LITURGHIA CREȘTINĂ IN BISERICA VECHE
(pana la formarea Liturghiilor ortodoxe) Vechea Lege si de traditie consta, mai intai, in aceea ca
I. FIINTA SI INSTITUIREA SF. LITURGHII
1. Liturghia, jertfa Legii celei Noi. Instituirea ei
Patimile si moartea Mântuitorului pe Cruce sunt centrul
activitatii Sale rascumparatoare. Jertfa sângeroasă pentru
mântuirea lumii s-a adus de El o data pentru totdeauna. Însă,
pentru ca si generatiile viitoare de credinciosi sa se poata
impartasi de roadele ei binefacatoare, Mântuitorul ne-a lasat
ca mijloc de a o face veșnic prezenta in lume intemeierea
Jertfei celei Noi in locul jertfelor Legii Vechi.
Mântuitorul a prevestit intemeierea acestei jerfe cu mult
inainte de patima Sa, si anume in cuvantarea tinuta
multimilor, dupa ce savarsise minunea inmultirii pâinilor in
pustie.
Instituirea însăsi a avut loc la Cina cea de Taina, adica joi
seara, asa cum reiese din relatarile evanghelistilor sinoptici si
ale Sf. Ap. Pavel din Ep. catre Corinteni. Stand la masa
impreuna cu ucenicii Sai, Iisus a luat painea si multumind, a
frant si a dat ucenicilor sai zicand: “Luati, mancati, acesta
este trupul Meu”. Apoi, a luat paharul si multumind le-a dat
lor, zicand: “Beti dintr-acesta toti; acesta este sangele Meu,
al Legii celei Noi, care pentru multi se varsa spre iertarea
pacatelor”.
In locul jertfelor Legii Vechi, pecetluite cu sange de
animale, Mântuitorul întemeiază o Lege, un Testament, un
Legământ nou intre Dumnezeu si oameni, pecetluit cu insusi
trupul si sangele Sau care, in seara Cinei, erau oferite Sf.
Apostoli, prin anticipatie, sub forma sacramentala,
nesângeroasă, a pâinii si a vinului intrebuintate la mese.
Aceasta jertfa trebuia sa o aduca ucenicii, de aici inainte,
caci Mântuitorul a poruncit acestora: “Aceasta sa faceti spre
pomenirea Mea!”. Prin aceste cuvinte, El ii sfinteste pe
ucenicii sai ca arhierei sau preoti slujitori ai Jertfei celei Noi,
infiintata atunci de El. La rândul lor, acestia au lasat aceasta
porunca urmasilor lor, arhierei si preoti.
Slujba (sau randuiala sfanta) in cursul careia se savarseste
sau se aduce aceasta jertfa a Legii celei Noi este Sf.
Liturghie.
Asadar, originea si fundamental Sf. Liturghii este Jertfa
Sfanta, adusa in chip sangeros de Mântuitorul pe Cruce,
pentru mântuirea lumii si prevestita de El, in chip nesangeros,
in seara Cinei celei de Taina.
2. Raportul dintre ritualul pascal iudaic, Cina cea de
Taina si Liturghia creștină
Asa cum reiese din datele Sf. Evanghelii, Cina cea de
Taina, in cadrul careia Mântuitorul a instituit Sf. Liturghie, a
fost, de fapt, ori o serbare anticipata a Pastelui iudaic din acel
an, ori o masa speciala, anume pregatita de Mântuitorul la
sfârșitul activitatii Sale mesianice, masa careia El i-a dat un
caracter religios (însă si in acest ultim caz nu este exclusa o
legatura a Cinei cu masa rituala de Paști).
Si alte mese evreiesti (precum cele de sabat, care aveau
loc vineri seara) se desfasurau dupa un ritual asemanator
mesei rituale de Paști, ecoul lor resimtindu-se in ritualul
Euharistiei creștine.
Unui astfel de ritual s-a conformat si Mântuitorul la Cina
cea de Taina. Dupa unii cercetatori, painea era una dintre cele
2 pâini obisnuite la cina pascala a iudeilor, iar paharul a fost
ori cel de-al 3-lea pahar ritual, din care beau comesenii,
incepand de la seful familiei, ori al 4-lea si ultimul pahar
ritual.
1
Deosebirea dintre ritualul de la Cina si cel prescris de
Mântuitorul nu a folosit azima, ci paine obisnuita (dospita),
deoarece Cina a avut loc cu o zi mai inainte de inceperea
serbarii Paștilor, adica in seara de joi, 13 Nisan, cand azimele
nu se pusesera in folosinta. Apoi, la formulele rituale pentru
binecuvantarea pâinii si a vinului, El a adaugat propriile Sale
cuvinte (“Acesta este trupul Meu …” si “Acesta este sangele
Meu…”), prin care se prevesteste sacramental jertfa
sângeroasă si mântuitoare care se va consuma peste 1 zi.
In momentul in care Mântuitorul adauga, la
rugăciunea solemna si finala de multumire si de lauda,
cuvintele “Beti dintru acesta toti …”, ia nastere Liturghia
creștină, prin anuntarea Pastelui celui nou, al Noului
Legământ veșnic.
Dintre cei 3 sinoptici care descriu Cina, doar Sf. Luca
aminteste despre primul (ori al 2-lea) pahar ritual, din timpul
mesei.
Laudele cantate de Domnul impreuna cu ucenicii Sai la
sfârșitul Cinei ar fi ultima parte al psalmilor hallel.
Legatura dintre Liturghia creștină (Euharistie) si formele
vechi ale cultului iudaic este fireasca si de netagaduit.
Liturghia creștină nu a luat nastere dintr-o data, ca o creatie
spontana, noua in intregime si fara un precedent in trecut.
Istoria ei nu incepe odata cu creștinismul, chiar daca, in
esenta ei, ea este intemeiata de Mântuitorul la Cina cea de
Taina. Ideile principale ce alcatuiesc nucleul originar, precum
si formele externe de exprimare, provin din vechime,
continuand o traditie si un ritual inspirat din VT, legandu-se
astfel de revelatia primordiala si de inceputurile istoriei sfinte
a mântuirii noastre.
Însă, Liturghia creștină nu este o continuare sau o copie a
unor uzuri rituale iudaice in creștinism, asa cum pretind unii
teologi protestanti. La Euharistie s-a utilizat totdeauna paine
dospita, iar nu azima, s-a folosit un singur pahar comun etc.
Aceste deosebiri arata ca Euharistia nu era o masa comuna,
obisnuita si nu avea caracter particular, ca mesele cvasi-
rituale din sanul familiilor iudaice, ci era publica, participand
la ea toti membrii Bisericii. Ea aminteste de moartea si de
jertfa lui Iisus, si, de aceea, participarea la ea si impartasirea
cu trupul si sangele Domnului nu era admisa decat celor
botezati si vrednici (curați) d.p.d.v. moral.
3. Diferitele numiri ale jertfei liturgice
Sf. slujba a Legii celei Noi nu a fost cunoscuta de la
inceput sub denumirea de Liturghie, asa cum este astazi
folosita indeobste.
Au fost folositi termeni care indicau fie fiinta sau esenta si
scopul sfintei slujbe, fie un rit sau altul:
a) Cele mai vechi numiri, care se intrebuintau in epoca
apostolica, pe care le gasim chiar si in cartile VT, sunt:
frangerea pâinii (F.Ap.), Cina Domnului (1 Cor.),
binecuvantare sau paharul binecuvantarii (1 Cor), paine si
paharul Domnului (1 Cor.).
Prima se refera la esentialul ritualului savarsit de Insusi
Mântuitorul, atat in momentul instituirii Jertfei, cat si la
Emaus, dupa Inviere.
A 2-a, utilizata astazi mai ales la protestanti si neo-
protestanti, sugera stransa legatura cu Cina cea de Taina, in
cadrul careia Domnul a intemeiat Jertfa Legii celei Noi, a
carei imitare/repetare era ritualul euharistic creștin din acea
vreme.
A 3-a, indica un amanunt al acestui ritual, care reprezenta
si el tot o imitatie a ceea ce facuse Domnul la Cina.
 Celelalte indicau elementele materiale ale Jertfei, adica
paine si vinul.
b) Alte numiri, intrebuintate in epoca imediat urmatoare
celei apostolice si mai târziu, indica:
- valoarea de jertfa a Liturghiei sau caracterul ei
supranatural si scopul aducerii ei: inaltare, aducere sau
ofranda, Euharistie sau multumire, mister sau taina (aceste
ultime numiri insotite de atribute, precum: sfant, minunat,
dumnezeiesc, infricosator etc), jertfa sau sacrificiu, Masa
Domnului sau Masa tainica.
- caracterul de lucrare sfanta si publica, savarsita de sfintii
slujitori spre folosul obstii credinciosilor: savarsire sau
plinire a unui act sfant; lucrare sau slujba sfanta; slujba
tainica, mister, adunare sfanta.
c) Liturghie este cuvantul utilizat astazi in Biserica si
teologia ortodoxa, aproape exclusiv pentru denumirea acestei
sfinte slujbe. Termenul este destul de vechi, de origine
greaca, fiind intrebuintat încă dinainte de era creștină. In
intelesul sau actual s-a intrebuintat mult mai târziu.
La inceput, liturghie insemna orice serviciu sau slujba
publica, adica orice activitate depusa de un slujbas al statului
spre folosul poporului.
In antichitatea greaca precreștină, cuvantul avea
insemnatate si intrebuintare nereligioasa, însă, in scrierile
profane se intrebuinta si pentru a desemna activitatea
slujitorilor cultului din religiile pagane.
Termenul liturghie a capatat intrebuintare religioasa in
creștinism datorita traducerii Septuagintei (traducerea
greceasca a VT), care il foloseste pentru traducerea
cuvantului evreiesc abodah, indicand functiile preotilor si
levitilor Legii Vechi in legatura cu cultul indeplinit la Cortul
Marturiei si la Templu.
Apoi, cu acelasi inteles il folosesc autorii cartilor NT.
In acest mod, cuvantul liturghie a intrat in terminologia
creștină, fiind utilizat in cartile sfinte ale NT pentru a indica
atat oficiul sacramental sau calitatea de slujitori ai celor
sfinte, cat si lucrarea, exercitarea actelor de cult de catre
slujitorii cultului creștin, incepand cu Sf. Apostoli.
Astfel, Ep. catre Evrei (8, 2 si 6) intrebuinteaza acest
termen pentru a exprima chemarea, misiunea sacerdotala a
Mântuitorului. In F.Ap. (8, 2) sensul este serviciu divin public
oficiat de colaboratorii Sf. Apostoli in primele comunitati
creștine. Acest cuvant are si o insemnatate mai larga,
indicand toata lucrarea apostolica si misionara in slujba
Evangheliei creștine, precum in Ep. catre Romani (15, 16).
Asadar, in antichitatea creștină, cuvantul liturghie avea un
inteles mai larg decat astazi. El indica totalitatea actelor de
cult sau a serviciilor divine, precum si administrarea lor,
adica ceea ce intelegem azi prin cult si prin slujire preoteasca,
in general. In acest inteles il folosesc Sf. Clement Romanul,
Sf. Irineu, Eusebiu al Cezareei, sinoadele locale din Ancira,
Antiohia, Sardica, Laodiceea etc.
Cu timpul, prin sec. V-VI, intelesul lui s-a restrans,
ajungand la ceea ce intelegem azi prin Liturghie, adica slujba
sfanta a Jertfei Legii celei Noi si a impartasirii credinciosilor
cu Sf. Daruri.
d) In Biserica si teologia apuseana, cuvantul liturghie si-a
pastrat pana azi sensul vechi, de cult in general sau orice
slujba bisericeasca. Pentru slujba pe care noi o numim
Liturghie, apusenii intrebuinteaza termenul de missa (la
Messe die Messe), provenit din formula finala cu care se
incheia altadata Liturghia apuseana: Ite! Missa est! =
Mergeti! Slujba sfanta s-a incheiat!
2
II. ISTORIA LITURGHIEI CREȘTINE
A. LITURGHIA CREȘTINĂ IN PRIMELE 3
VEACURI
1. Liturghia in epoca Sf. Apostoli
Cea dintai Liturghie a fost savarsita de Mântuitorul insusi,
la Cina cea de Taina, cand, in cadrul ritualului mesei pascale
iudaice, El a infiintat Sf. Euharistie. Ceea ce a facut El atunci
a constituit temelia pe baza careia s-a dezvoltat treptat toata
randuiala de mai târziu a Sf. Liturghii.
Mântuitorul a lasat Apostolilor porunca sa faca si ei ceea
ce facuse El la Cina. Acestia s-au conformat poruncii, iar mai
traziu ucenicii lor innoiau in fiecare duminica jertfa
Mântuitorului, intru continua aducere aminte de El. Practic, ei
il imitau pe Manuitorul insusi. Cand se adunau pentru
rugăciune, Sf. Apostoli multumeau si apoi se rugau indelung
ca Domnul sa prefaca painea si vinul de pe masa lor in insusi
Sf. Sau Trup si Sange, cu care apoi se impartaseau. Acest
ritual sumar (imitat dupa modelul Cinei) constituie nucleul
esential al Sf. Liturghii, in toate riturile liturgice creștine.
Pe baza mentiunilor si aluziilor incidentale din scrierile
NT referitoare la savarsirea Sf. Euharistii si, mai ales, din
instructiunile date de Sf. Ap. Pavel corintenilor cu privire la
aceasta (1 Cor. 11, 23-26), se poate presupune ca ritualul
euharistic consta in urmatoarele: se aduceau paine si vin,
liturghisitorul facea rugăciuni de lauda si multumire, apoi,
amintind de patimile si moartea lui Hristos, pronunta
cuvintele rostite de Mântuitorul la Cina si binecuvanta painea
si vinul, dupa care urmau frangerea pâinii si impartasirea. Se
faceau si rugăciuni pentru diferite categorii de credinciosi. La
rugăciunile de lauda si multumire, poporul se asocia,
raspunzand la sfârșit cu Amin.
Ulterior, la aceste elemente principale ale Liturghiei din
prima perioada a Bisericii, se vor adauga si altele, secundare,
amintite sporadic prin unele din cartile sfinte ale NT (care
sunt singurele izvoare despre cultul creștin din acea epoca).
Astfel, nu e prea sigur ca “sarutarea pacii”, de care se
vorbeste in unele locuri din NT, s-a practicat încă de pe atunci
in adunarile liturgice, si nici nu e sigur ca a fost intrebuintata
in cult o marturisire publica de credinta, la care face aluzie
Sf. Ap. Pavel.
Tot in legatura cu Euharistia aveau loc si harismele, adica
acea revarsare abundenta de diverse si multiple daruri
spirituale, caracteristica Bisericii primare (revelatii, prorociri,
glosolalii, exorcisme, talmaciri, darul facerii de minuni etc).
Ele au disparut in chip firesc, atunci cand ardoarea initiala a
creștinismului s-a diminuat, iar entuziasmul spontan a fost
inlocuit de reguli si oranduiri institutionale.
In cadrul adunarilor de cult din aceasta epoca intrau si
urmatoarele elemente componente (care se pot deduce din
aluziile cartilor NT):
a) Lecturile din epistolele Sf. Apostoli, alaturi de cele din
cartile sfinte ale VT, care faceau parte din ritualul sinagogii;
b) Predica, sub forma ei cea mai simpla, de omilie, adica
explicatii asupra textelor citite;
c) Cantarile religioase (psalmi, imne si cantari
duhovnicesti);
d) Rugăciunea, care era preocuparea de capetenie a
primilor creștini, cu invocarea frecventa a numelui lui Iisus
sau cu refrenul: “Prin Domnul nostru Iisus Hristos”;
e) Colectele pentru saraci, care erau obisnuite si la
sinagoga.
2. Liturghie si agapa
 In veacul apostolic, cu Euharistia erau conexe si mesele
fratesti (de dragoste) sau agapele, pe care unii le considera o
prelungire a meselor rituale iudaice de sambata, pastrate in
obisnuinta primilor creștini recrutati dintre evrei.
Nu este clar daca agapa preceda sau urma cina
euharistica. Cei mai multi istorici si liturghisti cred ca agapa
preceda Euharistia, deoarece primii creștini cautau sa-L imite
intru totul pe Mântuitorul, Care a infiintat Euharistia la
sfârșitul unei mese rituale iudaice. Astfel, agapa reprezenta
Cina cea de Taina si, de aceea, ceremonialul ei imita
indeaproape randuiala meselor rituale iudaice. In unele scrieri
vechi (Didahia celor 12 Apostoli) ni s-au pastrat chiar
formule rituale de binecuvantare a pâinii si a vinului,
intrebuintate la agape.
Indiferent de ordinea dintre ele, Euharistia si agapa au
fiintat, de la inceput, ca 2 lucruri distincte, care au coexistat
pana la inceputul sec. II. Intre ele nu exista un raport genetic,
asa cum pretend unii teologi protestanti. Dupa ei, agapa ar fi
servit ca punte de trecere de la ritualul iudaic la cel euharistic
creștin.
Ca si harismele, agapele se pretau foarte usor la abuzuri si
excese (dezordine). Chiar in veacul apostolic, Sf. Ap. Pavel
mustra abuzurile care se faceau la aceste mese. Cel putin la
Corint si porunceste sa nu mai aiba loc in adunarile de cult, ci
doar in familii. Aceasta dovedeste ca agapa nu a fost
niciodata parte esentiala in ritualul euharistic creștin si ca ea
s-a despartit de timpuriu de Euharistie.
Acolo unde agapa s-a mentinut mai mult timp, ea s-a
despartit de Euharistie si a evoluat, luand aspectul unui ospat
pentru saraci.
In cele din urma, agapa se confunda cu pomenile sau
ospetele funerare, care încă au loc, in Ortodoxie, la
inmormantari si la parastasele pentru morti, sau cu mesele
comune care au loc la noi, in jurul bisericilor, la unele din
marile praznice, precum hramurile de biserici si la Paști.
3. Liturghia creștină in veacul al 2-lea
Cel mai important izvor pentru reconstituirea randuielii
generale a Liturghiei din sec. II este Apologia I a Sf. Iustin
Martirul si Filosoful, scrisa pe la 150, si, in special, cap. 65-
67, unde este descrisa pe scurt randuiala Liturghiei din acea
vreme, cu scopul de a-i apara pe creștini de calomniile care
circulau pe seama lor cu privire la adunarile de cult.
Cap. 65-67 reprezinta cea mai amanuntita descriere a
Liturghiei creștine din primele 3 secole, desi e doar o simpla
schema a randuielii generale a Liturghiei, indicand pe scurt
momentele si partile ei principale, in ordinea lor de
desfasurare.
Cap. 65 descrie o liturghie baptismala, cap. 66 da o
explicare dogmatica a ritului euharistic, iar cap. 67 descrie o
liturghie duminicala obisnuita.
Liturghia catehumenilor (cap. 67) consta din urmatoarele:
a) Citiri din “memoriile Apostolilor sau din scrierile
profetilor”, adica din Sf. Scriptura a NT si VT;
b) Predica sau omilia liturghisitorului;
Liturghia euharistica se savarsea stand toti in picioare
(deci, la Liturghia catehumenilor se putea sta jos) si consta in
urmatoarele:
a) O rugăciune generala, facuta de toti credinciosii,
probabil ectenia mare de mai târziu;
b) Sarutarea frateasca (a pacii), pentru prima oara
mentionata clar ca act liturgic;
3
c) Se aduc proestosului paine si vin amestecat cu apa (este
prima marturie documentara despre intrebuintarea apei la Sf.
Euharistie);
d) Proestosul aduce rugăciuni si multumiri, iar poporul se
asociaza, raspunzand Amin. Se face amintirea Patimilor
Domnului, rostindu-se si cuvintele Mântuitorului de la Cina
cea de Taina;
e) Urma impartasirea: diaconii dadeau celor de fata Sf.
Euharistie, pe care tot ei o duceau si celor absenti.
4. Liturghia in veacul al 3-lea (Liturghia descrisa in
“Randuielile bisericesti”)
In sec. III nu gasim o descriere completa a Liturghiei, ca
cea din Apologia I a Sf. Iustin Martirul si Filosoful, posibil
din cauza rigorii disciplinei arcane, care interzicea expunerea
misterelor creștine sub ochii celor neinitiati, sau din lipsa
prilejurilor de a pune in discutie cultul creștin, ori pentru ca
Liturghia era foarte cunoscuta si familiara pentru creștini
pentru a mai face obiectul unor expuneri/tratate.
De aceea, nu gasim decat mentiuni izolate si incidentale
cu privire la Liturghia din acea perioada in scrierile Parintilor
bisericesti din sec. III.
Izvoare pretioase pentru starea Liturghiei din primele 3
secole gasim in scrierile pseudo-epigrafe din grupa
“Randuielilor bisericesti”, dintre care cele mai importante
sunt:
a) Randuiala bisericeasca egipteana – sec. III;
b) Constitutiile apostolice (Asezamintele Sf. Apostoli) –
sec. IV-V;
c) Testamentum Domini – sec. IV-V.
Acestea sunt primele documente care ne transmit
adevarate formulare liturgice (descrieri ale randuielii liturgice
in desfasurarea ei normala, cu textul rugăciunilor si al
diferitelor formule), ca in Liturghierul de astazi.
Aceste reguli si formule sunt puse, printr-o fictiune
literara, chiar in gura Mântuitorului sau a unor Sf. Apostoli,
care le dicteaza lui Clement Romanul sau lui Ipolit.
Se considera ca mai toate randuielile bisericesti de mai
sus deriva din lucrarea lui Ipolit, Traditia apostolica, care a
fost considerata pierduta, dar s-ar regasi in traducerea
egipteana cunoscuta sub numele de Randuiala bisericeasca
egipteana.
Cea mai importanta dintre randuielile bisericesti este
colectia Constitutiile Apostolice (Asezamintele Sf. Apostoli),
impartita in 8 carti, opera unui compilator necunoscut,
probabil de origine siriana, din a doua jumatate a sec. IV.
Material de interes liturgic se gaseste in cartile a 2-a, a 7-a si
a 8-a (cea mai importanta, intrucat cuprinde primul formular
de Liturghie cunoscut pana acum; este o Liturghie de tip
sirian, savarsita cu prilejul hirotoniei unui episcop; de regula,
aceasta liturghie este denumita Liturghia Clementina).
In cartile a 2-a si a 8-a se disting clar cele 2 parti:
Liturghia catehumenilor si Liturghia credinciosilor.
Liturghia catehumenilor incepe cu 4-5 lecturi biblice (2
din VT si celelalte din NT), primele 3 fiind facute de citet, iar
a 4-a (Evanghelia), de diacon sau preot. Intre lecturile din VT
si NT se cantau psalmi de cantareti si popor. Dupa citirea
Evangheliei, urma omilia sau predica.
Apoi, urma o serie de 4 ectenii, rostite de diacon, din care
prima pentru catehumeni, a 2-a pentru energumeni, a 3-a
pentru candidatii la botez si a 4-a pentru penitenti. Fiecare
ectenie era urmata de o rugăciune rostita de episcop pentru
fiecare din cele 4 categorii de participanti la slujba, care
stateau in timpul acesta cu capul plecat, apoi ieseau din
biserica succesiv, pe masura ce erau binecuvantati de episcop,
trecand pe sub mana lui.
Dupa iesierea penitentilor, cei ramasi se ridicau in
picioare si incepea Liturghia credinciosilor cu o noua ectenie
(ectenia mare) si o rugăciune a episcopului pentru
credinciosi, apoi urma sarutarea pacii si spalarea mainilor
liturghisitorilor. Diaconii aduceau episcopului, la Sf. Masa,
painea si vinul pentru Sf. Jertfa. Episcopul rostea o rugăciune
euharistica asupra lor, apoi urma o noua ectenie, o rugăciune
citita de episcop ca pregatire pentru impartasire si avea loc
impartasirea, in timpul careia se citea Psalmul 33. Se rostea o
noua ectenie si o rugăciune de multumire dupa impartasire,
apoi credinciosii erau concediati cu formula “Iesiti in pace”,
rostita de diacon.
5. Uniformizarea liturgica in primele 3 secole
Desi scrierile din grupa “Randuielilor bisericesti” provin
din regiuni diferite ale creștinătatii (Siria, Egipt, Roma),
totusi textele (formulele) si regulile liturgice se aseamana
intre ele, uneori pana la identitate, ceea ce indica o sursa
comuna pentru toate, care poate fi lucrarea Traditia
apostolica a lui Ipolit. Consonanta generala a randuielii din
aceste documente este o dovada a uniformitatii liturgice care
a dominat Biserica primelor 3 veacuri.
B. LITURGHIA CREȘTINĂ DIN SEC. IV INAINTE.
RITURILE LITURGICE SI LITURGHIILE CREȘTINE
DE AZI
1. Originea si formarea riturilor liturgice
Unitatea fondului sau randuiala generala a Liturghiei a
fost respectata pretutindeni in Biserica primelor 3 veacuri,
cand am constatat o uniformitate liturgica. Aceasta unitate a
fondului are la baza randuiala Liturghiei Bisericii primare din
Ierusalim, oficiata de Sf. Apostoli, inainte de dispersarea lor
pentru misiune, Liturghie pusa, mai târziu, pe seama Sf.
Iacob, fratele Domnului.
Atat Sf. Apostoli, cat si ucenicii si urmasii lor au adaugat
contributia lor persoanala la ritul primitiv uniform, adaptand
randuiala la nevoile si credintele locale, la caracterul etnic al
credinciosilor sau la diferitele practici si datini.
Diversificarea tipurilor regionale (locale) de Liturghii a
inceput prin multiplicarea si diversitatea textelor anaforalei,
adica ale rugăciunii Sf. Jertfe, care constituia partea
principala din formularul/textul verbal al Liturghiei
Euharistice. La inceput, fiecare ierarh avea dreptul sa
improvizeze aceasta rugăciune. In Bisericile rasaritene
necalcedoniene (mai ales la sirienii iacobiti) se pastreaza o
multime de astfel de anaforale, care sunt atribuite unuia sau
altuia dintre Sf. Apostoli, marii ierarhi si teologi (pentru o
mai mare autoritate), desi nu toate provin de la acestia. Unele
dintre acestea au fost intrebuintate mai mult decat altele,
devenind uzuale in anumite Biserici locale si dand numele
autorilor lor intregii Liturghii in care erau folosite, desi
Liturghiile nu sunt, in intregimea lor, opera unei singure
persoane. Ele sunt o opera colectiva, a Bisericii intregi,
formata din clerici si credinciosi, rolul cel mai important
avandu-l, in aceasta opera, elementul monahal.
Alte anaforale au ramas numai ca piese de schimb, care se
utilizeaza in unele Biserici necalcedoniene, in cadrul
Liturghiei comune (uzuale), numai la anumite zile liturgice
din cursul anului, inlocuind anaforaua principala a Liturghiei
respective.
4
Un element principal a fost modul diferit in care au fost
asezate dipticele sau rugăciunile generale pentru vii si morti.
In unele anaforale, acestea au fost plasate inainte de sfintirea
Darurilor (anaforalele de tip alexandrin), in altele au fost puse
dupa sfintirea Darurilor (de tip antiohian), iar in altele,
dipticele se aflau risipite in tot cursul anaforalei (anaforalele
riturilor apusene).
Însă, elementele care reprezentau contributia persoanala a
marilor liturghisitori si ierarhi, adaptarile locale etc, s-au
exercitat nu doar in textul anaforalelor, ci si asupra altor
rugăciuni si rituri care s-au adaugat, cu timpul, atat inainte,
cat si dupa anafora. Astfel, au aparut inevitabile variante sau
diferente liturgice, încă din sec. III.
La inceput, aceste diferente au fost mici si neinsemnate,
dar, cu timpul, ele se accentueaza, se dezvolta si se inmultesc
treptat. Astfel, ritul liturgic primitiv uniform s-a dezvoltat, s-a
cristalizat, cu timpul, in diferite forme, mai ales atunci cand
rugăciunile au incetat sa mai fie improvizate si au inceput sa
fie asternute in scris. Incet-incet, simplele obiceiuri in materie
de cult au devenit rituri, care s-au dezvoltat in ceremonii din
ce in ce mai importante si mai complicate. Totodata, s-a fixat
tema rugăciunilor si a formularelor. Mai târziu, s-au adoptat
formele fixe, ceea ce nu a mai lasat loc arbitrarului individual
sau hazardului improvizatiei.
In timp, s-au impus in uz indeosebi variantele liturgice din
metropolele sau centrele cele mai importante d.p.d.v. religios
sau misionar si politic sau administrativ. Bisericile locale,
mai mici si mai noi, ori din localitati mai putin importante, au
luat ca model sau au adoptat randuiala si formularul liturgic
aflate in uz in orasele de capetenie ale Imperiului Roman, in
special pe cele din orasele de resedinta ale patriarhatelor
(Ierusalim, Antiohia, Alexandria, Roma si, mai târziu, C-pol).
Astfel, in sec. IV si V, odata cu infiintarea patriarhatelor,
apar si diferite forme localizate de Liturghii, corespunzatoare
acestor patriarhate (care se numesc rituri liturgice-surse,
adica rituri originare sau principale, din care, cu timpul, vor
deriva alte grupe/tipuri de Liturghii).
Fiecare dintre riturile originare, legate de patriarhate, se
va ramifica in mai multe Liturghii derivate.
In Rasarit, faramitarea unitatii celor 2 mari patriarhate
(Antiohia si Alexandria), prin despartirea Bisericilor
necalcedoniene (monofizite si nestoriene) de la periferia
Imperiului Roman de Rasarit si transformarea lor in Biserici
locale autonome si independente de C-pol, in urma sinodului
de la Calcedon (451), a fost evenimentul care a fixat si
consacrat definitiv Liturghiile aflate astazi in uz. Asadar, sec.
V este o perioada cruciala pentru formarea riturilor liturgice
rasaritene. Bisericile necalcedoniene isi vor crea propriul rit
liturgic.
Concomitent, Apusul creștin se dezvolta si el d.p.d.v.
liturgic, pe drumuri proprii, deosebite de cele ale Rasaritului
creștin.
2. Clasificarea riturilor liturgice
Clasificarea riturilor liturgice-surse si a diferitelor
tipuri/grupe de Liturghii derivate din ele nu este uniforma la
toti liturghistii.
Noi adoptam impartirea tuturor Liturghiilor creștine
in 4 grupuri/familii: ritul antiohian (sirian); ritul alexandrin
(egiptean); ritul galican; ritul roman.
Toate Liturghiile existente astazi in Bisericile rasaritene
deriva din cele 2 Liturghii de origine apostolica: cea a Sf.
Iacob (care a dat nastere Liturghiilor din grupa ritului
antiohian) si cea a Sf. Marcu (care a dat nastere Liturghiilor
din grupa ritului alexandrin).
3. Liturghia Sf. Iacob si Liturghiile derivate din ea
(Liturghiile ritului antiohian sau Liturghiile de tip sirian)
Liturghia Sf. Iacob (cel Tanar), fratele Domnului si primul
episcop al Ierusalimului, a fost Liturghia uzuala si
reprezentativa a patriarhatului Antiohiei.
Ea a fost alcatuita la Ierusalim, de unde a trecut in
Antiohia, unde a inlocuit Liturghia mai veche a acestui oras
(adica ritul antiohian pur, oglindita in Liturghia Clementina,
descrisa in cartea a 8-a a Constitutiilor Apostolice). Aceasta
Liturghie a devenit Liturghia intregului patriarhat al
Antiohiei, adica a intregii Sirii rasaritene.
Cea mai dezvotata descriere a Liturghiei complete este
cea din cartea a 8-a a Constitutiilor Apostolice, pe care am
numit-o Liturghia Clementina si care este, de fapt, o varianta
antiohiana a Liturghiei Sf. Iacob din sec. IV. O alta varianta,
tot siriana, o gasim descrisa in Testamentum Domini.
In Cateheza V Mistagogica, Sf. Chiril al Ierusalimului
descrie si explica Liturghia credinciosilor, asa cum se
savarsea la Ierusalim pe la mijlocul sec. IV. Teodor al
Mupsuestiei explica Liturghia sirienilor rasariteni in
Catehezele baptismale.
Liturghia Sf. Iacob a fost cea mai raspandita dintre
Liturghiile vechi, in sec. IV-V fiind folosita aproape in tot
Rasaritul (Siria, Palestina, Asia Mica) si, apoi, in Grecia. La
sfârșitul sec. VII, parintii sinodului quinisext (can. 32) o
pomenesc ca pe o liturghie normala a Rasarirului creștin,
alaturi de cea a Sf. Vasile. Din ea au derivat toate Liturghiile
ulterioare folosite la sirienii de est sau de vest, iar in Asia
Mica si in Grecia, ea a dat nastere Liturghiilor mai noi, a Sf.
Vasile si a Sf. Ioan (Liturghiile bizantine), care i-au luat in
curand locul. In sec. IX, ea se intrebuinta încă in Ierusalim,
iar in restul Orientului ortodox, s-a mentinut pana in sec. XII,
cand a inceput sa fie inlocuita treptat de Liturghiile bizantine.
Încă din sec. IV, Liturghia Sf. Iacob se oficia in 2 limbi:
greaca, la orase si siriaca, la sate. Dupa desprinderea
Bisericilor monofizite si nestoriene (sec. V), redactarea
greaca a fost utilizata doar de ortodocsii (numiti si melchiti)
din vechile patriarhate, al Antiohiei si al Ierusalimului, care
au tradus-o si in limba siriaca veche, intrebuintand-o pana in
sec. XII-XII, cand au adoptat ritul bizantin.
Astazi, redactarea greaca se mai oficiaza numai in unele
biserici ortodoxe de limba greaca, o singura data pe an, la 23
oct. (ziua Sf. Iacob) sau in duminica cea mai apropiata de
aceasta data. In Ierusalim, se oficiaza in prima duminica dupa
Craciun.
Asadar, din Liturghia Sf. Iacob deriva toate Liturghiile
folosite azi in diferite Biserici rasaritene, calcedoniene si
necalcedoniene, si anume:
a) Liturghiile din uzul sirienilor iacobiti (sirienii de vest);
b) Liturghiile bizantine (a Sf. Vasile si a Sf. Ioan);
c) Liturghia Bisericii armene;
d) Liturghiile sirienilor orientali (persanii nestorieni),
numite Liturghii de rit chaldeian.
Biserica sirienilor de vest (iacobiti) a pastrat pana astazi
cele mai multe anaforale euharistice, si anume 67 de
anaforale, dar doar o parte dintre ele se mai intrebuinteaza
astazi, in diferite ocazii, ca piese de schimb care se adapteaza
la randuiala fixa a vechii Liturghii a Sf. Iacob.
Biserica armeana utilizeaza o singura Liturghie, numita
uneori a Sf. Grigorie Luminatorul (apostolul armenilor),
5
derivata din Liturghia Sf. Iacob, si care este folosita azi atat
de armenii gregorieni, cat si de cei uniti.
Specific ritului armean este intrebuintarea azimei (care nu
este o influenta catolica) si excluderea apei de la pregatirea
Sf. Euharistii.
Biserica armeana este singura Biserica orientala care nu
foloseste anaforale de schimb.
Sirienii rasariteni intrebuinteaza azi o varianta a vechii
Liturghii siriene a Sf. Iacob, cu unele particularitati specifice
Bisericilor nestoriene, numita Liturghia Sf. Ap. Addai si
Marij (Maris), intemeietorii Bisericii din Edesa si Seleucia
(Addai este Tadeu, unul din cei 70 de ucenici, iar Marij e
discipolul lui), Liturghie care se foloseste in siriaca veche. Pe
langa anaforaua proprie aceste Liturghii, nestorienii mai
folosesc încă 2 din vechile anaforale liturgice rasaritene, ca
piese de schimb: anaforaua lui Teodor Interpretul (de
Mopsuestia) si anaforaua lui Nestorie.
Liturghia nestoriana pastreaza in randuiala ei 4 lecturi
biblice, din care 1 sau 2 din VT (Lege si Profeti), care se
mentin si in ritul sirienilor de vest (iacobiti).
Caracteriticile ritului nestorian: framantarea si coacerea
de catre clerici a pâinii dospite intrebuintate la Liturghie, care
alcatuieste o parte a Proscomidiei; lipsa din textul anaforalei
a cuvintelor Mântuitorului de la Cina (“Luati, mancati …”
etc); asezarea dipticelor inainte de epicleza.
4. Liturghia Sf. Marcu si Liturghiile derivate din ea
(Ritul liturgic alexandrine sau Liturghiile de tip egiptean)
Formularul liturgic originar si clasic, intrebuintat de
Biserica Egiptului, a fost Liturghia Sf. Marcu, deoarece
traditia atribuie acestui sfant evanghelist activitatea de
evanghelizare a Egiptului.
Documentele care ne-au transmis formele mai vechi ale
Liturghiei Sf. Marcu sunt:
a) Anaforaua din Evhologhiul lui Serapion, episcop de
Thmuis (sec. IV), care se caracterizeza prin aceea ca, la
epicleza, se cere coborarea Cuvantului pentru prefacerea
Darurilor;
b) Fragmentul de anafora egipteana din sec. VI-VII, scris
pe un papirus descoperit la ruinele unei manastiri copte din
Der-Balyzeh;
c) Liturghia descrisa in asa-numita Randuiala
bisericeasca egipteana, care nu e altceva decat o traducere
(prelucrare) a lucrarii Traditia apostolica a lui Ipolit din
Roma (sec. III);
Pana in sec. V, Liturghia Sf. Marcu a circulat in tot
Egiptul in greaca. Redactarea greaca a ramas in intrebuintare
pana in sec. XII-XIII, cand a fost inlocuita cu Liturghiile
bizantine.
Însă, dupa ce coptii (populatia indigena a Egiptului) s-au
despartit de Biserica din C-pol, adoptand monofizitismul
(451), ei si-au tradus si Liturghia in limba lor nationala
(copta), punand-o sub numele Sf. Chiril al Alexandriei.
Aceasta versiune copta (Liturghia Sf. Chiril) a pastrat mai
bine cadrul primitiv al Liturghiei egiptene, desi a primit multe
influente bizantine. Versiunea copta a Liturghiei Sf. Marcu
pastreaza si unele expresii in limba greaca. Coptii mai au azi
2 anaforale de origine mai noua (de tip sirian), care se
utilizeaza in copta, una numita a Sf. Vasile, care e anaforaua
normala a coptilor, fiind intrebuintata in cea mai mare parte a
anului, si alta numita a Sf. Grigore (de Nazianz), intrebuintata
la sarbatorile Mântuitorului si in ocazii solemne.
Din ritul alexandrin deriva si Liturghia Bisericii etiopiene
sau abisiniene, oficiata in vechea limba etiopiana (dialectal
gheez), numita Liturghia celor 12 Apostoli, care nu este decat
o traducere etiopiana si o prelucrare mai dezvoltata a
Liturghiei copte a Sf. Chiril. Exista 14 anaforale de schimb,
traduse dupa cele ale coptilor si ale iacobitilor si atribuite
unor diversi autori.
Principalele particularitati ale Liturghiilor de rit
alexandrin (copte si etiopiene):
a) La Liturghia catehumenilor, se fac 4 lecturi din NT, si
anume: din prima epistola a Sf. Ap. Pavel, din epistolele
sobornicesti, din Fapte si din Sf. Evanghelii.
b) Epicleza (formula de invocare a Sf. Duh pentru
sfintirea Darurilor), care la antiohieni este asezata dupa
anamneza, in liturghiile ritului alexandrin este impartita in 2
formule, una inainte de cuvintele Mântuitorului de la Cina,
iar alta dupa anamneza.
c) Rugăciunea de mijlocire generala pentru Biserica
(diptice) e asezata nu dupa epicleza, ci, ca in ritul bizantin si
antiohian, mult inaintea ei, si anume chiar in cursul rugăciunii
euharistice de la inceputul anaforalei (Prefata).
5. Riturile liturgice apusene
a) Atat la Roma, cat si in celelalte parti ale Apusului
creștin, la inceput a fost intrebuintat ritul primitiv uniform al
Liturghiei oficiata in intreaga Biserica creștină. Însă, foarte
curand, Roma s-a singularizat d.p.d.v. liturgic, avand in uz o
Liturghie cu un caracter aparte, de origine foarte obscura.
Incepand cu sec. V, avem in Apus 2 Liturghii deosebite: cea
de la Roma (din care s-a dezvoltat ritul roman) si cea din
sudul Italiei (care a dat nastere ritului galican).
De fapt, denumirea de rit galican propriu-zis se da ritului
liturgic dezvoltat la inceput numai in Galia (sudul Frantei de
azi) si raspandit apoi (sec. V-VI) in Bretania (nordul Frantei),
Irlanda si Anglia, in diferite variante.
Asadar, sub aceasta denumire se indica Liturghiile
localizate in toate celelalte parti ale Bisericii apusene vechi,
afara de Roma, adica: Italia de S si N, Galia, Spania si chiar
Africa.
Parerile sunt impartite cu privire la originile ritului
galican, însă e sigur ca el deriva direct din Liturghia orientala
(ritul oriental primitiv si universal a fost adus in Galia de
misionari veniti din Asia Mica, de unde era si Sf. Irineu,
episcopul de Lugdunum – Lyon, cel mai important centru al
Galiei de sud).
Treptat, ritul galican a fost inlocuit de cel roman,
mentinandu-se cel mai mult in Spania. El mai supravietuieste
astazi in 2 orase: Milano si Toledo. In Milano se utilizeaza
Liturghia ambroziana (a Sf. Ambrozie), iar la Toledo
Liturghia mozaraba (adica intrebuintata de creștinii de limba
araba), numita si goto-hispanica sau isidoriana, pentru ca e
pusa, de obicei, sub numele Sf. Isidor de Sevilla, cel mai
ilustru Parinte bisericesc al Spaniei.
b) Liturghia ritului roman (missa) este o Liturghie
anonima, care se deosebeste de toate Liturghiile celorlalte
rituri liturgice creștine, fiind mai indepartata de tipul primitiv
uniform al Liturghiei creștine din primele 3 sec.
Nu e cunoscuta data cand incepe izolarea Romei din
ecumenicitatea liturgica.
Este posibil ca traducerea din greaca in Latina a ritului
primitiv sa pricinuiasca unele dintre deosebiri. Unii cred ca
modificarea fizionomiei Liturghiei romane ar fi opera papei
Damasus (366-384), pe cand altii o atribuie papei Ghelasie I
(492-496).
Însă, e sigur ca modificarea s-a facut in etape, fiind
accentuata de revizuirea facuta la sfârșitul sec. VI de Sf.
6
Grigore cel Mare si continuata de papii si sinoadele de mai
târziu, terminand cu sinodul Tridentin (sec. XVI).
Episcopii Romei au incercat, încă de la inceputul sec. V,
sa impuna Liturghia lor celorlalte Biserici din restul Italiei si
din Apusul creștin, dar incercarile lor au ramas multa vreme
fara succes. Însă, treptat, Roma si-a impus Liturghia in tot
Apusul (fara Milano si Toledo), dar nu fara opozitie si
concesiuni. Totusi, Liturghia romana a primit si ea unele
influente din partea celei galicane.
In Evul Mediu s-au format tipuri locale ale aceste
Liturghii, avand caractere specifice, fara prea mare
insemnatate (precum in unele dioceze mai departate de
Roma: Lyon, Paris, York, Salisbury, sau in unele din marile
ordine calogaresti: dominicanii, franciscanii, cartusienii).
Asadar, am putea spune ca intreaga creștinătate catolica
utilizeaza astazi o singura Liturghie, cea de rit roman,
cunoscuta sub numele de Missa (die Messe, la Messe).
6. Rit liturgic si confesiune
Datorita stransei legaturi dintre sistemul doctrinar
(invatatura de credinta) si cultul unei confesiuni, ritul liturgic
poarta un caracter profund confesional.
Fiecare confesiune si fiecare dintre Bisericile separate ale
Orientului isi are un rit liturgic propriu.
Apartenenta religioasa a unor grupuri de credinciosi este
indicata, adesea, prin ritul liturgic respectiv. Asa, de exemplu,
credinciosilor Bisericii armene li se spune “creștini de rit
armean”, pentru ca aceasta Biserica se deosebeste de celelalte
Biserici si confesiuni in special prin cultul si disciplina ei.
Cazurile cand grupuri de credinciosi apartin altui rit
liturgic decat cel al confesiunii din care fac parte
administrativ sunt exceptii de la regula sau chiar anomalii
(catolici de rit grecesc sau greco-catolici, catolici de rit
armean etc).
7. Liturghiile oficiate astazi in creștinătatea
rasariteana si la romano-catolici
Asadar, in lumea creștină de astazi se savarsesc
urmatoarele Liturghii:
a) In Rasarit:
- In Bisericile ortodoxe (calcedoniene), de rit bizantin:
Liturghia Sf. Vasile cel Mare si Liturghia Sf. Ioan GA,
ambele derivate din redactarea greaca a vechii Liturghii
apostolice a Sf. Iacob, iesita din intrebuintare prin sec. XII-
XIII. Limbile principale de oficiere: greaca, paleo-slava,
romana, georgiana si araba.
- In Bisericile necalcedoniene (la monofiziti si nestorieni):
Liturghia Sf. Iacob, Liturghia Sf. Ap. Addai (Tadeu) si
Marij (Maris), Liturghia Sf. Grigorie Luminatorul, Liturghia
Sf. Chiril (al Alexandriei) si Liturghia celor 12 Apostoli.
b) In Apus (BRC):
Missa ritului roman, Liturghia Sf. Ambrozie (Milano) si
Liturghia Sf. Isidor de Sevilla (Toledo).
Deci, in total se oficiaza azi in toata lumea ortodoxa si
catolica 10 Liturghii, cu aprox. 87 anaforale de schimb,
acestea din urma fiind foloste exclusiv in Bisericile orientale
necalcedoniene. Daca mai adaugam la acestea si liturghia de
rit galican numita a Sf. Gherman al Parisului, experimentata
acum de ortodocsii de limba franceza din Franta, avem 11
Liturghii.
Daca avem in vedere ca cele 2 Liturghii ortodoxe (a Sf.
Ioan GA si a Sf. Vasile cel Mare) nu se deosebesc intre ele
decat prin textul anaforalelor si al catorva rugăciuni, putem
spune ca la ortodocsi se oficiaza, de fapt, 1 singura Liturghie,
cu 2 anaforale de schimb. In acest caz, numarul total al
Liturghiilor din ortodoxie si catolicism s-ar reduce la 10, iar
al anaforalelor ar creste la 88.
LITURGHIILE RITULUI BIZANTIN (Liturghiile
ortodoxe)
I. NOTIUNI INTRODUCTIVE – Originea si
vechimea, autorii (autenticitatea) si raspandirea
Liturghiilor ortodoxe
1. Originea, formarea si raspandirea Liturghiilor
ortodoxe
Originea Liturghiilor ortodoxe este siriana (antiohiana).
Ele deriva din Liturghia de tip sirian a Sf. Iacob, din varianta
grecească a acesteia, așa cum se localizase în sec. IV în Asia
Mică –in special in Cezareea Capadociei și, mai târziu, în C-
pol. Lucrul acesta se explică prin legaturile istorice între cele
3 mari centre ale creștinatății: Antiohia, Cezareea Capadociei
și Bizanțul. Înainte de alegerea Bizantului drept capitala, cu
numele de C-pol, de C-tin cel Mare, centrul cel mai important
al lumii creștine răsăritene era Antiohia. De aici pornește, în
veacul apostolic, actiunea de evanghelizare a regiunii Asiei
Mici, începând cu Sf. Ap. Pavel. În veacul al 3-lea, aici au loc
primele sinoade locale, provocate de novaționism și erezia lui
Pavel de Samosata (251, 264-268), sinoade la care au luat
parte reprezentați ai Bisericilor din Siria, Palestina, Asia
Mică, Pont, Bitinia, Capadocia. Cezareea Capadociei, cel mai
importatn centru din Asia Mică, gravita în jurul Antiohiei.
Așadar, este ușor de înțeles cum s-a răspândit felul antiohian
de oficiere a Liturghiei, în Cezareea Capadociei și Asia Mica.
Pe de altă parte, Biserica din C-pol este condusă, tocmai
în vremea organizarii ei definitive (sec. IV-V), de episcopi fie
din Capadocia - Sf. Grigorie de Nazianz (379) sau Nectarie
din Tars (381-387), fie din Antiohia - ca Euxodiu (360), Sf.
Ioan GA (398) sau Nestorie (428-431), care era antiohian prin
formație. Acești episcopi, urcându-se pe scaunul partiarhal de
C-pol, au adus și au impus Bisericii de sub autoritatea lor,
Liturghia din orașele lor de origine, adică Liturghia Sf. Iacob,
care se oficia în tot Răsăritul creștin, adica în patriarhatul
Antiohiei și în toată Siria ortodoxa, până in momentul
separării Bisericilor necalcedoniene (sec. V-VI).
2. Autorii Liturghiilor Ortodoxe. Autenticitatea
acestor Liturghii.
a) Liturghia Sf. Vasile cel Mare este cea mai veche din
cele 3 Liturghii bizantine. La origine, este o varianta a
Liturghiei Sf. Iacob, localizata în Cezareea Capadociei,
variantă care, cel putin pentru rugăciunea principala
(anaforaua), a primit forma definitiva prin Sf. Vasile cel Mare
(379), cel mai ilustru episcop al acestei cetați, si, de aceea,
este de timpuriu cunoscuta cu numele acestuia. În forma ei
mai veche, Liturgia Sf. Vasile urmeaza întru totul randuiala
Liturghiei Sf. Iacob, fața de care are insă unele rugăciuni mai
scurte.
Vechimea și autenticitatea Liturghiei Sf. Vasile sunt
confirmate atat de contemporanii lui, cat și de documente
posterioare. Sf. Grigorie de Nazianz, în Cuvantarea sa
funebra tinuta dupa moarte Sf. Vasile, spune ca acesta a
compus „formulare de rugăciuni și randuiala altarului”.
În biografia Sf. Vasile, atribuită lui Anfilohie, episcop de
Iconiu (403), se relateaza ca la hirotonia sa de episcop, Sf.
Vasile s-a rugat la Dumnezeu 6 zile în șir să il învrednicească
să-i aducă jertfa cea nesâgeroasă cu propriile sale cuvinte,
7
adică să compuna un formular propriu al anaforalei liturgice.
În a 7-a zi, i s-a aratat Mântuitorul în vis, împlinindu-i
dorința. La începutul sec. VI (520), Petru Diaconu și alti
călugari din Scitia, într-o scrisoare adresata episcopului
Fulgentiu și altor episcopi africani exilati în Sardinia, citează
un text din dipticele Liturghiei Sf. Vasile, despre care autorii
acestei scrisori spun ca este intrebuintată in tot Rasaritul. Mai
târziu (531), Leonțiu de Bizant spune ca Teodor de
Mopsuestia (parinte doctrinar al nestorianismului) a indraznit
să compuna o anafora „plina de blasfemii”, care se
deosebeste de „cea a Apostolilor” (adica de cea de origine
apostolica, atribuita Sf. Iacob), cât și de cea a Marelui Vasile.
Liturghia Sf. Vasile este pomenita și in can. 32 al
Sinodului Trulan (629), apoi de Sf. Ioan Damaschinul, de
parintii Sin. VII Ec. - Nicea (787), de regele Carol Plesuvul al
francilor (877). Numele Sf. Vasile se gaseste în titlul
Liturghiei lui, in cele mai vechi manuscrise care cuprind
textele Liturghiilor bizantine, începând cu Codicele
Barberini, din sec. VIII. Sf. Vasile figureaza și ca autor al
unei anaforale liturgice din uzul Bisericii Copte.
b) Mai putin sigura și clara este originea și autenticitatea
Liturghiei Sf. Ioan GA. Nici contemporanii, nici istoricii, nici
biografii săi de de mai târziu nu spun ca el ar fi alcatuit vreo
Liturghie. S-a socotit ca cea dintai mentiune despre asa ceva
s-ar gasi în scrierea intitulata Despre predania dumnezeiestii
Liturghii, atribuita lui Proclu al C-polului, in care se pune pe
sema Sf. Ioan o prescurtare a Liturghiei timpului său,
posterioara celei facute de Sf. Vasile. Marturia nu are valore
documentara deoarece documentul constituie un fals.
Codicele Barberini - sec.VIII-IX (Biblioteca Vaticanului)
este cel mai vechi manuscris cu textul rugăciunilor Liturghiei
Sf. Ioan GA si pune numele Sf. Ioan în fruntea a 2 dintre
rugăciunile de azi ale Liturghiei, și anume rugăciunea pentru
catehumeni și rugăciunea proscomidiei de dupa Vohodul
mare. Tot asa gasim si in Codicele 15 (474) din Muzeul
Ruminanțev din Moscova (Fondul Sabastianov) din sec. X-
XI. Titlul de Liturghia Sf. Ioan Gura de Aur în fruntea unei
Liturghii apare pentru prima oara într-un manuscris din sec.
VIII-IX și în altul din sec. XI-XII.
Daca nu avem izvoare care sa confirme întrebuintarea
Liturghiei Sf. Ioan inainte de sec. VII, vechimea Liturghiei
este confirmata indirect de liturghiile Bisericilor
necalcedoniene, carora le-a servit ca sursa sau model.
Anaforaua numita a celor 12 Apostoli, care a fost în uzul
siro-iacobitilor, este aproape identica cu cea corepunzatoare
din Liturghiei Sf. Ioan. Pasaje intregi din Liturghia Sf. Ioan
se gasesc în anaforalele din Liturghia persilor nestorieni,
cunoscute sub numele lui Teodor de Mopsuestia și a lui
Nestorie. Liturghia Sf. Ioan, care a servit ca model acelor
Liturghii, exista probabil sub alte nume, inainte de sec. V-VI,
când sirienii, iacobitii și nestorienii persani se despart de B.O.
Dupa aceasta data, Bisericile necalcedoniene nu mai
imprumuta aproape nimic de la cele calcedoniene.
3. Raportul dintre Liturghia Sf. Vasile și cea a Sf. Ioan
și raportul lor cu Liturghiile de rit antiohian
Ambele Liturghii bizantine (a Sf. Vasile și a Sf. Ioan) sunt
prelucrari ale Liturghiei Sf. Iacob. Ele sunt Liturghii surori,
formate aproape in acelasi timp. Cea dintai, reprezinta
probabil varianta capadociana, iar cea de-a doua, varianta
constantinopolitana a Liturghiei Sf. Iacob, folosita in sec. IV-
V in Orientul creștin. Amandoua urmeaza randuiala generala
(adica succesiunea momentelor din Liturghia Sf. Iacob), dar
intrebuinteaza alte rugăciuni mai scurte. Ele se diferntiaza
prin textul anaforalei (Rugăciunea Sf. Jertfe), mai scurta la
Sf. Ioan decat la Sf. Vasile, precum si prin alte rugăciuni
citite astazi de preot in taina, care au texte deosebite in cele
doua Liturghii.
În Biserica veche era obiceiul ca, in cadrul randuielii fixe
a Liturghiei, să se adopte rugăciuni si, mai ales, anaforale
compuse de diferiti liturghisitori sau ierarhi ilustri. Opera Sf.
Vasile și a Sf. Ioan consta, in primul rand, în compunera celor
2 anaforale personale mai scurte decat cea a Sf. Iacob, fiind
introduse în randuiala de pana aici a Liturghiei, care pana la
un timp a ramas neschimbata. Cele 2 anaforale sunt singurele
care au supravietuit în ritul liturgic bizantin dintre diferitele
ordines missae (anaforale liturgice) intrebuintate atat în
Bizant, cât și in rasaritul creștin, pana odinioara. În Bisericile
Ortodoxe de rit bizantin se oficiaza o singura randuiala de
Liturghie, cu 2 anaforale de schimb, asa cum este uzul în
Bisericile rasaritene necalcedoniene, in care numarul
anaforalelor variaza.
Asadar, de la Sf. Vasile si Sf. Ioan nu provine decat partea
din Liturghia de azi cuprînsă intre lecturile biblice (Apostol si
Evanghelie) si rugăciunea amvonului, parte care reprezinta
elementul originar, de sorginte siriana si capadociana. Partea
de la inceputul si de la sfârșitul Liturghiei, precum si unele
piese din cuprinsul Liturghiei (Heruvicul, Crezul, Axionul
etc) sunt adaugate posterior epocii celor 2 Sf. Parinti sau
dezvoltari proprii ale ritului bizantin.
4. Raspândirea Liturghiilor Ortodoxe. Traduceri și
limbile în care se săvârșesc
Adoptate de Biserica din C-pol, cele 2 Liturghii au primit
o dezvoltare și o stralucire noua, prin elementele specific
bizantine, care s-au adaugat în randuiala și ceremonialul lor.
Bizantul și-a faurit propriul rit liturgic, ritul bizantin, pe care
l-a pus sub autoritatea paternitații celor 2 Sf. Parinti.
Frumusetea ritului si prestigiul Bisericii constantinopolitane
(ridicata la rangul de patriarhat, in 381) au contribuit la
raspândirea ritului in toate Bisericile Ortodoxe din regiunile
care depindeau, politic și bisericesc de C-pol, sau care s-au
creat și organizat prin misionari plecati din Bizant (Biserica
bulgara și rusa). Aceasta raspandire s-a manifestat initial sub
forma numeroaselor influente pe care Liturghiile mai vechi
(cea siriana a Sf. Iacob și cea egipteana a Sf. Marcu) le-au
primit din partea Liturghiilor bizantine, apoi prin traducerile
partiale ale Liturghiilor bizantine în siriaca. Cu timpul,
vechile Liturghii au fost inlocuite cu totul. Procesul a fost
inlesnit de faptul ca Liturghiile noi nu reprezentau modificări
fundamentale ale randuielilor Liturghiilor vechi aflate in uz,
și, de aceea, au putut coexista multa vreme cu acestea.
Raspandirea a mai fost inlesnita și de imprejurarile istorice
favorabile. Antiohia și Siria, cucerite de arabi, ajunsesera iar
in stapanirea bizantina, sub imparatului Nichifor Foca - sec.
X (989). Începand cu dominatia Cruciaților (1084), timp de 2
veacuri patriarhii Antiohiei (alesi uneori dintre greci) au avut
resedinta la C-pol (unul din ei a fost Teodor Balsamon IV,
marele canonist la BO). Spre sfârșitul sec. XIII, patriarhii iși
reiau sediul de la Antiohia, impunand aici definitiv ritul
liturgic bizantin.
Manastirile din restul Ortodoxiei, cele ale Savaiților de
langa Ierusalim sau Sf. Ecaterina din Muntele Sinai, erau mai
toate grecesti ori locuite in mare parte de calugari greci, care
oficiau Liturghia în limba lor, dupa ritul bizantin. Prestigiul
manastirilor a facut ca ritul sa se raspandească și la bisericile
din imprejurimi sau din raza lor de influenta. De asemenea,
toate popoarele ortodoxe creștine, din initiativa sau sub
8
patronajul Bizantului (bulgari, sarbi, rusi etc) sau cele din
sfera de influenta politica, bisericească, culturala - directa sau
indirecta - au primit si ele ritul liturgic bizantin.
Procesul de inlocuire a vechilor Liturghii se intensifica
incepand cu sec. VIII și se incheie in sec. XIII. De atunci,
Liturghiile bizantine au devenit Liturghiile intregii
creștinătati ortodoxe. Întrucat domeniul de raspandire
coincide cu teritoriul intregii Ortodoxii de azi, ele se mai
numesc și Liturghii Ortodoxe.
D.p.d.v. al extensiunii geografice, ritul bizantin este cel
mai raspanadit rit liturgic dupa cel roman (latin). Liturghiile
bizantine sunt folosite in toate BO de azi si chiar la unitii
rupti din ele, fiind traduse in limbile nationale folosite in
Bisericile respective. Exista traduceri vechi ale Liturghiilor
bizantine, în siriaca si armeana, care nu se mai
intrebuinteaza.
Astazi, in afara de limba graca, folosita in Elada sau alte
parti ale lumii (America), Liturghiile Ortodoxe se oficiaza in
limba araba, care a inlocuit siriaca din sec. XVII la melchiti
(ortodocsii din Egipt, Siria si Palestina) și in limba georgiana
(Ivria sau Gruzia de azi), din sec. X-XI inainte. Odata cu
creștinărea slavilor (sec. IX), Liturghiile bizantine au fost
traduse in vechea slava (paleoslava sau slava bisericească),
folosita încă in toate BO slave de azi: rusa, ucrainiana,
bulgara, sarba, polona etc. Se manifesta tendinta traducerii
Liturghiilor si in limbile vii neoslave ale popoarelor ortodoxe:
rusii, cehii, boemii, polonezii etc.
În romaneste, Liturghiile Ortodoxe au fost traduse si
tiparite înca din sec. XVI (in Ardeal), desi slava nu a fost
inlocuita definitiv in slujbe decat spre sfârșitul sec. XVII și
inceputul sec. XVIII. Paralel cu misiunile BO Ruse,
Liturghiile bizantine au fost traduse in limbile si idiomurile
mai multor popoare de sub domniatia imperiului rusesc
(finlandeza, chineza, japoneza).
Exista numeroase traduceri ale Liturghiilor bizantine in
latina si in mai toate limbile moderne (germ., fr. en. it. ru. sp.
etc), facute initial pentru interese propagandiste sau
stiintifice, apoi pentru uzul liturgic al comunitatii de apuseni
de diverse limbi și nationalitati, care au devenit Ortodocsi.
5. Manuscrise și editii
Cel mai vechi liturghier care se pastreaza este Codicele
Barbarini din Biblioteca Vaticanului. Este un Evhologhiu
scris la sfârșitul sec. VII, in Rasarit, care contine diferite
rugăciui din randuiala Sf. Taine si ierurgii. Cu nume de autor
gasim aici doar Liturghia Sf. Vasile, cea a Sf. Ioan și a Sf.
Grigore fiind fara titlu, anonime. Manuscrisul nu cuprinde
din Liturghie decat textul rugăciunilor citite in taina de preot.
Lipsesc atat instructiuni de tipic, precum si ecteniile (rolul
diaconului), care se scriu in manuscrise aparte, numite
diaconicale.
Manuscrisele ulterioare, cele mai numeroase din sec. XI-
XVII, sunt imbogatite cu indrumari de tipic. Cele mai multe
sunt pastrate in bibliotecile atonite, in marile biblioteci de stat
din Apus si Rasarit (B. Vaticanului - Roma, B. Nationala
Paris B.N și B. Muzeului Bizantin - Atena, B. Sf. Sinod -
Moscova) și au fost editate de dominicanul Iacob Goar, de
savantul liturgist rus A. Dimitrievski și de liturgistul grec
Pan. Trembela.
Prima editie tiparita a Liturghiilor bizantine apare in 1526,
la Roma, si este facuta pentru studiu si propaganda. Tot in
1526 apare, la Venetia, prima editie liturgica pentru slujba
bisericească in cadrul Evhologhiului mare grecesc. Prima
editie venetiana a liturghierului, separat de Evhologhiu, apare
in 1578. În cursul sec. XVI și XVII, din initiativa catolica,
mai apar editii neliturgice si in centrele apusene (Paris,
Bruxelles și Anvers). Pentru nevoile liturgice ale BO grecesti,
aproape toate editiile se tiparesc la Venetia, pana la sfârșitul
sec. XIX. La inceputul sec. XIX incep sa apara si editii
tiparite in centrele ortodoxe (Atena, C-pol, Ierusalim,
Alexandria).
Din sec. XVII au aparut editii tiparite la manastirea
vasiliana Grota-ferrata din Muntii Albeni (langa Roma),
pentru folosinta grecilor uniti din Italia și pentru unitii de rit
bizantin si limba greaca din lume.
Exista editii critice ale Liturghiilor bizantine, incepand cu
cea a Evhologhionului lui Iacob Goar - sec. XVII, pana la
editiile moderne, ca cele tiparite de liturgistul englez F.E.
Brightman, de italianul Place de Maester și de prof. grec Pan
Trembela.
Calugarul Macarie a tiparit primul Liturghier ortodox in
limba slava la Targoviste sau la Dealu, in 1508. În romaneste,
Liturghiile ortodoxe au fost tiparite prima oara la Brasov, in
1570, sub ingrijirea lui Coresi, apoi la Iasi, in 1679 și 1683,
sub Dosoftei. Traducerile au fost inlocuite de cea definitiva a
lui Antim Ivireanu, tiparita la Ramnic, in 1706 si 1713, si
raspandita in provinciile romanesti. Pentru unitii ardeleni s-au
tiparit editii la Blaj, incepand cu 1756.
Cap.II. Întrebuințarea liturghiilor ortodoxe în cursul
anului bisericesc.
TIMPUL ȘI LOCUL SĂVÂRȘIRII. OBIECTELE
NECESARE PT. SĂVÂRȘIREA SF.LITURGHII.
1.Întrebuințarea celor trei Liturghii în cursul anului
bisericesc.
a.Liturghia Sf.Vasile – a fost Liturghia normală în B.O;
în codicele Barberini aceasta era așezată înaintea celorlalte
două Litughii cu numele de Liturghia zilnică; din cauza
lungimii anaforalei ei, cu timpul (sec. IX-X) a fost înlocuită
cu Sf.Lit.a Sf.Ioan Gură de Aur + săvârșirea ei a fost limitată
la un anumit nr. de zile din cursul anului bisericesc, așadar ea
se săvârșește doar de 10 ori pe an, după cum urmează: - în
primele 5 duminici ale Postului Mare; - în ziua Sf.Vasile (1
ian.); - în Joia și Sâmbăta din Săptămâna Patimilor; - În
ajunul Crăciunului (24 dec.) și în ajunul Bobotezei (5 ian.).1
b.Lirurghia Darurilor mai înainte sfințite – se oficiază
de obicei miercurea și vinerea din Păresimi (afară de Vinerea
Patimilor, când nu se face nici o Liturghie), luni și marți în
săptămâna Patimilor și în câteva sărbători bisericești mai
importante din perioada Păresimilor, ca: Sf.Haralambie (10
febr.), a doua și a treia aflare a Cinstitului Cap al Sf.Ioan
Botezătorul (24 febr.), Sf.40 de Mucenici (9 martie), și ajunul
Bunei-Vestiri (24 martie), dacă acestea cad într-una din zilele
de rând de peste săptămână.
c.Liturghia Sf.Ioan Gură de Aur – se oficiază în toate
celelalte zile de duminici și sărbători în care nu se fac cele
doua Liturghii menționate mai sus. Este liturghia obișnuită în
B.O oficiindu-se de cele mai multe ori în cursul anului
bisericesc. În afară de vremea Postului Mare, Liturghia
Sf.Ioan se face în toate sărbătorile din cursul anului cu
excepția celor trei zile din perioada Octoihului, când se face
Lit.Sf.Vasile: 1 ianuarie, ajunul Nașterii și ajunul Bobotezei.
1 2
Atât în Joia și în Sâmbăta Patimilor cât și în cele două
ajunuri, Liturghia Sf.Vasile se face unită cu Vecernia. DACĂ,
cele două ajunuri cad sâmbăta sau duminica, atunci în ziua
ajunului se oficiază Liturghia Sf.Ioan, iar Liturghia Sf.Vasile
se face în înseși zilele Praznicelor.
9
În perioada Postului Mare, Lit.Sf.Ioan se face doar de 8 ori și
anume: în primele 6 sâmbete, în duminica Floriilor și în ziua
Bunei-Vestiri (în orice zi ar cădea). 2
2.Timpul săvârșirii Sfintei Liturghii. Zile liturgice și
aliturgice.
În prima comunitate creștină din Ierusalim,
Liturghia se oficia zilnic, cu timpul mai ales în comunitățile
din diaspora, oficierea Liturghiei s-a limitat la ziua de
Duminică, aceasta devenind zi liturgică. Cu timpul zilele
liturgice au sporit la două (Sâmbătă + Duminică) uneori la
patru (miercuri, vineri, sâmbătă și duminică) iar în unele părți
din Apus se făcea zilnic.
Astăzi în mănărstirile mari + unele catedrale
chiriarhale se face Liturghie zilnic după recomandarea
Sf.Simeon al Tesalonicului care spune că preotul liturghisește
zilnic; în mănăstirile mai mici + biserici de enorie, Liturghia
se face numai duminica și de sărbători + sâmbăta uneori când
sunt parastase.
Timpul săvârșirii după predania veche a Bisericii este
ceasul al treilea (aprox. ora 9 dimineața) atunci când
Domnul a fost răstignit pe cruce și când S-a pogorât Sf.Duh
peste Sf.Apostoli. Ora variaza însă nu se poate începe
Liturghie nici înainte de răsăritul soarelui dar nici după-
amiază. Excepție de la această regulă fac doar câteva
praznice împărătești: Sf.Paști, Crăciunul, Bobotează (când
Liturghia se face după miezul noptii sau dis-de-dimineață –
fiind o reminiscență a epocii Bisericii primare când
serviciul divin al sărbătorilor aveau caracter nocturn, de
priveghere).
Avem în cursul anului bisericesc și câteva zile
aliturgice, zile în care nu se face Liturghie nici măcar la
mănăstire. În aceste zile tipicul prevede ajunare deplină până
seara, acestea fiind:
a.Vinerea Patimilor – zi de intristare și post, atunci fiind
răstignit și îngropat Domnul, zi care în popor se mai numește
și Vinerea seacă. b.Luni și Marți din prima săptămână a
Postului Paștilor – primele zile cu ajunare deplină.
c.Miercurea și Vinerea din săptămâna Brânzei, pt că în
mănăstiri, în aceste zile, premergătoare pentru Păstul
Păresimilor se cântă Aliluia în loc de Dumnezeu este
Domnul, se fac metanii și se ajunează. d.Vinerea dinaintea
Crăciunului și a Bobotezei, când acestea cad duminica sau
lunea, pt că atunci se ajunează; se fac doar Ceasurile și
Vecernia.
La catolici se pot oficia mai multe Liturghii pe zi și
în aceeași Biserică (au mai multe altare), la noi se face doar 1
dată pe zi în fiecare Biserică. “Această unicitate a Sf.Jertfe
înseamnă numai o moarte a lui Hristos, pe care 1 dată a luat-o
pentru noi, și numai 1 patimă a Lui, răbdată pentru noi”.
Marii teologi ortodocși explică că Mântuitorul s-a răstignit pt
noi o dată pentru totdeauna iar fiecare zi este ca o icoană a
veșniciei și fiecare biserică, o icoană a lumii întregi.
3.Locul săvârșirii Sf.Liturghii.
Se face doar în Biserică, inclusiv paraclise sau
capele sfințite și cu antimis, în partea ei cea mai sfântă,
altarul. Dacă Biserica s-a întinat cumva prin vărsare de sânge
omenesc, năvălire de păgâni/eretici etc, Liturghia se mai
oficiază decât după ce e curățită prin binecuvântarea
episcopului.
În Bis.Grecească se mai oficiază și Liturghia Sf.Iacob, 1
dată / an, adică în ziua Sf.Iacob (23 octombrie) sau în
Duminica cea mai apropiată de această zi. În unele Biserici se
mai face și în prima duminică după Crăciun – Sf. Iacob fiind
pomenit printre rudele după trup ale Domnului.
 Canoanele interzic oficierea Liturghiei în case
particulare, se îngăduie doar în cazuri excepționale. Câmpul
de luptă, hramurile de mănăstiri sau sfințirile de biserici sunt
locuri unde se poate face Liturghie cu învoirea episcopului
locului. Fără antimis nu se poate face Litughie fie în
Biserică fie afară din aceasta!
4.Obiectele necesare pentru săvârșirea Sf.Liturghii.
În afară de antimis mai avem nevoie de: a) Sf.Veșminte,
b) Sf.Vase (disc, potir, copia, lingurița, steluța) și
acoperămintele (pocrovețele), c) Prescuri – din făină de
grâu și dospite (de regulă 5 sau cel puțin 2 – una pentru Agneț
și alta pentru Miride, iar dacă nu avem prescură, folosim
bucată de pâine pe care facem semnul crucii cu Copia în locul
peceții), d) Vin curat preferabil roșu (din struguri) și apă, e)
Cărțile de slujbă necesare: pt preot – Sf.Evanghelie și
Liturghier, pt cântăreț – Apostol, Octoih Mic (Catavasierul
practic) sau Liturghierul de strană cu cântări, f) Mai multe
lumini: cel puțin 2 pe Sfânta Masă, una la proscomidiar și
câte una în sfeșnicele împărătești, iar în caz de mare lipsă, cel
puțin una (fără de care nu se oficiază Liturghie)
Cap.III. Săvârșitorul Sfintei Liturghii și pregătirea lui
pentru slujbă.
1.Cine poate săvârși Sf.Liturghie.
Pot săvârșii, arhiereii și preoții care nu sunt opriți de la a
sluji prin impedimente morale sau canonice. Dacă preotul e
sub blestem, dacă e afurisit de arhiereu sau oprit de
autoritatea bisericească sau dacă a săvârșit păcat de moarte,
nu poate oficia Liturghia. “Cel ce va fi vinovat de greșeli pe
care Părinții le-au arătat că opresc de la Sf.Liturghie să se
păzească de a sluji. Că cel ce nu face Sf.Litughie după
așezământul Părinților, împotriva sa lucrează și vinovat va fi
Tainelor lui Hristos;...” – Sf.Simeon al Tesalonicului.
Preotul poate sluji singur sau cu diacon iar arhiereul
slujește de obicei înconjurat de sobor de preoți și diaconi.
Diaconul nu poate oficia singur Liturghia sau vreo altă
slujbă, el face lucruri mărunte în cadrul Liturghiei, zice
ectenii etc.
2.Necesitatea pregătirii speciale a slujitorilor pentru
Sfânta Liturghie.
În timpul Liturghiei preotul vine în contact nemijlocit cu
însuși Sf.Trup și Sânge al Domnului pe care el îl atinge și îl
poartă în mâini, îl consumă sau împarte credincioșilor.
Această împreună-petrecere a credinciosului cu Dumnezeu
necesită o pregătire atât din partea credincioșilor cât și din
partea slujitorilor ce sunt obligați să se împărtășească ori de
câte ori oficiază Sf.Liturghie.
Viața preotului trebuie să fie astfel o continuă
pregătire și muțumire pentru Sf.Liturghie, a cărei săvârșire
constituie cea mai înaltă vrednicie cu care Dumnezeu i-a
cinstit pe oameni. Totuși pe lângă sfințenia sau curăția morală
numită pregătire îndepărtată sau permanentă, preotul are
nevoie în plus, de o pregătire apropiată sau nemijlocită,
adică de o purificare deosebită, ori de câte ori trebuie să
slujească Sf.Liturghie.
Strădania de purificare personală a preotului
premergătoare slujbei va fi fost reglementată în acele norme
formulate la începutul Povățuirilor din Liturghier,
constituind sfaturi, îndrumări, canoane și hotărâri patristice,
sinodale și chiriarhale mai vechi, date pe baza unei
îndelungate experiențe în această materie. Povățuirile
vorbesc despre această pregătiră că este trupească și
sufletească: “Pentru slujirea dumnezeieștii Liturghii preotul
dator este a fi curat, precum cu sufletul, așa și cu trupul...”.
3.Pregătirea sufletească (morală).
10
Liturghierul zice așa: “având să săvârșească
dumnezeiasca Liturghie, preotul dator este mai întâi să se fi
mărturisit și împăcat cu toți, să nu aibă supărare pe nimeni,
să-și păstreze inima de gânduri rele cât va putea și să se
înfrâneze de cu seara...”. Pregătirea sufletească se
concretizează deci, în: pacea sufletului, mărturisirea
păcatelor și rugăciunea personală.
a.Pacea sufletului. Conform poruncii Mântuitorului:
“De-ți aduci darul tău la altar și acolo îți aduci aminte că
fratele tău are ceva asupra ta, lasă acolo darul și mergi mai
întâi și te împacă cu fratele tău și atunci venind, adu darul
tău” (Mt. 5, 23) – cea dintâi condiție este pacea inimii,
așadar vechile Pravile prevedeau chiar canonisirea preotului
care călca această condiție: “preotul de va sluji cu vrajbă
asupra cuiva, să fie oprit de la Sf.Liturghie 60 de zile”.
Liturghisierul enumeră câteva păcate ce ar putea să
primejduiască această pace a inimii și de care preotul trebuie
să se păzească în ziua slujirii: supărarea gândurilor de multe
feluri, tulburarea lăuntrică/întristarea, mâhnirea/trândăvia,
ispita sau zburdăciunea trupească etc. “Nimeni din cei legați
cu pofte ori cu desfătări trupești nu este vrednic să vie sau să
se apropie sau să slujească Ție, împărate al slavei”
(Liturghisier, Rugăciunea în taină din timpul Heruvicului).
b.Spovedania. Pacea inimii presupune totodată și liniștea
și curăția conștiinței. Mărturisirea preoților înainte de
Liturghie este deci obligatorie chiar și atunci când acesta nu-
și simte conștiința împovărată de păcate grave.
c.Rugăciunea. Impune preotului citirea Pravilei de
rugăciuni prin care acesta se pune în legătură cu Dumnezeu.
Aceasta constă mai întâi din cele 7 Laude care preced
Liturghia și care la mănăstire se săvârșesc dar datoria
preotului este ca să le citească. Pe lângă acestea se mai
adaugă alte slujbe de pietate personală cum ar fi Canonul
îngerului păzitor, Acatistul Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu, Acatistul Mântuitorului, etc, însă, mai presus de
toate acestea, este Rânduiala Sfintei Împărtășanii (în
Ceaslov).
Aceasta este împărțită în două părți – a) Canonul
împărtășirii + 12 rugăciuni pregătitoare și b) rugăciunile de
mulțumire pt împărtășanie. Citirea acestor rugăciuni nu se va
face mecanic ci cu meditație la patimile Mântuitorului.
Necitirea acestora din diferite motive este considerat
păcat de moarte. Rugăciunile împărtășirii se citesc negreșit
iar celelalte amintit în caz de urgentă se mai pot citi și după
Liturghie.
4.Pregătirea trupească.
a) Abținerea de la împreunarea trupească cu soția –
măsură ce țintește tot la desăvârșirea de ordin sufletesc-moral
a liturghisitorului. Liturghierul propune preotilor căsătoriți
abstinență chiar cu câteva zile înainte iar Sf.Simeon zice
“dacă nu mai mult, cel puțin în ziua și în noaptea cea
dinaintea Liturghiei și cea de după”.
b) Ferirea de îmbuibarea pântecelui – Sf.Împărtășanie
se ia pe nemâncate. Pe lângă nemâncarea în dimineața zilei
când slujește, preotul trebuie să ajuneze și seara de dinainte,
sau să nu-și îngreuneze pântecu cu prea multă mâncare căci
aceasta duce la moleșeală și desfrâu. Liturghierul zice ca
preotul să nu mănânce nimic în seara de dinainte.
c) Cei ce nu se pot lăsa de urâtul obicei de a fuma, să nu
pună în gura lor țigara cel puțin în noaptea și în ziua
slujirii. Căci cum vor îndrăzni să ia Sf.Trup și Sânge cu gura
împuțită mai înainte de buruiana diavolului?
d) Curățenia corporală – baia/spălarea trupului din ajun,
constituia odinioară pentru preoți o poruncă. Este o obligație
prescrisă în Sf.Scriptură: “având deci fraților încredere ca să
întrăm în Sfânta Sfintelor prin sângele lui Iisus…, să ne
apropiem cu inimă curate…., curățindu-ne prin stropire
inimile de cuget rău și spălându-ne trupul cu apă
curată…” (Evr. 10, 19-22).
e) Grija pentru o ținută vestimentară decentă –
înfățișarea cuviincioasă și vrednică de respect din partea
credincioșilor nu trebuie uitată. Este socotit păcat de moarte a
sluji cu hainele pătate sau rupte. Capul trebuie pieptănat, fața
și gura spălate, unghiile tăiate și curate – acestea pentru
cinstea dumnezeieștilor Taine și pentru credincioși.
5.Efectele și folosul pregătirii pentru slujbă.
Creează în ființa sacerdotului acea ambianță, atmosferă
sufletească de evlavie și de smulgere din preocupările terestre
și cotidiene. Cu ajutorul lor liturghisitorul se izolează de
restul lumii, se dezlipește treptat de cele pământești pentru a
se apropia de Dumnezeu. Pregătit sufletește și trupește,
preotul poate păși împăcat spre sfântul altar spre a oficia cu
vrednicie Sfânta Jertfă.
Cap.IV. Rânduiala Liturghiei Sf.Ioan și a Sf.Vasile.
Slujba Sf.Liturghii se împarte de obicei în trei mari părți:
A.Proscomidie, B.Liturghia catehumenilor și C.Liturghia
credincioșilor.
A. RÂNDUIALA PROSCOMIDIEI.
1.Ce este Proscomidia.
Proscomidia – prima parte a Sf.Liturghii. Termenul
vine de la verbul grecesc “proscomizin” însemnând “a aduce,
a pune înainte”. Astăzi proscomidia este ritualul pregătirii și
binecuvântării Cinstitelor Daruri, adică material jertfei
liturgice. În Liturghier ea are rânduială și întindere de slujbă
adevărată dar cu toate acestea ea nu trebuie socotită slujbă
deosebită de Liturghie sau independentă ci ca parte
integrantă a acesteia.
2.Timpul săvârșirii Proscomidiei.
La mănăstiri și catedrale episcopale, unde se oficiază și
cele 7 Laude, Proscomidia se face în timpul Ceasurilor (I, III
și VI) care se citesc între Utrenie și Liturghie. La bisericile de
enorie, unde nu avem Ceasuri, Proscomidia se face în timpul
Utreniei. Atunci când Liturghia Sf.Vasile se face unită cu
Vecernia, Proscomidia se face în timpul Ceasului IX și al
Vecerniei.
3.Locul săvârșirii Proscomidiei.
Se săvârșește toată în Sf.Altar – în partea de Nord-
Vest, la masa numită Proscomidiar (altarul proaducerii), ce
are forma unei firide (scobituri) în peretele de nord al
altarului, fie forma unei cămăruțe sau încăperi aparte, care
comunică cu altarul printr-o deschidere terminată sus în
formă de arc.
Proscomidia e săvârșită în întregime numai de
preot, fără participarea credincioșilor (a cântăreților) și fără
să vadă/audă ceva din ea credincioșii.
4.Pregătirea slujitorilor înainte de începerea
Proscomidiei - (rânduiala la p.184).
5.Rânduiala Proscomidiei (rânduiala la p.185).
a) Pregătirea Sfântului Agneț și a Potirului.
Pe lângă rânduielile din carte, ce mi s-a părut important –
când se toarnă vin în potir, preotul să aibă grijă să pună mai
patina apă ca să nu schimbe firea vinului, acesta e păcat de
moarte.
La liturghia în sobor, sau când sunt credincioși mai
mulți de împărtășit, preotul proscomiditor, are grijă să scoată
agneț mai mare și să toarne din vreme în potir atâta vin și apă
11
cât să ajungă tuturor pentru că după sfințirea Darurilor nu
se mai îngăduie a turna vin și apă în sfântul potir.
b) Scoaterea Miridelor.
După scoaterea Agnețului din prima prescură,
preotul ia a doua prescură și scoate miridă pentru Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu iar după acest lucru va lua a treia
prescură scoțând miridele celor 9 cete, care sunt mai mici
decât cea a Născătoarei. Cetele sunt: 1.Sf.Ioan Proorocul,
2.Ceilalți Sf.Prooroci, 3.Sf.Apostoli, 4.Sf.Ierarhi,
5.Sf.Mucenici și Mucenițe, 6.Sf.mari pustnici (Cuvioșii
Părinți și Preacuvioasele Maici), 7.Sf.fără de arginți,
8.Sf.Ioachim și Ana, sfântul zilei și toți sfinții, 9.Sf.autor al
Liturghiei pe care o săvârșim.
Din a patra prescură scoate cele 3 miride speciale
(pt episcopul locului, pt conducătorii Statului și pentru ctitori)
+ miride pentru vii. Din a cincea prescură scoate fărâmituri
mici pentru morți făcând o grămăjoară. Tot din prescura a
patra preotul scoate pentru el o miridă pe care o poate
adăuga la grămăjoara miridelor pentru vii.
c) Acoperirea Darurilor. (rânduiala la p.187).
d) Cădirea Darurilor, rugăciunea pentru
binecuvântarea lor, apolisul și cădirea finală. (rânduiala
la p.187-188).
6.Momentele distincte ale Proscomidiei.
Le trec în caz că: a)Binecuvântarea, b)Ritualul pregătirii
Potirului, c)Ritualul scoaterii Agnețului, d)Ritualul scoaterii
și așezării Miridelor (A Născătoarei – Panaghia, Ale celor 9
cete, pentru vii, pentru morți, pentru sine), e)Tămâierea și
Rugăciunea pentru binecuvântarea Darurilor (Rug.
Proscomidiei), f)Apolisul și cădirea finală.
7.Continuarea proscomidirii după începerea
Liturghiei. (rânduiala la p.188).
B.RÂNDUIALA LITURGHIEI CATEHUMENILOR.
1.Ritualul pregătitor pentru începerea Liturghiei.
Această parte ține de la binecuvântarea de început până la
cuvintele: “Câți sunteți chemați ieșiți…”. Pe lângă rânduielile
specifice, notăm, că între Paști și Înălțare, în loc de “Împărate
ceresc” se zice “Hristos a înviat” de trei ori iar de la Înălțare
până la Rusalii nu se zice nimic, ci se începe cu “Slavă întru
cei de sus…”.
2.Prima parte a Liturghiei catehumenilor (până la
vohodul cu Sfânta Evanghelie). (rânduiala la p.189).
3.Vohodul mic (ieșirea cu Sfânta Evanghelie),
(rânduiala la p.190).
De menționat: la praznice, hram sau sfinți cu Polieleu,
dacă preotul vrea, se cântă: “Doamne, mântuiește, pe cei
binecredincioși”, la strană se cântă apoi aceeași cântare de
două ori. Preotul continua cântând în altar: “Și ne auzi pe
noi!” și îndată sfârșește cu cuvintele de încheiere a
ecfonisului: “Și în vecii vecilor”.
4.Partea a treia (după vohodul cu Sfânta Evanghelie)
(rânduiala la p.190).
C.RÂNDUIALA LITURGHIEI CREDINCIOȘILOR.
1.Partea întâi (până la ieșirea cu Cinstitele Daruri).
(rânduiala la p.192).
2.Vohodul mare (ieșirea cu Cinstitele Daruri)
(rânduiala la p.193).
3.Pregătirea pentru săvârșirea Sfintei Jertfe
(rânduiala la p.193).
4.Partea centrală a Liturghiei: Anaforaua.
(Rugăciunea Sfintei Jertfe) cu sfințirea Darurilor.
(rânduiala la p.194).
 5.Împărtășirea cu Sfintele Daruri. (rânduiala la
p.195).
6.Riturile finale. (rânduiala la pp.196-197).
D.RÂNDUIALA LITURGHIEI ÎN SOBOR.
La catedralele chiriarhale, în mănăstiri, la bisericile din
orașe cu mai mulți slujitori permanenți, în zilele de
sărbătoare, precum și în unele ocazii deosebite din viața
bisericească (cursuri de îndrumare a clerului, sfințiri de
biserici, etc), Sf.Liturghie se oficiaza în sobor, adică de mai
mulți sfințiți slujitori în jurul aceluiași sfânt altar.
Slujirea în sobor, mult practicată în Biserica veche, a
rămas azi o practică uzitată în Bisericile Ortodoxe de rit
bizantin, ca și în celelalte tipuri liturgice răsăritene, pe când
în Apus a dispărut cu totul.
1.Protia în sobor.
Când slujește arhiereul (ca la catedralele
episcopale), el este de drept primul dintre slujitori, adică
protosul/prezidentul soborului de liturghisitori. El va
dispune atât asupra ordinei preoților coliturghisitori cât și
asupra acelor amănunte ale slujbei asupra cărora Tradiția lasă
voia celui mai mare.
Când slujesc doar preoți (cu sau fără diaconi), ceea ce
trebuie stabilit este protia sau întâietatea în slujbă, adică,
cel care va fi primul dintre preoți/conducătorul soborului și în
ce ordine se vor așeza ceilalți. Primul criteriu de stabilire a
protosului este vechimea în hirotonia de preot, iar ceilalți
preoți se vor așeza și ei pe lângă protos tot după vechime.
În cazuri speciale se ține seama de funcțiunile
administrative sau distincțiile onorifice ce le dețin clericii.
Exemplu: între doi preoți cu vechime egală, protia o va avea
cel ce are ori o funcție administrativă (protoiereu, inspector,
consilier, etc.) ori e distins cu un rang onorific (sachelar,
iconom, stavrofor). Între mai mulți preoți cu ranguri
onorifice, se alege acela cu cel mai înalt rang/funcție.
În clerul monahal se va ține seama doar de
rangurile onorifice: primii sunt astfel arhimandriții, apoi
protosincelii, sincelii și apoi simplii ieromonahi. Între
clerici, monahi și mireni de trepte sau ranguri egale,
întâietatea o au monahii.
Protosul are mare răspundere pentru buna reușită,
corectitudinea, frumusețea și succesul slujbei, de aceea la
alegerea lui se va avea în vedere și alte criterii pe lângă cele
anunțate, spre exemplu, voce/talent muzical, prestanță fizică,
respectarea Tipicului, etc. Ceilalți preoți trebuie să asculte pe
protos și să păstreze armonia, fiind continuu cu ochii pe
acesta.
2.Rânduiala Liturghiei oficiate în sobor de preoți fără
diaconi. (rânduiala la pp.201-206, sunt prezente și
scheme).
La slujba în sobor fără diaconi, Proscomidia o face doar
un singur preot, preotul de rând, la mănăstiri/catedrale, sau
preotul cel mai nou în hirotonie, deci ultimul din stânga
protosului.
Ceilalți preoți se închină toți odată la
mănăstiri/catedrale de obicei în timpul Laudelor, iar la
soboarele pt slujbe ocazionale se închină și îmbracă cu
veșmintele pe măsură ce vin la biserică.
O atenție deosebită se cere, la slujba în sobor, în
momentele vohodurilor, așadar, vohodul mic sau ieșirea cu
Sf.Evanghelie la slujba de preoți fără diaconi, Sf.Evanghelie
o poartă protosul, urmat de ceilalți preoți în ordine
descrescăndă.
În mijlocul bisericii, sub policandru, preoții se așează ca
în jurul Sfintei Mese, adică cu protosul în mijloc, ce va zice
12
rugăciunea intrării, binecuvântează intrarea și sărută
Sf.Evanghelie și zice “Înțelepciune, drepți!”, apoi intră în
altar urmat de ceilalți.
3.Rolul diaconului/diaconilor la slujba în sobor.
(rânduiala la pp.206-207).
Diaconii în sobor sunt ajutoarele protosului, ei stau
la îndemâna acestuia (de-a dreapta și de-a stânga, puțin mai
înapoi) + ei execută în locul și cu binecuvântarea sa anumite
părți ale slujbei care se cuvin protosului, de drept. Tot ei,
sărută întotdeauna numai Sf.Masă și cer binecuvântare de la
protos înainte de îmbrăcarea veșmintelor.
Ei zic pe rând (daca sunt mai multi), ectenia mare,
cele două ectenii mici, ectenia întreită, etc. Tot ei rostesc
formulele mai mărunte din cursul Liturghiei, adică, de
dinaintea Apostolului/Evangheliei.
La împărtășire ei se așează în urma ultimului preot și
primesc de la protos părticele din Sf.Trup iar Sf. Sânge de la
ultimul preot, după rânduiala Liturghierului. Ultimul diacon
toarnă miridele de pe sf.disc în sf.potir.
Tot diaconii închid/deschid ușile împărătești și dvera la
momentele cuvenite, indicate în Tipic/Liturghier.
Istoria Liturghiei ortodoxe. Rânduiala ei initial și
evoluția acesteia până azi.
În esența/miezul ei, Liturghia e instituită de
Mântuitorul însuși dar formele externe în care a fost îmbrăcat
acest miez a fost dezvoltat de Sf.Apostoli și urmașii lor,
Biserica. Privind deci retrospectiv, constatăm că până să
ajungă laforma actuală (formă ce reprezintă doar stadiul
actual al unui proces de lentă evoluție), Liturghia a suferit
schimbări și adăugiri/dezvoltări.
A.PROSCOMIDIA
1.Locul și ritualul Proscomidiei în Liturghie până în
secolul al VI-lea.
A existat în germene ca punerea înainte a Darurilor
încă de la începutul Liturghiei creștine dar neavând forma de
azi. La început a fost foarte simplă și de mai puțină întindere
ca timp.
În primele 4-5 veacuri, ritualul primirii/pregătirii darurilor
de pâine/vin pt Sf.Jertfă avea loc la începutul Liturghiei
credincioșilor cam pe unde astăzi vine Heruvicul la noi sau
ieșirea cu Cinstitele Daruri. Era de înțeles dacă ne aducem
aminte că puteau aduce daruri la Liturghie doar credincioșii
admiși să participe la Liturghia euharistică (a credincioșilor)
– adică ăia intrați în creștinism prin Botez.
Aceștia le prezentau diaconilor + pomelnicele respective,
diaconii le duceau în proscomidiar sau pastoforion. Diaconii
alegeau din pâinile aduse pe cele mai adecvate pentru
Sf.Jertfă, aducându-le la altar, le puneau o dată cu cantitatea
de vin necesară, pe Sf.Masă unde episcopul/preotul le
consacra printr-o scurtă formulă de binecuvântare/rugăciune.
2.Deplasarea ritualului Proscomidiei și cauzele ei.
Transferarea a început încă din secolele VI-VII
însemnând un proces lent ce s-a generalizat într-un lung
interval de timp ce se termină în sec VIII. Cele două cauza
care explică aceasă mutare sunt: slăbirea și dispariția
disciplinei penitențiale și a instituției catehumenatului și,
dezvoltarea crescândă a ritualului Proscomidiei.
Cu timpul, și anume sec VI-VII, se atenuează deosebirea
tranșantă dintre cele două părți ale Liturghiei și astfel la
Liturghia credincioșilor pot lua parte și catehumenii. Așadar,
credincioșii nu mai erau obligați să aștepte începerea
Liturghiei euharistice/a credincioșilor pentru a-și prezenta
darurile la altar ci puteau face acest lucru încă de la intrarea
lor în Biserică.
Cea de a doua cauză, dezvoltarea crescândă a ritualului
Proscomidiei, are și ea o contribuție. Simplu și sumar la
început, ritualul se dezvoltă în ceremonii/forme tot mai
numeroase/complicate, luând deci o extensiune mai mare.
Săvârșirea acesteia ținea din ce în ce mai mult, astfel, dacă ar
fi rămas în locul de la început atunci ar fi fost ținut în loc
cursul normal al Liturghiei. De aceea, locul ei a fost mutat
înainte de începerea Liturghiei, adică în timpul Utreniei sau
al Ceasurilor.
O dată cu această deplasare, Proscomidia își schimbă și
locul oficierii. Pt motive de ordin simbolic și practic, așadar,
ea nu se va mai săvârși la Sf.Masă ci pe o masă mai mică din
stânga Sf.Mese, în încăperea sau scobitura din peretele de
miazănoapte al altarului, adică în proscomidiarul de azi.
În rânduiala Liturghiei persistă până azi unele
reminiscențe ale locului pe care Proscomidia îl avea
odinioară în această rânduială. Prima este rugăciunea pe care
preotul o citește în taină după vohodul mare la depunerea
Cinstitelor Daruri pe Sf.Masă și care își păstrează încă în
Liturghier titlul vechi de Rugăciunea Proscomidiei sau
Rugăciunea punerii-înainte (ediții mai noi); aceasta a rămas
azi ca o dublură a Rugăciunii punerii-înainte din rânduiala
Proscomidiei (cu text diferit), reprezentând probabil formula
de binecuvântare/consacrare pe care odinioară o rostea
episcopul asupra darurilor de pâine/vin alese de diacon.
3.Dezvoltarea ritualului Proscomidiei după secolul al
IV-lea.
a) Procesul de modificare a atins întâi cantitatea și forma
materiei Sfintei Jertfe, adică a pâinilor aduse și folosite la
Proscomidie. La început se aduceau pâini ce nu se deosebeau
de cele din uzul comun și erau necesare pentru numărul mare
al celor care se împărtășeau precum și modul împărtășirii lor.
Din cauza împuținării numărului celor ce se împărtășeau
+ schimbarea modului de împărtășanie, a fost deajuns o
singură pâine care mai târziu s-a micșorat treptat luând
denumirea, forma și mărimea tipizată a prescurii de azi, fie
rotundă, fie cu 3-4-5 cornuri.
Cu timpul nu a mai fost nevoie nici de o prescură întreagă
pt pregătirea Sf.Trup ci a început să se taie o parte aleasă din
ea, delimitată prin pecetea întipărită pe ea. Această parte s-a
numit Agneț (adică miel de jertfă). Așa s-a ajuns treptat la
ritualul scoaterii și pregătirii Agnețului, care, împreună cu
ritualul pregătirii potirului alcătuiesc partea esențială și
totodată cea mai veche din rânduiala Proscomidiei, afară
de rugăciunea punerii-înainte.
Acest ritual, în forma lui embrionară era în uz deja înainte
de secolul VIII iar primul document ce cuprinde o
descriere îndirectă a ritualului pentru pregătirea Sf.Agneț
este comentarul liturgic al patriarhului Gherman I al
Constantinopolului (sec. VIII). Din felul în care
Sf.Gherman explică Liturghia timpului său, ritualul
Proscomidiei se reducea la actele: liturghisitorii scoteau cu
copia Agnețul, îl puneau pe disc, turnau vin și apă în
potir; preotul rostea o rugăciune peste ele, învelea și
tămâia.
Unele amănunte secundare ale ritualului pregătirii
Agnețului și a potirului se adaugă succesiv până în sec XIV,
stabilite definitiv de Filotei, patriarhul C-polului în a sa
Rânduială sau Călăuză a Sf. Liturghii, care ne dă cea
dintâi descriere amănunțită și sistematică a rânduielii
Proscomidiei aproape exact în forma ei de azi, așa cum o
aflăm în Liturghier.
13
b) Mult mai veche decât ritualul Agnețului trebuie să fie
Rugăciunea numită azi în Liturghier a Proscomidiei sau a
punerii-înainte, adică rugăciunea pentru consacrarea și
binecuvântarea Darurilor, care este rugăciunea principală a
Proscomidiei, pt că prin rostirea ei, pâinea și vinul capătă
caracterul și valoarea de ofrande/daruri de jertfă. Textul ei
întrebuințat la ambele Liturghii (Sf.Ioan +Sf.Vasile) îl găsim
pentru prima dată în Codicele Barberini, din sec VIII, la
începutul Liturghiei Sf.Vasile care pe atunci era cea normală.
c) Miridele (părticelele de la gr.meris/meridos = parte)
derivă din pomenirile nominale, primordiale în rânduiala
Liturghiei care la început se făceau la Sf.Masă în cursul
dipticelor, adică al rugăciunii de mijlocire generală pentru vii
și morți îndată după sfințirea Darurilor. Mai târziu (sec IV-V)
se citeau înainte de anaforă, după depunerea Darurilor pe
Sf.Masă și după sărutarea păcii.
Ele au urmat același drum ca și întreg ritualul
Proscomidiei de care erau legate, fiind transferate prin sec
VI-VIII înainte de începutul Liturghiei catehumenilor, în
locul pe care îl au azi. La început se aducea câte 1 prescură
pentru fiecare nume de pomenit iar mai târziu s-a făcut
pogorământul să se aducă o prescură pentru mai multe nume
(pt un pomelnic); mai târziu, pentru a putea fi pomeniți și cei
care din lipsă nu puteau aduce prescură, s-a socotit să se
scoată și să se pună pe disc – mai mult în chip simbolic –
câte o simplă părticică din prescura adusă o dată cu
pomelnicul respectiv sau din cea adusă de alții.
Așa s-a născut practica scoaterii miridelor,
începând se pare cu cele pentru credincioșii vii și morți.
Acestea au avut la început un sens real: exprimau în chip
concret o participare mai intimă a credincioșilor la Sf.Jertfă și
abia mai târziu au dobândit sensul mistico-simbolic atribuit
cu timpul.
Miridele pentru sfinți (cele 9 cete) sunt atestate în scris
din sec XI înainte; originea ritului trebuie să fi fost
Athosul, după cum indică pomenirea Sf.Atanasie Atonitul în
urma celorlalți mari pustnici (la mirida a șasea).
Amănuntele secundare ale ritualului scoaterii miridelor
(forma, numărul lor, formulele respective, etc) se vor
dezvolta până în sec XIV când sunt sistematizate și fixate
definitiv aproape ca în forma de azi de către patriarhul
Filotei al C-polului în Diataxa sa liturgică, amintită mai sus.
d) În ceea ce privește cele două rugăciuni care însoțesc
scoaterea miridelor pentru vii și morți (Primește, Doamne
jertfa aceasta... și Pentru pomenirea și iertarea păcatelor
tuturor celor din veac adormiți...), ele nu se află nici în
Liturghierul grecesc nici în cel rusesc, ci sunt o
particularitate a Liturghierului românesc, începând cu
ediția de la Iași, 1845. Prima este împrumutată din ectenia
de la Litie (Mântuiește, Dumnezeule, Poporul Tău...) dar are
și analogii cu formularul de “Pomelnic” pentru vii, tipărit pt
călugări și mireni la sfârșitul Psaltirii precum și cu unele părți
din dipt(?) anaforalei din Liturghia Sf.Vasile (memento
vivorum).
Rugăciunea pentru pomenirea morților e inspirată din
Canonul morților din Sâmbăta lăsatului sec de carne (Moșii
de iarnă) și cel din Sâmbăta Rusaliilor (Moșii de vară) când
se face pomenirea generală a tuturor morților. Forme mai
vechi ale acestei rugăciuni întâlnim și în Biserica greacă unde
au circulat sporadic.
După părerea unora, această rugăciune a venit la români
prin intermediul Rusiei, adusă fiind în țară de mitropolitul
Varlaam al Ungrovlahiei după călătoria sa în Rusia și înscrisă
de el în pomelnicul Mitropoliei din București în 1674 – de
unde va fi copiată și de alte pomelnice.
Versiuni ale acestor două rugăciuni circulau în manuscrise
înainte de tipărirea lor în Liturghier, prin pomelnicele de la
proscomidiarul diferitelor biserici, spre exemplu, pomelnicul
ctitoricesc al bisericii din Grușetu-Vâlcea, scris în 1804
conține textul unei interesante variante a rugăciunii de
pomenire generală pentru morți.
4.Ritualul pregătiriislujitorilor pentru Liturghie.
Aceasta este o subdiviziune mai nouă încorporată azi în
fruntea rânduielii Proscomidiei din Liturghier și constă în
pregătirea liturghisitorilor pentru Liturghie pornind de la
închinarea la icoane, îmbrăcarea veșmintelor și spălarea
mâinilor. În manuscrisele liturgice, acestea încep a fi
consemnate din veacul XI înainte, bineînțeles, un ritual al
înveșmântării a existat încă de dinainte să fie consemnat în
scris.
Ritualul spălării mâinilor liturghisitorilor, este cel mai
vechi element ritual din această parte a Liturghiei. Originar el
avea loc la începutul Liturghiei credincioșilor și făcea parte
din ritualul pregătitor pentru săvârșirea Sf.Jertfe unde o
menționează, de exemplu, Constituțiile Apostolice (cartea
VIII, cap.11); de aici ea a fost transferată înainte de începutul
liturghiei catehumenilor o dată cu întreg ritualul Proscomidiei
de care era legată.
Fragmentul din Ps. XXV (v. 5-12), care constituia
formula sacramentală însoțitoare a ritului spălării mâinilor
(Spăla-voi întru cei nevinovați mâinile mele...) trebuie să fie
și el de întrebuințare foarte veche căci începutul lui îl găsim
citat chiar la Sf.Chiril al Ierusalimului în explicarea sa
liturgică pentru neofiți.
Ritualul pregătirii pentru începerea Proscomidiei poate fi
socotit încheiat definitiv până în sec XIV deși unele
amănunte secundare din rânduiala lui de azi capătă
consacrare grafică mult mai târziu, adică le găsim
consemnate pentru prima dată în manuscrise abia în sec
XVI înainte.
Cea mai recentă parte constitutivă a rânduielii de azi a
Proscomidiei pare a fi formula de încheiere a acestei slujbe,
adică, apolisul, precum și cădirea finală.
3. Partea de la începutul Liturghiei catehumenilor
(enarxa) și formarea ei:
Începutul Lit. cat. de odinioară (intrarea episcopului)
corespunde azi cu vohodul mic (ieșirea cu Sf. Evanghelie).
Toată enarxa (partea introductivă), formată din ritul
închinării, binecuvântarea cu ectenia mare și Antifoanele,
reprezintă un adaos posterior, cauzată de deplasarea
Liturghiei (din cauza dispariției catehumenatului).
a) Adaosul acesta a luat naștere ca serviciu neliturgic,
menit să umple timpul cât credincioșii așteptau sosirea
episcopului și să încadreze într-o ceremonie solemnă intrarea
acestuia în altar. Formarea începe din sec. 6, când a fost
introdus în uz imnul „Unule-Născut” (atribuită împ. Justinian
care l-ar fi alcătuit în scopul combaterii monofizitismului). S-
a păstrat azi și în lit. sirienilor iacobiți.
b) Partea cea mai veche din enarxa Liturghiei e ectenia
mare, cu care se deschide liturghia noastra. Figura odinioară
la începutul lit. credincioșilor, înainte de prezentarea
Darurilor. Așa o găsim în rânduiala Lit. clementine, descrisă
în Constituțiile Apostolice, care ne dă și textul ei complet,
foarte puțin diferit de cel de azi. După dispariția
14
catehumenatului a fost transferată la începutul lit.
catehumenilor.
c) În ordinea vechimii, apoi, sunt Psalmii numiți
antifonici (Ps. 91, 92, 94) și cele trei Rugăciuni ale
antifoanelor, pe care liturghisitorii le citesc azi în taină la
începutul Lit. Rugăciunile anntifoanelor sunt atestate prima
oară în sec. 8 în manuscrisul Barberini. Ei reprezintă unii din
psalmii cântați odinioară de către credincioși, în așteptarea
intrării episcopului și a începerii Lit. La început se cântau în
întregime, apoi, cu timpul, au rămas doar câteva versete (la
fel ca psalmii din Vecernie sau Utrenie).
Până în sec. XIV, psalmii antifonici se întrebuințau la
toate sărbătorile; ei au rămas în uz numai la Liturghia din
zilele de rând (în mănăstiri) și la sărbătorile Mântuitorului +
Fecioarei. La Lit. din celelalte sărbători ei au fost înlocuiți cu
pslamii tipici (Ps. 102, 145 și Fericirile) din slujba Obedniței
– reprezintă deci o contopire a începutului Lit. cu începutul
Obedniței.
Ca și psalmii antifonici, pslamii tipici se cântau odinioară
în întregime, așa cum se citesc azi în rânduiala Obedniței,
dar, cu vremea, numărul versetelor cântate s-a redus treptat.
4. Vohodul mic (ieșirea cu Evanghelia) și Trisaghionul:
a) Vohodul mic (ieșirea / intrarea cu Sf. Evanghelie),
adică purtarea solemnă a Sf. Evanghelii, din altar până în
mijlocul naosului și apoi pe Sf. Masă, e un ritual destul de
vechi, menționat în sec. 8 în comentariu liturgic al patr.
Gherman I al C-polului.
Acest rit are ca origine scoaterea Evangheliei de către
diacon, din schevofilachion pe amvonul din naos, pentru a se
citi din ea pericopa. Mai târziu, când Sf. Evanghelie a început
să stea continuu pe Sf. Masă, actul ducerii ei la amvon și
înapoi a luat o dezvoltare mai mare și o semnificație
simbolică (ieșirea Mântuitorului la propovăduire).
Ritualul vohodului mic reprezintă substituirea unei intrări
simbolice a lui Hristos (=Sf. Evanghlie) în locul intrării de
odinioară a episcopului.
b) Imnul „Sfinte Dumnezeule...” (trisaghionul liturghic) a
fost introdus în 450-453 (patr. Proclu și împ. Teodosie II) în
urma unui flagel. Imnul e mențuionat în actele Sin IV Ec. Se
află și în lit. Bisericilor necalcedoniene și la monofiziți.
5. Lecturile din Sf. Scriptură
a) Citirile biblice (Apostolul și Evanghelia) reprezintă nu
numai elementul cel mai vechi, promordial, din această parte
a Liturghiei, dar totodată și cel mai important. Odinioară,
lecturile biblice erau numeroase.
În rânduiala Lit. descrisă de Constituțiile apostolice sunt
prevăzute 6 pericope: 2-3 din VT, 2-3 din NT. Lecturile din
VT au dispărut prin sec. 7-8; în Lit. răsăritenilor
necalcedonieni s-au păstrat.
Odinioară, lecturile din Cărțile Sfinte erau încadrate sau
alternau cu cântări de psalmi. Din acești psalmi au rămas azi
câte un stih. Dintre aceștia e cel care precede Apostolul
(prochimen – adică așezat înainte de Apostol), iar altele
urmează după această pericopă. Aceștia din urmă erau
psalmii alleluiatici (erau însoțiți de refrenul Alleluia după
fiecare verset). De aceea, stihurile rămase după pericopele
din apostol se numesc alleluiarion, rămânând în uz numai
vechiul refren Aleluia de 3 x, care se cântă după.
b) Un alement important din vechea Lit. a cat., care urma
după lecturi, era omilia / predica, destinată instruirii
catehumenilor care urmau să iasă din biserică. După ce a
dispărut cat., predica se deplasează puțin câte puțin spre
sfârșitul Liturghiei, fixându-se mai ales în timpul împărtășirii
liturghisitorilor și umplând locul rămas gol prin dispariția
împărtășirii generale a tuturor credincioșilor la Liturghie.
Prin noile dispoziții ale Sf. Sinod, predica a fost restabilită
peste tot în locul ei originar, adică îndată după citirea
Evangheliei!
6. Partea ultimă a Lit. catehumenilor
a) Rugăciunile de după Evanghelie au origine veche. În
vechea Lit. creștină (descrisă în Const. apostolice), după
predică urma o serie de ectenii și rugăciuni sociale pentru
fiecare din cele patru categorii care urmau să fie concediați
din biserică: catehumenii, energumenii, candidații la botez și
penitenții.
Din aceste 4 ectenii și rugăciuni, cele pentru energumeni
și penitenți au ieșit din uz devreme (sec. 7). Ectenia și
rugăciunea pentru candidații la botez au dispărut din Lit.
normală, dar s-au păstrat în Lit. celor mai înainte...
(Rugăciunea pentru cei ce se gătesc spre sfânta iluminare),
rostindu-se în a 2a jumătate a Postului Mare (perioada în care
candidații la botez se pregăteau pentru intrarea în creștinism).
Ectenia și rugăciunea corespunzătoare pentru
catehumeni, zisă azi în taină de preot, sunt singurele care se
păstrează. Deși instituția cat. a încetat, ectenia și rugăciunea
continuă a fi înscrise în Liturghier. În toate celelalte Lit.
răsăritene ectenia și rugăciunea pentru catehumeni a dispărut,
păstrându-se doar formula de concediere a catehumenilor.
b) De origine mai nouă e ectenia întreită / ectenia cererii
stăruitoare, care urmează azi îndată după citirea Evangheliei,
precum și rugăciunea cererii stăruitoare, pe care preotul o
zice în taină. Textul acesteia îl găsim în Condicele Barberini.
C. Liturghia Credincioșilor
Lit. credincioșilor / euharistică, la care în vechime
participau doar credincioșii, este partea cea mai puțin
modificată din Liturghie. Există adaose și dezvoltări în partea
ei introductivă (înaintea Sf. Jertfe), însă schema și rânduiala
ei a rămas aceeași ca în vechea Lit. Nu doar momentele
principale care alcătuiau rânduiala vechii Lit., ci și înlănțuirea
sunt aceleași ca în Lit. de azi.
Lit. credincioșilor din sec. 4-5 ne-o descriu: Catehezele
mistagogice (Sf. Chiril), Constituțiile apostolice, Omiliile
catehetice (Teodor de Mopsuestia), Scrierile Sf. Ion GA,
canoane.
1. Partea introductivă (până la ieșirea cu Darurile)
a) Rugăciunile pentru credincioși (2 ectenii și 2 rugăciuni
în taină), cu care începe Lit. euharistică, fac parte din
rânduiala primitivă a Lit. Ectenia mare de aici o găsim și în
Const. apost.; cele două rugăciuni pentru credincioși, citite
azi în taină, corespund rugăciunii similare din Liturghia
clementină, rostită de arhiereu cu voce tare, după ectenie.
Vechimea lor e confirmată de 19 Laod. Textul lor = Barberini.
15
b) Heruvicul, care se încadrează azi ritului ieșirii cu
Darurile, este generalizat în sec. 6 (574) printr-un decret al
împ. Justin II. El înlocuia un pslam care se cânta în acest loc,
menit să umple golul creat prin întreruperea cursului Lit. în
timpul cât credincioșii se perindau pe dinaintea altarului,
pentru a preda diaconilor darurile de pâine și vin.
La început, Heruvicul se cânta fără a fi întrerupt, ca azi,
de ritul vohodului; introducerea acestui rit a împărțit textul
uniat al imnului în 2 părți („Noi, care pe Heruvimi...” și „Ca
cei ce pe împăratul...”). Rugăciunea citită de preot în taină în
timpul acesta se găsește în Codicele Barberini.
2. Vohodul mare sau ieșirea (intrarea) cu Darurile
Reprezintă o dezvoltare a ducerii darurilor de pâine și vin
de la postoforiu în altar (la Sf. Masă), unde urmau să fie
binecuvântate și sfințite de arhiereu. Cu timpul, odată cu
dezvoltarea rit. Prosomidiei mutat la începutul Liturhigei,
acest act a luat o importanță mai mare, atribuindu-i-se și o
semnificație simbolică. Dezvoltarea începe în sec. 6, cânt
patr. Eutihie al C-pol îl menționează ca pe o inovație.
Pomenirile din timpul ieșirii cu Daruriule, sunt de origine
veche. reprezintă o prescurtare / rămășiță a citirii dipticelor
de către diacon, legate de actul depunerii Darurilor pe Sf.
Masă.
Rugăciunea proscomiei / punerii-înainte, citită de preot în
taină, după depunerea Darurilor pe Sf. Masă este o rămășiță
care amintește locul de odinioară al Prosomidiei în rânduiala
actuală. Textele le găsim în Codicele Barberini.
3. Sărutarea păcii
Un rit caracteristic acestei părți din vechea Lit. creștină,
dispărut azi, este sărutarea sfântă: bărbații se sărutau între ei
(ugh!) și femeile între ele (yey!), în semn de împăcare și
iubire reciproc. Din cauza tulburării și dezordinii, acest rit a
fost înlăturat de mult, păstrându-se numai pentru preoți.
Introducerea pentru 1 oară a Crezului în Lit. e pusă de
tradiție pe seama patr. Petru Hnafevs (Fullo) în anul 471 la
Antiohia, iar la C-pol, pe vremea patr. Timotei. Crezul era
întrebuințat în slujba botezului.
4. Anaforaua / Rugăciunea Sf. Jertfe
Este rugăciunea în timpul căreia se săvârșește jertfa
liturgică (sfințirea și prefacerea Darurilor). E centrul și
miezul lit. creștine. Aducerea jertfei se exprimă în chip
concret prin actul ridicării în sus / legănarea darului de jertfă,
arătând că e oferit Divinității. În forma de azi, numim
anaforă tot complexul de rituri și rugăciuni citite de preot,
care, în Lit. Sf. Ioan se cuprind între: „Cu vrednicie...” și
ecfonisul „Și ne dă nouă...”. Cuprinsul anaforalelor se poate
diviza în 4 părți:
a) Rugăcuiunea de laudă și de muțumire de la început
(mare rugăciune euharistică), în care se exprimă recunoștința
față de Dumnezeu; în ea se înșiră sau se recapitulează toate
momentele principale ale istoriei mântuirii, de la creație până
la Înălțare.
b) Anamneză este a 2a parte; în ea, luându-se ca punct de
plecare porunca dată de Hristos Apostolilor, de a săvârși
pomenirea lucrării Sale, se face o scurtă enumerare a
faptelor / momentelor principale din istoria Răscumpărării,
considerate ca temei a aducerii Darurilor din jertfa liturgică.
c) Epicleza este a 3a și cea mai importantă parte a
anaforalei, pentru că în timpul ei se săvârșește sfințirea și
prefacerea Darurilor. Are forma unei rugăciuni adresate lui
Dumnezeu-Tatăl, ca El să-L trimită pe Sf. Duh, prin puterea
Căruia Darurile să se prefacă în Sf. Trup și Sânge.
d) Ultima parte o alcătuiesc rugăciunile de mijlocire
generală pentru întreaga Biserică (diptice). Această parte are
forma unei rugăciuni fierbinți de mijlocire pentru toată
Biserica.
Din sec. 5-6, anaforaua începe să fie citită în taină, cu
excepția unor mici fragmente, așa-numitele ecfonise:
a) Formula pentru introducerea imnului trisaghion:
„Cântarea de biruință, cântând, strigând...”;
b) și c) Cuvintele rostite de Hristos la Cina cea de Taină:
„Luați, mâncați...” și „Beți dintru acesta...”;
d) Ecfonisul pentru ultima oferire a Darurilor, înainte de
sfințire: „Ale Tale dintru ale Tale...”;
e) Formula pentru pomenirea Sf. ecioare: „Mai ales
pentru Preasfânta...”;
f) Formula pentru pomenirea nominală a epiescopului
locului: „Întâi pomentește, Doamne...”.
Aceste ecfonise, rostite în auzul credincioșilor sunt pentru
auzul acestora. Partea aceasta din rânduială a luat forma unui
serviciu dublu: unul cu caracter mistic, săvârșit în taină, în
altar, reprezetând substratul vechi al formularului liturgic, și
cel alcătuit din răspunsurile credincioșilor în biserica,
reprezentând contribuția pietății credincioșilor în acest
moment central.
Așa s-au născut toate acele răspunsuri, care sunt
intercalate în Liturghierul ortodox în textul anaforalei și care
întrerup cursivitatea acestei mari rugăciuni. Aceste răspunsuri
sunt:
a) „Cu vrednicie și cu dreptate...”; b) „Sfânt, Sfânt,
Sfânt...”; c) Cei doi „Amin”; d) „Pe tine te lăudăm”; e)
Axionul; f) „Pe toți și pe toate”.
Ele reprezintă adaose posterioare textului inițial al
anaforalei. De origine ceva mai târzie sunt cele 2 adaose:
troparul Ceasului al treilea și Axionul.
Troparul ceasului 3 și stihurile respective din Psalmul 50,
rostite înainte de episcleză, apar pentru prima dată sporadic,
dar se generalizează în sec. 15-16. Ele au fost intercalate în
textul liturgic ca un mijloc de pregătire sufletească a
preoților, în apropierea clipei supreme a invocării și pogorârii
Sf. Duh. Se păstrează doar în Liturghierul rusesc și românesc!
Axionul / imnul în cinstea Sf. Fecioare, își are originea în
diferite imne care însoțeau pomenirea nominală a Sf.
Fecioare în cursul rugăciunii de mijlocire (mai ales după
Nestorie), ca o manifestare a sentimentelor de supravenerație
față de ea.
Axionul obișnuit astăzi s-a întrebuințat în această calitate
mai întâi ca partea doua a sa („Ceea ce ești mai cinstită...”),
care nu e altceva decât irmosul cântării a 9a din Canonul de
16
la denia din Joia Patimilor. A fost întrebuințat mai întâi în
Utrenie și apoi, după sec. 10, el s-a amplificat cu partea de la
început („Cuvine-se cu adevărat”), a cărei origine e în
pietatea monahală a Athosului.
5. Împărtășirea și riturile finale
Partea a 3a din Lit. credincioșilor, alcătuită din
rugăciunile și riturile în legătură cu împărtășirea, a suferit f
puține modificări în structura și rânduiala ei.
Rugăciunea amvonului, singura rugăciune din rânduiala
Lit. pe care preotul o rostește pe toate cu voce tare și în afara
altarului, este de origine veche. Ea corespunde ca funcție și
curpins rugăciunii pentru plecarea capetelor, cu care se
încheia odinioară Lit. creștină, și prin care arhiereul îi
binecuvânta pe credincioși, în timp ce ei își plecau capele și
treceau pe sub mâna lui.
Pentru că pe atunci arhiereul rostea rugăciunea stând
înapoia amvonului, ea se numește și Rugăciunea de după
amvon. Toate rugăciunile care urmează în rânduiala Lit. de
azi după Rugăciunea amvonului (încheierea Lit.) reprezintă
adaose posterioare, din sec. 7-8 înainte.
Miruitul credincioșilor, adică ungerea frunților lor cu
untdelemnul binecuvântat din candela de la iconostas, este o
practică mai nouă. Reprezintă o imitație a ungerii similare
care se face, din vechime, la sfârșitul Litiei și este specifice
unei regiuni din BOR (nu se practica în Trans. și Moldova). A
fost menționată prima dată în Liturghierul de București 1937.
Împărțirea anafurei este o practică destul de veche și
generală în toată lumea ortodoxă. Despre originea anafurei,
sunt 2 păreri: după unii, anafura a apărut atunci când
credincioșii au înecput să nu se mai împărtășească la fiecare
Liturghie. Fiind făcută din prescurile întrebuințate la
Proscomidie pentru materia Sf. Jertfe, ea este un fel de
locțiitor al SF. Împărășanii, care se dădea la început ca semn
al comuniunii celor care nu se putea împărtăși, și care se
mângâiau cu fimitiruile căzute de la masa euharistică. De
aceea, anafura se ia pe nemâncate.
Anafura poate fi și o reminiscență din vechile agape /
mese frățești, care aveau loc după Sf. Liturghie.
Explicarea Sf. Liturghii – Scopul. Sf. Lit. ca Jertfă a
cultului divin public
1. Scopul Sf. Liturghii
Săvârșirea Lit. urmărește un dublu scop: unul, direct, și
anume sfințirea Darurilor de jertfă, adica prefacerea pâinii si
a vinului in Sf. Trup si Sange al Domunlui si altul, indirect,
sfintirea credinciosilor prin impartasirea lor cu Sf. Taine.
In slujba SF. Liturghii trebuie sa distingem 2 momente
principale: jertfa, prin care se sfintesc Darurile, iar alta taina
(impartasirea) prin care se sfintes credinciosii.
Impartasirea lor cu SF. Taine constituie scopul principal si
ultim al Sf. Lit., sfintirea Darurilor fiind mai mult un mijloc
pentru atingerea acestui scop. Asa a fost cel putin la origine,
cand se impartaseau toti credinciosii la fiecare Lit. Asa se
face ca Lit Darurilor mai inainte sfintite e numita Liturghie,
desi nu exista o sfintire a Darurilor.
 Spre implinirea scopului Lit. tinde intreaga ei structura.
toate rugăciunile, cantarile si citirile din Sf. Scriptura, precum
si toate actele care se savarsesc, nu sunt altceva decat
mijloace de pregatire si de realizare a acestui scop. Randuiala
Sf. Lit. urmareste deci o intreita pregatire:
a) Pregatirea Darurilor de paine si de vin aduse de
credinciosi, in vederea sfintirii si prefacerii lor (prima parte a
Liturghiei, la Proscomidie);
b) Pregatirea preotului liturghisitor pentru ca sa poata
savarsi slujba jertfei celei fara de sange (incepe dinainte de
slujba si continua in tot timpul Sf. Lit.);
c) Pregatirea credinciosilor care iau parte la Lit., pentru a
se face vrednici de impartasire (incepe dinainte și se
desavarseste in cursul Sf. Lit.).
Acest scop de tripla pregatire (a Darurilor, a slujitorilor si
a credinciosilor) este des formulat in insusi textul liturgic,
mai aless in rugăciunile pe care preotul le citeste in taina.
2. Caracterul de jertfă al Liturghiei
Cultul BO are caracter sacrificial, intemeintu-se pe ideea
sacrificiului; este una din deosebirile esentiale dintre cultul
BO, BRC si protestante. Sf. Lit. este slujba dumnezeiasca in
care se aduce jertfa cultului Legii celei Noi. Esenta si punctul
culmionant al Lit. este Jertfa euharistica pe care Bis. creștină
o aduce lui Dumnezeu.
Credîncă ca prin Sf. Lit. se aduce in Biserica o jertfa
adevarata o afirma in unanimitate toti Sf. Parinti si teologii de
dinainte de reforma (dupa sec. 16, reformatorii au pus in
discutie caracterul de jertfa). Valoarea si caracterul de jertfa
sunt accentuate chiar in Liturghierul ortodox, mai ales in
acele numeroase rugăciuni in care preotul se roaga lui
Dumnezeu sa-l invredniceasca a-I aduce jertfa.
3. Raportul dintre jertfa Mântuitorului si jertfa
liturgica
Se poate vorbi numai in chip impropriu de un raport intre
jertfa Crucii si jertfa din Liturghie, caci notiunea de raport
presupune 2 termeni deosebiti (2 jertfe deosebite). De fapt,
intre cele 2 jertfe exista nu numai o stransa legatura, ci si o
adevarata identitate: jertfa din Liturghie este, in esenta ei, una
si aceeasi cu cea de pe cruce.
Nicolae Cabasila: unitatea celor 2 jertfe rezulta din
identitatea Mântuitorului atat ca savarsitor, cat si ca dar de
jertfa in ambele cazuri. Lucrul acesta reiese limpede, daca
disecam notiunea de jertfa liturgica in elementele ei
componente:
a) Cine este savarsitorul acestei jertfe; b) Care este
materia sau darul de jertfa; c) Cui se aduce aceast jertfa / cine
e primitorul ei.
a) In liturghie, adevaratul preot sacrificator este
Mântuitorul. Preotul slujitor nu este decat un instrument al lui
Hristos. Hristos este Cel care sfinteste, prin gura si mainile
preotului, darurile de paine si de vin. El le preface cu puterea
Sf. Duh in adevaratul Sau Trup si Sange; si tot El este Acela
care le ofera Tatalui, ca dar de jertfa din partea Bisericii.
17
b) Darul de jertfa adus lui Dumnezeu in Liturghie este
acelasi cu cel adus de Hristos pe cruce, adica Sf. Sau Trup si
Sange.
c) Primitorul jertfei din Liturghie este acelasi cu al celei
de pe Golgota. Conform doctrinei stabilite de sinoadele din
C-pol, jertfa de pe cruce a fost adusa nu numai Tatalui si Sf.
Duh, ci Sf. Treimi, deci si Fiului. In Liturghie, ca si pe cruce,
Mântuitorul apare deci atat ca dar de jertfa cat si ca savarsitor
si totodata primitor al jertfei.
Acest intreit rol al Mântuitorului este formulat in
rugăciunea cititaa de preot in taina in timpul Heruvicului –
Hritos aduce si primeste jertfa liturgica ca Dumnezeu si Se
aduce jertfa ca om.
Liturghia ca forma de prelungire a sacerdotiului
Mântuitorului in Biserica
Deosebiri de forma sau de aparenta externa:
a) Jertfa de pe Golgota s-a adus in chip sangeros, moarte
fizica ; cea din Liturghie in mod nesangeros, Liturghia fiind o
slujba cuvantatoare fara de sange.
b) Jertfa de pe Cruce a fost adusa de Hristos singur pt
mântuirea oamenilor, ea a fost jertfa Sa proprie, pe cand cea
din Liturghie este adusa nu numai din partea Lui ci si din a
Bisericii si obstii credinciosilor. Biserica jertfeste si ea cu
Hristos si se aduce ca jertfa o data cu El, prin mijlocirea
preotului sfintitor.
c) Jertfa sângeroasă de pe Cruce s-a adus intr-un singur
loc si o singura data pt totdeauna ; cea din Liturghie se adece
de-a pururi si pretutindeni unde sunt Biserici si altare
creștine.
Liturghia nu este o repetare sau reinnoire a
Patimilor de pe Cruce. Jertfa noastra este intocmai cu cea de
pe Cruce. Actul in care cele doua jertfe se intalnesc, se
identifica sau se contopesc intr-una singura, este prefacerea in
Sfantul Trup si Sange a elementelor euharistice care
constituie temelia materiala a Jertfei din Liturghie. Darurile
care se prefac pot fi multe, dar Sfantul Trup si Sange, in care
ele se prefac, este si ramane totdeauna unul si acelasi : Trupul
si Sangele cu care S-a nascut din Sfanta Fecioara, cu care a
trait pe pamant, cu care a patitmit, S-a ingropat, cu care a
inviat si S-a inaltat la ceruri, unde sade si acum in slava, de-a
dreapta Tatalui.
d) Jertfa din Liturghie este o reproducere, o forma de
prelungire in timp, de actualizare/perpetuare in mijlocul
nostru a prezentei lui Hristos, Cel junghiat o data pt
totdeauna. Este mijlocul si prilejul de aplicare individuala a
roadelor jertfei universale si generale de pe cruce, adusa de
Mântuitorul. Prin jertfa nesângeroasă, noi dobandim roadele
celei sangeroase. In raport cu Jertfa de pe Golgota, Sfanta
Euharistie este o jertfa relativa. Este centrul activitatii Lui in
Biserica. Este mijlocul prin care El se afla veșnic impreuna
cu noi ; si totodata o forma de anticipare a Parusiei Sale, de
preinchipuire si pregustare a bunatatilor de la masa cereasca
pe care El o rezera celor ce-L iubesc. Mântuitorul este in
acelasi timp impreuna cu Dumnezeu-Tatal in ceruri si
impreuna cu noi in mod spiritualm, sub chipul Sfintelor
Daruri.
B. LITURGHIA CA FORMA DE CULT SI
CENTRU AL CULTULUI DIVIN ORTODOX
 1.Liturghia ca centru al cultuli divin public
ortodox
In ortodoxie Sfanta Liturghie este cea mai
importanta dintre toate unitatile componente ale cultului
divin ; este temelia, centrul, miezul intregului cult ortodox
(asa cum jertfa de pe Cruce a fost faptul cel mai de seama din
istoria mântuirii lumii).
Sfera notiunii de cult este mai larga si mai
cuprinzatoare decat cea de Liturghie ; in aceasta intra atat
slujba Sfintei Liturghii cat si toate celelalte slujbe si randuieli
sfinte ale Bisericii + orice act/atitudine menite sa exprime
sentimentele noastre de respect, adoratie, multumire sau
cerere fata de Dumnezeu.
Cele sapte Laude constituie o introducere la slujba
Sfintei Liturghii ; mai toate tainele si ierurgiile stau in
legatura directa/indirecta cu Sfanta Liturghie (unele se
savarsesc in timpul acesteia, randuiala altora este indisolubil
impletita cu cea a Liturghiei etc.). Imprejurul Sfintei Liturghii
graviteaza toate formele si manifestarile mai de seama ale
cultului ortodox, care isi întemeiază puterea + efectele sale
sfintitoare pe jertfa Mântuitorului (actualizata in Liturghie).
2.Liturghia ca forma a cultului de adoratie
Liturghia este nu numai izvorul si temelia Sfintelor
Taine+ierurgii, ci si ce mai importanta dintre toate slujbele.
Fiind instituita de Mântuitorul ea este sg slujba de origine
divina ; se poate spune ca Mântuitorul Insusi a savarsit prima
Sfanta Liturghie. Liturghia este mai mare ca cele sapte laude
prin faptul ca prin cele sapte Laude, noi aducem lui
Dumnezeu numai rugăciune (cerere, lauda, multumire), pe
cand prin Liturghie aducem ceva mai mult : jertfa.(expresia
deplina a cultului suprem de latrie).
Aceasta constituie actul central si scopul de capetenie al
Liturghiei. Liturghia reprezinta forma cea mai inalta si
desavarsita a cultului nostru de adoratie : -mai intai pt ca
savarsitorul adevarat al acestei jertfe este Hristos Insusi ; El
jertfeste si Se jertfeste in Liturghie pt noi si in unire cu noi.
- al doilea, darul nostru de jertfa este ce s-ar putea aduce
mai de pret lui Dumnezeu : insusi Trupul si Sangele
neprihanit si nepretuit al Fiului Sau. Omenitatea din persoana
divino-umana a lui Iisus este tot ce a creat Dumnezeu mai
sfant si mai curat si mai desavarsit ; opera cea mai de pret a
lui Dumnezeu. Darurile aduse de credinciosi ne inchipuie pe
noi.
Dupa sfintirea, prefacerea lor, natura omeneasca este deci
oferita lui Dumnezeu ca jertfa pt noi. Pt ca cele doua firi sunt
indisolubil unite si nedespartite in aceeasi persoana, noi le
oferim pe amandoua deodata ca jertfa lui Dumnezeu-Tatal, o
data cu Iisus, sau mai bine zis prin El, prin mijlocirea Lui.
a) Liturghia este sublimul imn de slava si de lauda pe ca il
putem aduce lui Dumnezeu pt perfectiunile, puterea si
majestatea Sa.
Dar prin Liturghie nu cinstim numai pe Dumnezeu,
ci si pe Sfinti. Liturghia este forma suprema de exprimare nu
numai a cultului de adoratie, ci si a celui de veneratie. Ea
prilejuieste cea mai mare bucurie pe care o putem face
ingerilor si Sfintilor si cea mai aleasa cinstire pe care le-o
putem da. Jertfa se aduce desigur doar lui Dumnezeu nu si
fapturilor.
b) Liturghia este supremul prinos de multumire, adica
expresia desavarsita a sentimentelor noastre de recunostinta
fata de Dumnezeu, pt binefacerile primite de la El. Jertfa =
manifestarea + dovada sublima a milostivirii bunatatii si
iubirii divine fata de oameni.
18
De aceea ea se numeste Euharistie, adica slujba de
multumire, obiectul rugăciunilor ei fiind exprimarea
recunostintei noastre fata de Dumnezeu.
c) in al treilea rand, Liturghia este cea mai eficace jertfa
de impacare cu Dumnezeu sau pt ispasirea si iertarea
pacatelor noastre ; pt ca prin ea se ofera lui Dumnezeu acelasi
pret de rascumparare care s-a oferit pe cruce, adica Sangele
nepretuit al Fiului Sau.
3. Liturghia ca forma a rugăciunii de cerere
(mijlocire)
Liturghia este cea mai puternica rugăciune de
cerere/mijlocire. Este supremul mijloc de a-L implira si
indupleca pe Dumnezeu in favoarea noastra, sau a mortilor
nostri, pt care aducem daruri la Liturghie. Rugăciunile
noastre, unite cu cu ale preotului liturghisitor, capata in
Liturghie o putere deosebita. Ele se unesc cu acelea – infinit
superioare si mai cu trecere ale lui Iisus, Care prin Jertfa Sa,
mijloceste El Insusi langa Dumnezeu-Tatal pt implinirea
cererilor noastre.
Liturghia ne ofera mijlocul cel mai bun pe care-l
avem la indemana pentru a mijloci usurarea de pacate,
mangaiere si odihna raposatilor nostri dragi « Celor adormiti
le sunt mai de folos Liturghiile, iar celelalte (pomeniri,
milostenii) ii ajuta mai putin »( Sf Simeon al Tesalonicului).
Prin Liturghie se intretine si sentimentul de comuniune a
sfintilor, adica legatura de iubire care ii uneste pe cei vii cu
cei morti si cu Sfintii din ceruri, facand din toti un singur
trup : Trupul tainic al Bisericii lui Hristos.
C. SIMBOLISMUL SF LITURGHII
1. Liturghia Bisericii primare ca « mister » al patimii
si mortii Domnului
Randuiala Sfintei Liturghii constituie nu numai un
sublim mijloc de sfintire, nu numai rugăciunea prin excelenta
a Bisercii si cultul suprem adus de ea lui Dumnezeu, ci si o
minunata forma de reprezentare simbolica, de comemorare/
reinnoire mistica si sacramentala a istoriei mântuirii.
Liturghia creștină a fost considerata dintru inceput
ca o « anaminis » adica o pomenire, amintire/comemorare a
crucii, a patimilor si a mortii Domnului. Aceasta comemorare
nu era conceputa ca ceva simbolic, ci ca un adevarat mister,
adica o actualizare efectiva a patimilor Mântuitorului,
reimprospatate in fata ochilor nostri, sub forma de drama
liturgica. Creștinii participa la aceasta drama, o retraiesc si
beneficiaza de efectele ei salutare.
Forma ei originara si cea mai simpla (de masa
liturgica), Liturghia creștină era o anamneza a patimii si
mortii Mântuitorului. Dar Patimile, nu pot fi separate de
momentul Invierii si Inaltarii, astfel ca anamneza vechilor
anaforale liturgice rasaritene infatiseaza Liturghia ca pe o
forma de comemorare a tuturor evenimentelor dintre Patima
si Parusie.
2. Extinderea simbolismului mântuirii in
randuiala Liturghiei
Cu timpul, ritualul Liturghiei, a inceput sa
comemoreze si celelalte episoade din istoria mântuirii,
anterioare Patimilor. Au fost adaugate catorva acte liturgice
pe langa sensurile lor directe/literale si cateva sensuri
derivate, superioare. Dintre acestea, unele sunt sensuri
istorico-simbolice, care amintesc amanunte din viata
Mântuitorului dinainte de Inaltare, iar altele sunt sensuri
spirituale, care ne duc cu gandul la realitatile din viata
viitoare. Liturghia devine astfel : recapitulare a intregii
iconomii a mântuirii. La acestea se adauga sensuri dogmatice
si morale, adica cele legate de doctrina sau de invatatura de
credinta si morala a Bisericii.
3. Scopul si efectul simbolismului liturgic
Scopul pe care il urmareste acest simbolism liturgic
este efectul psihologic binefacator, pe care il exercita asupra
sufletelor noastre. Infatisand istoria sfanta a mântuirii in
chipul cel mai viu/sugestiv cu putinta, simbolismul liturgic
urmareste sa-i impresioneze mai adanc pe credinciosii
prezenti, sa retraiasca aievea drama mântuirii, sa destepte in
ei gandurile si simtamintele adecvate.
Sensurile simbolico-mistice ale randuielii Sf
Liturghii pot exercita o influenta purificatoare si iluminatoare
asupra sufletelor celor care participa la ea. Ii pregateste in
vederea realizarii scopului ultim al Liturghiei : impartasirea
cu Sfintele Daruri, unirea tainica cu Hristos euharistic.
« Acestea ne sfintesc intr-un indoit chip. In primul rand prin
însăsi puterea pe care o au rugăciunile, citirile, cantarile…
Astfel rugăciunile ne intorc cu gandul catre Dumnezeu,
mijlocindu-ne iertarea pacatelor ; cantarile il fac sa Se
milostiveasca si sa Se indure spre noi ; in sfârșit citirile din
Sfanta Scriptura, care ne invata atat bunatatea si iubirea de
oameni ai lui Dumnezeu..sadesc si aprind in sufletele noastre
nu numai iubirea ci si teama fata de El, facandu-ne mai
zelosi intru pazirea poruncilor Sale »(Sf Nicolae Cabasila ? ).
In al doilea rand, rug, citirile, cantarile ne sfintesc
prin aceea ca intr-insele noi vedem cu inchipuirea pe Hristos,
lucrarea si patimile Lui pt noi.
Astfel intreaga slujba este o icoana care ar infatisa
un singur trup al lucrarii Mântuitorului in lume. Antifoanele +
cele care se rostesc la Proscomidie, inchipuie cea dintai
treapta din lucrarea mântuiritoare a lui Hristos ; iar cele de
dupa antifoane, urmatoarea treapta.
Toate cele ce se savarsesc la Sf. Liturghie ne duc cu
gandul la lucrarea mântuitoare a lui Hristos, pt ca privelistea
ei fiind in fata ochilor nostri, sa ne sfinteasca sufletele si
astfel sa devenim vrednici de primirea Sfintelor Daruri. Ea nu
sadeste alte simtaminte, ca acelea care le avem prin credinta
in Hristos, ci le pastreaza pe cele existente, le improspateaza
si le sporeste, facandu-ne mai tare in credinta, fierbinta in
evlavie si iubire.
Ce aceste simtaminte trebuie sa ne apropiem de cele
Sfinte. Nu este de ajuns sa inveti o data si apoi sa cunosti ce a
facut Hristos, ci trebuie ca in timpul Sf Liturghii sa ne atintim
spre ele ochii cugetului si sa le contemplam.
D.
SIMBOLISMUL PROSCOMIDIEI
Proscomidia = randuiala alegerii, pregatirii,
afierosirii Darurilor de paine si vin pt Sf. Jertfa. Ea este
actiunea sacramentala in timpul careia si prin care materia
bruta destinta Sf Jertfe este prelucrata, ridicata la starea si
calitatea de Cinstite Daruri, gata sa fie sfintite si prefacute in
Sf. Trup si Sange.
1.Semnificatia simbolica
materiei Sfintei Jertfe
Rostul si semnificatia simbolica a materiei Sfintei
Jertfe :
a) De ce paine si vin amestecat cu apa ?
-intai, pt ca aceasta materie este de institutie divina (la
Cina cea de Taina, El a folosit vin si paine)
-al doilea, pt ca painea si vinul sunt alimente care
constituie numai hrana omului, si încă hrana de capetenie. Ele
simbolizeaza existenta lui fizica in chipul cel mai expresiv,
potrivit (paine= trupul omenesc, vinul = sangele). Prin
urmare darurile de paine si vin simbolizeaza pe de o parte
însăsi fiinta trupeasca si sufleteasca, pe care ei o aduc ca
drept jertfa lui Dumnezeu, sub aceasta forma.
Painea si vinul (facute din mai multe boabe stranse
laolalta + ciorchini si boabe de struguri zdrobite in aceleasi
teasc) simbolizeaza unitatea/comuniunea spirituala, care ii
leaga pe toti membrii Bisericii, facand din toti un sg trup.
Apa turnata in vinul de Proscomidie, este elementul
care astampara setea omului si se foloseste pt curatenia
corporala. Dupa o veche interpretare, ea ii simbolizeaza pe
credinciosii laici, iar amestecarea cu vin = incorporarea
acestora la Hristos.
b) De ce aluat dospit si nu zima ?
-- intai pt ca o astfel de paine a intrebuintat Mântuitorul
Insusi la Cina cea de taina.
-- al doilea pt ca paine adevarata, dospita cu aluat,
simbolizeaza mai bine sufletul desavarsit si intruparea
desavarsita a Domnului fiind facuta din trei elemente care
reprezinta si cele trei parti ale sufletului si cinstea Sfintei
Treimi, adica :
-- faina cu aluat (suflet), apa (botezul), sarea (« voi
sunteti sarea pamantului… »)
Aducem aici paine dospita pt ca ea simbolizeaza
desavarsit trupul Domnului care se preface prin sfintire.
-- al treilea aducem paine dospita, pt ca trebuie sa ne
deosebim de evreii care isi fac Paștile cu azima
-- al patrulea Jertfa lui Melchisedec, cea mai desavarsita
din preinchipuirile VT, s-a adus tot cu paine dospita, nu
azima.
c) Paine folosita la Proscomidie, poarta însă forma si
denumirea de prescura (prescura=ofranda, jertfa,aducere).
Sunt facute in forma rotunda (mai rar), simboliz. rotunjimea
pamantului, dar de cele mai multe ori in forma de cruce cu
patru cornuri (cele patru laturi ale intregii lumi, pt care S-a
intrupat Domnul, cat si cele 4 brate ale Crucii, pe care El a
fost rastignit). Prescurile cu 4 cornuri, ne amintesc de cele 5
pâini cu care Mântuitorul a saturat in chip minunat multimea
in pustie. De aceea s-a si fixat numarul reglementar de cinci
pt prescurile de la Proscomidie. Sunt si prescuri cu 3 cornuri,
care simboliz Sfanta Treime.
2. Simbolismul ritualului pregatirii Sf. Agneț -
ritualul / lucrarea sfanta a Prosomidiei.
Spalarea mainilor preotului simbolizeaza curația
trupeasca si sufleteasca ceruta preotului; il arata si formula
sacramentala pe care preotul o rosteste in timpul spalarii
(fragment din Ps. 25).
Talcuitorii bizantini atribuie pregatirii Sf. Agneț, care
constituie partea principala a Proscomidiei, un dublu
simbolism: unul in legatura cu Nasterea si altul cu Patimile si
moartea:
a) Simbolismul Nasterii – prima prescura, din care se
scoate Sf. Agneț, incpuie pe Sf. Fecioara, din care S-a nascut
a
Hristos, iar scoaterea Sf. Agneț din prescura inseamna
intruparea / nasterea Domnului din Sf. Fecioara.
Sf. Agneț, pecetea scoasa din prescura, inchipuie trupul
omenesc al Mântuitorului. Gr. agnos = miel, pentru ca
Mântuitorul, prin analogie cu mielul pascal, a fost vazut
dinainte de Isaia, ca un miel de jertfa, iar Sf. Ioan Botezatorul
L-a numit chiar „Mielul lui Dumnezeu Care ridica pacatele
lumii”.
19
 Proscomidiarul – inchipuie locul Nasterii, iar discul pe
care se aseaza Sf. Agent, este pestera in care S-a nascut.
Steluța, care se aseaza peste disc, aduce aminte de steaua
aratata la Nastere. Acoperamintele, care se pun peste Daruri,
simbolizeaza scutecele, iar tamaierea Darurilor însămna
ofranda omagiului de smirna si tamaie. Acoperirea Darurilor
si ramanerea lor tainica la proscomidiar pana la vohodul mare
= vremea necunoscuta a vietii lui Iisus.
b) Rastigirea, patimile si moartea. Simbolismul acesta e
mai evident in formulele sacramentale folosite la
Proscomidie, incepand chiar cu „Intru pomenirea
Domnului...”, formula care arata ca tot cea ce se face la Sf.
Lit se face pentru implinirea poruncii date de Hristos
Apostolilor pentru pomenire.
Proscomidiarul = Golgota; Copia (cutitul) = lancea;
Scoaterea Sf. Agneț = strpungerea crucișă si impungerea cu
copia = rastignirea Lui; acoperamantul discului = giulgiul,
iar Aerul = piatra pusă deasupra mormantului.
Vinul si apa = sangele si apa care au curs din coasta
Domnului, care au devenit cele 2 izvoare ale vietii Harului:
apa Botezului si sangele Sf. Euharistii. Sf. Potir = paharul
folosit la Cina cea de taina, cat si vasul cu fiere si otet.
Sf. disc = patul pe care Iosif si Nicodim au asezat trupul
Domnului. Buretele = buretele imbibat cu otet si fiere. Iar
cadirea = imbalsamarea trupului Domnului. Maica Domnului
este prezenta prin mirida triunghiulara asezata de-a dreapta
Sf. Agneț.
3. Scopul si semnificatia miridelor
La sfârșitul Proscomidiei, Sf. Agnet si vinul din potir
devin „Cinstitele Daruri”, inchinate lui Dumnezeu. Totusi,
atata vreme cat raman la proscomidiar, ele nu se prefac încă
in Trupul si Sangele, ci sunt numai un simbol. Toate cele
savarsite la Proscomidie au deci un caracter figurativ sau
simbolic. Ritualul Prosomidiei constituie o forma
sacramentala de anticipare a adevaratei pomeniri a mortii
Mântuitorului care va urma.
In jurul Sf. Agneț se aseaza pe sf. disc miridele / particlele
de paine scoase din celelalte prescuri:
Cea dintai, pentru Sf. Fecioara, e mai mare si se aseaza
de-a dreapta Sf. Agneț, asa cum si ea sade in cer de-a dreapta
Fiului.
Urmatoarele 9 miride, mai mici, se scot in cinstea
sfintitlor, impartiti in0 cete, dupa chipul celor 9 cete ale
iararhiei ceresti a sfintilor ingeri. Ele reprezinta deci
multimea sfintilor care alcatuies Biserica triumfatoare din
ceruri. In sfârșit, cele mai mici se scot pentru credinciosii vii
si morti, reprezentandu-i pe membrii Bisericii luptatoare.
In scopul aducerii acestor miride este o diferenta: Cele
dintai se scot si se aduc „intru cinstirea si pomenirea
sfintilor” = ele reprezinta forma cultului de veneratie pe care
o dam sfintilor / rugăciunea de multumire pe care o aducem
lui Dumnezeu pentru slava cu care El i-a incununat pe sfinti.
Celelalte se scot spre „pomenirea si iertarea pacatelor”
credinciosilor vii si morti. Sunt o forma a rugăciunii noastre
de cerere, prin care mijlocim mila lui Dumnezeu in favoarea
celor pe care-i pomenim.
4. Simbolismul eclesiologic si eshatologic al
Proscomidiei
Felul gemetric in care Sf. Agneț si miridele se aseaza pe
sf. disc are un sens mistic si eclesiologic. Sf. Agneș si
20
miridele reprezinta acum Biserica universala din toate
timpurile si locurile (pamant + cer) = familia spirituala a
tuturor fiilor lui Dumnezeu, stransa in jurul lui Hristos.
Sensul acesta eclesiologic il formuleaza mai ales Simeon
al Tesaonicului, care spune ca la Sf. Proscomidie, vedem pe
Insusi Iisus si intreaga Biserica a Lui.
In sens mistic, proscomidiarul si sf. disc = tronul
Mântuitorului ca imparat in mijlocul Bisericii Sale si Scaunul
Sau la judecata. Sf. Disc, cu sf. Agneț si miridele = imaginea
eshatologica a judecatii din urma.
E. Explicarea Liturighiei Catehumenilor
1. Inceputul Liturghiei pana la vohodul cu Evanghelia
a) „Vremea inceperii Liturghiei”, ritualul inchinarii
preotilor pentru inceperea slujbei, inchipuie timpul prezis de
Isaia al nasterii lui Ioan si a lui Hristos. Proetul rosteste si
cantarea de slava a ingerilor la Nasterea Domnului. Inainte de
aceasta, preotul rosteste rugăciunea de invocare a Sf. Duh,
deoarece cu puterea harului Sf. Duh se savarsesc toate actele
sfinte.
b) Liturghia incepe cu formula de binecuvantare
(Binecuvantarea mare) pentru ca, din diferitele forme ale
rugăciunii, cea dintai cu care se cuvine sa ne apropiem de El
este rugăciunea de slavire, din care fac parte si formulele de
binecuvantare.
Prin aceasta formulam preamarim imparatia lui
Dumnezeu, pentru a carei intemeiere a venit pe pamant
Mântuitorul Hristos si ne bucuram de Dumnezeirea in
Treimea Persoanelor.
Comparand formulele de binecuvantarea dintre Vecernie,
Utrenie si Sf. Liturghie putem observa o gradatie in revelarea
misterului Sf. Treimi. La vecernie aminteste treapta cea mai
de jos, in care omenirea stia doar ca Dumnezeu exista si ca e
unul singur. La Utrenie, avansam pe o treapta sueprioara, in
care, datorita prorocilor, omenirea facuse un progres in
cunoasterea lui Dumnezeu (ca El are 3 fete). La Liturghie, ne
aflam in epoca in care s-au revelat cele 3 Persoane si cum se
numesc.
c) In timpul binecuvantarii, preotul face semnul Sf. Cruci
peste antimis cu Sf. Evanghelie, care îl inchipuie pe Hritos
sezand pe tronul slavei Sale. Acest get arata ca sf. slujba se
savarseste spre pomenirea jertfei de pe cruce si ca prin Sf.
Evanghelie si Sf. Cruce a intemeiat Hristos Imparatia lui
Dumnezeu pe pamant (sunt cele 2 simboluri ale
creștinismului).
d) Usile imparatesti si dvera sunt deschise = semn ca
slujba reprezinta epoca revelatiei depline a misterului
mântuirii prin venirea Mântuitorului, Care ne-a deschis
portile raiului. Dupa ce se da binecuvantarea, usile se inchid,
însă dvera nu, semn ca taina intruparii si a Nasterii ramane
deocamdata necunosca oamenilor, fiind descoperita numai
ingerilor, pastorilor, magilor si celor din preajma Pruncului,
care se afla acum la proscomidiar.
e) Antifoanele ne duc cu gandul tot la vremea cand
Mântuitorul venise pe pamant, dar ramasese in afmosfera
vietii umile din Nazaret, dupa cum si Cinstitele Daruri raman
acoperite in taina. Antifoanele reprezinta vremea de dinainte
de Ioan Botezatorul, cand era încă nevoie de proroci care sa
vesteasca venirea Domnului.
 De aceea, versetele din psalmi sunt alese de regula din
psalmii profetici, in care se proroceste venirea Domnului, iar
cantaretii = prorocii si psaltii Legii Vechi. antifoanele sunt 3,
in cinstea Sf. Treimi.
f) Fericirile, care alcatuiesc ultimul antifon fac parte din
prima cuvantare tinnuta de Mântuitorul (Predica de pe munte)
si reprezinta zorile lucrarii publice a Mântuitorului.
g) Deschiderea usilor imparatesti arata ca Mântuitorul
iese din viata nescunoscuta si Se descopera.
2. Vohodul mic
Iesirea sf. slujitori cu Sf. Evanghelie = epifania Domului
sau aratarea Sa in lume, mai intai prin botezarea Sa in Iordan,
cand a fost marturisit de Tatal, apoi prin inceperea activitatii
publice.
a) Sf. Evanghelie = Hristos Insusi (cuprinde cuvintele si
istoria Sa). De aceea se canta „Veniti sa ne inchinam si sa
cadem...” si preotul o saruta in semn de respect, ca si cand ar
saruta mana / picioarele Sale.
b) Luminile care sunt purtatea inaintea Evangheliei =
însăsi lumina spirituala adusa de Hristos prin Evanghelie, iar
purtatorii = prorocii Legii Vechi, in special pe Ioan
Botezatorul.
c) Intelepciune, Drepti = isi are originea in partile
Rasaritului, unde creștinii ascultau sf. slujba stand pe jos.
Prin aceste cuvinte, preotul spunea credinciosilor ca se
cuvinte sa-L intampinam pe Hristos si sa acultam cuvantul
Lui stand drepti, in semn de respect.
Cuvantul „drepti” se refera deci la atitudinea sau tinuta
fizica a credinciosilor, nu la cea sufleteasca sau morala. Prin
aceast formula se atrage luare-aminte asupra tuturor
momentelor din slujba care este prezent mistic Hristos in
mijlocul nostru. Se repeta si la citirea Sf. Evanghelii.
3. Trisaghionul liturgic
Imnul „Sfinte Dumnezeule” care se canta dupa vohodul
mic e imprumutata parte din cantarea ingerilor, parte din
cantarea sfintilor psalmi ai prorocului si e alcatuita de
Biserica lui Hristos, fiind inchinata Sf. Treimi. Cuv. Sfinte,
cantat de 3 x, este din imnul Serafimilor, iar cuvintele:
Dumnezeule, fara de moarte – psalmul lui David. Alegerea si
adosul acestor cuvinte (+ adaosul cererii miluieste-ne pe noi)
sunt opera Bisericii.
Aceasta arata legatura dintre VT si NT si faptul ca ingerii
si omaneii s-au unit intr-o singura Biserica prin venirea lui
Hristos. De aceea, dupa ce Sf. Evanghelie a fost aratata si
dusa in altar, cantam imnul acesta cu glas tare, pentru ca
Hristos ne-a asezat impreuna cu ingerii.
In sens mistic, Trisagionul = unirea Bisericii triumfatoare
cu cea luptatoare, a cerului cu pamantul, a ingerii cu oamenii,
unire realizata prin intruparea Fiului. El ne sugereaza si
prezenta mistica a sf. ingeri la slujba pe care o inaltam.
La Liturghia obisnuita, imnul Sf. Dumnezeule se canta de
3 x in cinstea Sf. Treimi, la slujba in sobor de 6 x, iar la cea
arhiereasca de 9 x, dupa numarul celor 9 cete ingeresti
(alternand cu credinciosii = lauda neintrerupta a lui
Dumnezeu din partea bisericii ceresti si pamantesti).
21
4. Lecturile biblice
a) Apostolul = trimiterea la propovaduire a Sf. Apostoli,
fie cea dintai, indata dupa alegerea lor sau cea definitiva,
dupa Inviere (Mt. 28, 19).
b) Cadirea / tamaierea din timpul Apostolului se face in
cinstea Sf. Evanghelii care urmeaza sa fie citita si
simbolizeaza pe Sf. Apostoli si mireasma invataturii
dumnezeiesti raspandite de ei. Dupa unii, cadirea
simbolizeaza darul Sf. Duh, dat prin Evanghelie tuturor.
c) Citirea Sf. Evanghelii inchipuie aratarea deplina a lui
Hristos in lume, propovaduind. De aceea, inainte si dupa, se
canta „Slava Tie, Doamne...”.
Din momentul iesirii cu Sf. Evanghelie, Lit. devine o
treptata epifanie a prezentei mistice a lui Hristos intre noi,
mai intai in simboluri iar apoi, prin Sf. Daruri, in realitatea
Sf. Sau Trup si Sange. De aceea elementele tipice,
preinchipuitoare din VT, existente pana acum in randuiala
Lit. incep sa dispara treptat pentru a face loc celor simbolice
si mistice din NT.
Prezenta simbolico-mistica a lui Hristos in mijlocul nostru
devine mai perceptibila in faza urmatoare a Lit., cand se
citesc pericopele din Apostol si Evanghelie. De aceea mai
intai ni se arata Sf. Evanghelie inchisa, inchipuind epifania
Domnului de la Botez.
Dupa aceea, citirile din Scriptura = aratarea vadita a
Mântuitorului, cand El vorba tuturor in public si S-a facut
cunoscut nu numai prin cele graite de El, ci si prin cele
invatate de Apostoli (de aceea se citeste mai intai Apostolul).
Apostolul se citeste mai intai pentru a arata ca manifestarea
Domnului in lume s-a facut treptat.
5. Partea finala a Liturghiei catehumenilor
a) Desfacerea sf. antimis in timpul ecteniei pentru
catehumeni = saparea sau pregatirea mormantului, pe care
Iosif l-a daruit pentru ingroparea Domnului.
b) Strnagerea miridelor de pe sf. antimis cu buretele =
unirea catehumenilor cu Biserica, unire pentru care ne rugam
in timpul ecteniei; semnul Sf. Cruci, facut de preot cu
buretele = pecetluirea mormantului.
c) Concedirerea catehumenilor = sens mistico-
eshatologic: ea simbolizeaza vremea sfaristului lumii si
despartirea celor drepti de cei pacatosi, pentru ca Lit.
credinciosilor in care se va face unirea de taina cu Hristos e
simbolul gustarii fericirii pline, de care se vorb bucura
dreptii.
d) Inchiderea usilor imparatesti si a dverei dupa citirea
Evangheliei inlocuieste inchiderea usilor bisericii de
odinioara, dupa concedierea catehumenilor. In sens
eshatologic = sfârșitul celor pamantesti si intrarea dreptilor la
ospatul de nunta a lui Hristos, dupa judecata viitoare.
F. Explicarea Liturghiei Credinciosilor
1. Partea introductiva
Imnul heruvimic are un sens mistic, pe care il exprima si
textul: noi ii inchipuim acum, in mod tainic, pe heruvimii din
ceruri, deoarece ne pregatim ca si ei sa-L primim pe
Imparatul tuturor, Care va aparea, la Vohod si Caruia Ii
cantam aliluia! Atmosfera de mister e sporita prin cadirea din
timpul Heruvicului.
2. Vohodul mare / iesirea cu Cinstitele Daruri
Dupa unii, inchipuie ultimul drum facut de Domnul
inainte de Patima si moartea Sa, din Betania in Ierusalim,
intrarea Sa triumfala in Cetatea Sfanta. Dupa altii, inseamna
chiar alaiul funebru de la rastignirea si ingroparea Domnului.
Proscopmidiarul = locul rastignirii, Sf. disc = patul pe
care a fost pus si purtat trupul Sau. Purtatorii Cinstitelor
Daruri ii reprezinta pe Iosif si Nicodim, care au coborat
trupul Sau de pe cruce. De aceea, preotii care insotesc pe
protos poarta in maini uneltele de tortura ale Patimilor: cruci,
copia, lingurita, burretele, insotinud-l pe Domunl pe drumul
Calvarului.
Pomenirile sunt rugamintile talharului celui drept rasignit
odata cu Iisus, care-L ruga pe Domnul si care a primit
fagaduinta Raiului.
Altarul si Sf. Masa = gradina in care era sapat mormantul
Domunlui. Sf. antimis = mormantul insusi, iar asezarea
Cinstitelor Daruri pe el = punerea in mormant.
Acoperamantul discului = marama pusa pe fata Lui;
acoperamantul potirului = giulgiul; Aerul = piatra de la
intrarea mormantului. Cadirea Darurilor = aromele cu care a
fost uns trupul si miresmele aduse. Steluta = pecetea pusa pe
piatra mormantului. Inchiderea usilor imparatesti
simbolizeaza pogorarea Domnului la iad cu sufletul, iar
inchiderea dverei = intarirea mormantului cu straja.
Momentele celor 2 vohoduri (cu Evanghelia si cu
Darurile) corespund cu momentul rostirii imnului „Lumina
lina” din Vecernie si cu momentul doxologiei din Utrenie. La
vecernie, salutam aparitia luminii de seara, menita sa
risipeasca intunericul noptii; la Utrenie, salutam aparitia
luminii de zi, iar la sf. Ceasului I Il invocam pe Hristos. In
ambele azuri, lumina naturala Il simbolizeaza tot pe Hristos.
La cele 2 vohoduri, El apare lumii mult mai aproape. La
vohodul mic este intruchipat de Sf. Evanghelie, iar la
Vohodul mare apare sub forma Cinstitelor Daruri, care se vor
preface in Trupul si Sangele Sau.
Vohodurile din slujbele seriviculu idivin zilnic
simbolizeaza o treptata revelare / epifanie mistico-simbolică a
Mântuitorului in lume.
3. Partea pregatotiroare pentru savarsirea jertfei
Are ca scop pregatirea preotilor si a credinciosilor pentru
participarea lor cu vrednicie la aducerea Sf. Jertfe. Cuprinde
3 subdiviziuni, care reprezinta treptele / conditiile pentru
participarea cu vrednicie:
a) Rugăciunea, exprimata prin ectenia care urmeaza („Sa
plinim rugăciunea noastra...”);
b) implinirea poruncii creștine a dragostei, concretizata in
ritualul sarutarii pacii;
c) Marturisirea credintei, care se face prin rostirea
Crezului.
Dupa prima etapa, aceea a rugăciunii, urmeaza indepmnul
„Sa nu iubim unii pe altii... = porunca data de Hristos tuturor
Sf. Apostolilor. Aceasta ne spune ca iubirea dintre noi e una
22
din conditiile fara de care nu putem lua parte cu vrednicie la
aducerea Sf. Jrtfe.
Rostirea crezului inseamna ca, in afra de iubire, ni se cere
si credinta dreapta, spre a putea praticipa cu vrednicie.
Cuvintele „Usile, usile...”, cu care se introduce rostirea
Crezului erau adresate ostiarilor care pazea usile de intrare a
bisericii; astazi, ele au intelesul unui indemn spre ascultare a
Crezului.
Deschiderea dverei inaintea Crezului arata ca ni se lasa
vederea spre altar, sa putem marturisi credinta chiar inainte
tronului lui Dumnezeu, aflat pe Masa, sub forma Sf. Daruri.
In sens mistic, aceasta deschidere inseamna ca trebuie sa
ridicam de pe ochii nostri orice perdea care ar putea impedica
intelegerea celor spuse in Crez. In sens simbolic, ea inchipuie
fuga strajerilor din preajma mormantului, la cutremului de la
Inviere.
Ridicarea Sf. Aer si clatinarea lui deasupra Cinstitelor
Daruri in timpul Crezului = cutremurul care a avut loc de
Inviere si deschiderea mormantului; la cuvintele „Si a inviat a
treia zi...”, preotul inceteaza clatinarea Aerului, il intocmeste
si Il pune deoparte, asemenea ingerului care a dat piatra
mormantului.
4. Momentul central al Liturghiei: savarsirea jertfei
(sfintirea Darurilor)
Acum incepe aducerea Sf. Jertfe. Preotul strigă „Sa stam
bine” pentru a atrage atentia credinciosilor.
Cuvintele „Mila pacii, jertfa laudei” = corect ar fi „Mila,
pace, jertfa de lauda” care sunt elementele ofrandei spirituale,
pe care credinciosii o aduc din partea lor, odata cu Jertfa
adusa de preot in numele lor. Sunt cele 3 virtuti: mila, pacea
si jertfa de lauda, pe care Sf. Scriptura le contrapune jertfelor
materiale din Legea veche. Aducem mila pentru ca „mila
voiesc, iar nu jetrtfa de animale” (Osea 6, 6) apoi pace (Mt. 5,
23-24); jertfa de lauda pentru ca asemenea jertfa cere Domnul
(Ps. 49).
Atingerea stelutei de cele 4 parti ale sf. disc, in forma de
cruce = cantarea celor 4 vietati din Apocalipsa, iar ridicarea
stelutei = ruperea pecetii de pe mormantul Domnului.
ridicarea Cinstitelor Daruri de catre preot, in chipul Sf.
Cruci = imitarea gestului de ofranda facut de Mântuitorul la
Cina (gestul ritual prescris de Legea Veche la aducerea
jertfelor).
In timp ce se canta imnul „Pe tine Te laudam”, iar in altar
preotul rosteste epicleza, are loc savarsirea Sfintei Jertfe,
prefacerea Sf. Daruri in Sf. Trup si Sange, prin puterea si
harul Sf. Duh, la rugăciunea preotului. De aici inainte, Sf.
Daruri nu mai sunt simboluri ci Trupul si Sangele.
Ele sunt adevaratul Trup si Sange cu care El S-a nascut
din Sf. Fecioara, cu care a patimit si S-a ingropat, a inviat si
S-a inaltat in slava. Acum e clipa cand prezenta lui Hristos in
mijlocul Bisericii Sale nu mai e doar simbolica, ci devine
reala.
Sfintirea si prefacerea Darurilor e momentul in care
anamneza, adica comemorarea Mântuitorului, se transforma,
din simbol, in realitate efectiva; slujba noastra devine acum o
actualizare a faptului istoric de pe Golgota. Nu toata painea
de pe sf. disc se preface in Sf. Trup, ci numai Sf. Agneț; restul
pâinii se sfinteste, dar nu se preface. De aceea, la rostirea
„Sfintele, sfintilor”, preotul ia in maini si inalta numai Sf.
Agneț.
Acum, dupa ce Sf. Jertfa s-a savarist, preotul citeste, in
taina, partea de la urma din anafora (Rugăciunea Sf. Jertfe)
pe care o numim diptice, adica rugăciunea de mijlocire
generala pentru intreaga Biserica, adresata Mântuitorului.
Preotul pomeneste pe toti credinciosii vii si morti, rugandu-se
ca aducerea Sf. Jertfe sa fie spre iertarea pacatelor si viata
veșnica.
Impreuna cu acestia, preotul pomente pe toti sfintii ca ei
sa mijloceasca pentru noi sa dobandim si noi, ca ei, imparatia
cerurilor. Aceasta pomenire este o multumire pentru slava cu
care i-a incununat Dumnezeu si un apel la mijlocirea lor pe
langa Dumnezeu in favoarea noastra.
Deschiderea dverei la ecfonisul pentru pomenirea Sf.
Fecioare se face prin analogie cu cea de la Cantarea a 9a a
Catavasiilor din cursul Utreniei = deschiderea cerurilor si a
milostivirii divine fata de noi, prin jertfa Fiului; iar cadirea
care are loc in altar se face in cinstea Darurilor si a Maicii
Domnului.
5. Savarsirea tainei (impartasirea)
Prin citirea ultimei parti din anafora (Rugăciunea Sf.
Jertfe / dipticele) se incheie partea slujbei in legatura cu
Jertfa, care constituiei primul scop al Sf. Liturghii. Partea
care urmeaza de aici inainte sta in legatura cu taina, adica
impartasirea credinciosilor, care constituie scopul indirect,
dar ultim, al Sf. Lit.
Rostirea Rugăciunii Domnesti (Tatal nostru), inainte de
impartasire, inseamna ca acum credinciosii se simt destul de
pregatiti sa se socoteasca fii ai lui Dumnezeu si sa-L roage sa
ne dea nu numai „painea noastra...” ci si „painea ce
cereasca”, adica Trupul lui Hristos.
Inaltarea Sf. Trup deasupra discului, inainte de frangerea
lui = ridicarea Domnului pe cruce sau invierea. Cuvintele
„Sfintele, sfintilor” = Sfintele Daruri se dau numai celor
sfinti, adica celor care s-au pregatit si sunt vrednici sa le
primeasca (are sensul creștinismului primar).
Cuvintele „Unul (e) Sfant, unul (e) Domn...” cu care
credinciosii raspuns = ei nu se simt vrednici sa se numeasca
sfinti, ci recunosc ca unul singur a fost cu adevarat sfant.
Frangerea Sf. Agnet in 4 parti = imaingea rastignirii si a
mortii pe Cruce. Ea imita si ne aminteste si frangerea pâinii la
Cina de catre Mântuitorul.
Dupa frangerea Sf. Trup si asezarea partilor lui pe sf. disc
in forma de cruce, se pune in potir partea cu IS, in care s-a
facut impungerea cu copia si din care a curs Sangele; aceasta
reunire a Sf. Trup cu Sf. Sange reprezinta Invierea.
Caldura, adica apa calda binevuantata, pe care preotul o
toarna in sf. potir = apa care a curs, odata cu sangele din
coasta Domnului. Spre deosebire de cea turnata la
Proscomidie, ea e calda, fiind menita se dea senzatia
adevarata a sangelui viu si cald – caldura fiind semnul vietii.
Caldura = caldura Duhului Sf., aratand ca, chiar in moarte,
Dumnezeirea nu a fost despartita de Sf. Trup.
23
Turnarea caldurii in Sf. Sange are si scopul de a
reprezenta inveierea Domnului, simbolizata prin punerea
particelei IS din Sf. Agneț in potir. Dupa unii, turnarea
caldurii in sf. potir = pogorarea Sf. Duh peste Biserica, la
ziua cincizecimii, ori caldura credintei cu care trebuie sa ne
impartasim.
Preotii se impartasesc intai, la altar, ca Sf. Apostoli in
camera Cinei celei de taina. De aceea, la Lit. arhiereasca,
arhiereul ii impartaseste pe toti ceilalti slujitori, precum
Hristos Insusi a dat Sf. Sai Ucenici.
Turnarea in sfaltul potir a celor 2 parti din Sf. trup
destinate impartasirii credinciosilor (NI si KA) – deci unirea
deplina a Sf. Trup cu Sf. Sange = Invierea Domnului,
refacerea integritatii Sfintei Sale umanitati despartita in 2 prin
moarte.
Turnarea restului pâinii de pe sf. disc (miridelor pt sinti si
credinciosi) exprima unirea desavarsite a tuturor membrilor
Bisericii triumfatoare si luptatoare cu Hristos. Pentru ca
unirea aceasta se va realiza prin invierea noastr adin morti, a
carei incepatura e Invierea Domnului, de aceea turnand in sf.
potir partile din Sf. Trup si miridele, preotul zice tropare din
randuiala Invierii, astfel:
-- cand toarna partile din Sf. Trup, fiind vorba de Invierea
Domnului, zice „Lumineaza-te, lumineaza-te...”;
-- la miridele pentru sfinti zice: „O, Paștile cele mari...” in
care ne rugam ca in ziua cea neinserata a imparatie lui
Hristos, sa ne bucuram si noi de unirea cu El;
-- turnand miridele pentru credinciosii vii si morti, spune
„Spală, Doaamne, pacatele...”.
Indeosebi pentru credinciosii care nu s-au putut impartasi,
aceasta impreunare a miridelor scoase pentru ei cu Sf. Sange
inlocuieste unirea reala. Precum spune chiar formula
respectiva, Sangele Sfant in care sunt turnate miridele spala
pacatele celor pentru care s-au adus aceste miride.
Inaltarea sf. potir si aratarea lui in vazul credinciosilor, la
cuvintele „Cu frica lui Dumnezeu” si „Mantuieste,
Dumnezeule, poporul Tau” = aratarile Mântuitorului dupa
Inviere, lucru care se vede si din raspunsul credinciosilor:
„Bine este cuvantat...” si „Vazut-am lumina cea adevarata...”.
Cantarea din urma este una dintre stihirile de la sithoavna
Vecerniei din ajunul Rusaliilor – imnul de slava pe care-l
cantau neofitii care primeau botezul.
6. Partea finala a Liturghiei
Tamaierea Sf. Daruri, inainte de ducerea lor la
proscomidiar, simbolizeaza harul Sf. Duh, dat Sf. Apostoli
dupa Inviere.
Ultima inaltare a sf. potir in vazul credinciosilor = ultima
aratare a Domnului catre Ucenicii Sai si binecuvantaea
acestora, pe Mt. Maslinilor, inainte de Inaltare; Ducerea si
depunerea Sf. Daruri la proscomidiar = Inaltarea la ceruri.
Sf. Masa = scaun al slavei lui Dumnezeu Tatal; masa
proscomidiarului = locul sederii Fiului de-a dreapta Tatalui.
Ultima cadire a Sf. Daruri = raspandirea invataturii
Domnului la toata faptura / norul in care S-a inaltat Domnul
cu slava la ceruri.
 Anafura care se imparte credinciosilor, este facuta din
prescura din care s-a scos Sf. Agnet, prescura care o
simbolizeaza pe Maica Domnului. Ea se binecuvanteaza in
timpul Axionului, atunci cand facem pomenirea Sf. Fecioare,
dupa sfintirea Darurilor. De aceea, impartirea anafurei la
sfârșitul Liturhiei = ramanerea Maicii Domnului multa vreme
pe pamant, in mijlocul primei comunitati creștine.
Fiind un inlocuitor al Sf. Impartasanii, anafura se da
credinciosilor ca semn de comuniune spirituala, consumandu-
se numai pe nemancate. Daca luam si agheasma, o bem intai.
Vechile Pravile si Carti de invatatura pentru preoti impuneau
pentru luarea anafurei aceeasi pregatire trupeasca si
sufleteasca ceruta si pentru Sf. Taine.
Anafura este si asa-numitul „Paste”, adica painea
binecuvantata si stropita cu vin, care se da credinciosilor in
Duminica Invierii ,dupa Impartasire. In sec. 18, Mitr.
Teodosie al T.R. scris impotriva acestui obicei, interzicandu-l,
pentru ca asa-numitul „Paste” sa nu fie confudat cu Sf.
Impartasanie; el recomanda sa se dea tot anafura obisnuita,
adica nestropita cu vin.
„Potrivirea” Sfintelor, adica consumarea de catre
preot/diacon a Sf. Daruri ramase in potir = gustarea fericirii
depline la masa cereasca.
Prin impartasire, Liturghia are un sens esahtologic,
devenind o prefigurare / pregustare a bunatatilor spirituale
pregatite celor alesi in imparatia viitoare, o anticipare a
imparatiei lui Dumnezeu (Parusiei).
Capitolul VII
Liturghia darurilor mai inainte sfintite
Liturghia darurilor mai inainte sfintite este folosita astazi
doar in perioada Postului Mare (de luni pana vineri)
1. Originea si vechimea acestei Liturghii
Sinodul de la Laodiceea (364-383) prin canoanele 49 si
51 a hotarat ca in timpul Postului Mare sa nu se mai
savarseasca Liturghiasi sa nu se mai serbeze pomenirea
sfintilor mucenici decat sambata si dumîncă. Dupa aceasta
dispozitie, celelalte zile au devenit zile aliturgice.
Însă erau creștini care mergeau si in zilele din
saptamana si doreau sa se impartaseasca, mai ales miercurea
si vinerea. Pentru a respecta hotararile Sinodului de la
Laodiceea, dar si pentru impartasirea credinciosilor care
doreau sa se impartaseasca in aceste zile ale saptamanii, s-a
format obiceiul de a pastra o parte din Darurile Sfintite la
Liturghia de sambata si duminica pentru impartasirea
credinciosilor din cursul saptamanii.
Liturghia Darurilor mai inainte sfintite (slavona:
Prejdeosfestania, prescurtatat Presvestania) este o
combinatie a Vecerniei cu Liturghia. Este greu sa stabilim cu
precizie originea sau vechimea ei, dar e sigur ca ea este de
origine oriental, dezvoltata in sec. V-VI. Prima mentiune
documentara o intalnim intr-o anonima de origine
alexandrina (Cronica Pascala) scrisa in 645 in care ni se
spune ca Heruvicul de la aceasta Liturghie (Acum Puterile
ceresti) a fost introdus de Patriarhul Serghie al
Constantinopolului, in 617.
In sec VII, Liturghia era definitive formata si raspandita
peste tot in rasarit, deoarece la Sinodul Trulan, prin canonul
52, Liturghia era consfintita si se reglementa faptul ca ea sa
se faca intoate zilele Postului, afara de sambata si duminica si
de praznicul Bunei-Vestiri.
24
2. Autorul Liturghiei
Traditia veche este foarte putin precisa in privinta
autorului. Unii o atribuiau Sfantul Iacob, fratele Domului,
altii Sfantului Petru, Sfantului Marcu, Sfantului Vasile cel
Mare.
Traditia majoritatii manuscriselor din sec XII
inainte, pune aceasta Liturghie pe seama Sfantului Grigorie
cel Mare, numit si Dialogul, papa al Romei (d.604). Aceasta
traditie nu are niciun temei istoric.
In multe din manuscrisele vechi nu se mentionea numele
traditional al autorului acestei Liturgii, asa încăt ea apare ca o
Liturghie anonima, asa cum este consemnata si in can, 54 al
Sinodului Trulan. Suntem mult mai aproape de adevarul
istoric daca socotim Liturghia Darurilor mai inainte sfintite ca
si Lit. Sf. Ioan Gura de Aur si Lit. Sf. Vasile cel Mare, drept
opera colectiva si anonima a Bisericii Ortodoxe intregi si nu
opera uni singur autor.
3. Timpul savarsirii
Astazi, Liturgia Darurilor este Liturghia specifica Postului
Mare, in zilele de luni pana vinery conform canonului 54 Al
Sinodului Trulan. Exceptie: luni si marti din prima
saptamana a Postului si Vinerea Mare care sunt zile
aliturgice, precum si zile in care se savarseste alta Liturghie
– Joia Mare si Buna Vestire.
La inceput Liturghia se oficia la vremea reglementata a
Vecerniei, adica spre seara dupa ceasul al IX-lea. Astfel,
Liturgia savarsita in continuare Vecerniei avea si un character
de priveghere. Astazi, Liturghia se savarseste dimineata.
6. Istoria si explicaea riturilor principale
din randuiala acestei Liturghii
a) Prima parte a Liturghiei Darurilor o alcatuieste
Vecernia, adica pana la paremiile de la vohod (iesirea cu
cadelnita). Urmeaza apoi o parte de tranzitie spre Liturghie
format din ritul luminii si ritul cadirii cu inconjurarea Sf.
Mese si cu cantarea “Sa se indrepteze”. Apoi incepe parte
de Liturghie, cu citirea apostolului si Evanghelie, daca sunt.
Binecuvantarea de la inceputul slujbei nu este cea de la
Vecernie, ci cea de la Liturghie, adica Binecuvantarea Mare.
Randuiala de azi este fidela Tipicului Sf. Sava (Tipicul
Ierusalimului): intai ps. 103 si apoi ectenia mare, pe cand la
Constantinopol era ectenia mare si in loc de ps. 103 era
citit ps. 85.
Catisma 18 impartita in 3 stari prin cele 2 ectenii mici;
tine locul antifoanelor din prima parte a Liturghiei normale,
la fel cum si cele 3 rugăciuni din cele 7 ale Vecerniei tin locul
rugăciunilor antifoanelor citit de preot in taina in timpul
Catismei.
Prochimenul Vecerniei este inlocuit cu prochimenele
proprii celor 2 paremii din Triod.
b) Ritul luminii - Lumina lui Hristos lumineaza
tuturor- era asezat in vechime dupa cea de a doua paremie.
Astazi este asezat intre cele 2 paremii. In sec XV, Simeon al
Tesalonicului descrie randuiala de ca astazi.
Avem de-a face cu un dublu oficiu al luminii:
- Primul alcatuit din Catisma 18, apoi cantarea
integral a Psalmului 140 si apoi vohodul cu imnul Lumina
lina.
- Al doilea alcatuit din paremii, un nou vohod
(disparut in timp), o noua formula a luminii Luminna lui
Hristos si apoi Sa se indrepteze versetele 2-4 din ps 140.
 Acest rit este o parte a oficiului liturgic in care Biserica a
încădrat aprinderea luminilor in biseric la caderea noptii. Un
asemenea oficiu exista in Ierusalim sec IV, cand pelerina
Egeria il numeste lucernare. Egeria ne spune ca lumina cu
care aprindeau sfesnicele in Biserica Invierii din Ierusalim nu
se aducea de afara, ci din candela care ardea mereu in
interiorul mormantului Domnului. Astfel, la Liturghia
darurilor, preotul adduce din altar sfesnicul cu faclia aprînsă,
pe care o arata credinciosilor, prin cuvintele: “Lumina lui
Hristos lumineaza tuturor”.
Cele doua paremii din randuiala Liturghiei sunt astazi
doar periscope biblice din VT, care se citeau in sec IV-V,
inainte de catehezele prebaptismale tinute catehumenilor.
Formula liturgica: “Lumina lui Hristos..” este o
frumoasa exclamatie menita sa arate credinciosilor lumina
aprînsă si adusa din sfantul altar pentru a lumina interiorul
bisericii, la apropierea noptii. Lumina aceasta naturala =
lumina spiritual adusa de Hristos. Reminiscente ale acestui rit
apar in toate riturile rasaritene. In ritul roman, el apare doar in
ajunul Paștilor.
c) Cantarea “Sa se indrepteze..” constituie un dublet al
versetelor 2-4 din Ps. 140, numit in Constitutiile Apostolice -
lucernare. O cronica bizantina din sec VII ne spune ca acesta
cantare ar fi fost inaugurate in cadrul Liturghiei in anul 617.
Dupa altui liturgisti, aceasta cantare ar corespunde cu
prochimenul dinaintea Apostolului de la Liturghie. Cantarea
era la inceput executata de cantareti si abia dupa sec XVI a
inceput sa fie cantata si de slujitori in altar.
Ritul luminii si cantarea “Sa se indrepteze” erau prezente
in tot timpul anului la Vecernia obisnuita, dar cu timpul s-a
restrains numai la Postul Mare.
Sfintele Taine
Introducere generala
Ce sunt Sfintele Taine, scopul lor, timpul si locul
savarsirii
a) Sfintele taine sunt slujbe bisericesti, prin mijlocirea
carora ni se impartaseste, in chip special si prin anumite semn
vazute, harul lui Dumnezeu; sunt 7, dupa nr darurilor Sf.
Duh: botezul, ungerea cu sf.mir, pocainta, impartasirea,
nunta, preotia si maslul.
b) In ceea ce priveste scopul, serviciul Laudelor zilnice
are character prin excelenta public; aceste slujbe alcauiesc
cultul divin public si official al Bisericii, se savarsesc in
numele sis pre folosul tuturor credinciosilor si la acestea
slujbe pot participa toti creștinii pentru a beneficia de roadele
lor binefacatoare; prin slujba celor 7 Laude se exprima
functiunea latreutico-euharistica a cultului divin (slavirea si
adorarea lui Dumnezeu, venerarea sfintilor – obligatie
permanenta a Bisericii.
- Sfintele Taine au însă aplicatie individuala ; efectele
lor se aplica numai unor anumite persoane; de aceea unii
liturgisti le considera forme ale cultului particular. Nu trebuie
uitat caracterul ecclesiologic sau comunitar al tainelor – ele
se savarsesc in Biserica, deci sunt forme ale cultului public al
Bisericii, iar efectele lor se rasfrang nu numai asupra
beneficiarilor, ci si asupra Bisericii intregi. Biserica este
“trupul tainic al lui Hristos”, iar viata spiritual a acestui
organism bisericesc se intretine prin sfintele taine. In
vechime, mai toate tainele se savarseau de regula in cadrul
Liturghiei sau in conexiune intima cu ea, deoarece Sfanta
Euharistie, centrul vietii Bisericii, ii aduna pe credinciosi in
Biserica, o face vizibila si viabila.
25
- In slujba sfintelor taine sta pe primul plan si se
implineste mai ales functuinea harismatica sau sfintitoare a
cultului orthodox; ele sunt mijloace de transmitere sau de
comunicare inidividuala a harului divin si de sfintire a vietii
credinciosilor in Biserica – mijloace de mântuire.
c) In ceea ce priveste timpul savarsirii, Laudele zilnice
au termene fixe si character periodic – ele se repeat in fiecare
zi (la manastiri) sau macar in fiecare sarbatoare (in bisericile
de enorie), in aceeasi oridne si la ore determinate. Savarsirea
tainelor nu este legata de termene sau date fixe din cursul
anului bisericesc, ci ele se savarsesc atunci cand e nevoie;
ceea ce decide in aceasta priuvinta sunt deci nevoile vietii
religioase a credinciosilor. Sunt însă anumite perioade din
cursul anului cand potrivit randuielilor bisericesti, unele taine
nu se pot savarsi.
d) In ceea ce priveste locul savarsirii, sfintele taine se
savarsesc de regula in biserica, la fel ca Laudele zilnice.
Slujba sfintelor taine trebuie facuta in locas sfintit si are
caracter public , in sesnul ca se savarseste in mijlocul
comunitatii religioase, in vazul, cu stiinta si cu
consimtamantul ei. Astfel, comunitatea devine partasa la
rugăciunile, bucuriile si suferintele fiecaruia dintre membrii
ei. Singura taina Sfantului Maslu face exceptie in aceasta
privinta – prin însăsi natura ei, ea poate fi si trebuie facuta in
care ori in spitale, la capataiul bolnavilor care au nevoie de
ea.
Capitolul II
Botezul si ungerea cu Sfantul Mir
A.Notiuni introductive si randuluia slujbei
1.Ce sunt botezul si mirungerea. Botezul este taina
initierii creștine, poarte de intrare in creștinism sau taina
fundamental si indispensabila pentur manturie, prin care
omul se renaste pentru viata spiritual – devine membru al
Bisericii lui Hristos, dobandind iertarea de pacatul stramosesc
(la prunci), precum si de toate celelalte pacate persionale,
facute pana la botez (la adulti); iar ungerea cu Sfantul mir
(numita la catolici confirmare) este taina prin care se
impartasesc noilor botezati puterea si darurile Sfantului Duh,
necesare pentru cresterea, sporirea si intarirea credinciosilor
in viata cea noua, intru Hristos.
Spre deosebire de romano-catolici, la care ungerea cu Sf.
Mir se administreaza separate de botez abia dupa ce pruncii
au ajuns la varsta de 7-12 ani, in Biserica Ortodoxa, ca in
toate Bisericile rasritene, aceasta sfanta taina se
administreaza indata dupa botez; încă de la inceput si pana
astazi, randuiala ortodoxa a mirungerii nu constituie o slujba
aparte, de sine statoare, ci e impreunata cu aceea a botezului,
facand una cu ea.
2.Ministrul (savarsitorul) sfantului botez
In conditii normale, dreptul de a savarsi botezul il au
numai episcopii si preotii. Numai in lipsa de preot, pentru ca
sa nu ramana cineva nebotezat, poate boteza si monahul
simplu sau diaconul, iar in caz de mare nevoie (cand prunctul
de in primejdie sa moara nebotezat), poate sa boteze orice
creștin orthodox, barbat sau femeie, prin implinirea ritualului
sumar care constituie partea esentiala a slujbei botezului –
afundarea pruncului de 3 ori in apa curate (in lipsa de apa,
numai stropindu-l) si rostind de fiacre data formula
sacramental: “Boteaza-se robul (roaba) lui Dumnezeu (N), in
numele Tatalui, Amin..”. in acest caz, daca cel botezat
supravietuieste, preotul va completa ulterior restul slujbei
botezului, dupa randuiala obisnuita (de la afundare inainte).
 Dupa o veche credinta, in conditii normale, preotul
ar fi de preferat sa nu savarseaza botezul propriului sau copil,
deoarece in acez caz l-ar naste de doua ori:o data pentru viata
trupeasca si alta data pentru cea spiritual. Dar in lipsa de alt
preot, el poate sa-si boteze propriul copil.
3.Subiectul (primitorul) botezului
Poate primi botezul orice om, indifferent de varsta,
care nu a mai fost botezat o data cu botezul creștin, valid;
cand e vorba de adulti, orice necreștin (evreu, pagan, mebru
al confesiunilor si al sectelor creștine ce nu recunosc botezul
– Quakerii, sau care nu cred in Sf.Treime). toti acestia,
inainte de a fo botezati, trebuie sa fie catehizati sau instruiti
in credinta ortodoxa.
Biserica Ortodoxa recunoaste si botezul
confesiunilor neortodoxe, daca el indeplineste conditia
fundamental – e facut in numele Sfintei Treimi (can. 19, sin I
ecumenic).
De aceea, fostii apostate de la Ortodoxie, precum si
membrii sectelor care recunosc botezul ca taina si il savarsesc
in numele Sfintei Treimi, daca revin la dreapta credinta, sunt
reprimiti numai prin ungerea cu Sf.Mir. Tot asa sunt primiti
protestantii (calvinii, luteranii) precum si romano-catolicii si
armenii, in cazul in care nu au primit Mirungerea in Biserica
lor.
Adultii lipsiti de minte (din nastere) sunt considerati ca
niste prunci in varsta si pot fi botezati, iar daca au devenit asa
la o varsta inaintata, pot fi de asemenea botezati, daca in
momentele de lucididate si-au explimat dorinta de a primi
botezul.
Pruncii nascuti morti nu se boteaza, dar se da mamelor lor
canon de pocainta, daca lucrul s-a intamplat din vina lor.
Cat ii priveste pe copii parasiti, despre care nu se stie daca
au fost botezati sau nu, acestia se boteaza negresit, pentru ca
nu cumva sa ramana necurațiti prin botez.
In ceea ce priveste conditiile pe care trebuie sa le
indeplineasca primitorii botezului, se cere de la ce varstnici:
dorinta de a primi botezul, credinta, pocainta su cnunoasterea
elementara a adevarurilor de crdinta. La prunci, pentru
indeplinirea acestor conditii marturisesc si garanteaza nasii.
4.Nasii sunt credinciosi in varsta care il asista pec el ce
vine la botez, rostind raspunsurile si facand marturisirea de
credinta in locul si in numele celui ce se boteaza. Ei sunt
garanti ai acestuia, luandu-I angajamentul solemn, inaintea
lui Dumnezeu si a Bisericii, ca pruncul/finul va fi crescut ca
un adevarat creștin si ca va fi un bun credincios al Bisericii
lui Hristos. Nasii devin parintii spirituali ai pruncului,
nasacndu-l pentru viata cea noua, in Hristos; ei au aceleasi
obligatii si rasnpunderi in cee ace priveste viata religioasa-
spirituala a finului lor, ca si parintii pentur viata
fizica/materiala a copiilor lor.
Nasul trebuie sa fie creștin orthodox si bun
credincios, in varsta si de acelasi sex cu cel ce se boteaza.
Calugarii nu pot fi nasi. De asemenea, nu pot fi nasi parintii
copilului. De regula, pentru fiecare candidat la botez se cere
un singur nas; el poate lipsi atunci cand botezul se savarseste
in conditii anormale sau exceptionale.
Nasul este dator sa ingrijeasca de viata religioasa-morala
a finului sau si la vremea cuvenita sa-l invete adevarurile de
credinta creștine. La rândul sau, finul este dator sa-l asculte
pe nas si sa-l respectye, la fel ca pe parintii sai dupa trup.
26
5.Timpul si locul savarsirii botezului. In vechime, mai
ales in perioada de inflorire a catehumenatului (sec. IV-VI),
botezul se savarsea, de regula, in ajunul urmatoarelor
sarbatori din cursul anului bisericesc la:
a) Nasterea Domnului (25 decembrie) deoarece botezul
este nastere din nou pentru viata in Hristos;
b) Epifanie sau Teofanie – Aratarea Domnului sau
Boboteaza (6 ian) cand S-a boteazat Mântuitorul insusi;
c) Paști, pentru ca botezul este icoana mortii si invierii lui
Hristos iar ce ce se inmormanteaza in chip simbolic, cu
Hristos prin botez, sa invieze, ca si El, la Inviere, pentru o
viata noua.
d) Rusalii – serbam pogorarea Sf. Duh, care este botezul
desavarsit – botezul cu Duhul Sfant.
La toate aceste date, botezul se savarsea inainte de
Liturghie, in timpul careia toti cei botezati se si impartaseau
pentru prima data. De aceea, la Litrghia din aceste sarbatori,
se canta in loc de “Sfinte Dumnezeu”, cantarea din slujba
botezului “Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si-
mbracat, Aliluia!”.
Aceste date pentru botez trebuie boserrvate si astazi, pe
cat este cu putina, cand e vorba de botezul celor varstnici. In
privinta pruncului, botezul se face la 7 zile dupa nasterea sa
(sau intre 7 si 40 de zile), in orice sarbatoare, mai ales
duminica. In cazuri normale, nu se facea botezul in timpul
Postului Mare; dar in caz de primejdie de moarte, se admintea
botezul chiar in Saptamana Patimilor.
In ceea ce priveste locul savarsirii, in vechime, se
savarsea la inceput in orice apa curgatoare, uneori in
catacomb ori in case particulare care in primele 3 secole erau
folosite ca biserici; in epoca de masiva convertire a paganilor
la creștinism si de inflorire a disciplinei catehumenatului,
botezul se savarsea in locasuri anume destinate pentru
aceasta, construite pe langa biserici, numite baptisterii. Dupa
generalizarea pedobaptismului, nu s-au mai intrebuintat si
botezul se savarseste in biserica astfel: prima parte a slujbei –
randuiala facerii catehumenului – in pridvor, iar partea a doua
– botezul propriu-zis – in pronaso sau tinda, lcoul destinat
catehumenilor si penitentilor.
Canoanele opresc savarsirea botezului nu numai in
case, chiar si in paraclisele din casele particulare. Numai in
cazuri de mare nevoie sau in primejdii exceptionale se
inganduie savarsirea botezului in case.
7.Cazuri speciale
a) Molitfelnicul cuprinde si o randuiala pe scurt a
botezului, pentru cazurile cand slujba trebuie facuta repede
pentru ca pruncul sa nu moara nebotezat – botezul de
necesitate / de urgenta. Consta din: binecuvantarea mare, rug.
Incepatoare, o rugăciune prescurtata pentru sfintirea apei de
botez, afundarea cu formula sacramental a botezului,
mirungerea, inconjurarea cu cantarea “Cati in Hristos”,
apolisul si impartasirea.
b) Cand sunt mai mult prunci de botezat deodata, dupa
practica generala a preotimii noastre, ei se boteaza toti
deodata, in aceeasi apa sfintita, asa cum se facea in vechime,
cand botezul se savarsea in masa, ina celeasi baptisterii, la
anumite date fixe din cursul anului. La fel se procedeaza cand
e vorba de gemeni; ei trebuie sa aiba însă cate un nas fiecare.
c) Cand slujesc mai multi preoti la botezul aceluiasi
prunc, lepadarile le face preotul cel mai tanar; actele
fundamentale ale botezului le savarseste protosul, iar celelalte
se impart intre ceilalti preoti. Inconjurarea la “Cati in
Hristos” o fac toti, mergand protosul in frunte cu cadelnita,
iar ceilalti dupa el.
d) Botezul adultilor se face dupa o randuiala speciala,
care pana la lepadari, e deosebita de cea a pruncilor, constand
in intrebari care urmaresc examinarea amantuntita a
candidatului asupra sinceritatii lui, asupra temeiniciei
lepadarii de vechea credinta si asupra cunoasterii exacte a
noii credinte.
B.Istoria si explicarea randuielii sfantului botez si a
mirungerii
1.Descrieri vechi ale botezului
Randuiala ortodoxa de azi a slujbei botezului este prea
putindeosebita fata de cea din Biserica veche. Ea a pastra,
mai mult decat alte slujbe, cu fidlitatea, pecetea spiritului
creștinismului primar.
Cele mai vechi informatii asupra modului cum se savarsea
botezul in Biserica primara le gasim in Invatatura celor 12
Apostoli (sfârșitul sec. I) si la Tertulian (in scrierea sa De
baptismo), iar cele mai vechi descieri ale randuielii botezului
din sec III si IV sunt cuprinse in “Randuielile bisericest”:
Traditia apostolica a lui Ipolit al Romei (sec III),
Testamentum Domini si Constitutiile Apostolice.
Foarte importante pentru descrierea si explicarea
randuielii botezului sunt catehezele/omiliile baptismale tinute
catehumenilor si neofitilor din epoca de stralucire a
disciplinei catehumenatului, de catre mari cateheti din aceasta
perioada (Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Ioan GA, Sf.
Ambrozie al Milanului, Teodor de Mopsuestie, Fer. Augustin,
Dionisie Pseudo-Areopagitul).
2.Randuiala catehumenatului
Randuiala botezului propriu-zis este precedata de
randuiala catehumenatului sau a facerii catehumenului.
Inainte de a fi botezat, candidatul la botez este facut
catehumen. Aceasta treapta de tranzitie dintre starea de
necreștin in cea de creștin dura odinioara un timp mai mult
sau mai putin indelungat, in care cel ce voia sa treaca la
creștinism trebuia sa invete adevarurile de credinta si sa se
pregateasca sufleteste pentru intrarea in Biserica. Acest ritual
se savarsea odinioara separate de botez, asa cum se face
astazi cand e vorba de botezul oamenilor maturi.
Randuiala de astazi a catehumenatului din slujba
botezului pruncilor reprezinta numai un rest sau o prescurtare
din ritualul solemn, mai complicat, prin care paganii erau
admisi in rândul catehumenilor si in urma caruia episcopul
insusi face apoi examinarea si trierea lor, spre a-i alege pe cei
vrednici de botez si a-i pregati pentru primirea lui. Acest
examen se numea scrtinia si trierea catehumenilor avea loc
mai ales in miercurea saptamanii a patra din Postul Paștilor
deoarece botezul multimilor de catehumeni se face de obicei
la Paști. Atunci se face inscrierea candidatilor la botez; urma
apoi exorcizarea lor, lepadarea solemna de satana si
marturisirea credintei in Hristos, care avea loc de regula in
Vinerea Sfintelor Patimi, in ajunul primirii botezului.
a) Primirea pruncului in fata usilor bisericii, in pridvor
vrea sa arate ca el, nefiind încă eliberat de pacatul
stramosesc, nu e membru al Bisericii lui Hristos si nici
cetatean la Imparatiei lui Dumnezeu.
Dezbracarea canditatului pana la camasa si descaltarea lui
sau desfacerea fesii pruncului arata ca cel ce va primi botezul
se ezbraca de omul cel vechi pentru a devenit un om nou; este
27
sombolul procesului regenerarii sufletesti prin care va trece
cel ce vine la botez.
Suflarea de 3 ori a preotului peste fata pruncului
insemneaza ca, asa cum omul a fost facut de Dumnezeu,
primind prin suflarea Lui duh de viata si precum Mântuitorul
a dat Sfintilor Sai apostoli puterea Sfantului Duh sufland
asupra lor, tot asa si catehumenul prin suflarea preotului, este
zidit sau nascut a doua oara, spre viata cea noua, spirituala.
Rugăciunea „In numele Tau, Doamne Dumnezeul
adevarului...” (Sf. Grigorie Taumaturgul) este rugăciunea de
primire a pruncului in rândul catehumenilor, amintind de
ritualul inscrierea pe listele catehumenilor a celor ce doreau
sa primeasca botezul creștin.
Preotul il insemneaza pe prunc cu semnul Sfintei Cruci,
semnul sfant al creștinilor prin care se alunga diavolul: intai
la frunte – sediul mintii, aceasta sa fie luminata prin credinta
in Hristos su cunoasterea invataturilor, la grua – organul
vorbirii, ca ea sa graiasdca numai cuvantul adevarului, si la
piept – sediul inimii si al simtirii, ca ea sa se umple de curație
si de iubirea de Hristos.
b) Exorcisemele sunt rugăciuni in care preotul il roaga
pe Dumnezeu sa izgoneasca de la catehumen toata puterea si
influenta cea rea a diavolului.
Practica exorcizarii este foarte veche in Biserica creștină;
se bazeaza pe exemplul dat de Mântuitorul insusi, care-I
vindeca pe indraciti. In vechime, ritualul exorcizarii il
savarseazau exorcistii, acei clerici inferiori, investiti cu darul
alungarii duhurilor rele. Reguaciunile de exorcizare erau
citite 7 zile de-a randul, inainte de botez, iar in ziua a opta sau
chiar in ziua botezului, le citea din nou arhiereul sau preotuul
ce avea sa savarseasca botezul.
c) Lepadarile sunt tot atat de vechi in practica
botezului ca si exorcismele. Formulele lor sunt variate in
termeni si expresii, dar esentialul continutului e acelasi ca in
ritul ortodox de azi al botezului. Ele constituie expresia sau
semnul vazu al ruperii de bunavoie a oricaror legaturi ale
candidatului cu satana, urmata de asigurarea lui solemna ca s-
a unit cu Hristos. Formula de lepadare se repeta de 2 ori
pentru ca de 3 ori l-a indepartat Iisus pe Satana, la ispitirea de
pe muntele Carantaniei.
In timpul citirii rugăciunilor de exorcizare, cat si in timpul
lepadarilor, catehumenul e intors cu fata spre apus, deoarece
apusul soarelui este in conceptia anticilor, reflectat la
mistagogii creștini, locul de unde vien intunericul si sediul
celui rau. Pentru a dovedi ca s-a lepadat cu totul de diavol,
catehumenul scuipa, asa cum scuipam orice lucru fata de care
simtim teama, scarba, rusine, dispret.
d) Atunci cand candidatul proclama unirea cu Hristos,
el sta cu fata catre rasarit, caci acolo era asezat raiul, din care
au fost izgoniti primii oameni in urma pacatului si pe care ni-l
deschide iarasi botezul.
Unirea cu Hristos se pecetluieste prin marturisirea
solemna a credintei, facuta sub forma recitarii Sombolului
niceo-constantinopolitan, intrat in generala intrebuintare in
practica botezului indata dupa sinodul II ecumenic (381).
Pana atunci, marturisirea aceasta, se face cu formule mai
scurte si mai simple, care variau; o astfel de formula ni s-a
pastrat in randuiala botezului din Constitutiile Aspostolice.
Crezul se rosteste de 3 ori, pentru a arat taria legaturii cu
Hristos si a simboliza cele 3 persoane ale Sfintei Treimi si
anularea intreitei lepadari de Domnul a lui Petru.
3. Randuiala botezului
 Botezul prorpiu-zis se savarsea odinioara separat de
randuielile catehumenatului, in baptiserii, acum facandu-in in
pronaosul bisericii.
Preotul imbraca vesnmintele luminate; se aprind lumanari
in sfesnice –botezul fiind slujba luminarii, adica a trecerii
catehumenului din imparatia intunericului in cea a luminii
a) Materia botezului este apa. – folosim apa ca materie
a botezului pt ca este elemental natural cel mai des folosit pt
curațirea trupeasca, deci prin urmare si simbolul cel mai
potrivi al curațirii sufletesti(prin botez); Ea potoleste setea,
reinoind fortele trupului si Sistine viata, precum botezul
regenereaza sufletul si aduce mântuirea
Sf Ap. Petru si alti Sf. Parinti(sf Ambrozie) spun ca apa
botezului simbolizeaza apele potopului care au spalat
pacatele lumii.
Vasul cu apa pt botez(cristelnita, colimvitra sau
creștinătoare) – inchipuie pe de o partea apa Iordanului(unde
a fost botezat Mântuitorul), iar pe de alta, mormantul in care
a fost ingropat.
Prima parte a slujbei botezului propriu zis este sfintirea
apei. Practica sfintirii apei este stravechea( de ea amintesc
Tertulian, Sf. Ciprian, Chiril al Ier., SF VAsile cel Mare, Sf
Grigorie de Nissa si Constitutiile apostolice). Ea se facea, ca
si azi prin exorcizare(suflare) si prin invocarea Sf. Duh,
insotita de binecuvantarea cu semnul Sf. Cruci. In unele
documente vechi gasim si texte ale rug. Folosite odinioara in
acest scop.(rugăciunea intrebuintata azi in ortodoxie este
atribuita sf. Sofronie al Ierusalimului. Utilizarea apei
nesfintite este admisa in cazuri exceptionare(botez de
necessitate)
Find sfintita si plina de Duhul Sf. , apa folosita la botez nu
se arunca oriunde, ea se toarna in umivalnita din biserica, ori
in alt loc curat(unde nu e calcata in picioare)
b) Tamaierea de la inceputul slujbei simbolizeaza buna
mireasma si sfintenia Sf. Duh, care topeste si alunga tot
mirosuk cel urat al pacatului.
c) Untdelemnul binecuvantat , cu care preotul unge
partile principale ale trupului catehumenului , inainte de
botez(ungere prebaptismala), se numeste untdelemnul
bucuriei, untdelemul catehumenilor sau al mântuirii. El este
binecuvantat fie atunci, prin rugăciunea speciala inscrisa la
locul respective in Molitfelnic, fie inainte. Din el se toarna in
apa botezului, inainte de ungere, cateva picaturi in forma de
cruce, pt ca untdelemnul binecuvantat este simbolul vazut al
darului Sf. Duh, care s-a pogorat in apa botezului la sfintirea
ei. Odinioara, se turna in apa chiar din Sfantul Mir, care nu
numai ca simbolizeaza, dar si contine cu adevarat darul si
puterea Sf. Duh.
Sfintirea untdelemnului intrebuintat la botez este veche –
in sec IV SF Vasileo socotea practica apostolica; este
mentionata si in alte documente vechi,iar in Constitutiile Ap.
Gasim chiar ideile principale ale rugăciunii de sfintire de azi.
Ungerea catehumenui este intereptata in mod diferit de
talcuitorii cultului: dupa unii, untdelemnul, fiind roada
maslinului, ungerea cu el este semnul milei si al bunatatii
dumnezeiesti, prin care catehumenul este izbavit de multimea
pacatelor, precum ramura de maslin adusa de porumbel lui
Noe repr semnul impacarii si izvbavirii din potop. Apa
potopului a fost preinchipuirea botezului, iar porumbelul
preinchipuirea Sf Duh.
Dupa altii, aceasta ungere repr semnul preotiei
universale(spirituale) de care vb sf ap Petru si care se da
tuturor creștinilor prin botez. Ea aduce aminte de ungerea cu
care erau consacrati in VT arhiereii, imparatii si proorocii, in
28
calitatea lor de vase alese ale voii Domnului si cu care a fost
uns si Mântuitorul(numit Unsul Domnului). La aceasta
ungere, El ne a facut pe noi partasi, caci insusi numele
nostrum de creștini vine de la grecescul Hristos(uns).
Dupa altii ungerea o imita pe cea a atletilor din arene de
odinioara, chemand in chip symbolic pe cel ce se boteaza la
luptele cele sfinte, in care el intra sub Hristos, ca sub un
commandant.
Dupa altii ungerea cu untdelemnul catehumenilor
simbolizeaza chiar aromatele cu care a fost uns trupul
Domnului inainte de ingropare, deoarece catehumenul se va
ingropa prin botez, impreuna cu Hristos, si va invia cu El(de
aceea odinioara ungerea se facea peste tot corpul, la femei
facand-o diaconitele, dup ace episcopul ungea doar crestetul
lor)
d) Intreita afundare a pruncului – este cel mai
important act al slujbei botezului; afundarea e savarsita de
catre preot, in apa sfintita din cristelnita, cu formula
sacramental: “Boteaza-se robul(sau roaba) lui Dumnezeu
(X)”…etc. Aceasta intreita afundare pe de o parte arata ca
temeiul credintei noastre este Sf. Treime, iar pe de alta parte
inchipuie cele 3 zile cat a stat Domnul in mormant; prin
afundarea in apa inchipuim moartea noastra pt viata in pacat
de pana aici si ingroparea noastra impreuna cu Hristos. Prin
iesirea(scoaterea) din apa inchipuim invierea noastra
dimpreuna cu El, pt viata cea noua, in Hristos.
Prin botez, spalandu ni se pacatele, ne facem partasi
mortii si invierii lui Hristos, intram intr o viata noua, suntem
morti pt pacat si viem pentru Dumnezeu(sf ap PAvel) .
Fiecare creștin botezat devine de fapt un hristofor si poate
spune, cu Sf ap Pavel:”M am rastignit impreuna cu Hristos si
nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste intru mine(Gal, II,
20)Neofitii cantau odinioara de Paști, dpa ce primisera
botezul in ajun: “Ieri m-am ingropat impreuna cu Tine,
Hristoase, azi ma ridic impreuna cu Tine, inviind Tu..”
Colinvitra si apa botezului repr pt noi mormant izbavitor
de viata si maica duhovniceasca, nascandu-ne pentru viata in
Hristos si tinand locul pantecelui curat al Sf Fecioare, din
care s-a nascut Mântuitorul.
Forma de savarsire a botezului prin intreita afundare
completain apa era generala in bis. Veche, fiind reglementata
prin oranduiri bisericesti.Botezul prin turnare sau stropire n-a
fost admis decat la cei bolnavi, care nu puteau suporta
afundarea in apa(botezul clinicilor-cei care stateau culcati). El
a fost admis sporadic si in cazuri normale in Apus(incepand
cu sec IX), iar mai târziu s-a generalizat in Bis Rom-Catolica,
de unde l-au mostenit si protestantii de toate natiile. Numai
baptistii, pocaitii si nazireii savarsesc , ca si noi, botezul prin
afundare, dar nu de 3 ori, ci o singura data.
e) Haina(panza) alba – cu care e imbracat noul creștin
dupa botez, inchipuie vesmantul luminat si nestricacios al
celor spalati si curațiti de pacate..”stropi ma vei cu
isop..spala-ma vei si mai vartos decat…(PS 50). Ea are si o
semnificatie eshatologica –simbolizeaza lumina slavei si a
nestricaciunii de care se vor bucura drepti in viata viitoare.
Odinioara, insusi episcopul sfintea aceasta haina iar noul
botezat o purta timp de 8 zile in sir dupa botez, se numeste in
unele zone crijma(Moldova, Bucovina, Banat), care inseamna
din greceste ungere sau sfintire, una din numirile vechi ale
tainei Sf. Mir. In greceste se gaseste ca anavol, savanon sau
amfotiu, adica vesmant luminat. Ea era dezbracata de catre
neofiti si pusa in biserica, in fata preotilor
Cei care se botezau de Paști faceau lucrul acesta in
Duminica Tomii(de aceea se mai numea Duminica Alba-
numire ramasa in uz la catolici). In vechime, neofitii purtau
pe cap si cununi de flori sau ramuri de finic, care simbolizau
biruinta impotriva pacatului.
f) Lumanarea - care se da nasului sa o poarte in maini
dupa afundarea pruncului in apa si pe care neofitii o purtau in
vechime 8 zile la serviciul divin, simbolizeaza lumina
interioara a harului impartasit prin botez si preinchipuie
candela faptelor bune cu care noul botezat il va intampina pe
Mirele ceresc(ca si fecioarele intelepte) Botezul este socotit
ca o trecere a noastra di lumea intunericului, unde stapaneste
diavolul, in imparatia luminii, unde domneste Hristos, cel ce
este Lumina Vietii.Din acest moment, cei botezati sunt “fii ai
luminii si fii ai zilei, nu mai sun tai noptii si nici ai
intunericului(I Tes 5,5). In vechime botezul se mai numea si
luminare, candidatii la botez se mai numeau si iluminandi sau
cei catre luminare, cum sunt numiti la ectenia speciala care se
rostea pt ei in timpul Paresemiilor si care se pastreaza pana
azi la randuiala Liturghiei ortodoxe a darurilor inainte
sfintite. Cei de curand botezati se numeau cei luminati din
nou sau de curand.
Intrebuintarea Psalmului 31(fericiti cei carora li s-au iertat
faradelegile) in acest moment al slujbei este f veche, psalmul
fiind amintit atat in Rasarit(de sf Chiril) cat si in
apus(Ieronim)
4.Mirungerea
Urmeaza ungerea cu Sfantul si Marele Mir, care constituie
miezul celei de a 2-a sfinte taine. Sfantul Mir este undelemn
curat, de maslin, amestecat cu multe si felurite mirodenii,
pregatit(fiert) cu o randuiala solemna in primele 3 zile din
Sapt Patimilor si sfintit de catre sinodul arhiereilor in frunte
cu Patriarhul Tarii, in joia acelei sapt, La liturghia Sf Vasile,
fiind apoi imparatit de episcopi tuturor bisericilor. Prin
sfintire, el devine nu un simplu simbol sau o imagine, ci un
vehicul purtator al energiilor Sf Duh, pe care le contine in
chip real.
Prin multimea mirodeniilor din care e facut, arata tocmai
multimea si felurimea darurilor si a puterilor Sf. Duh, care
pune in lucrare diferite virtuti creștine. El il inchipuie sip e
Hristos insusi, caci despre Acesta a zis Solomon:”Mir varsat
este numele tau(Cant. Cant 1,2). De aceea el este folosit si la
sfintirea bisericilor si antimiselor, ca izvor de sfintenie.
Ungerea cu Sfantul Mir a noului botezat, este semn vazut
al impartasirii lui reale din darurile Sf. Duh, care s-a pogorat
peste Mântuitorul la Botez(in chip de porumbele), peste
sfintii Ap, la cinzecine(chip de limbi de foc) si acum ni se da
si noua, dupa botez, sub chipul vazut al Sf Mir. Sf Chiril al
Ierusalimului zice ca este armature Sf.Duh.
Dupa cum SF Duh s-a pogorat peste Mântuitorul imediat
dupa btezul Acestuia, tot asa si ungerea cu SF. Mir trebuie
facuta indata dupa botez, iar nu amanita peste ani(cum fac
romano catolicii), caci se poate intampla ca cei nemiruiti sa
moara, si sa fie lipsiti de taina aceasta.
Sf Mir, fiind si semnul si pecetea lui Hristos, prin ungerea
cu el noul botezat devine creștin adevarat si deplin, un nou
Hristos(uns al Domnului).Ungerea, facuta in semnuk Sf
Cruci, este o pecetluire a membrilor Bsericii , semnul vazut al
apartenentei lor la trupul mistic al Domnului. Unii dogmatici
socotesc ungerea cu Sf Mir ca taina preotiei universal, care
face din toti creștinii acea semintie aleasa sau preotie
imparateasca,popor sfant al lui Dumnezeu(sf Petru).
Ungerea cu Sf Mir, ca si cu untdelemnul bucuriei – se
face la organelle principale ale trupului: la frunte, ochi, nari,
29
gura si urechi - pentru sfintirea simturilor; pe piept sip e spate
– pt sfintirea inimii si a vointei; la maini si la picioare – pt
sfintirea faptelor si a cailor creștinului. Formula sacramental
a ungerii : Pecetea darului Sf. Duh – e luata din cuvintele ep
a 2-a catre Corinteni, cap I 21-22. Despre vechimea
intrebuintarii si despre rit – ne vb canonul al 7-lea al sin 2
ecumenic, care o citeaza exact(381).
5 Riturile finale ale slujbei
a) Inconjurarea mesei si a colimvitrei de catre slujitori,
nou botezat si nasi, in forma de hora, este expresia jubilarii si
bucuriei Bisericii” pt ca s-a nascut om in lume” si pt intrarea
in sanul ei a unui nou credincios a lui Hristos. Ea este o
reminiscenta din dansul ritual care odinioara facea parte
integranta din cultul religios(la evrei). Cfm unor aluzii ale Sf
Ioan G de A si Grigorie de Nazianz, ritul acesta era deja in
practica Bisericii din sec IV. Inconjurarea se face de 3 ori
(spre slava Treimii.Se canta Cati in Hristos v-ati
botezat(cantare luata din ep catre Galateni 3, 27).
Cantarea facea parte mai degraba din slujba Liturghiei
baptismale decat din slujba botezlui.Asa se explica ca ea s-a
pastrat pana azi in randuiala Liturghiei din zilele praznicelor
in care se savarsea odinioara botezul catehumenilor sic a in
nici una din descrierile vechi ale ritualului botezului nu
intalnim mentiunea expresa a ritului inconjurarii. In sec XIV-
XV, cati in Hristos … era cantat de catre cei care ii insoteau
acasa pe neofiti.
b) Pericopa apostolului – e luata tot de la
PAvel( Romani VI, 3-11. In aceasta autoru descrie
simbolismul si efectele botezului. Evanghelia botezului e
luata din locul de la Sf Ev. Matei(28, 16-20) , unde se vb de
trimiterea sf Ap spre a boteza neamurile.
c) Ritualul spalarii pruncului – prin stergerea cu fasa
uda a locurilor unde s a facut ungerea cu Sf Mir, se face spre
a sterge Sf Mir ramas pe trupul noului botezat, si a l feri de o
eventuala profanare sau pangarire prin atingerea de ceva
necurat. Formula sacramentala folosita atunci: Indreptatu-te-
ai, luminatu-te-ai, sfintitu-te-ai, spalatu-te-ai (I cor VI ,11).
d) Ritualul tunderii neofitului- nu este amintit in
descrierile ritului vechi al botezului, find introdus in
randuiala, dupa parerea unora, dupa generalizearea
pedobaptismului(din sec VI inainte). Acesta constituie o
reminiscenta veche a ritualului primei tunderi, ritual cu
caracter religios, practicat la multe popoare orientale, la greci,
la romani.La pop antice, parul capului era privit ca simbol al
puterii si tariei barbatesti(evrei- Samson).
Tunderea simbolizeaza predarea desavarsita sub
stapanirea si ascultarea lui Dumnezeu, intru care s-a botezat
si pe Care de aici inainte il recunoaste ca singur Stapan. Fiind
facuta cruces, tunderea e si peceea lui Hristos, iar intrucat
parul este un produs al trupului, tunderea si aruncarea lui in
colimvitra reprezinta, dupa unii, si o parga sau jertfa a
trupului omenesc, adusa lui Hristos.
Atat ritul tunderii cat si al spalarii sunt doar reminiscente
ale ritualului tunderii si spalarii complete a neofitului, care
odinioara avea loc a 8 zi dupa botez.Pana a 8-a zi neofitii
aveam datoria sa participle la slujbe si sa se impartaseasca. A
8 zi preotul il dezbraca de haina lumnata a botezului, il spala
si il tundea complet. Tunderea amintea si inlocuia ritul taierii
imprejur din Legea Veche, care se facea la evrei la 8 zile de la
nastere si pe care a desfiintat o botezul creștin. Ea amintea,
de asemenea, si nazireatul iudaic, acele voturi sau fagaduinte
solemne, prin care unii se legau sa se consacre lui Dumnezeu,
sau sa se supuna anumitor abstinente si infranari, pe perioade
de timp diferite, la sfârșitul carora parul lung, purtat pana
atunci, era taiat si ars pe altarul de jertfa, ca o ofranda adusa
lui Dumnezeu.
Acest obicei de spalare si tundere rituala a neofitului a 8 a
zi s a pastrat mult timp dupa desfiintarea catehumenatului si
generalizarea pedobaptismului. (1430 – Simeon ARhiep
Tesalonicului amintea mamelor, la 7 zile dupa botez sa aduca
copiii pt ritualul spalarii si tunderii. In unele locuri a persistat,
alaturi de cea noua, pana la sf sec trecut cfm Molitfelnicului
romanesc din acea vreme. In timp, practica noua s-a
generalizat pretutindeni.;spalarea si tunderea facandu se
imediat dupa botez. Ritul rugăciunii respective ale spalarii si
tunderi au fost intercalate in însăsi randuiala botezului, intre
Evanghelie de o parte si ectenia dinainte de otpust, de alta
e) Impartasirea cu Sf. Taine- Dup ace pruncul s a
curațit de pacatul stramosesc prin botez si dup ace a dobandit
intarirea Sf Duh prin mirungere, primeste in cele din urma Sf.
Impartasanie, caci aceasta este sfârșitul si coroana tainelor.
Prin ea neofitul se uneste pe deplin cu Hristos, devenind
membru adevarat al trupului Sau mistic.
Botezul, Mirungerea si Impartasirea sunt cele 3 taine de
capetenie ale increștinării. In vechie ele erau nedespartite una
de alta: catehumeii erau botezati, apoi unsi cu Sf. Mir si dupa
luau parte pt prima oara la Liturghia Credinciosilor, cand se
impartaseau. Asa a ramas pana asazi situatia cu mentiunea ca
botezul se face dupa Sf liturghie, desi cele 3 taine se admin in
aceasi ordine. La catolici, de prin sec IX ininte, prima
impartasanie nu se da pruncilor indata dupa botez, ci se
amana, ca si mirungerea, -abia atuci cand implinesc varsta
intre 7-12 ani, facandu se cu mare solemnitate.
In vechime, ziua botezului, fiind privita ca foarte imp. In
viata religioasa, era sarbatorita in fiecare an, ca zi de nastere
pt viata spiritual.
Impartasirea sau cuminecarea
Participarea credinciosilor la viata harica transmisa prin
Sf. Taine incepe cu botezul si culmineaza cu Sf. Impartasanie,
prin care se realizeaza unirea noastra deplina cu Hristos. In
ortodoxie, impartasirea repr culmea cea mai inalta sau
termenul final al urcusului nostru duhovnicesc, incununarea
Golgotei stradaniilor noastre ascetice de a ne apropia de
Hristos, modemul suprem si dumnezeiesc, idealul desavarsirii
crestime. Prin Euharistine ni se ofera Hristos Insusi, izvorul
nesecat al tuturor darurilor, vistiernicul si impartitorul tuturor
bunatatilor.
1) Ministrul (savarsitorul) – cine poate impartasi?
Încă din vechime se marturiseste ca Sf Impartasanie se dadea
numai prin mana sfintitilor slujitori. Dreptul de a da sf
Impartasanie il au pana azi numai arhiereii sau preotii( 58
trulan). In cazuri normale, este interzis acestora sa dea spre
administrare laicilor Sf Euhar. Clericii caterisiti si mirenii nu
se pot impartasii singuri cu sfintele Taine, trebuie sa vina la
preot
Diaconul il poate impartasi doar in caz de mare nevoie, pe
mireanul muribund(daca lipseste preotul.
Monahii si pusnicii, aflandu-se in locuri departate,unde nu
sunt biserici sau preot, se pot impartasi singuri, cu o anumita
randuiala
2) Subiectul ( primitorul) – Cine se poate impartasi?
Se pot impartasi numai credinciosii pregatiti si vrednici de a
primi Trupul si Sangele Domnului, verificati ca atare de catre
duhovnic, prin spovedanie. Povatuirile din Liturghieri
mentioneaza ca „toti creștinii cei ce sunt de o credinta, de o
30
Biserica,care n-au asupra lor idepartare ori blestem si isi aduc
prin marturisire pocainta curata, care trainesc in dreapta
credinta si de duhovnicul lor nu sunt opriti pe o vreme, aceia
sa se impartaseasca, cu cuvenita cinste. Si copilasii mai in
varsta, care pot fi primiti la marturisire, si pruncii mai mici,
dupa obiceiul Bisericii, se cade pt credinta celor ce i aduc pe
dansii, sa se invredniceasca de SF Taine, intru sfintirea
sufletelor lor si primirea Harului.
Cei care nu se pot impartasi – sunt aceia care au asupra
lor blestem de la episcop, sau care sunt opriti fie de parinti,
fie de duhovnic, pt o pricina oarecare, pacatosi inveterati,
desfranati, concubinii, pervertitii sexual, camatarii,
fermecatorii si vrajitorii, ghicitorii si descantatorii, cei care
fura cele sfinte, jucatorii de carti, hulitorii si cei care graiesc
cuvinte de ocara, provocatorii de scandal.(in general toti cei
cu pacate grave). Ei vor fi primiti la impartasire doar dupa un
rastimp mai lung de pocainta sau si curațire. Durata opririi de
la impartasire e altfel pt fiecare pacat(gasim in Molitfelnic, la
invatatura pentru canoane-asezata dupa randuiala
marturisirii)dar ea poate fi scurtata de duhovnic , de la caz la
caz.
 Pacatosii aflati pe moarte, dupa ce se spovedesc, se
pot impartasi, daca cer asta, fara implinirea canonului, sau
fara spovedanie si fara ajunare.
 Nu se da Sf. Impartasanie alienatilor(celor iesiti din
minte) sau celor lesinati, atata vreme cat sunt in stare de
nebunie sau lesin, precum nici celor care nu au capacitatea
fizica de a primi si retine Sf. Taine(care vomeaza, tusesc,
scuipa).
 Cei indraciti se pot impartasi in momente de
luciditate, daca nu hulesc Sf Taine.
 Nu pot fi impartasite femeile in timpul scurgerii
lunare(menstruatie) si in perioada lauziei(primele 40 de zile
dupa ce au nascut) si nici barbatii care in noaptea precedenta
au avut scurgere in vis.
 Neofitii, indiferent de varsta lor, vor fi admisi la
impartasire indata dupa botez, fara nici o exceptie, asa cum a
fost practica unanima a Bisericii unversale pana in sec XII-
XIII. De atunci incoace, Biserica Apuseana(catolici,
protestanti), iar dupa si cea armeana, au incep sa amana
impartasania pruncilor(7-12), sub pretextul ca impartasirea n-
ar fi indispensabila pt mântuire si pt faptul ca primirea
impartasaniei cere primitorului sa si dea seama de importanta
tainei.
3. Timpul( cand trebuie/putem sa ne impartasim) –
primiii creștini se impartaseau zilnic.Dupa, pana in sec VII-
VIII, maj creștinilor se impartaseau in toate zilele cand se
savarsea Liturghie(in toate dumiicile si sarb. De peste an) si
mai ales la aniversarea sf. Martiri; erau exclusi de la acest
drept numai penintentii si excomunicatii. Canonul 9 Apos. Si
Can 2 al sin din Antiohia ii pedepseau cu excomunicarea pe
cei care asistau la Liturghie fara sa se impartaseasca.
Mai târziu,racindu se zelul si crescand respectul fata de
SF. Imaprtasanie, numarul celor care se impartaseau a scazut,
ei impartasindu-se din ce in ce mai rar. Astazi, la Sf liturghie
se impartasesc uneori numai sfintitii slujitori, pe cand cei mai
multi credinciosi se impartasesc de obicei o data pe an, de
Paști.
Povatuirile din liturghier socotesc obligatorie impartasirea
de cel putin 4 pri pe an(in cele 4 posturi). Dupa Simeon al
Tesalonicului, fiecare creștin temator de Dumnezeu ar trebui
sa se impartaseasca la cel putin 40 de zile, iar cel ce se simte
vrednic, chiar in fiecare duminica(mai ales batranii si
bolnavii)In aceasi categorie pot fi socototi cei care se afla in
preajma unui ev important(candidatii la hirotonie, femeile
nainte de nastere, ostasii inainte de lupta, tinerii inainte de
cununie.
4. Pregatirea pentru impartasire.- Fiinta noastra trebuie
sa fie curațita si ridicata la rangul de salas vrednic si cinstit al
Sf. Taine. Este necesara o pregatire trupeasca si sufleteasca:
i. Spovedania si indeplinirea canonoului de pocainta
dat de duhovnic(copii pana la 7 ani sunt scutiti de
spovedanie)
ii. Impacarea cu toti; cel care vrea sa se impartaseasca
nu trebuie sa fie certat cu nimeni
iii. Post si rugăciune; cel care vrea sa se impartaseasca
in afara celor 4 posturi de peste an trebuie sa posteasca o sapt
inainte, sau macar 3 zile, sau cel putin o zi, iar in ziua
respectiva sa se abtina complet de la mancare si bautura, pana
la vremea impartasirii, incepand de cu seara, sau cel putin de
la miezul noptii. Numai celor bolnavi pe moare li se poate da
Sf impartasanie pe mancate. Poate fi impartasit si cel ce, fara
voie, a inghitit apa, spalandu si gura, dupa ajunare. Pentru cei
casatoriti, in notiunea de post se intelege si infranarea de la
impreunarea cu sotile.
iv. Citirea pravilei pt impartasire – adica a rugăciunilor
pregatitoare pt impartasire,tiparite in Liturghier(clerici),
Ceaslov si in Cartile de rugăciuni(pt laici).Pe cele mai imp le
citeste de obicei preotul insusi, in numele credinciosilor,ori
unul dintre acestia, in bise, inainte de impartasire.
5. Randuiala impartasirii. - Ca si mirungerea, taina
impartasirii nu constituie o slujba liturgica de sine statatoare,
ci e legata de Sf Liturghie, in care se încădreaza pregatirea
ei(Sfanta Jertfa), cat si administrarea ei. Pregatirea Sfintei
impartasanii pt cei ce se impartasesc in imprejurimi
normale(sfintirea Darurilor sau jertfa euharistica) se face la
fiecare Liturghie, dupa raunduiala. Legat de savarsirea tainei,
de regula are loc in cursul Sf Liturghii si anume dupa ce
preotul zice : Sa luam aminte.Sfintele Sfintilor.
a) Impartasirea clericilor. Clericii liturghisitori sunt
obligati sa se impartaseasca.Cfm povatuirilor din liturghier,
este un pacat de moarte sa slujesti si sa nu te impartajesti, poti
fi caterisit. In Regulamentul de disciplina a clerului – prevede
pedepsa opririi de la lucrarea celor sfinte, pe timp de 1-3 luni
si cu canonisire la manansire, pt clericii impreuna
liturghisitori care nu se impartasesc la Liturghie.
Preotii slujitori se impartasesc inaintea laicilor, in altar,
din particica HS, dupa randuiala:D..;ei iau intai Sfantul Trup
cu mana si apoi sorb Sf. Sange din potir.La slujirea in sobor,
se impartasesc in ordinea descrescanda a treptelor
ierarhice:arhierei, preoti, diaconi.Diaconii nu se pot
impartasii singuri(o primesc de la arhiereu, sau de la preot.
La liturghia arhiereasca, arhiereul slujitor ii impartaseste el
insusi atat pe preotim cat si pe diaconi.(precum Mântuitorul
la cina cea de taina).
Clericii care vor sa se impartaseasca fara sa fi slujit la
Liturghia din ziua respectiva, se impartasesc tot in altar, o
data cu liturghisitorii, si dupa aceasi randuiala. Ei trebuie sa
fie pregatiti ca si cand ar trebui sa slujeasca, citindu-si
rugăciunile dinainte de imp. La vremea cuvenita, ei intra in
altar, isi pun epitrahilul(diaconii orarul) isi spala mainile si
apoi se impartasesc dupa randuiala.Se impartasesc dupa
preotii liturghisitori si dupa iau anafura, isi clatesc gura cu
vin si apa, isi spala din nou mainile, isi scot epitrahilul si
citesc rugăciunile de multumire de dupa impartasanie
31
Clericii batrani sau greu bolnavi , care nu pot veni la
biserica, pot fi impartasiti la patul de suferinta, dupa
randuiala mirenilor(cu lingurita). In unele parti (Bucovina N
moldovei), din Agnetul pregatit in Joia Mare pt tot anul, se
rezerva partile IS si HS pt impartasirea clericilor bolnavi, desi
atat povatuirile din liturghier cat si invatatura din Penticostar
nu fac distictie in aceasta privinta
b) Impartasirea laicilor – credinciosii laici se
impartasesc dupa clerici, in fata usilor imparatesti, la
chemarea: Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu
dragoste...In fruntea lor, indata dupa clerici, se impartasesc
mai intai slujitorii bisericesti inferiori, care au hirotesie de
ipodiaconi, citeti si cantareti, apoi monahii neclerici(fara
hirotonie) si pe urma mirenii.
Inainte de inceperea impartasirii, preotul (sau un
credincios) citeste rugăciunea pe care o zic si clericii in altar
inainte de impartasanie: Cred Doamne si marturisesc...si
Cinei tale celei de Taina..Nu spre judecata sau spre osanda.
Unii preoti citesc acum si Molifta de dezlegare din
Molitfelnic, Rugăciunea in luminata zi a Invierii lui Hristos.
In acest timp, credinciosii stau in genunchi. Dupa se apropie
fiecare cu umilinta si evlavie(intai barbatii, mai batrani, apoi
femeile si la urma copiii) inchidandu se si tinand in dreapta
lumanarea aprînsă. In semn de bucurie pt Sf Taine cu care se
vor impartasi.
Spre deosebire de cleri, laicii primesc deodata atat Trupul
cat si Sangele Domnului, de la preot, cu lingurita. Preotul sta
intre usile imparatesti, tinand in stanga sfantul poti cu un
acoperamant, iar in dreapta lingurita, si da sf Impartasanie
zicand: Se impartaseste robul(roaba) lui Dumnezeu (X), cu
Cinstitul si Sfantul Trup si Sange al Domnului si
Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre
iertare pacatelor si spre viata de veni.Acolo unde sunt mai
multi slujitori, doi dintre ei, sau in lpsa doi batrani(epitropi),
stand inainte usilor imparatesti, de o parte si de alta a
preotulu, tin intins Aerul sub sfantul potir, pt ca nu cunva sa
pice pe jos.
In trecut, pana in sec VIII-IX, laicii se impartaseau la fel
ca si clericii, separat(primind de la preot particica in palma
dreata pusa peste cea stanga) si apoi cu sfantul Sange, sorbind
din potir. Dar a aparut riscul profanarii Sf Trup, pe care unii
nu il consumau, si il duceau acasa, pastrandu l pt alte scopuri.
Mai exista de altfel riscul sa cada Sf sange pe jos. De aceea s-
a introdus uzul impartasirii credinciosilor cu lingurita, desi
sin Trulan(can 101) recomanda pastrarea practicii vechi(fara
lingurita) Lingurita folosita la impartasirea simbolizeaza
clestele cu care ingerul din vedenia proroocului Isaia a luat
carbunele de foc si l a pus pe buzele acestuia. Carbunele este
Insusi Sfantul Trup si Sange, care este numit carbune si foc
arzator.
In timpul impartasirii credinciosilor, strana canta diferite
chinonice (Trupul lu Hristos primiti, Cinei tale celei de taina,
Paharul mântuirii.
Dupa impartasire, fiecare isi sterge buzele cu
acoperamantul p care il tine preotul, apoi primeste anafura(la
Paști artos sau Paste mic) si putin vin, pt a si spala gura si pt
ca sa nu manance altceva indata dupa imaprtasanie. Cel ce s-a
imaprtasit nu mai saruta nici sfintele icoane nici mana
preotului,, nu trebuie sa scuipe sau sa vb urat, sa
blesteme.Cand se impartasesc grupuri mai mari de
credinciosi se vor citi in acest timp rugăciunile de multumire
pt impartasanie.
c) Impartasirea bolnavilor si a pruncilor – numai
bolnavii, pruncii si cei care din bincuvantate pricini, nu pot
veni la biserica sau care trebuie sa fie impartasiti grabnic si in
imprejurari exceptionale , sunt exceptati de la regula
generala. Ei pot fi impartasiti de preoti acasa, sau unde se
afla, cu particele din SF Impartasanie sfintita in fiecare an la
Liturgia din Joia Patimilor, uscata de obicei in martea
Saptamanii Luminate.Ea este pastrata anume in acest scop, in
chivotul de pe Sfanta Masa.Nu este permisa pastrarea ei in
afara de biserica.
Mai exista o randuiala deosebita, pe care o gasim in
Molitfelnic: Randuiala ce se face cand se va intampla a se da
foarte grabnic celui bolnav impartasirea. Preotul ia atunci cu
sine epitrahilul si Molitfelnicul precum si cele necesare
impartasirii(sfintee taine, lingurita , procovatul.
Inainte de a lua Sf Taine din Chivot, preotul isi pune
epitrahilul, isi spala mainile si inchinandu se cu evlavie in
fata Sfintei Mese, ia cu buretele sau cu o lingurita mica
particelele necesare din chivot, le inveleste intr-o
panzacurata, sau macar intr o hartie curata si le pune intr o
cutie mica, lemn sau metal.(care sa se inchida ermetic si sa
fie aurita pe dinauntru eventual) PE drum preotul va pastra o
atitudine de cea mai desavarsita cuviinta si evlavie.
Ajuns la bolnav, isi pune epitrahilul, desface cutiile si
luad un procovat mai mare, il intinde pe o masuta acoperita
pe care se pune un sfesnic mic cu lumanarea aprînsă si aseaza
lingurita si cutiuta cu Sfintele pe procovatul intins, facand o
rugăciune inaintea lor. Citeste rugăciunile dupa randuiala din
Molitfelnic, iar in mom imartarisii, pune Sf in lingurita si
toarta putin vin, daca nu are – pune agheaza sau apa curata,
apoi citeste restul randuielii.
Tot din aceste Sfinte se impartasesc tot anul pruncii. In
cazul impartasirii lor, se toarta in lingurita mai putin lichid si
se pune o mica firimitura din SF taine.
Dupa un obicei rusesc, pruncii nu se impartasesc decat cu
Sange(prob o masura de precautie pt pruncii fragezi care nu
pot inghiti particica din SF trup)Intrucat pruncii pana la 7 ani
nu se spoveesc s-a introdus urmatoarea formula de
impartasire a pruncilor: se impartaseste robul(roaba) lui
Dumnezeu X spre sfintirea sufletului si a trupului.
Cununia(slujba nuntii)
Este serviciul divin prin care Biserica binecuvanteaza si
consfinteste casatoria, adica legatura dintre barbat si femeie,
ridicand-o la rangul de taina.
1. Savarsitorul cununiei – este arhiereul sau preotul.
Vechile Pravile ii opresc pe preotii-calugari (ieromonahi) sa
oficieze nunta, ca unii care au facut votul castitatii si care nu
pot deci lua parte nici la dansul ritual de la Isaie, dantuieste...
nici la ospatul si petrecerea cu care e impreunata de obicei
nunta.(Astazi, ieromonahii savarsesc adesea slujba cununiei)
Preotul poate oficia cununia propriului fiu sau a fiicei sale,
daca nu exista alt preot.
2. Primitorul tainei – legat de casatoriile mixte- intre
creștini si necreștini sau intre ortodocsi si neortodocsi,
catolici si protestanti, acestea erau oprite in vechime , prin
canoane. Daca însă intr o casnicie de neortodocsi, casatoriti
legitim, unul din soti se convertea la Ortodoxie, iar celalalt
ramanea mai departe in credinta(confesiune sau secta) lui,
sotul convertit putea pastra mai departe legatura casatoriei,
potrivit sfatului Sf Ap Pavel, care zice ca barbatul
necredincios se sfinteste prin femeia credincioasa si invers.
In timpurile mai noi, in fata faptului implinit, biserica nu
refuza savarsirea casatoriilor mixte, pt a nu lasa fara
32
binecuvantarea ei asemenea insotiri. Si sa si creasca copiii in
credinta ortodoxa. In ultimul timp însă, s au oprit dn nou
oficierea casatoriilor mixte, prin actualul Regulament de
procedura al instantelor disciplinare si de judecata ale BOR,
asemenea casatorii fiind ingaduite numai cu dezlegarea
chiriarhului locului. Cei de alt cult, sunt obligati, inaintea
casatoriei, sa indeplineasca formalitatile de trecere la
Ortodoxie.
3) Nasii – Atat la logodna cat si la cununie, mirii sunt
asistati de nasi sau nuni. Rostul si datoria lor este ca si a
nasilor de la botez. Sunt martori si garanti ai seriozitatii
aranjamentelor reciprice luate de viitorii soti si trainiciei
casniciei lor.De aceea la logonda pun mana pe inele iar la
cununie pe cununile mirilor(Atat la asezarea cat si la
depunerea lor.Acestia trebuie sa fie ortodocsi, mai in varsta
decat mirii, fiind ca nisite parinti s invatatori ai lor. Vechile
pravile ii opreau pe calugari sa indeplineasca oficiul de nasi,
atat la botez cat si la nunta. In Bucovin este curiosul obicei ca
mirii sa fie asistati de cat mai multe perechi de nasi.
4) Locul savarsirii – slujba cununiei se face de regula
in biserica, iar nu in case(cum se face uneori., pt ca biserica
este locasul in care Dumnezeu e intotdeauna prezent, prin
Sfintele Daruri si in care se savarsesc SF. Taine. Facandu se
in biserica, nunta are caracter de act sfant si o garantie mai
mare de trainicie. Al doilea aspect- pt ca nunta, fiind unul
dintre cele mai de seama acte din viata omului, trebuie
savarsita in mijlocul colectivitatii, adica in vazul si cu
participarea obstii creștine din care facem parte.(biserica).
Preotii sunt datori sa ii svatuiasca pe cei ce se casatoresc sa
vina pentru aceasta la biserica, ei nu vor oficia cununia in
case decat in cazuri cu totul exceptionale si pt motive
intemeiate.
5) Timpul savarsirii – fiind slujba de bucurie, ea se
savarseste in zilele de sarbatoare, de regula duminica.
Molitfelnicul zice sa se facea de dimineata, dupa Liturghie(de
obicei in moldova), desi obiceiul mai nou este sa se faca dupa
masa
Cfm poruncii a IX bisericesti, nu se fac nunti in
urmatoarele perioade din cursul anului Bisericesc:
a) In cele 4 posturi de peste an(inclusiv in sapt alba sau
a branzei) ca si in toate zilele de post din cursul
anului(miercurea si vinerea, 14 sept sau Inaltarea Sf Cruci, 29
august sau Taierea capului SF Ioan Botezatorul, pt ca
petrecerile si ospetele care insotesc taina nuntii ar contrasta
cu atmosfera de rugăciune, infranare si pocainta). Exista si
cazuri exceptionale cand se face pogoramant, admitandu se
oficierea nuntii in prima parte a Postului Craciunului(pana la
SF Nicolae), dar fara petrecere.In postul Pastelui este
ingaduite, la nevoie, numai logodna si aceasta numai in ziua
Bunei vestiri(daca nu cade in saptamana Patimilor) si in
Duminica Floriilor.
b) Nu se fac nunti in Sapt Luminata, in rastimpul dintre
Craciun si Boboteaza, in Duminica Rusaliilor, in toate
praznicele imparatesti, precum si in ajunul tuturor praznicelor
imparatesti, pt ca veselia lumeasca a nuntii sa nu intunece sau
sa eclipsese bucuria duhovniceasca a celor mai mari sarbatori
creștine.
8. Explicarea randuielii nuntii. – Randuiala logodnei,
cat si rugăciunile principale din slujba Cununiei(cele 4
binecuvantari ale mirilor) si din randuiala Nuntii a doua sunt
atribuite, in cel mai vechi manuscris al Evhologhiului grecesc
Barberini(sec VIII- IX), lui Metodic Marturisitorul, patriarhul
Constantinopolului.
 a) Logodna – actul principal din slujba logodnei este
punerea si schimbarea inelelor. Intrebuintarea inelelor la
logodna e un obicei stravechi, pe care Bis Creștină numai l-a
preluat si l a consfiintit, prin încădrarea lui in slujba
bisericeasca. Inelele, care sunt cercuri inchise, fara inceput si
fara sfârșit, erau in VT simbol al puterii si increderii care se
acorda cuiva. In ritualul creștin al logodnei ele sunt simbolul
iubirii nesfârșite si al fidelitatii reciproce pe care si-au jurat –
o logodnicii unul fata de altul, precum si semnul trainiciei
legaturii dintre viitori soti. Facliile aprinse – pe care le tin
nasii, iar odinioara le purtau si sfintitii slujitori, sunt simbol al
curației mirilor, al luminii darului de sus si al bucuriei
nuntasilor. In unele parti, la logodna facliile le tin
logodnicii(mirii) insisi, cum prevedeau unele din vechile
Molitfelnice romanesti si cum prevad si azi Evhologhiile
grecesti.
b) Cununia, Psalmul 127(Fericiti toti cei ce se tem de
Domnul..) cu care incepe slujba Cununiei, zugraveste
fericirea vietii familiale a celor ce se tem de Domnul.
Momentul principal din slujba, acela in care se savarseste
consfintirea legaturii dintre barbat si femeie, este atunci cand
preotul rosteste cuvintele din a treia rug de binecuvantare a
mirilor: Insuti si Tu acum Stapane, trimite mana Ta din
Sfantul Tau locas si uneste pe robul Tau x, cu roaba ta
X(cuvite socotite ca o epicleza a slujbei Cununiei) Semnul
vazut al sfintirii nevazute a acestei legaturi este unirea mainii
drepte a barbatului cu dreapta femeii, de catre preot, iar actul
ritual care simbolizeaza si pecetluieste savarsirea tainei este
punerea cununiilor pe capetele mirilor.
Cununiile sunt facute in chipul coroanelor cu care se
incununau odinioara regii si imparatii, biruitori in razboaie.
Ele erau semnele puterii, ale stapanirii, ale biruintei(la
barbati); ale frumusetii si curației virginale(la femei). Ele
intruchipau cinstea si slava ce se dadea imparatilor de catre
supusii lor, precum si sentimente de admiratie , recunostiinta
sau omagiu datorate biruitei in lupta. SE pun pe capul mirilor
ca un elogiu sau ca o rasplata adusa curației si fecioriei
acestora, pe care au pastrat o pana la nunta si pt care sunt
incununati.De aceea se canta pt miri: Doamne Dumnezeul
nostru, cu marire si cu cinste incununeaza i pe dansii.
Punerea cununiilor a dat si denumirea tainei, obisnuita la
greci(incununare,incoronare)
Apostolol este luat din ep catre Efeseni(cap 5 20-33), in
care acesta compara nunta cu legatura sfanta si indisolubila
dintre Hristos si Biserica, indemnandu-i pe viitorii soti sa se
iubeasca intre ei cu aceeasi dragoste netarmurita si sfanta.
Evanghelia e formata din pericopa in care se instoriseste
minunea savarsita de Mântuitorul la nunta din Cana Galileii,
la care El a luat parte cu mama Sa(In. 2, 1-11)
Paharul cu vin pe care preotul il binecuvinteaza si din
care gusta mirii, e numit in Molitfelnic paharul comun sau de
obste. El simbolizeaza bucuria si veselia nuntii, cat si soarta
comuna a viitorilor soti, pe care o vor impartasi impreuna,
avand acealasi necazuri si bucurii.Acelasi lucru il arata si
bucata de paine, cozonac(piscot) din care se da acum mirilor
sa guste, o data cu paharul de obste.Aceasta este o
reminiscenta veche, precreștină, mostenita din ritualul nuntii
la romani si amintind de painea comuna(un fel de placinta)
care se frangea la ei cu ocazia nuntii si pe care mirii o
mancau atunci impreuna. Atat paharul, cat si painea, ne aduc
aminte si de impartasirea mirilor, care avea loc odinioara in
acest moment al slujbei, deoarece cununia se savarsea de
regula indata dupa SF. Liturghie, cand mirii se
impartaseau.De aceea se canta acum Paharul mântuirii...
33
(cantare care se canta in timpul impartasirii credinciosilor.In
randuiala Cununiei ea nu se gaseste decat in Molitfelnicele
romanesti mai noi(in cele grecesti nu exista)
Inconjurarea mesei de catre alaiul de nunta(slujitori, miri,
nasi) in chip de hora, simbolizeaza si exprima bucuria
fireasca si sentimentul de jubilare prilejuite de nunta.
Ceremonia aceasta este un rest din dansul ritual(religios),
care face parte integranta din cultul ebraic, ca si din cultele
altor religii si popoare vechi precreștine. Deoarece nunta se
face in vederea nasterii de prunci in frica Domnului, Biserica
ne duce a cu gandul mai intai la nasterea Mântuitorului din
Fecioara Maria prin (Isaie dantuieste). Cele 2 tropare care se
canta dupa(sfintilor mucenici si Slava Tie , Hristoase)sunt
stihiri mucenicesti luate din cantarile Octoihului(vecernia de
vineri seara gl 7), vor sa spuna ca mirii trebuie sa fie partasi
lui Hristos si sfintilor Lui, prin viata lor curata, pe care o vor
duce in casnicie. Cununile care li s-au pus pe capete sunt
asemenea celor cu care Mântuitorul ii incununeaza in ceruri
pe sfintii si pe alesii Sai dupa moarte.
Formulele Marit sa fii, mire, ca Avraam si Iar tu,
mireasa, marita sa fi ca Sarra, pe care preotu le rosteste la
depunerea cununiilor sunt formulele de felcitare rituala a
mirilor de catre biserica, prin glasul preotului
Obiceiul ca tinerii casatoriti sa vina a opta zi dupa
cununie la biserica pt a li se citi randuiala pe care
credinciosii o numesc dezlegarea cununiilor este stravechi.
El are analogie cu ritualul spalarii si tunderii noului botezat,
din randuiala botezului.
In vechime, se puneau pe capetele mirilor cununi de
ramuri de merisor, pe care ei le purtau timp de o sapt si cu
care veneau dupa 8 zile de la nunta la iserica, unde preotul le
lua de pe capetele lor. Deci depunearea cununiilor se facea a
8 a zi dua cununie.Ulterior a fost încădrata in însăsi slujba
Cununiei, dar obiceiul ca tinerii sa vina a 8 a zi s a pastrat si
azi numindu-se dezlegarea cununiilor. Tinerii stau atunci la
usile bisericii(sau in pronaos) ca unii ce se socotesc
nevrednici de a intra in biserica, pt ca si-au pierdut curația
feciorelnica. De aceea, preotul se roaga, in molitfa pe care o
citeste, ca Dumnezeu sa i invredniceasca de a intra din nou in
biserica si a se impartasi cu SF Taine, la vremea
cuvenita.Odinioara, molitfa se citea dimineata, inainte de
slujba, pt ca ei sa poata intra in biserica si sa participe la
slujba.
Hirotonia si hirotesiile
Taina preotiei se da prin hirotonie. Dpdv etimologicm
cuvantul grecesc hirotonie inseamna intinderea mainlor, apoi
votare sau alegere, pt ca votarea sau alegerea cuiva se facea
de obicei prin ridicarea mainii. In sens creștin, cuvantul
insemna, la inceput, alegerea sau desemnarea cuiva pt
preotie, lucru pe care Biserica sau obstea credinciosilor il
face prin votare; iar pt ca aceasta alegere este confirmata apoi
prin punerea mainilor episcopului asupra celui ales, cu
timpul, termenul de hirotonie s a aplicat randuielii de slujba
sau ceremonei religoase a consacrari candidatilor la preotie,
slujba al carei miez este, astazi, punerea mainilor episcopului
asupra celui ales, unica cu invocarea harului SF. Duh.
Punerea mainilor e un rit care se practica si in VT. Asa
erau consacrati de ex. levitii Legii Vechi, asa il consacra
Moise pe Iosua ca succesor al sau la conducerea poporului. In
creștinism a fost practicat, in continuare, ca rit de consacrare,
sau ca semn de transmitere a unei functii religioase si a
harulu special necesar pt implinirea ei
 Prin hirotonie intelegem deci azi taina prin care cineva igumen sau staret se poate face inainte de vecernie.Hirotesiile
este investit cu darul sau vrednicia uneia din cele 3 trepte pt acordarea distinctiilor onorifice se fac si in cursul Sf
ale preotiei, adica: diaconia, preotia, arhieria; ea este deci, Liturghii(dupa intrarea cu Sf Evanghelie) sau chiar dupa
transmiterea mai departe a „limbilor de foc”, adica a Liturghie, cand este popor mai mult in biserica, spre
puterii harismatice venite, prin Apostoli, de la Mântuitorul deosebita cinste a celor ce le primesc; de aceea ele se fac mai
insusi. aproape de altar, pe solee.
Hirotesia este cuvant de origine greaca si inseamna La aceasi Liturghie nu se pot hirotonii mai multi
punerea mainilor. La inceput el se folosea pt a exprima diaconi(preoti sau arhierei) ci numai cate unul. Dar se pot
acordarea, prin punerea mainilor episcopului- a oricarui dar face mai multe hirotesii deodata.
in legatura cu slujba preotiei, de orice natura ar fi fost(adica
ceea ce intelegem azi prin hirotonie).
Astazi însă, prin hirotesie intelegem randuiala de slujba,
prin care se acorda fie una dintre gradele(rangurile) onorifice
care se dau fetelor bisericesti pentru merite deosebite pe
taramul activitatii pastorale(sachelar, iconom, iconom
stavrofor, la preotii de mir si singhel, protosinghel si
arhimandrit la calugari), fie confirmarea intr o functie
bisericeasca administrativa(staret sau egumen, protoiereu)
Intre hirotonie si hirotesie exista o deosebire; si anume
prima este taina, a doua este ierurgie. De aceea hirotoniile se
savarsesc numai in altar, iar hirotesiile in naos. Hirotonia are
caracter indelebil, pe cand hirotesiile se pot anula formal.
Cele mai vechi randuieli de hirotesie le aflam in Rasarit,
in diferiele randuieli bisericesti(Constitutiile apostolice,
Testamentum Domini, Canoanele lui Ipolit) iar in Apus in
Sacramentarul Gregorian
1. Ministrul (savarsitorul) hirotoniei este numai
episcopul(arhiereul). Hirotonia de diacon si cea de preot o
savarseste un singur arhiereu, iar pt hirotoni de arhiereu
trebuice cel putin 2 arhierei.
Hirotosiile se savarsesc de catre arhiereu. Numai in
manastiri, staretul sau egumenul poate hirotesii citeti si
ipodiaconi pt manastirea respectiva si numai cu voia sau cu
consimtamantul episcopului. Orice episcop hiroteseste preoti
si diaconi numai pt si in eparhia sa; in alta eparhie poate
savarsi hirotonii sau hirotesii numai cu voia sau cu delegatia
episcopului acelei eparhii.
2. Locul savarsirii. Hirotoniile se savarsesc numai in
biserica si anume in sf Altar, in jurul Sf Mese, deoarece Sf
Masa este in biserica izvorul sfintirii, iar exercitarea darului
preotiei este strans legat de ea. Hirotesiile, de asemenea, se
savarsesc, in biserica, in naos. In chip exceptional, ele se pot
savarsi in paraclisul episcopal sau chiar in resedinta
episcopala, inaintea unui iconostas.
3. Timpul savarsirii. Ca si mirungerea, taina
hirotoniei nu constituie o slujba independenta, si se
încădreaza in Sf Liturghie deplina (Sf Ioan Gura de Aur, Sf
vasile cel mare). Nu se savarsesc hirotonii la Liturghia
darurilor mai inainte sfintite. Hirotoniile se savarsesc in orice
zi de sarbatoare, in cursul Sf Liturghii, si anume:
a) Hirotonia in arhiereu se face inainte de citirea
Apostolului si a Evangheliei(indata dupa „Sfinte
Dumnezeule”), deoarece in acest moment incepea odinioara
Liturghia, in prezenta arhiereului.
b) Hirotonia in preot se savarseste inainte de sfintirea
Darurilor(indata dupa intrarea cu Cinstitele Daruri), deoarece
preotului i se da putere de a sfinti darurile, adica de a sluji Sf
Liturghie)
c) Hirotonia in diacon are loc dupa sfintirea
Darurilor(ndata ce arhiereul rosteste ecfonisul:” Si sa fie
milele marelui Dumnezeu...”) deoarece diaconul nu poate
sluji singur si nu poate sfinti Darurile.
Hirotesiile treptelor inferioare ale clerului se savarsesc de
regula inainte de Liturghie, in mij bisericii; hirotesia de

34