Franţa, în 22 ianuarie 2007 faptul că „Biserica se bazează pe sprijinul Consiliului
Europei pentru promovarea dialogului inter-religios şi a respectării drepturilor omului la nivel mondial, care reprezintă
una dintre priorităţile organizaţiei paneuropene”, iar cardinalul Paul Poupard, Preşedintele Consiliului Pontifical pentru
Cultură şi Dialog Inter-religios a afirmat la Vatican, tot în ianuarie 2007, că „dialogul interreligios nu este o modă, ci o
necesitate vitală, pentru că există strămutări de populaţii fără precedent. Trebuie mai întâi să-l cunoaştem pe celălalt
pentru a ajunge să înţelegem că un alt fel de a trăi şi de a gândi nu înseamnă o ameninţare; este un alt mod de a fi, ce
poate fi contemplat în mod pacific. Necesitatea deschiderii spre alte culturi, etnii şi religii, cerinţa de a-l cunoaşte şi de a-l
înţelege pe celălalt fără a ascunde sau a renega propria identitate - şi mai ales, fără a renunţa la propria conştiinţă
culturală, etnică şi religioasă sunt exigenţele celui de al III-lea mileniu creştin” 12.
Biserica Ortodoxă Română şi-a asumat exigenţele misiunii creştine afirmate de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I
care subliniază că „este nevoie de o îmbunătăţire a percepţiei lumii creştine despre lumea necreştină şi invers, iar liderii
religioşi nu pot nega realitatea şi nu se pot izola de restul lumii” 13, iar prin Episcopii români din diaspora europeană se
coordonează o conlucrare pastorală în spaţii mari, în dialog cu preoţii misionari pentru identificarea şi menţinerea
românilor ortodocşi în tradiţia bisericii-mamă, pentru a nu fi atraşi de alte credinţe sau tradiţii. Parohia şi cultul bisericii
păstrează ortodoxia tradiţională a românilor din diaspora europeană, care îşi pun nădejdea în pronia şi mila lui Dumnezeu .
La biserică enoriaşul merge pentru ca să fie în relaţie şi comuniune cu Dumnezeu şi tot aici imigrantul român are speranţa
că va realiza şi relaţia pierdută cu semenii.
Obţinerea unor locaţii pentru desfăşurarea cultului şi constituirea unei parohii a fost şi este încă o problemă
pentru diaspora românească, care deja a început să nu fie de dorită în unele ţări ale Uniunii Europene. Închirierea de
biserici sau capele romano-catolice sau protestante a fost o soluţie de moment, în care a fost acceptat un iconostas mobil,
de cele mai multe ori reprezentat de două icoane mari cu Iisus Hristos şi Maica Domnului, care nu satisfac decât parţial
exigenţele liturgice şi nevoile desfăşurării cultului. Preotul este obligat să ţină cont de programarea şi timpul pe care îl are
la dispoziţie pentru săvârşirea serviciului liturgic în locaşul respectiv. Datorită acestui fapt parte din tainele şi ierurgiile
bisericii se vor săvârşi în locuinţele creştinilor ca servicii ocazionale şi la cerere. Important şi de folos ar fi ca în asemenea
10
Mantzaridis Georgios I, Globalizare şi universalitate, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 37.
11
Lidia Sima, Roxy Casandra Madison, Vasile Sorescu, Integrarea României în UE – O viziune ortodoxă, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2007, p. 86.
12
„Vestitorul Ortodoxiei”, Anul XVII, nr. 393-394, 31 ianuarie 2007, Dialogul inter-religios şi intercultural în lume, p. 16.
13
Ibidem.
3
situaţii să se mai găsească timp şi pentru o catehizare a celor prezenţi, prin care să se promoveze conştiinţa parohială, de
enoriaş, frăţietatea şi comuniunea liturgică. Unele parohii au reuşit să-şi realizeze chiar şi o şcoală parohială, cu ore de
religie pentru copii sau de istorie şi geografie a României, iar de marile sărbători preotul organizează serbări religioase
după tradiţiile româneşti, ori în alte, este realizată o foaie religioasă cu rublici speciale pentru cateheză, informaţii
parohiale şi sociale, toate în sprijinul vieţii emigrantului 14.
Pastoraţia imigraţiei, în general, şi procesul catehizării pentru menţinerea vieţii bisericeşti în diaspora românească
din Europa se realizează cu mari sacrificii, mai ales la început - „în primul an de misiune nu aleargă credincioşii după
preot, ci preotul după credincioşi” 15, iar după constituirea parohiei misiunea rămâne tot „preotul după credincioşi”, cu tact
pastoral pentru a-l menţine şi îndruma în tradiţia ortodoxă.
Concluzii. Rămân însă prezente, în diaspora, dificultăţile de fond invocate la Adunarea Generală a Consiliului
Ecumenic al Bisericilor de la Cambera din 7-20 febr. 1991 unde se precizează: „Ortodocşii atrag atenţia în declaraţia
comună aspra faptului regretabil de a asista la pericolul pierderii integrităţii credinţei, care trebuie evitat în dialogul cu
alte religii. Ei menţionează, de asemenea, imposibilitatea de a substitui «un spirit privat, spiritul lumii sau alte spirite,
Duhului Sfânt, care purcede de la Tatăl şi rămâne în Fiul». Cu tot respectul datorat culturilor locale şi naţionale, pentru
noi rămâne inacceptabilă invocarea spiritelor «pământului, aerului, apei şi vieţuitoarelor mării» ca ispostaze ale Duhului
Sfânt - sau invocarea Duhului «fratelui Iisus» alături de celelalte jertfe ale istoriei, fără nici o precizare referitoare la
calitatea de unic Mântuitor şi Fiu al lui Dumnezeu” 16.
Teologul Mircea Basarab adaugă că „La Cambera încă şi după aceea s-au adăugat şi alte voci sau organizaţii
creştine, care şi-au manifestat solidaritatea cu declaraţia ortodoxă” 17.

14
„Vestitorul Ortodoxiei”, Anul I (XVIII), nr. 1 (415) ianuarie 2008, Migraţia – un fenomen care se amplifică, p. 33.
15
Ibidem.
16
Im Zeichen des Heiligen Geistes. Bericht aus Camberra 91, Ofizieleer Bericht Ocumnenischer Rat der Kirchen, Verlag Otto
Lembeck, Frankfurt am Main 1991, p. 280-282, sub titlul Uberlegungen orthodoxer Teinehmer, apud Mircea Basarab, Biserica şi
neamul în diaspora, Editura Limes, Cluj, 2001, pp. 104-105.
17
Micea Basarab, op. cit, p. 104.