Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Istorie și Filosofie

Disciplina:
Istoria Creștinismului pînă la Marea Schismă

LUCRU INDIVIDUAL
Tema:
Perioada Sinoadelor Ecumenice
( sec.IV-VIII)

A realizat: Natalia Cioruța

A verificat: Pr. Octavian Moșin

Chișinău 2022
 Pentru împlinirea misiunii lor apostolice, Sfinţii Apostoli, au fost încredinţaţi de
Mântuitorul Iisus Hristos asupra prezenţei lui reale în mijlocul lor prin lucrarea Sfântului Duh
dacă vor menţine unitatea şi colaborarea între ei. De aceea Sfinţii Apostoli, confruntându-se cu
unele disensiuni care puneau în pericol unitatea Bisericii, s-au adunat la Ierusalim în jurul anului
50 şi au luat hotărâri în acord comun având convingerea că au lucrat sub asistenţa Duhului Sfânt:
„Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (expresia a devenit formula tradiţională cu care se vor începe
textele deciziilor dogmatice alesinoadelor ecumenice şi locale). (3)
Sinoadele s-au întrunit mai ales pentru a combate ereziile scornite, din păcate, de
persoane din interiorul Bisericii, de clerici și laici, și pentru a restabili poziția, insuflată de
Dumnezeu și veritabilă asupra acestor subiecte, a Preasfintei noastre Biserici, singura adevărată.
Din epoca Apostolilor se vede că exista problema ereticilor și acest lucru devine evident din
cuvintele Apostolului Pavel: ”De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te ” (Tit
3:10). (2)

Ce este un Sinod Ecumenic

”Sinod Ecumenic este și se numește sinodul convocat prin poruncă împărătească și
constituit din Episcopii Bisericii prezenți personal sau prin reprezentanții lor, care expune public
definirea dogmatică a credinței, dispune cu evlavie și dreapta credință în virtutea Sfintelor
Scripturi sau Sinoadelor Ecumenice precedente, iar hotărârile sale sunt acceptate de către toți
Patriarhii și Arhiereii Bisericii sobornicești fie prin prezența lor personală, fie prin reprezentanții
lor, fie prin scrisorile semnate de ei”.(2)
Sistemul sinodal a devenit astfel nu numai forma ideală de conducere a Bisericii, ci şi
forul suprem de judecată şi decizie în probleme doctrinare, administrative şi de disciplină
bisericească. Sinoadele erau mijloace de afirmare a unităţii bisericeşti, de apărare a credinţei şi
de impunere adisciplinei bisericeşti.
Primele tipuri de sinoade au fost sinoadele locale sau particulare. Aceste sinoade
erau convocate de episcopul unei eparhii în cazuri excepţionale pentru a cunoaşte părerea
întregului cler subordonat în legătură cu anumite probleme bisericeşti. (3)
Cele sapte Sinoade Generale ale întregii Biserici Crestine sunt cunoscute sub numele de
Sinoade Ecumenice. Ele acoperă perioada dintre 325 si 757 d. Hr., iar deciziile lor reprezintă
temelia învătăturii crestine acceptate de ramurile răsăriteană si apuseană a Bisericii Crestine.
Deciziile acestor Sinoade Ecumenice au fost luate sub călăuzirea Duhului Sfânt, asa cum le-a
promis Iisus Hristos apostolilor Lui.
La aceste Sinoade Ecumenice au fost întocmite multe Canoane sau norme care
guvernează administrarea Bisericii.
 Biserica Catolică acceptă ca ecumenice si unele sinoade ulterioare, organizate numai de
autoritătile si reprezentantii Bisericii Catolice. Aceste sinoade, dintre care ultimul este al doilea
Sinodul de la Vatican (1962-1965), nu sunt acceptate de Biserica Ortodoxă ca având valabilitatea
sau autoritatea adevăratelor Sinoade Ecumenice. Astfel, nici una din deciziile acestor concilii
catolice nu sunt valabile în Biserica Ortodoxă. Pentru a întelege mai bine motivele convocării lor
si deciziile care au fost adoptate, cele sapte Sinoade Ecumenice sunt prezentate în continuare în
ordine cronologică.

Primul Sinod Ecumenic

Primul Sinod Ecumenic a fost convocat de Împăratul Constantin cel Mare, pe 20 mai
325. Sinodul s-a întrunit la Nicaea, în provincia Bitinia din Asia Mică, fiind deschis oficial chiar
de către Constantin. Sinodul a adoptat 20 de hotărâri, inclusiv Crezul de la Nicaea (prezentat mai
jos), Canonul Sfintei Scripturi (Biblia) si a stabilit tinerea Pastilor.
La acest sinod au luat parte 232 de arhierei și 86 de preoți, diaconi și monahi, adică în
total 318 de Părinți. Printre aceștia, cei dintâi și pionierii Sinodului au fost Sfinții Silvestru, Papă
al Romei, Mitrofan, Patriarhul Constantinopolului, Alexandru, Patriarhul Alexandriei care-l avea
ca ajutor pe Athanasie cel Mare, Eustatie, Patriarhul Antiohiei, Macarie, Patriarhul Ierusalimului,
Sfântul Pafnutie Mărturisitorul, Sfântul Spiridon, Sfântul Ahilie, Sfântul Nicolae și alți aleși
Părinți purtători de Dumnezeu, care au venit unii cu mâinile tăiate, alții cu nasul tăiat, alții fără
urechi, alții fără un ochi, de pe urma martiriilor din timpul marilor prigonitori Dioclețian,
Maximian și Liciniu. (2)
Principalul motiv pentru convocarea lui a fost controversa ariană. Arie, un preot din
Alexandria, sustinea că Iisus Hristos a fost creat de Dumnezeu, negând astfel divinitatea lui
Hristos. Arie argumenta că dacă Iisus a fost născut, atunci a existat o vreme în care El nu a
existat; iar dacă a El a devenit Dumnezeu, atunci a existat o vreme în care El nu a fost
Dumnezeu. Intentia initială a lui Arius era să răspundă unei alte erezii, prin care se făcea
confuzie între cele trei persoane ale Sfintei Treimi (sabelianism).
Un număr de episcopi l-au urmat pe Arius, iar Biserica a intrat în prima si poate cea mai
profundă divizare a credintei. Până atunci, mărturisirile de credintă făceau parte din Crezul
recitat de candidatii la botez. Un Crez pentru botez, reprezentând arianismul, a fost prezentat
Sinodului de către Eusebiu din Nicomedia, însă a fost respins imediat. În cele din urmă a fost
acceptat un alt Crez, reprezentând Crezul de la Ierusalim, având inclus termenul foarte important
„homoousis", însemnând „de aceeasi fiintă” (de aceeasi esentă). Astfel s-a adoptat ca ortodoxă
(corectă) afirmatia că Iisus este „de aceeasi fiintă” cu Tatăl. Acest Crez este cunoscut ca fiind
Crezul de la Nicaea si este următorul:
 “Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atottiitorul, făcătorul cerului si al pământului, al
tuturor văzutelor si nevăzutelor.
Si într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu unul născut, care s-a născut din
Tatăl mai înainte de toti vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat;
născut, nu făcut, cel de-o fiintă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut.
Care pentru noi oamenii si pentru a noastră mântuire s-a pogorât din ceruri si s-a făcut
om, de la Duhul Sfânt si din Maria Fecioara, si s-a făcut om.
Si s-a răstignit pentru noi în timpul lui Pontiu Pilat, a pătimit si s-a îngropat si a înviat a
treia zi, după Scripturi.
Si s-a suit la ceruri si sade de-a dreapta Tatălui. Si iarăsi va să vină cu slavă, să judece
viii si mortii, a cărui Împărătie nu va avea sfârsit.”
O altă hotărâre a acestui Sinod a fost formula calendaristică pentru tinerea Pastelui.
Pastele cade de prima lună plină, după echinoctiul de primăvară, după Pastele evreiesc.
Sinodul a stabilit de asemenea si alte chestiuni de importantă bisericească, privind
aspecte de natură morală si teritorială, atât pentru cler, cât si pentru laici. Un anume participant,
diaconul Atanasie din Alexandria, s-a dovedit un apărător al Ortodoxiei prin mărturisirea lui de
credintă si prin redactarea Crezului care îi poartă numele.
Un alt participant, care prin argumentarea lui împotriva impunerii celibatului pentru toate
treptele de clerici a respins obligativitatea celibatului în Biserica Ortodoxă, a fost Pafnutie, un
egiptean care era ucenicul Sfântului Antonie. El suferise atâtea greutăti si cruzimi în timpul
prigoanei lui Maximin, încât trupul lui a atras cinstirea din partea celorlalti episcopi, iar
recomandările sale s-au bucurat de mare respect.
Din cauza numărului episcopilor care au participat la Sinod a fost de 318, acest Sinod
mai este numit si Sinodul celor 318 Părinti. El s-a încheiat pe 25 iulie 325. Amintirea lui este
prăznuită în Biserica Ortodoxă în a saptea duminică după Pasti. (1)

Al doilea Sinod Ecumenic

Al II-lea Sinod Ecumenic s-a întrunit pe vremea împăratului Theodosie cel Mare, la
Constantinopol, în anul 381 d.Hr. S-au adunat 150 de episcopi, toți din Răsărit. Din Apus nu s-a
prezentat nimeni, nici măcar un reprezentant sau emisar. La acest sinod s-au distins de
Dumnezeu purtătorii Părinți: Grigorie de Nazianz, Timotei al Alexandriei, Meletie al Antiohiei,
Chiril al Ierusalimului, Amfilohie al Iconiului și Grigorie al Nissei. (2)
Teodosie s-a dovedit un apărător al credintei ortodoxe, iar intentia lui cu convocarea
Sinodului a fost eradicarea completă a arianismului si condamnarea lui Macedonie si a lui
Apolinarie, formulând învătătura despre unitatea Sfintei Treimi si deplina umanitate a lui
Hristos.(1)
Ca președinte a fost recunoscut Meletie, Episcopul Antiohiei, datorită vârstei sale
venerabile și marilor sale strădanii date împotriva arienilor. Motivul pentru care s-a întrunit a fost
erezia blasfemiatoare a Patriarhului Constantinopolului, Macedonie, și a adepților lui care
susțineau că Duhul Sfânt nu este Dumnezeu, deoființă cu celelalte două Persoane ale Sfintei
Treimi, ci o creatură desăvârșită, care a fost creată de Tatăl prin Fiul.
Sinodul acesta a anatemizat orice erezie precedentă, din timpul împăraților Constanțiu,
Iulian și Valent, a confirmat actele Sinodului precedent și a dezvoltat și completat Simbolul de
Credință prin articolul al 8-lea, care se referă la Duhul Sfânt. Sinodul acesta a dogmatizat că
Duhul Sfânt este Dumnezeu, deoființă și împreună-veșnic cu Tatăl și cu Fiul, egal cu celelalte
două Persoane, cu Tatăl și cu Fiul.
Macedonie învăta că Sfântul Duh nu este o persoană („hypostasis”), ci o simplă putere
(„dynamos”) a lui Dumnezeu, afirmând deci că Duhul Sfânt este inferior Tatălui si Fiului.
Sinodul a condamnat învătătura lui Macedonie si a formulat învătătura despre Sfânta Treime.
Această învătătură afirmă că există „un Dumnezeu în trei ipostasuri”, proclamând că Duhul Sfânt
este Dumnezeu, egal cu Tatăl si cu Fiul, de aceeasi fiintă cu Acestia. Aceasta a devenit baza
învătăturii crestine.
Crezul de la Nicaea, adoptat de primul Sinod Ecumenic, a fost completat cu cinci
propozitii care stabileau învătătura despre Sfântul Duh, despre Biserică, Taine, învierea mortilor
si viata veacului care va să vină:
“Si [cred] întru Duhul Sfânt, Domnul de viată făcătorul, care din Tatăl purcede, care
împreună cu Tatăl si Fiul este închinat si slăvit, care a grăit prin prooroci.
Într-una sfântă, sobornicească si apostolească Biserică,
Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor,
Astept învierea mortilor si viata veacului ce va să vină. Amin.”
Crezul a fost cunoscut de atunci sub numele de Crezul niceo-constantinopolitan, sau
Simbolul Credintei. În privinta privilegiilor ierarhice, Sinodul a stabilit că Episcopul de
Constantinopol are întâietate peste toate Bisericile, mai putin peste cea a Romei. Doi dintre
episcopii care au avut un rol important în dezvoltarea învătăturii crestine au fost Sf. Grigorie
Teologul (sau Grigorie de Nazianz, care a prezidat Sinodul) si Sf. Grigorie de Nyssa. (1)

Al treilea Sinod Ecumenic

 Al treilea Sinod Ecumenic a fost convocat la Efes în 431, de către Împăratul Teodosie.
Sinodul a condamnat învătătura lui Nestorie, Arhiepiscopul Constantinopolului, care învăta că în
Hristosul întrupat au existat două persoane separate, una divină si una omenească.
Nestorie accentua firea omenească a lui Hristos în dauna firii divine, învătând că Fecioara
Maria născuse un om (pe Iisus Hristos) si nu pe Dumnezeu („Cuvântul" sau Fiul lui Dumnezeu).
Logosul (sau „Cuvântul") doar ar fi locuit în Hristos, ca într-un templu. Hristos deci ar fi fost
doar un „purtător de Dumnezeu”. Această învătătură era vădit contrară învătăturii ortodoxe prin
care Hristosul întrupat era o singură Persoană, Dumnezeu si Om în acelasi timp.
Unul din punctele învătăturii lui Nestorie era respingerea denumirii de "Theotokos"
(Născătoare de Dumnezeu) pentru Fecioara Maria. Nestorie o numea pe Fecioara Maria
"Christotokos" (Născătoare de Hristos) sau "Anthropotokos" (Născătoare de om), dând astfel
nastere „controversei hristologice".
Sinodul a reafirmat învătătura Bisericii cum că Domnul nostru Iisus Hristos este o
singură persoană, nu două persoane separate. Sinodul a stabilit că Domnul Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu („Logosul”) este Dumnezeu desăvârsit si Om desăvârsit, cu un suflet rational si cu
trup. Unirea celor două firi ale lui Hristos se face astfel încât una nu o tulbură pe cealaltă.
Sinodul a stabilit denumirea de „Theotokos” pentru uz teologic si liturgic în Biserică, întărind
Crezul niceo-constantinopolitan si interzicând orice adăugare sau eliminare din acesta. (1)
Mentorii acestui sinod au fost: mai întâi Sfântul Chiril, ca Patriarh al Alexandriei și
locțiitor al Papei. Al doilea, Patriarhul Ierusalimului Juvenalie, și al treilea, Memnon al Efesului.
Fiind cel dintâi în ordinea dipticelor, așadar, la Sinod Ecumenic, Sfântul Chiril a proclamat
dimpreună cu ceilalți Părinți și a dogmatizat că Domnul nostru Iisus Hristos este unul după
Ipostas, Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit. Iar Preacurata Fecioară, cea care l-a născut după
trup, este în primul rând și cu adevărat Născătoare de Dumnezeu.
Însemnătatea Sinodului III Ecumenic constă în faptul că a stabilit relația dintre cele două
firi ale lui Hristos, cea dumnezeiască și cea omenească, și a mărturisit că Sfânta Fecioară este
Născătoare de Dumnezeu, ”pentru că Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat și a devenit om și din
această zămislire s-a unit cu sălașul pe care l-a luat de la ea”.(2)

Al patrulea Sinod Ecumenic

Acest Sinod a fost convocat în 451 la Calcedon, în partea asiatică a Constantinopolelui,
de către Împăratul Marcian si sotia lui Pulcheria. Trebuia dezbătută o altă controversă privind
persoana lui Hristos. Eutih, un arhimandrit din Constantinopol, sustinea că firea umană (mai
putin desăvârsită) a lui Hristos ar fi fost complet absorbită de firea Sa divină, cele două firi fiind
astfel confundate într-una. Prin această unire, Eutih sustinea că Hristos ar fi avut o singură fire.
Această erezie s-a numit „monofizitism” („o singură fire”). Sinodul a condamnat această
învătătură si a stabilit că au existat două firi desăvârsite în una persoană a lui Hristos, unite „în
mod neamestecat, neschimbat, nedespărtit si neîmpărtit".
La Sinod au participat 650 de episcopi. Hotărârile dogmatice ale Sinodului au fost
exprimate printr-o mărturisire de credintă cunoscută sub numele de Mărturia de la Calcedon.
Printre celelalte hotărâri adoptate s-a aflat una neacceptată de Biserica apuseană: canonul
28, prin care Arhiepiscopul de Constantinopol primea titlul de Patriarh, reafirmându-se astfel
hotărârea de la al doilea Sinod Ecumenic care dădea întâietate Episcopului de Constantinopol
peste celelalte Biserici, mai putin peste cea a Romei. Canonul 28 al acestui Sinod îi acorda
Arhiepiscopului de Constantinopol anumite drepturi administrative peste provinciile din jurul
Constantinopolelui, făcându-l astfel Patriarh. Aceasta a fost respinsă de apuseni cu explicatia că
„trebuie păstrate atributiile patriarhiilor răsăritene initiale". (1)

Al cincilea Sinod Ecumenic

Sinodul V Ecumenic s-a întrunit la Constantinopol pe vremea Impăraților Iustinian și
Teodora începând cu 5 mai până pe 21 iunie 553 d.Hr. A fost alcătuit din 165 de Părinți purtători
de Dumnezeu, avându-l ca președinte pe Patriarhul Constantinopolului Eutihie. Sinodul a
anatemizat pe Origen, pe Didim cel Orb și pe Evagrie Ponticul și dogmele lor, precum:
preexistența sufletelor, metempsihoza, doctrina că iadul va lua sfârșit, că demonii vor reveni la
harul angelic, doctrina despre învierea sufletelor fără trupuri, despre existența însuflețită a
corpurilor cerești și alte erezii.
Al V-lea Sinod Ecumenic, după cum spune Sfântul Nectarie, este mai puțin important
decât cele patru Sinoade Ecumenice precedente în ce privește caracterul său, pentru că a fost
convocat nu pentru a decide asupra unei dogme de credință și pentru a dezbate o problemă
duhovnicească nerezolvată, ci pentru a păzi duhul corect al Sinoadelor precedente mai-sus
menționate. De asemenea, ca să se ajungă la o reconciliere cu cei care s-au rupt de Biserică în
urma Sinoadelor III și IV Ecumenice și să readucă pacea în Biserică și în Stat. Din acest motiv,
caracterul Sinodului V Ecumenic este mai degrabă preventiv, tranzitoriu și reconciliator decât
unul dogmatic. Începând cu acest Sfânt Sinod Ecumenic putem spune că avem de-a face nu o
nouă etapă în istoria Sfintelor Sinoade. (2)
Însusi Împăratul Iustinian si-a mărturisit credinta ortodoxă în forma cunoscutului imn
bisericesc „Fiul unul-născut si Cuvânt al lui Dumnezeu”, care se cântă la Sfânta Liturghie.(1)

Al saselea Sinod Ecumenic

 Sinodul VI Ecumenic s-a întrunit pe vremea împăratului Constantin Pogonat, în 680-681
la Constantinopol, pentru combaterea ereziei monoteliților. Potrivit Sfântului Fotie cel Mare, au
fost prezenți 170 de episcopi, iar după alte surse 289.
În ciuda hotărârilor celui de-al cincilea Sinod Ecumenic, a legilor stricte si a măsurilor
represive luate împotriva lui, monotelismul („o singură voie”) a continuat să producă tulburare în
Biserică si în Stat. El a constituit temelia pentru crearea unor biserici noi si independente, cum ar
fi cea armeană, cea etiopiană si a altora.
Ca rezultat al eforturilor împăciuitoare ale Împăratului Herakleu pentru aducerea înapoi a
armenilor la Biserica Ortodoxă, a început să se răspândească o nouă învătătură privind Persoana
lui Hristos. Prin aceasta se spunea că în Hristos, Dumnezeul-Om, ar fi existat o singură voie.
Această învătătură s-a numit „monotelism” si a fost propusă initial ca un compromis între
monofizitism si ortodoxie, pentru aducerea înapoi în Biserică a monofizitilor, într-o vreme în
care Imperiul era amenintat de persi si ulterior de musulmani.
Atât Sergiu, Patriarhul de Constantinopol, cât si Papa Honorius, au acceptat formularea
împăratului, prin care existau în Hristos două firi, însă un singur „mod de lucru”. În afirmarea
învătăturii însă, Papa a folosit nefericita expresie „o singură voie” în Hristos, care înlocuia
expresia „o singură energie” asupra căreia conveniseră ambele părti.
După dezbateri aprinse, al saselea Sinod Ecumenic a reusit să stingă controversa
monotelită. Monotelismul a fost condamnat împreună cu sustinătorii lui.
Sinodul a stabilit că „Hristos a avut două firi cu două moduri de lucru: ca Dumnezeu
lucrând minuni, înviind din morti si urcând la cer; ca Om lucrând faptele cotidiene ale vietii.
Fiecare fire îsi exercita propria ei voie”. Natura divină a lui Hristos a avut o misiune specifică de
îndeplinit si la fel natura Lui umană, fără ca acestea să se amestece, să se schimbe sau să lupte
una împotriva alteia. „Cele două firi (naturi) distincte si activitătile lor specifice erau în mod
tainic unite în una Persoană Divină a Mântuitorului Iisus Hristos.” (1)
Sinodul VI Ecumenic poate fi considerat sfârșitul discuțiilor dogmatice și pecetea care a
pecetluit întreaga teologie dogmatică, dezvoltată sub toate aspectele ei de către Părinți. Sinodul
VI Ecumenic reprezintă a șasea fortificație a Bisericii Ortodoxe, care a îngrădit grădina dreptei
credințe în care răsar florile mântuitoare și vii ale Raiului. (2)

Sinodul Trulan („al cinci-saselea Sinod")

Acesta nu este al saptelea Sinod Ecumenic, ci mai degradă o completare la Sinoadele
Ecumenice al cincilea si al saselea. El s-a tinut la Constantinopol în sala de sub cupola cea mare
(trullos) a palatului împărătesc. De aceea se numeste Sinodul Trulan, în greacă fiind numit „al
cinci-saselea”, iar în latină „quinisext”.
 Sinodul a fost convocat de Iustinian II, în 692. Atât Sinodul Ecumenic al cincilea cât si al
saselea dezbătuseră exclusiv problema hristologică, fără a discuta chestiuni de ordin bisericesc.
Acest Sinod poate fi considerat o continuare a tuturor Sinoadelor Ecumenice anterioare, având în
vedere că prin al doilea său canon el a ratificat toate canoanele si deciziile celor de dinaintea lui.
El a ratificat de asemenea asa-numitele „Optzeci si cinci de Canoane Apostolice",
canoanele sinoadelor locale si cele mai importante dintre canoanele principalilor Părinti ai
Bisericii, acordându-le astfel autoritate ecumenică.
Canoanele de disciplină ale acestui Sinod, desi nu au fost acceptate de Papă iar în Răsărit
au fost respectate numai partial, au contribuit semnificativ la mărirea diferentelor între Răsărit si
Apus. De exemplu, canoanele 13, 30 si 48 privind căsătoria clericilor, altele referitoare la vârsta
pentru hirotonire sau la oprirea căsătoriei pentru clerici, erau contrare unor practici din Apus,
practici pe care Roma nu a acceptat să le schimbe conform hotărârilor acestui Sinod. Oricum,
acelasi Sinod a întărit prin al saselea canon o practică aparte din Răsărit, potrivit căreia o
persoană nu se mai putea căsători după ce a fost hirotonită într-una din treptele preotesti. Astfel,
pentru prima oară, preotiei ca taină i se acorda întâietate fată de taina cununiei. Desi nu există
nici o justificare dogmatică pentru această inferioritate doctrinară a tainei cununiei, interzicerea
căsătoriei după hirotonire continuă până în ziua de azi în Biserica Ortodoxă.

Al saptelea Sinod Ecumenic

Sinodul VII Ecumenic s-a întrunit pe 24 septembrie al anului 787 la Niceea Bitiniei, în
Sfânta Biserică a Sfintei Sofia, pe vremea domniei împăratului Constantin al VI-lea și a mamei
sale Irina cea din Atena.
S-au adunat 216 arhierei și 132 de egumeni și monahi dintre protagoniștii și martirii luptei
de păstrare a sfintelor icoane.
El a fost convocat de către Împărăteasa Irina, la cererea lui Trasie, Patriarhul de
Constantinopol.
Mai înainte cu aproape o sută de ani, controversa iconoclastă (împotriva icoanelor)
zguduise încă o dată temelia Bisericii si a Statului în Imperiul Bizantin. Excesele religioase si
minunile atribuite icoanelor de către unii membrii ai societătii au făcut ca cinstirea icoanelor si
închinarea ce i se cuvenea numai lui Dumnezeu să aducă a idolatrie. Aceasta a generat la rândul
ei cealaltă extremă, prin care iconoclastii au eliminat complet icoanele din viata liturgică a
Bisericii. Iconofilii considerau că icoanele serveau la păstrarea învătăturilor doctrinare ale
Bisericii. Ei vedeau icoanele ca fiind modul dinamic al omului de exprimare a divinului prin artă
si frumusete.
 Sinodul a stabilit învătătura prin care icoanele trebuiau cinstite, dar nu închinate.
Răspunzând invitatiei Împărătesei de a participa la Sinod, Papa Adrian a răspuns printr-o
scrisoare prin care afirma cinstirea icoanelor, dar nu si închinarea care i se cuvenea numai lui
Dumnezeu.
Hotărârea Sinodului de reintroducere a icoanelor în Biserică continea si un paragraf
important pentru justificarea folosirii si cinstirii icoanelor în Biserica Ortodoxă până în ziua de
azi: „Spunem că sfintele icoane, vopsite, în mozaic sau din alte materiale, trebuie expuse în
sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe vasele sfinte si pe vesmintele liturgice, pe pereti, pe
mobilă, în case si de-a lungul drumurilor, si anume icoanele Domnului si Dumnezeului nostru
Iisus Hristos, ale Maicii noastre de Dumnezeu Născătoarea, ale îngerilor si ale tuturor celor
sfintiti. Mereu când sunt privite aceste reprezentări, ele îi fac pe cei care le privesc să-si aducă
aminte si să iubească prototipul lor. Spunem, de asemenea, că ele trebuie sărutate si că sunt
obiecte de venerare si cinstire (timitiki proskynisis), dar nu de adevărată închinare (latreia), care
îi este rezervată numai Lui care este tinta credintei noastre si care are o fire divină. Venerarea
adusă unei icoane este de fapt transmisă prototipului ei. Cel care venerează icoana îl venerează în
realitate pe cel reprezentat în ea”.
Sinodul a emis 22 de canoane privind aspecte de ordin administrativ si disciplinar,
condamnând simonia (hirotonirea pentru bani), alegerea episcopilor de către autoritatea statală si
construirea de mănăstiri mixte. Totusi, în ciuda recunoasterii de către Papă a acestui Sinod, Carol
cel Mare al Frantei a refuzat să-l recunoască nu numai ca ecumenic, ci în totalitatea lui. El nu a
fost de acord cu hotărârea de venerare a icoanelor si, ca urmare a opozitiei lui, în 794 s-a tinut la
Frankfurt un sinod prin care se condamna venerarea icoanelor si se respingea întregul Sinod.
Acest Sinod a fost recunoscut în Apus abia la sfârsitul secolului al 9-lea, însă fără acele norme
care erau contrare practicilor din Biserica Catolică.
Un Sinod regional a fost convocat la Constantinopol în anul 843, sub Împărăteasa
Teodora. Venerarea icoanelor a fost solemn proclamată în Catedrala Sfânta Sofia. Călugări si
preoti au mers în procesiune si au restaurat icoanele la locul lor de cinste. Ziua aceea s-a numit
„Triumful Ortodoxiei" si până în prezent este sărbătorită anual printr-o slujbă aparte în prima
duminică din Postul Mare - „Duminica Ortodoxiei”. (1)
Pe durata întrunirilor Sinoadelor Ecumenice, Sfinții noștri Părinți, văzând împietrirea și
lipsa de pocăință a ereziarhilor făceau de foarte multe ori minuni. Era și aceasta o dovadă a
faptului că erau luminați de Dumnezeu și că Sinoadele Ecumenice erau călăuzite de Sfântul Duh.
Când Sfântul Nicolae l-a pălmuit pe Arie și a fost închis, în noaptea aceea i s-a arătat
Domnul și Maica Domnului și i-au spus: ”Nicolae, de ce ești închis?”. ”Pentru dragostea
voastră”, i-a răspuns Sfântul Nicolae. Atunci Hristos i-a dăruit o Sfântă Evanghelie și un omofor.
A doua zi, când a fost întrebat unde a găsit acestea, a spus adevărul și l-au eliberat.
De asemenea, Sfântul Spiridon a demonstrat că Dumnezeul cel Unul este Trei Persoane.
A luat în mâini o cărămidă și s-a rugat spunând: ”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului
Duh, al singurului Dumnezeu”. Și atunci, o, minune! Focul, care a ars cărămida s-a ridicat în sus,
apa s-a vărsat pe pământ, iar pământul a rămas în mâinile lui. Atunci i-a spus ereziarhului: ”Din
foc, apă și pământ au devenit una. Astfel și Sfânta Treime – Tatăl, Fiul și Sfântul Duh – Trei
Persoane, un Dumnezeu adevărat”.
Același lucru s-a întâmplat și cu Sfântul Ahilie. Când i-a spus ereziarhului: ”Ca să
credem că cele ce spui sunt adevărate, să te rogi ca piatra care este în fața ta să izvorască
untdelemn”. Acesta a refuzat și i-a răspuns: ”Fă tu mai întâi ca piatra să izvorască untdelemn și
atunci vom crede”. Și, cu adevărat, Sfântul s-a rugat și toți au văzut cu uimire că piatra a început
să izvorască atât de mult untdelemn, încât a acoperit pardoseala. Desigur, ereziarhii au fost făcuți
de rușine.
Din viața Sfântului Petru al Alexandriei îl vedem pe Sfânt că spune: ”L-am văzut pe Stăpânul
Hristos în vârstă de până-n doisprezece ani, cu o frumusețe de negrăit, plină de strălucire,
purtând o cămașă de in ruptă până jos. Eu atunci l-am întrebat: «Cine ți-a rupt veșmântul?» Iar El
mi-a răspuns: ”Arie M-a dezgolit și să veghezi să nu-l primești nicidecum la împărtășanie.
Spune-i lui Ahilie și lui Alexandru și presviterilor care urmează să devină după moartea ta
păstori ai Bisericii mele, să nu îndrăznească să îl ierte”.
La Sinodul I Ecumenic, doi dintre Părinți, Hrisant și Musonie, nu au apucat să semneze,
pentru că au murit înainte de încheierea Sinodului. Atunci Părinții s-au dus la cimitir și le-au
spus: ”Părinți și frați, nu ați apucat să semnați dogmele, așezăm acest Tomos înaintea voastră și,
dacă socotiți de cuviință, semnați-l”. Și, cu adevărat, a doua zi au deschis Tomosul și l-au găsit
semnat și de cei doi cu semnătura lor autentică.
La Sinodul al IV-lea Ecumenic, când ortodocșii și ereticii nu se puteau pune de accord,
au decis de ambele părți să pună cele două tomosuri pe pieptul cinstitelor moaște ale Sfintei
Efimia. Când mai târziu au deschis racla au văzut și au rămas uimiți, pentru că Mucenița ținea
tomosul ortodocșilor în brațe, iar cel al ereticilor era aruncat la picioarele ei.
Sfârșitul ereziarhilor
Arie, în ciuda faptului că fusese condamnat, nu a încetat niciodată să provoace tulburări
și dispute în Biserică. De pildă, l-a convins cu viclenie pe împărat să îi permită să liturghisească
împreună cu Patriarhul Alexandru al Constantinopolului. Iar Patriarhul, mâhnit, Îl ruga pe Cel
Preaînalt în biserică să îl ajute în această situație, în timp ce Arie, plecând de la palat, din pricina
nevoii trupești s-a dus la un closet. Acolo a fost găsit mort, cu măruntaiele vărsate afară.
 Același lucru s-a petrecut și cu ereziarhul Nestorie, căruia, pentru blasfemiile sale, i-a
putrezit limba și i-a fost mâncată de viermi, în timp ce îi putrezea deopotrivă și întregul trup.
Mergând și el pentru nevoile trupești la closet, a început să Îl blasfemieze pe Hristos și pe Maica
Domnului. Pentru aceasta, îngerul Domnului l-a lovit și i s-au vărsat, ca și lui Arie, toată
măruntaiele, așa că și el și-a dat sufletul într-o moarte plină de durere. (2)
 Bibliografie
1. http://ortodoxie.3x.ro/diverse/Carti/Apologetica_ortodoxa/sinoadele_ecumenice.html
2. https://aparam-ortodoxia.ro/2016/04/22/cele-9-sinoade-ecumenice-ale-bisericii-ortodoxe-
universale-si-minunile-care-s-au-intamplat-stalpii-si-fortificatiile-ortodoxiei/
3. https://ru.scribd.com/document/367626888/Perioada-sinoadelor#