Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Valoarea trupului omenesc în spiritualitatea ortodoxă

Cuprins:

1. Introducere
2. Corpul omenesc privit din perspectivă interdisciplinară
3. Valoarea trupului in teologia Sfinților Părinți
4.
 Introducere

”Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut omul ființă vie” (Fac.2, 7).

Omul a fost creat în ziua a şasea de către Dumnezeu ca o încununare a întregii creaţii, într-
un mod aparte faţă de celelalte făpturi. Omul a fost creat printr-o intervenţie specială a lui
Dumnezeu, atât cât priveşte trupul, cât şi sufletul. Faptul că omul a fost creat la sfârşitul creaţiei,
evidenţiază scopul acesteia şi locul omului în ea1.
În prima carte a Bibliei, Facerea, Moise vorbeşte depre creaţie, iar atunci când ajunge la
crearea omului relatează că Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi după asemănarea
Noastră, ca să stăpânească [...] tot pământul” (1, 26), iar în capitolul 2 (2, 7) se precizează că „luând
Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a
făcut omul fiinţă vie”.
Potrivit lui Jean-Claude Larchet omul este ”deja prezent și recognoscibil în trupul său mai
înainte chiar ca sufletul să-i fie adăugat […]. Trupul apare dintr-odată ca ceva omenesc, ca o parte
esențială a omului, ca o relitate care este deja omul”.2
Cât priveşte trupul, omul a fost zidit de Dumnezeu din ţărână, iar cât priveşte sufletul, a
fost zidit „după chipul Său” (Facerea 1, 27). Dumnezeu insuflă trupului ”suflare de viață”, adică
sufletul. Doar în acest moment se formează cu adevărat omul, care devine ființă vie. Cu toate că
omul este alcătuit din trup şi suflet, totuşi el rămâne unitar cât priveşte fiinţa sa psiho-fizică.
Este adevărat că Dumnezeu a creat trupul omului din ţărână şi i-a suflat duh de viaţă, dar
aceasta nu înseamnă că Dumnezeu a făcut mai întâi trupul şi apoi sufletul. După cum arată părintele
Dumitru Stăniloae, Cartea Facerii nu spune că Dumnezeu a alcătuit mai întâi trupul şi apoi a suflat
suflare de viaţă şi că, luând ţărână din pământ, a suflat în faţa lui, concomitent, suflare de viaţă.
Nu se menţionează nici o succesiune temporală în crearea trupului şi a sufletului lui Adam. Aceasta
vrea să arate că omul este o fiinţă unitară, în care chipul lui Dumnezeu nu se rezumă doar la suflet,
ci cuprinde şi trupul. Numele de om nu se aplică sufletului sau trupului în mod separat, spune
Sfântul Grigorie Palama, ci la amândouă, căci împreună au fost create după chipul lui Dumnezeu.

1
Pr. Ciprian Florin Apetrei, Crearea omului, consultat online la data 10.01.2020 pe
https://ziarullumina.ro/theologica/crearea-omului-142093.html
2
Jean-Claude Larchet, Semnificația trupului în ortodoxie, Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2010, p. 16
 Sfinții Părinți spun că omul a frost creat de Dumnezeu trup și suflet, într-o comuniune
indisociabilă, și este caracterizat atât printr-unul, cât și prin celălalt. Niciunul nu poate define
singur omul ca atare.”trupul modelat, el singur, nu este omul desăvârșit, scrie Sfântul Irineu; el
mnu este decât trup al omului, deci o parte a lui. Sufletul, el singur, nu reprezintă nici el mai mult
omul, deci o parte a lui”3
În această calitate a sa de chip al lui Dumnezeu, omul a fost creat să trăiască în comuniune
cu Dumnezeu şi întreaga creaţie, iar prin constituţia lui dihotomică, omul face legătura între lume
şi Dumnezeu şi este chemat să înainteze împreună cu creaţia spre cerul şi pământul nou,
transfigurate, ale Împărăţiei lui Dumnezeu.

Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, spune că trupul este un instrument de
comunicare. Ținuta omului este dreaptă, orientate spre cer, cee ace este un semn de noblețe și
denotă o vrednicie împărătească, în timp ce toate viețuitoarele au ținuta corpului orientate spre
pământ. Pe când la toate celelalte vieţuitoare membrele anterioare sunt propriu-zis picioare pentru
că poziţia aplecată a corpului are neapărată nevoie să fie sprijinită, la alcătuirea omului, aceste
membre au devenit mâini, căci pentru ţinuta lui verticală era suficientă o singură bază de sprijin,
care asigură cu ajutorul ambelor picioare siguranţă la stare şi la mişcare. În special rolul mâinilor
se vădeşte a fi de mult ajutor mai ales în vorbire: atunci când cineva vrea să dea acestui ajutor o
notă deosebită celui dotat cu darul vorbirii, de pildă uneori când nici nu-i nevoie nici măcar să-ţi
exteriorizezi gândurile, ci numai prin dibăcia mâinilor să te exprimi căci şi acesta-i un aspect al
darului vorbirii şi al cugetării ca să putem vorbi prin scris şi astfel să putem convorbi cu ajutorul
mâinii ca şi faptul de a reda cuvintele prin semnele literelor însă eu mă gândesc şi la altceva atunci
când mâinile ne sunt de ajutor la cuvinte şi la grai.
Iar întrucât omul e o fiinţă cugetătoare se cuvenea să i se creeze un organism trupesc
corespunzător necesităţii de cugetare şi de vorbire. Căci după cum compozitorul îşi exprimă arta
potrivit genului specific al instrumentelor pentru care compune şi nu foloseşte lira în locul
fluierului sau al chitarei, tot aşa trebuie şi aici avute în vedere alcătuirea organelor grăirii pentru
ca folosind cum se cuvine fiecare amănunt din mecanismul vorbirii să se poată ajunge la tonurile

3
Jean-Claude Larchet, Semnificația trupului în ortodoxie, Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2010, p. 19, apud
Împotriva ereziilor, V, 6, 1 Cf. Sf. Iustin Martirul și Filosoful, Despre Înviere
şi nuanţele dorite. Tocmai în acest scop au fost articulate pe lângă corp mâinile. Căci chiar dacă s-
ar înşira nenumărate cazurile în care mâinile aduc servicii omului în viaţă când aceste dibace şi
variate mădulări, mâinile, aduc servicii nepreţuite în tot felul de îndeletniciri şi când oferindu-se
în mod abil fiecărui gen de activitate de război sau de pace, totuşi natura le-a adaos trupului nostru
îndeosebi în scopul vor birii şi al exprimării. Căci dacă omul va fi lipsit de mâini, atunci o parte
din mădulările din faţă ale corpului omenesc ar fi trebuit, potrivit nevoilor de hrănire, să fi fost
rânduite cum sunt la vieţuitoarele cu patru picioare şi anume, statura să se aplece înainte şi să se
termine cu un bot ascuţit, iar buzele gurii ar fi trebuit să fi fost arcuite în sus şi cu bătături, fixe şi
groase, în stare să poată rupe iarba; atunci şi dinţii ar fi încadrat astfel de limbă mai cărnoasă, mai
puternică şi mai dură, pentru ca în felul acesta să poată prelucra în conlucrare cu dinţii, ceea ce ar
fi muşcat, în orice caz cu o gură mai mlădioasă şi dispusă mai lateral, ca la câini şi la alte animale
carnivore, la care, ea se apleacă mlădios la mijloc între musculatura dinţilor. Dacă corpul ar fi fost
lipsit de mâini, atunci nu şi-ar fi exprimat cu claritate vocea, întrucât conformaţia gurii n-ar fi
îngăduit articularea corectă a sunetelor dorite. în acest caz omul ar fi fost nevoit să mugească, să
behăie ca boul ori să strige ca măgarii sau să scoată altfel de ţipete ca fiarele. Întrucât însă i-au fost
articulate mâinile la corp, gura a ajuns să îndeplinească uşor serviciul vorbirii. în felul acesta şi
mâinile s-au dovedit a fi de un folos specific fiinţelor cuvântătoare întrucât cu ajutorul lor Creatorul
a promovat uşurinţa exprimării.4

Așadar, puterea de iertare a păcatelor ca putere vindecătoare este necesară vindecării

trupului. Iar rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica. Deci, Domnul este
lucrător prin preoți și prin Biserica întreagă, prin puterea rugăciunii celor care cred în Hristos. Oamenii

4
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, p, 27-30, consultat online pe
https://teologie2014sibiu.files.wordpress.com/
se roagă, a lor este rugăciunea, însă a lui Hristos Domnul este lucrarea de vindecare. Preoții pun
mâinile pe cei bolnavi, îi ung cu untdelemn sfințit, dar vindecarea se dăruiește prin harul Duhului Sfânt,
căci untdelemnul este semnul lucrării Duhului Sfânt Cel de viață făcător, este semnul văzut al harului
care vindecă, al binecuvântării și al compasiunii. Untdelemnul era, în Antichitate, un medicament
natural folosit pentru vindecare, dar în Sfântul Maslu puterea lui vindecătoare de păcat și boală vine
prin harul dumnezeiesc, care dăruiește iertarea păcatelor ca bază a vindecării sufletului și a
trupului. Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate, se vor ierta lui. Cu alte cuvinte, Taina Sfântului
Maslu ca Sfântă Taină specială de vindecare săvârșită de Biserică se întemeiază pe puterea
vindecătoare a lui Hristos prezent în Biserica Sa, care este Trupul Său tainic.5
De pildă, vedem cum Mântuitorul Hristos vindecă: un lepros (cf. Matei 8, 2-4; Marcu 1, 40-45 și Luca
5, 12-15); sluga sutașului în Capernaum (cf. Matei 8, 5-13); soacra lui Petru (cf. Matei 8, 14-15 și
Marcu 1, 29-31); cei doi demonizați din ținutul Gadarei (cf. Matei 8, 28-34; 9,1); slăbănogul din
Capernaum (cf. Matei 9, 1-8); doi orbi și un mut din Capernaum (cf. Matei 9, 27-35); un lunatic (cf.
Matei 17, 14-23); fiica femeii cananeence (Matei 15, 21-28); orbul din Betsaida (cf. Marcu 8, 22-
26); o femeie care de doisprezece ani avea curgere de sânge (cf. Luca 7, 11-16); femeia
gârbovă (cf. Luca 13, 10-17); cei zece leproși, din Evanghelia de astăzi (cf. Luca 17, 12-19); orbul
din Ierihon (cf. Luca 18, 35-43); slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda (cf. Ioan 5, 1-15); orbul din
naștere (cf. Ioan 9, 1-38). De asemenea, Mântuitorul Hristos săvârșește și trei minuni de înviere din
morți, și anume, înviază pe: fiul văduvei din Nain (cf. Luca 7, 11-16), fiica lui Iair (cf. Luca 8, 41-56)
și pe Lazăr, prietenul Său (cf. Ioan 11, 1-44).

5
Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel în Duminica a XXIX-a după Rusalii, Iisus Hristos, vindecătorul
sufletelor și al trupurilor, consultat online pe http://patriarhia.ro/ la data de 10.01.2020