Cuprins

1. Introducere..................................................................................................2

2. "Taina lumii" sau apofatismul creaţiei…………………………………3

3. Crearea lumii, operă a Sfintei Treimi……………………...………..…..4

4 . La creaţie au participat toate Cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi...6

5. Concluzie…………………………...……………………………………10

6. Bibliografie………………………………………………………………11
 1. Introducere

Lumea creată este conform învățăturii bisericii, opera Sfintei Treimi care poartă asupra
ei pecetea Acesteia. Concluzia ce se desprinde de aici este faptul că, o separare între
lucrările persoanelor Treimice nu se poate face, deoarece forța creatoare, mai precis
voința, este comună celor trei. Prin urmare, fiecărei persoane a Sfintei Treimi Îi este
atribuită o anumită lucrare, care la rândul ei este cuprinsă în actul comun al creației. Faptul
că în limba ebraică, Dumnezeu apare în chiar primul verset al Sfintei Scripturi la plural:
„La început a făcut Dumnezeu cerul și pamantul“ (Fa 1:1) , este un indiciu al acestei
certitudini dar și o confirmare a participării active a persoanelelor Treimice la crearea
lumii. Sfinții Părinți mărturisesc în acest sens că: „întreaga creație inteligibilă și sensibilă,
Dumnezeu-Tatăl ca minte a cugetat-o, Fiul ca Rațiune a creat-o și Duhul Sfânt a
desăvârșit-o“. Observăm deci că încă de la crearea sa, omul a fost pus în continuă legătură
cu persoanele Sfintei Treimi, deoarece în Treime nu există un factor creator și un altul
creat, Acestea fiind deopotrivă creatoare, omul fiind prin urmare rezultatul lucrării
comune a Sfintei Treimi. Lucrarea Treimică este așadar permanentă, ea continuându-se
proniator până în zilele noastre, prin acțiunea Duhului Sfânt în rolul Său de Ipostas chemat
să desăvârșească.

Din primul moment al creației, când Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor și
materiei informe și până azi, Sfantul Duh Își face lucrarea neîncetat. El este Cel care
susține și imprimă mișcarea cosmosului încă de la crearea lumii, prin El omul intră în
posesia harului care Îi înlesnește înrudirea cu Dumnezeu. Odată cu primirea harului
Duhului Sfânt, care nu este altceva decât principiul adevărat al existenței noastre, omul
devine ființă vie nu atât din punct de vedere biologic, precum animalele care nu primesc o
insuflare de la Dumnezeu, ci mai ales o ființă spirituală, chemată la o altă formă de viață.

Acest mod de existență este guvernat de legea relației dintre oameni, care la rândul ei,
iși găsește cea mai profundă expresie de manifestare în bucuria comuniunii dintre ei.
Duhul Sfânt este prin menirea sa, energia care ne cheamă și ne adună pe toți laolaltă
pentru a da slavă lui Dumnezeu, este Duhul comuniunii care ne unește miraculos în Trupul
tainic al Mântuitorului Hristos, adică în Biserică.

1
 2."Taina lumii" sau apofatismul creaţiei

În urcuşul spre această ţintă - participarea la dumnezeire - atât omul, cât şi lumea se
află într-o epectază, într-un urcuş continuu, care nu se încheie niciodată, nici măcar în
lumea şi în viaţa viitoare. Iar acest dinamism permanent fac imposibil de epuizat taina
lumii şi a omului.1
Pe de altă parte, ea este operă a iubirii lui Dumnezeu, iar iubirea este
inexprimabilă, inefabilă, este imposibil de cuprins în formule precise, exacte. Adevărata
iubire se trăieşte, nu se teoretizează.
Lumea a fost creată pentru om. Ea se împlineşte şi se desăvârşeşte prin om. Omul,
la rândul său este o taină infinită. Creat după chipul Creatorului, omul tinde să actualizeze
acest chip divin din fiinţa sa şi să-l desăvârşească în deplina asemănare cu Părintele său
ceresc, iar acest proces spiritual face imposibil de descris în ultime detalii taina vieţii
umane şi a lumii în care ea se desfăşoară.
Dacă Părintele Stăniloae a vorbit despre apofatismul cunoaşterii teologice, despre
apofatismul antropologic, aflăm în scrierile sale referiri şi la un apofatism al creaţiei , al
lumii materiale şi mai ales spirituale. Dacă apofatismul lumii materiale este unul de o mai
scăzută intensitate, apofatismul lumii spirituale, care străbate lumea materială şi îi dă sens,
este unul de "sporită intensitate".2
Raţiunile lucrurilor sunt manifestări ale voinţei divine creatoare, iubitoare.
Dumnezeu a vrut ca prin crearea lumii să împărtăşească iubirea Sa treimică şi de aceea a
sădit în fiecare lucru o raţiune. Această raţiune este un dar, o manifestare iubitoare a lui
Dumnezeu. Raţiunile lucrurilor sunt ideile lui Dumnezeu cu privire la lucrul respectiv,
modele virtuale sau paradigme ale lucrurilor.3
Calea de descoperire a caracterului tainic al lumii nu este explorarea şi exploatarea
potenţelor şi virtualităţilor aflate în lumea materială, ci adâncimea lor duhovnicească.4
Creaţia este, astfel, "o ambianţă de taină, pentru toate cele din ea, mai ales că e
înrădăcinată în Dumnezeu Cel infinit".5
1
Pr. Conf. Dr. Ioan C. Teşu, Lumea şi raţionalitatea în "tâlcuirea" Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae,
articol postat pe http//www.crestinortodox.ro.
2
Pr. Conf. Dr. Ioan C. Teşu, op.cit.
3
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Dinamica creaţiei în Biserică , în <<Ortodoxia>>, nr. 3-4, 1973, p.283;
4
Pr. Conf. Dr. Ioan C. Teşu, op.cit;
5
Idem, Ibidem;

2
 3. Crearea lumii, operă a Sfintei Treimi

Vorbind despre Sfânta Treime ca structură a supremei comuniuni şi iubiri,

Părintele Stăniloae spune că existenţa este sinonimă cu binele, pentru că ea reprezintă
pozitivul opus negativului. Pentru acest motiv, a fi reprezintă prima treaptă a binelui. Dar
o existenţă fără conştiinţa propriei existenţei nu este posibilă. De aici necesitatea
conştiinţei de sine a existenţei, ca o completare absolut necesară.6
Existenţa conştientă de sine este persoana. Persoana dă sens existenţei în general şi
face din ea un motiv de bucurie. Persoana explică existenţa şi de aceea se poate spune că
o şi produce.
Existenţa personală supremă n-ar putea fi desăvârşită dacă n-ar propune în acelaşi
timp şi o totală dăruire de sine. În dărnicie se manifestă în mod explicit bunătatea
existenţei, care, pentru a se dărui în mod cu adevărat generos, trebuie să se dăruiască în
mod conştient şi liber, deci în calitate de persoană. "Infinitatea existenţei desăvârşite e
infinitatea unui Tată care se dăruieşte unui Fiu bucuria Lui de a Se dărui şi a Fiului de a-
L primi, dar şi cu comunicarea bucuriei unui al Treilea, în stare să cunoască printr-o
experienţă proprie toată dărnicia Tatălui, însoţită de bucurie, şi toată primirea ei, însoţită
de bucurie de către Fiul"7.
Constituirea reciprocă a persoanelor în Treime este dată de fiinţa lor comună, în
sensul că este comunicată Fiului şi Duhului Sfânt de Tatăl. Tocmai fiindcă Tatăl este
originea exclusivă a Fiului şi a Duhului Sfânt, care sunt de o fiinţă cu El, El este prin Fiul
şi în Duhul Sfânt ultima origine a celor create. Din această cauză, Sfântul Apostol Pavel
spune: "Pentru aceasta îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus
Hristos, din care îşi trage numele orice neam, în cer şi pe pământ ... " (Efes. 3, 14-15). În
faptul că Dumnezeu este un Tată care are un Fiu este implicată tendinţa lui Dumnezeu de
a-Şi manifesta iubirea şi faţă de alţi fii şi de a primi iubirea lor. Din această cauză creează
lumea: "Dumnezeu Se face creator pentru că iubeşte lumea ... Pentru că El creează lumea
datorită iubirii Sale faţă de Fiul. Aceasta este destinată, În baza voinţei Lui, spre bine şi

6
Pr.Prof. Sterea Tache, Creaţia şi timpul în gândirea Sfinţilor Părinţi, în <<Studii Teologice>>, nr.1-2,
2003, p.3;
7
Pr. Prof: Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime, creatoarea, mântuitoarea şi ţinta veşnică a tuturor
credincioşilor, în "Ortodoxia", XXXVIII (1986), nr. 2, p. 14;

3
nu este' altceva decât o expresie a iubirii Lui"8.
Ideea că prin Întrupare Mântuitorul Hristos Se face fratele nostru, iar prin această
înrudire noi înşine devenim fiii lui Dumnezeu este comună în gândirea Sfinţilor Părinţi.
Numai Treimea ca existenţă plenară, identică cu binele desăvârşit; trăit de Tatăl ca
veşnică dăruire de Sine, şi de Fiul ca veşnică primire a Tatălui, având fiecare participant
la bucuria unuia de altul pe Duhul Sfânt, umple de sens existenţa. Existenţa din veci
trebuie să fie din veci plenitudinea actualizată. Nu se pot ivi momente mai târzii pentru
apariţia a ceea ce este dat în existenţa de veci. Pentru acest motiv, nu se identifică
veşnicul cu temporalul.9
Oamenii experiază existenţa în calitate de existenţe cauzate: "Căci, cum ar exista
cele cauzate şi începute, dacă n-ar fi o existenţă fără de început şi fără cauză?"10
Relaţia Dumnezeu-om-creaţie nu poate fi sesizată în dimensiunea sa reală, deci
conform Revelaţiei divine, decât plecând de la dogma Sfintei Treimi. Din această cauză,
modul de înţelegere a Treimii şi-a pus amprenta specifică asupra doctrinelor confesionale
şi a vieţii creştine în istorie.
Sintetizând învăţătura Părinţilor, Părintele Stăniloae spune că numai Treimea, ca
existenţă plenară, identică cu binele desăvârşit, trăit de Tatăl ca veşnică dăruire de Sine şi
de Fiul, ca veşnică primire fericită a Tatălui, având fiecare participant la bucuria Unuia de
Altul pe Duhul Sfânt, umple de sens existenţa. Numai Treimea astfel înţeleasă explică şi
existenţa deosebită de Ea, care nu putea ajunge la existenţă decât din nimic. Caci dacă ar fi
din altă fiinţă, n-ar fi nici Treimea, şi nici acea altă fiinţă existenţa desăvârşită şi nu s-ar
putea duce creaţia la desăvârşire. Iubirea dintre cele trei Persoane dumnezeieşti este
singura explicare a creării unei alte existenţe, deosebită de propria Lor existenţă.
"Dumnezeu n-ar fi Creator, dacă n-ar fi bun, iar bun n-ar putea fi, dacă n-ar fi Persoană, în
relaţie conştientă cu alte persoane, din veci. N-ar fi Creator, dacă n-ar fi Treime, dar şi
lumea n-ar fi creată, dacă n-ar exista un Dumnezeu bun, conştient şi liber"11.
Numai atotputemicia lui Dunmezeu poate explica totul, iar ignorarea acesteia este
specifică celor necredincioşi. Frumuseţea, diversitatea şi bogăţia creaţiei, precum şi

8
Pr. Prof: Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Bucureşti, 1995, voI. II, p. 5.
9
Ibidem, p.5;
10
Pr. Prof: Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la Început a fost iubirea, Editura lnstitutului Biblic ... ,
Bucureşti, 1993, p. 9;
11
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime şi creaţia lumii din nimic in timp, în rev. "Mitropolia Olteniei",
XXXVIII (1987), nr. 2, p. 41;

4
complexitatea fiinţei umane rămân inexplicabile acolo unde nu este recunoscută bunătatea,
atotputemicia, înţelepciunea şi cunoaşterea lui Dunmezeu, care depăşesc raţiunea umană .
La unirea cu Dumnezeu prin bine trebuie să-şi aducă contribuţia şi creaţia, ajutată
de Sfânta Treime, ca forţă a bunătăţii şi a armoniei. Pentru acest motiv, în comunicarea
Lui prin har cu noi, Îl simţim ca subiect care ne-a creat şi ne susţine în chip liber, conştient
şi iubitor, “dar nu ca să ne strâmtoreze, ci ca să ne dezvolte prin iubirea Lui"12.

4 . La creaţie au participat toate Cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi

În Treime nu se poate vorbi decât de o lucrare comună a celor trei Persoane sau se
poate deduce unitatea naturii din unitatea lucrării.
Dar deosebirea între lucrările alese şi folosite de voinţa lui Dumnezeu şi între fiinţa
Lui, arată că Dumnezeu are caracter personal şi anume că e o Treime de Persoane, căci o
Persoană solitară, fără iubirea din veci faţă de altă Persoană, nu e Persoană. Unde n-ar fi
decât fiinţa impersonală, totul ar fi emanaţie din ea. Dar aceasta am văzut că este o
imposibilitate. De aceea creaţia ca operă a lucrării dumnezeieşti, e opera Sfintei Treimi.
Iar întrucât fiinţa lui Dumnezeu e a celor trei Persoane în mod nedespărţit, fiecare lucrare a
lui Dumnezeu e a tuturor celor trei Persoane. Sfântul Maxim Mărturisitorul explică un text
al lui Dionisie Areopagitul, spunând: «Toate lucrările dumnezeieşti, toată teologia le
atribuie nu unei singure Persoane, ci Sfintei Treimi, afară de proprietăţile celor Trei
Persoane»13 Deci fără Sfânta Treime lumea nu s-ar fi produs prin creaţie, ci ar fi o
emanaţie a esenţei impersonale.

12
. Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Editura Mitropoliei
Olteniei, Craiova, 1991, p. 236;
13
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime şi creaţia lumii din nimic in timp, în rev. "Mitropolia Olteniei",
XXXVIII (1987), nr. 2, p. 48;

5
 a. "Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi
nevăzute"

Primul articol al Simbolului de credinţă îi atribuie creaţia lui Dumnezeu Tatăl, dar
aceasta nu înseamnă că Fiul şi Duhul Sfânt n-au participat la crearea lumii.
În Sfânta Treime fiinţa lui Dumnezeu e trăită de Tatăl ca izvorul suprafiinţial a tot
ce poate fi ca plenitudinea prin excelenţă a existenţei. De Dumnezeu nu se poate spune
decât că e izvorul pornit spre dăruirea a toată plenitudinea Sa. De aceea nu se poate
înţelege fără Fiul, căruia îi dăruieşte toată existenţa şi prin existenţa Sa, Fiul primind-o are
un motiv deosebit să cugete cu mulţumire infinită la Tatăl care-I dăruieşte bogăţia infinită
a fiinţei Lui. De aceea în Fiul plenitudinea existenţei primite e trăită îndeosebi ca lumină,
Fiului I s-a dăruit din veci şi I se dăruieşte în veci de Tatăl. Tatăl la rândul Lui priveşte la
bogăţia infinită, cugetată de Fiul cu mulţumire de Fiu, cu o bucurie nesfârşită. Şi bucuria
aceasta cu care priveşte la fiinţa Sa dăruită Fiului şi purtată şi de Fiul, bucurie trăită şi de
Fiul pentru primirea ei, e Duhul Sfânt. Duhul e şi El puntătorul fiinţei Tatălui primită de
Fiul.14
Dacă n-ar fi un Tată care a dăruit fiinţa Sa Fiului, n-ar fi lumea care e chip al
acestui dar. Dacă la originea tuturor n-ar fi un Tată care face fiinţa Sa un dar unui Fiu, n-ar
putea fi nici existenţa omului şi a lumii lui un dar al iubirii, ci o emanaţie impusă de o lege
şi n-ar avea rost o relaţie de mulţumire între om şi Dăruitorul existenţei lui şi a lumii,
întreţinută de Duhul Sfânt.15
Originea lumii şi ţinta ei nu e o esenţă impersonală din care ar ieşi şi în care s-ar
topi toate fără rost, sau care ar susţine prin aceasta o unitate rigidă unită cu moartea, ci un
Tată personal iubitor. Toată existenţa îşi are originea într-un Tată iubitor şi tinde să se
unească prin oameni cu El în bucuria iubirii fără să se topească în El. 16
Lucrările Tatălui în lume, potrivite diferitelor momente ale dezvoltării ei
temporale, nu sunt contrare eternităţii Lui şi deci şi timpul însuşi are o posibilitate de a fi
adus la existenţă şi susţinut de eternitate şi în eternitatea Lui. El prevede şi face să apară
în desfăşurarea lumii şi a vieţii omului situaţii potrivite pentru anumite împliniri din partea
Sa: nu fără colaborarea oamenilor. El dă anumite făgăduinţe poporului Israel şi oamenilor
când socoteşte că ei sunt maturizaţi pentru a le primi. El pregăteşte trimiterea Fiului Său în
lume şi Acesta vine de fapt când această pregătire s-a împlinit. El dăruieşte învierea
14
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime şi creaţia ..., p. 31;
15
Ibidem, p.32;
16
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 30;

6
umanului prin Fiul Său când oamenii pot înţelege şi primi această înviere. Şi ei se pot
pregăti cu ajutorul altor lucrări ale Fiului Său înviat şi ale Duhului Sfânt pentru învierea
lor de la sfârşitul veacului acesta al lumii pentru veşnica viaţă viitoare în comuniune cu
El.17

b. Cuvântul, “Cel deofiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut”

În al doilea articol al Crezului, pe baza prologului Evangheliei după Ioan, se spune

că toate au fost create prin Fiul, care este consubstanţial cu Tatăl. Consubstanţialitatea
trinitară constituie baza participării Fiului în actul creaţiei.
Creând lucrurile ca chipuri raţionale ale raţiunilor Sale pentru persoanele create ca
chipuri ale persoanei Sale aflate într-o referire faţă de Tatăl şi de Duhul Sfânt, Cuvântul le-
a adresat pe acestea oamenilor ca nişte cuvinte raţionale plasticizate.18
Persoanele umane au fost chemate de Logosul divin la comuniunea cu Sine prin
lumea lucrurilor create.
Noi, ca subiecte gânditoare, suntem după chipul Cuvântului, Care le-a gândit şi le-
a creat pentru un dialog cu noi. Subiectul uman e raţiunea personală gânditoare, creată
într-o corespondenţă cu lucrurile gândite de Logosul dumnezeiesc dinainte de a le crea.
Logosul nu creează numai nişte obiecte gândite, ci şi nişte subiecte aduse la existenţă după
chipul Său ca subiect care să le gândească într-un dialog cu El. Punerea noastră în acest
raport coincide cu aducerea noastră la existenţă. Deci se poate spune că însăşi această
aducere a noastră la existenţă coincide cu un răspuns al nostru la chemarea Lui. Noi ne
mişcăm spre existenţa în baza unei chemari a noastre la existenţa din paltea Cuvântului.19
Venind la existenţă, venim spre Cuvântul, singurul existent cu adevarat, atraşi de
El din nimic, dar venim nu ca nişte obiecte, ci ca nişte subiecte, pentru care atragerea la
existenţă este în acelaşi timp o chemare la un dialog etern cu El.
Acest dialog şi acest acord mereu sporit nu este menit să fie un dialog şi un acord
pur intelectual, ci un dialog şi un acord de tot mai deplină iubire.

17
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 68;
18
Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997,
p.7-8;
19
Ibidem, p.9;

7
 Cuvântul dumnezeiesc comunică prin creaţie şi prin dezvoltarea ei, condusă de
providenţă, înţelesuri şi norme sau cuvinte mereu noi, dar în alt fel Se comunică pe Sine
Însuşi cu atenţia Sa iubitoare, pentru conducerea fiinţelor umane spre o tot mai adâncă şi
nuanţată cunoaştere a Sa şi spre o tot mai sporită conformare şi comuniune cu Sine.20

c. “Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul”

Cine se împărtăşeşte de Duhul Sfânt, în acelaşi timp se împărtăşeşte (are parte) de

Tatăl şi de Fiul. Şi cel care are iubirea Tatălui o are pe aceasta în Fiul, dăruită prin Duhul
Sfânt. Dar cel ce se împărtăşeşte de harul lui Iisus Hristos are acelaşi har dat de la Tatăl
prin Duhul Sfânt. Aşadar, se arată că în toţi este aceeaşi lucrare (energie) a Tatălui, a
Fiului şi a Duhului Sfânt. Dar, întrucât lucrarea (energia) una este, una este şi fiinţa, pentru
că cele care au aceeaşi fire sunt homoousia21.
Faptul că numai deosebirea între fiinţa şi lucrările dumnezeieşti şi că numai
existenţa în Dumnezeu a unor lucrări necreate dependente de voinţa lui Dumnezeu fac
posibilă aducerea le existenţă a unei lumi create, deosebite de Dumnezeu, îl spune Sfîntul
Grigorie Palama în multe feluri, precizând că nu fiinţa, ci lucrarea stă sub voia lui
Dumnezeu: «Noi, conduşi de adevărul lucrărilor, chiar şi când zicem despre Duhul că e
făcător al puterii şi cunoştinţei şi al celor apropiate, care aparţin prin natură existenţelor
create, şi prin Creator înţelegem pe Creatorul celor făcute din nimic, şi prin aceasta
ajungem la ideea lucrărilor şi puterilor necreate ale Duhului, înţelegem că Duhul are
lucrare de viaţă făcătoare şi de înţelepciune făcătoare, din faptul că Duhul e numit făcător
al vieţii celor vii şi al înţelepciunii celor înţelepţi, chiar dacă lucrează o viaţă şi o
înţelepciune naturală şi creată. Căci numai o cugetare neroadă şi dobitocească nu vede din
creaturile Celui ce prin lucrarea Lui ne-a adus la existenţă, lucrarea Lui, ci sau o confundă
cu creaturile, sau o identifică cu fiinţa lucrătoare» 22

6. Concluzie
20
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 9-11;
21
Didim cel Orb, Despre Duhul Sfânt, Bucureşti, 2001, p. 103.
22
Pr. Prof. Dumitru. Stăniloae, Viaţa şi învătătura Sfîntului Grigorie Palama, Sibiu, 1938, p. 124).

8
 Concluzia care se impune este următoarea: nu putem face nici o separaţie între
lucrarea Duhului Sfânt şi cea a Tatălui şi a Fiului. Iniţiativa creaţiei aparţine Tatălui, dar
Acesta a creat totul prin Fiul, în Duhul Sfânt. Rolul Duhului este de a ridica creaţia prin
Biserică, spre plenitudinea vieţii dată în Hristos. Dacă Hristos a venit tocmai pentru a da
lumii slăbite de păcat plenitudinea vieţii, acest lucru a fost posibil tocmai datorită faptului
că Duhul, care la începutul creaţiei se purta pe deasupra apelor, umple firea umană a lui
Hristos prin prezenţa Sa, făcând-o pârgă umanităţii răscumpărate şi îndumnezeite.
Lucrarea Duhului nu se referă numai la om, ci la întreaga creaţie: "Pentru că făptura însăşi
se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui
Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum.
Şi nu numai atât, ci şi noi, care avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm în noi,
aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru" (Rom. 8, 21-23)23.
Deci, separarea artificială între persoanele Treimii şi lucrarea Lor, şi în special
separarea între lucrarea Mântuitorului Hristos şi cea a Duhului Sfânt nu are nici o
relevanţă biblică. În virtutea comuniunii trinitare, Duhul rămâne mereu în Fiul.
Sfânta Treime, înţeleasă ca expresie a comuniunii supreme, nu se confundă cu
creaţia; dar este prezentă în creaţie prin energiile necreate. Acestea fac posibilă
transfigurarea creaţiei în Hristos şi Biserică, prin Duhul Sfânt, iar în acest proces omul are
un rol deosebit, pentru că atât el, cât şi creaţia în general nu au fost aduşi la existenţă
pentru autonomie şi secularizare, ci pentru transfigurare şi comuniune cu Dumnezeu.
Cerul nou şi pământul nou de care vorbeşte Scriptura sunt realităţile finale în care
comuniunea cu Dumnezeu şi implicit transfigurarea vor constitui nota dominantă a
veşnicei existenţe fericite în Hristos, prin Duhul Sfânt.

23
Pr. Conf. Dr. Sterea Tache, Sfânta Treime şi Creaţia în gândirea Părinţilor Bisericii, în Studii Teologice,
nr. 1-2, 2003, p. 54;

9
 Bibliografie

 Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, Editura I.B.M.B.O.R.,
București, 2001.

 Stăniloae, Pr. Prof: Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Bucureşti, 1995, voI.
II;

 Stăniloae, Pr. Prof: Dumitru, Dinamica creaţiei în Biserică , în <<Ortodoxia>>, nr. 3-4,
1973;

 Stăniloae, Pr. Prof: Dumitru, Sfânta Treime, creatoarea, mântuitoarea şi ţinta veşnică
a tuturor credincioşilor, în "Ortodoxia", XXXVIII (1986), nr. 2;

 Stăniloae, Pr. Prof: Dumitru, Sfânta Treime sau la Început a fost iubirea, Editura
lnstitutului Biblic ... , Bucureşti, 1993;

 Stăniloae, Pr. Prof: Dumitru, Sfânta Treime şi creaţia lumii din nimic in timp, în rev.
"Mitropolia Olteniei", XXXVIII (1987), nr. 2;

 Stăniloae, Pr. Prof: Dumitru, Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Editura

Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991;

 Stăniloae, Pr. Prof: Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1997;

 Stăniloae, Pr. Prof: Dumitru, Viaţa şi învătătura Sfîntului Grigorie Palama, Sibiu,
1938;

Didim cel Orb, Despre Duhul Sfânt, Bucureşti, 2001;

 Tache , Pr.Prof. Sterea, Creaţia şi timpul în gândirea Sfinţilor Părinţi, în <<Studii

Teologice>>, nr.1-2, 2003;

 Tache,Pr. Conf. Dr. Sterea, Sfânta Treime şi Creaţia în gândirea Părinţilor Bisericii,
în Studii Teologice, nr. 1-2, 2003;

 Teşu , Pr. Conf. Dr. Ioan C., Lumea şi raţionalitatea în "tâlcuirea" Părintelui Profesor
Dumitru Stăniloae, articol postat pe http//www.crestinortodox.ro;

10