Teologie Fundamentală

A I sem I

pr.conf.univ.dr. Alexandru Buzalic

Bibliografie:

Bibliografie obligatorie:
Catehismul Bisericii Catolice, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti,
Bucureşti, 1993.
Conciliorum Oecumenicorum Decreta, Edizioni Dehoniane Bologna, Bologna, 1991.
Renzo Lavatori, Dumnezeu şi Omul – O întâlnire mântuitoare. Revelaţie şi
credinţă, traducere din lb. italiană de Alexandru Buzalic, Galaxia Gutenberg, 2009.
Francesco Lambiasi, Teologia Fundamentală. Revelația, Editura Presa Bună, Iași
1994.
Vasile Suciu, Teologia Dogmatică fundamentală, vol. I: Apologetica creştină, Ediţia a
II-a, Tipografia Seminarului greco-catolic, Blaj 1927.
Vasile Suciu, Teologia Dogmatică fundamentală. vol II, Tradițiunea și Biserica,
Tipografia Seminarului greco-catolic, Blaj, 1927.

Bibliogrfie facultativă:1
Cristian Barta, Epistemologie teologică, Argonaut, Cluj-Napoca, 2008.
Alexandru Buzalic, Metodologia cercetării teologice şi pluralismul legitim şcolilor
teologice, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Theologia Graeco-Catholica Varadiensis, anul
LIV, 2, anul 2009.

1
La fiecare suport de curs avem note bibliografice referitoare la tema prezentată. Dacă nu se referă la lucrări din
bibliografia obligatorie, lucrările citate fac parte din bibliografia opțională.
 Alexandru Buzalic, Şcoala teologică greco-catolică română: repere epistemologice,
în „230 de ani de la înfiinţarea Eparhiei Române Unite de Oradea Mare – trecut, prezent şi
viitor”, Presa Universitară Clujeană, 2008.
Alexandru Buzalic, Teologia creaţiei şi problematica evoluţionismului –
Pierre Teilhard de Chardin şi teoriile creaţioniste şi evoluţioniste contemporane,
Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Theologia Graeco-Catholica Varadiensis, anul LIV,
1, anul 2009.
Formarea teologică a viitorilor preoți, ed. Sacra Congregatio pro Institutione
Catholica, Roma, 1976.
Rino Fisichela, Introduzione alla teologia fondamentale, Edizioni Piemme, Casale
Monferrato 1992.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------

Structura cursului:

Introducere
Partea I: Din problematica Teologiei fundamentale
1.Criteriile de șcientificitate în studiul teologiei
2.Metode de lucru în teologie
3.Raportul Teologie – filosofie - științe pozitive - ideologie
Partea II: Revelația
1.Ce este Revelația divină
2.Etapele Revelației
3.Transmiterea Revelației – teologia creștină
Partea III: Credința
1.Act individual
2.Act eclezial
Concluzii
 1.Introducere în studiul teologiei fundamentale

În ambientul cultural catolic, din Evul Mediu până la sfârşitul sec. XVII, pentru a se
desemna „teologia dogmatică” a fost utilizat termenul sacra doctrina, utilizându-se în paralel
şi conceptul de „dogmă” în cadrul discuţiilor despre articuli fidei. În ambientul catolic,
termenul „dogmatic” a dobândit semnificaţia de ştiinţă despre „dogme,” o prezentare pozitivă
a învăţăturilor de credinţă promulgate de Biserică2.
Termenul „dogmatic” a fost utilizat inițial în sec. XVII de către teologii evanghelici
pentru a delimita teologia sistematică și didactică, Philipp Melanchthon (†1560) utilizând
atributul „dogmatic” pentru prezentarea conţinutului Sfintei Scripturi ca învăţătură, în
opoziţie cu prezentarea catalogată de el drept istorică3.
În accepție contemporană, dogmele sunt propuneri ale Bisericii sub o formă care
obligă poporul creştin la adeziune în credinţă, fac diferența dintre ortodoxie și erezie, fiind
definite adevăruri conţinute în Revelaţia divină sau adevăruri aflate într-o legătură necesară
cu acestea.4 În esenţă, noţiunea de dogmă se axează pe două elemente capitale5: mai întâi,
propunerea respectivă să fie promulgată de Biserică în mod explicit şi definitiv ca un adevăr
revelat, apoi, propunerea respectivă să facă parte din revelaţia creştină publică (spre deosebire
de revelaţiile particulare care nu intră în Tezaurul credinţei încredinţat Magisterului viu al
Bisericii), deci să fie conţinută în Cuvântul lui Dumnezeu materializat prin Sfânta Scriptură.
În tradiția învățământului teologic catolic anterioară Vaticanului II, una dintre
disciplinele de bază în studierea teologiei dogmatice era apologetica. Apologetica este
disciplina teologică care are principalul obiectiv expunerea, apărarea si justificarea
adevărurilor fundamentale ale religiei creştine prin mijloacele oferite de raţiune. Apropiată de
filosofie și deschisă spre științele pozitive socio-umane, apologetica avea scopul declarat de a
apăra credința Bisericii în fața contestării venite din partea „necredincioșilor”, a „ereticilor”
sau a „păgânilor”6. De la argumentele „cosmologice” (quinque viae din tradiția tomistă),
psihologice (ontologice de tipul „innatismului”) și pur teleologice aduse în favoarea
existenței lui Dumnezeu, apologetica clasică introducea în discuție veridicitatea Revelației și
Credinței, precum și a tuturor celorlalte articole ale Crezului. Această abordare transformă

2
Alexandru BUZALIC, De trinitate. Din problematica teologiei trinitare, Galaxia Gutenberg, 2010, p. 18.
3
cf. Jürgen WERBICK, Prolegomena, în Handbuch der Dogmatik, vol.1, Patmos Verlag, Düsseldorf, 1995, p.39.
4
cf. Catehismul Biserici Catolice, n. 88
5
cf. Karl RAHNER, Herbert VORGRIMLER, Petit dictionnaire de Théologie catholique, Seuil, Paris 1970, p. 134.
6
cf. Dr. Vasile SUCIU, Teologia Dogmatică fundamentală, vol. I: Apologetica creştină, Ediţia a II-a, Tipografia
Seminarului greco-catolic, Blaj 1927, p. 328-333.
această disciplină într-o „teologie fundamentală” sau „generală”, Revelația și Credința fiind
apoi dezvoltate prin studierea aspectelor „speciale” care definesc teologia trinitară,
cristologia, pneumatologia etc.
Principalul neajuns al acestui tip de abordare este poziția eminamente defensivă a
teologiei, destinată apărării unei „cetăți asediate” și a credincioșilor care sunt confruntați cu
valul contestărilor venite din interiorul Bisericii (critica teologică) sau din exterior
(secularizarea culturii). Apologetica se adresează credincioșilor și nu urmărește dialogul cu
contestatarii, situându-se pe poziții autoritare în virtutea Magisteriului bisericesc. Însă
evoluția culturală a sec. XIX-XX și secularizarea au fost catalizatorii care au grăbit depășirea
momentului de inerție în fața schimbării reprezentate de opera „manualistă” a teologiei ante-
conciliare7.
În acest context apare teologia fundamentală contemporană ca disciplină teologică
relativ nouă, conturată după Conciliul Ecumenic Vatican II, care își propune o abordare
critică a fundamentelor credinței, confruntându-se atât cu sistemele filosofice sau teologice
contemporane, cât și cu contestările interne sau externe, venite din partea adepților altor
religii sau teologii, dar și al ateismului8.
Definită ca o „reflecție obiectivă asupra Revelației și Credinței”9, teologia
fundamentală este: „o disciplină a dialogului și de frontieră prin intermediul căreia, mai mult
decât o confruntare în termenii abstracți ai credinței și rațiunii, se intră în contact cu
religiile istorice: hinduismul, budismul, islamul, cu formele de manifestare ale ateismului
modern... cu formele trăirii indiferentismului religios într-o lume secularizată în care
primatul îl dețin tehnologia și valorile economice, cu exigențele înseși ale credincioșilor care
astăzi conțin întrânsele germenii noilor îndoieli și dificultăți, punând teologiei și catehezei
noi întrebări.”10.
Fiind o „disciplină a dialogului și de frontieră”, ea este predestinată, am putea spune,
deschiderii critice spre toate disciplinele socio-umane. Pentru a-și atinge scopul, o teologie
fundamentală este chemată să-și asume metodologic o analiză multiaxială care să respecte
competențele fiecărui domeniu în parte, să observe convergența rezultatelor cercetărilor
asupra unei probleme date, pentru a aduce în cele din urmă interpretarea teologică a textului

7
Alexandru BUZALIC, Particularităţi în teologia pastorală greco-catolică contemporană, Studia Universitatis
Babeş-Bolyai, Theologia Graeco-Catholica Varadiensis, Anul XLVII, 2, anul 2002, pp. 16-18.
8
Cf. Hansjürgen VERWEYEN, Einführung in die Fundamentaltheologie, Wissenschaftliche Buchgesellschaflt,
Darmstadt 2008, p. 11.
9
Francesco LAMBIASI, Teologia Fundamentală. Revelația, Editura Presa Bună, Iași, 1994, p.17.
10
Formarea teologică a viitorilor preoți, ed. SACRA CONGREGATIO PRO INSTITUTIONE CATHOLICA, Roma,
1976, n. 109-110.
revelat, în concordanță cu adevărurile demonstrate de fiecare direcție de analiză. În ultimă
instanță, cunoașterea științifică caută programatic adevărul, or acesta (parcelat pozitiv de
competențele specifice fiecăreia în parte, limitate metodologic și condiționate de
aspectivitate) nu poate să vină în contradicție cu Adevărul codificat în Revelația scrisă în
complexitatea procesului istoric de redactare a ceea ce azi formează Sfânta Scriptură11.
Teologia fundamentală, sub aspectul său apologetic de tip actual, se dezvoltă într-un context
specific.12 Acest „context” ține de evoluția culturală a modelului lumii civilizate prin
desacralizare și secularizare, de globalizare a mijloacelor mass-media și accelerarea istoriei
care impun un răspuns pertinent din partea religiei, în general, și a teologiei creștine în
particular.
Mesajul creștin este pus în fața contestării din partea altor religii, din partea ateismului
radical, în timp ce teologia catolică este supusă contestării și din partea altor structuri
eclesiale schismatice sau dizidente sau a altor denominațiuni creștine.
În acest context, teologia fundamentală opune contestării ceea ce înseamnă apologetica, în
fața neînțelegerii mesajului său propune o hermeneutică adecvată, în timp ce în fața
agnosticismului propune dialogul. Apologetica teologiei fundamentale contemporane nu mai
este „statică”, de tip „defensiv” destinată întăririi credinței – fides – propriilor credincioși, ci
devine dinamică, interacționând prin dialog; hermeneutica ține cont de toate sistemele de
gândire filosofică și religioasă, interacționând critic față teologiile altor Biserici sau religii,
sau față de filosofiile materialiste, idealiste ori existențialiste; agnosticismul bazat pe o
argumentare rațională a imposibilității de cunoaștere a lui Dumnezeu poate intra în dialog cu
teologia fundamentală, în timp ce agnosticismul „pur” de tip neopozitivist sau de tip
„emoțional”, prezent în cultura contemporană, rămân în afara posibilității unui dialog.
Însă teologia fundamentală este chemată să exploreze și să valorizeze toate direcțiile
posibile interpretării religiei și fenomenului religios în complexitatea sa, aducând în dialogul
disciplinelor socio-umane contribuția specifică și tradiția bimilenară a teologiei creștine. De
aici rezultă cel mai important aspect, multiaxialitatea cercetării și pluridisciplinaritatea
abordării principalelor teme prezente în teologia fundamentală.
Ca scop ultim, teologia fundamentală are menirea de a ajunge la principalele întrebări
existențiale ale omului, dar și la problematica relației om-Dumnezeu.

11
Alexandru BUZALIC, Teologia transcendentală. Prospectivă în gândirea lui Karl Rahner, Editura Logos ’94,
Oradea 2003, pp. 203-205
12
Hans WALDENFELS, Manuel de théologie fondamentale, Editions du Cerf, Paris 1990, pp. 31-33.
De reținut:

Teologia fundamentală este o disciplină teologică care are ca obiect de studiu

fundamentele raportului om-Dumnezeu: revelația și credința.

Teologia fundamentală este o disciplină a dialogului și de frontieră prin intermediul

căreia se intră în contact cu religiile istorice (hinduismul, budismul, islamul, cu formele
de manifestare ale ateismului modern), cu formele trăirii indiferentismului religios într-
o lume secularizată, cu exigențele înseși ale credincioșilor care astăzi conțin întrânsele
germenii noilor îndoieli și dificultăți, punând teologiei și catehezei noi întrebări.

Teologia fundamentală opune contestării ceea ce înseamnă apologetica, în fața

neînțelegerii mesajului său propune o hermeneutică adecvată, în timp ce în fața
agnosticismului propune dialogul.