Suflet

Sufletul (gr. psyhi şi pnevma ; lat. anima și spiritus = duh, suflare ; ebr. ruah) este nu numai o

componentă specifică a fiinţei umane («Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele (păsările
cerului) ?» — Matei 6, 26), ci şi principiul formator, unitar şi dinamic al personalităţii. Sufletul este
«entelehia» trupului, elementul substanţial şi raţional, care dă forma individuală şi personală a
fiinţei omeneşti, prin care se distinge atât de Dumnezeu cât şi de celelalte creaturi.

Cuprins
 [ascunde] 

 1Sufletul în Noul Testament și la Părinții apostolici

 2Sensurile şi semnificaţia termenului ruah (suflet, duh) în gândirea vetero-testamentară
 3Citate
 4Bibliografie
 5A se vedea și
 6Surse

Sufletul în Noul Testament și la Părinții apostolici

Deşi Noul Testament foloseşte două nume pentru suflet — «psyhi» şi «pnevma» — (Luca 1, 46 şi
47 , Filipeni 1, 27), conţinutul biblic este acelaşi : sufletul este substanţa care face omul, om, ca
fiinţă liberă, personală şi nemuritoare (Mt. 10, 28) : «Pentru că ce-i va folosi omului dacă va
câştiga lumea întreagă, iar sufletul îl va pierde ? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul
său?» (Mt. 16, 26). în ce priveşte geneza sufletului, aceasta este o taină a Creatorului (Ps. 139,
13—16). Sufletul nu are un ipostas preexistent şi nici nu e constituit dintr-o materie preexistentă
ca trupul, care se alcătuieşte din trupul părinţilor. Fiinţa umană primeşte existenţă după trup ca
rezultat al unei naşteri din alte trupuri. Sufletul are altă poziţie şi funcţie în raport cu trupul. El este
creat din voinţa lui Dumnezeu, prin suflul divin, într-un mod cunoscut numai de Creator. Sufletul
este primit de la Dumnezeu, prin suflul dumnezeiesc dătător de viaţă, odată cu trupul, în timpul
zămislirii, astfel că fiinţa umană apare în lume ca unitate psiho-somatică. De fapt, duhul divin care
produce sufletul dă şi puterea de a forma trupul. Sufletul are viaţa ca fiinţă, de aceea el nu trebuie
să fie confundat cu puterea vitală, imanentă, care există în animale şi în toate creaturile. El este
subiectul, suportul personal al acestei energii vitale, având viaţa prin sine ca fiinţă şi pentru el
însuşi. Sufletul este principiul formator, care individualizează firea umană într-un subiect; de
aceea sufletele descendenţilor lui Adam nu sunt conţinute în sufletul lui Adam. Ca prototip al
neamului omenesc, Adam cuprinde în sine pe toţi, dar fiecare îşi primeşte o existenţă individuală,
printr-un suflet nou creat de Dumnezeu pentru el. După moartea fizică, sufletul se desparte de
trup pentru un timp, cu speranţa vieţii veşnice şi în aşteptarea învierii trupului. Autorul «Epistolei
către Diognet» compară raportul dintre creştini şi lume, cu relaţia dintre suflet şi trup, spunând :
«Sufletul care este nemuritor locuieşte într-un templu pieritor ; iar creştinii, care peregrinează
pentru un timp în mijlocul a ceea ce se destramă, aşteaptă nestricăciunea în ceruri» (cap. 6).

Sensurile şi semnificaţia termenului ruah (suflet, duh) în

gândirea vetero-testamentară
Sfântul Duh, a treia persoană a Preasfintei Treimi, consubstanţială cu Tatăl și cu Fiul, este
suflarea dragostei lui Dumnezeu, invizibil prezent în darurile Sale, de aceea nici nu poate fi
cunoscut decât într-un climat de pace, de dragoste, și de înţelegere reciprocă între credincioşi,
căci el se sustrage oricărei judecăţi înguste și oricărei tendinţe polemice. Conţinutul viu al
învăţăturii despre Sfântul Duh este un privilegiu al tradiţiei răsăritene. Viața Bisericii nu e decât
evenimentul perpetuu al pogorârii Duhului Sfânt. Necesitatea aprofundării pnevmatologiei
creştine este o problemă importantă pentru teologie. Acțiunea Sfântului Duh este creatoarea
unităţii și a sfinţeniei în viaţa creştină, iar aceasta este o realitate esenţială pentru scopul Bisericii
de a reprezenta Împărăţia lui Dumnezeu într-o formă istorică concretă, făcând Biserica să se
deosebească fundamental de orice altă comuniune. Adâncirea misterelor divine într-o cunoaştere
apofatică presupune ancorarea într-o viață spirituală înaltă și învăluirea omului credincios de
Duhul Sfânt, care dezleagă înţelesurile cele mai neînţelese. Urcuşul duhovnicesc presupune o a
doua naştere: naşterea din Duh. Agonisirea Duhului Sfânt este supremul scop al vieţii, după cum
spunea sfântul Serafim de Sarov, iar realizarea acestui scop aduce în viața membrilor săi
manifestarea acelui conţinut dumnezeiesc de trăire în sfinţenie după cum spunea părintele
Galeriu (în revista „Studii teologice” nr. 10, 1983, Cunoaşterea lui Hristos în Duhul Sfânt).

Citate
«Sufletul fiecăruia dintre oameni este şi viața trupului însuflețit prin el şi are lucrare de
viață făcătoare pentru altul, lucrare ce se arată adică în trupul însufleţit de el. Dar are
viaţa nu numai ca lucrare, ci şi că fiinţă, întrucât sufletul e viu prin el şi pentru el însuşi.
Căci se arată având viaţa raţională şi înţelegătoare, ca una ce e în chip vădit alta decât
viaţa trupului şi a celor ce sunt prin trup. De aceea, chiar desfăcându-se trupul, sufletul nu
se destramă. Iar pe lângă faptul că nu se destramă, mai rămâne şi nemuritor, întrucât nu
se arată să fie pentru altul, ci are viaţa prin sine ca fiinţă.
Sufletul raţional şi înţelegător are viaţa ca fiinţă, dar în stare să primească cele ce sunt
potrivnice, adică răutatea şi bunătatea. De aici se arată că nu arc bunătatea ca fiinţă,
precum nici răutatea, ci o oarecare însuşire în stare să se îndrepte şi spre o parte şi spre
alta când e lăsată. Acestea nu sunt de faţă într-un spaţiu, ci sufletul înţelegător, primind
de la Ziditor puterea de a se hotărî liber, poate să încline spre una sau alta şi să
vieţuiască potrivit cu ea. De aceea sufletul raţional şi înţelegător este oarecum şi compus,
datorită lucrării mai sus pomenite» (Grigorie Palama, Capete despre cunoştinţa naturală,
32—33, în Filocalia, vol. VII, p. 442).

Bibliografie
 Epistola către Diognet, 6, în: Scrierile părinţilor apostolici (PSB 1), p. 177— 178;
 Sfântul Vasile cel Mare, Despre originea omului, I, 6—8, 18—19; II, 3—7, 11, trad.
cât., p. 179—187, 213—221; 231—249, 257—259;
 Ioan Damaschin, Credinţa ortodoxă, II, 12, trad. cât., p. 68—71.

A se vedea și
 Înviere

Surse
 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, EIBM al BOR, București, 1981,
art. ”Suflet”
 Înviere
Învierea morţilor (gr. anastasis ton nekron, lat. resurrectio mortuorum) este o doctrină de
credinţă creștină care se găsește în Simbolul ortodox de la Constantinopol (381) sub forma unei
făgăduinţe şi aşteptări : «Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină».
Pentru apostolul Pavel, argumentul învierii morţilor se bazează pe realitatea hristologică : «Ne
aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu
că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat, dacă deci morţii nu înviază. Căci dacă morţii nu
înviază, nici Hristos n-a înviat» (I Corinteni 15, 15—16). De aceea, pentru a dezminţi ideea că
învierea lui Hristos ar fi un mit sau o superstiţie, apostolii recurg la proba «martorilor învierii»
(Matei 28, 9—17; Ioan 20, 19—25; Fapte 1, 22; 2, 32).
Teologia postapostolică foloseşte ca argument minunile săvârşite de Iisus, pe care le consideră
ca anticipare a învierii, învierea trupului este deci anticipată în minunile Sale, mai ales în cele
asupra morţilor.
În teologia patristică, învierea este mai degrabă o concluzie a întrupării şi Învierii lui Iisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu. Pe de o parte, în virtutea consubstanţialităţii omului cu Logosul întrupat, firea
omenească participă la toate actele lui Hristos : «prin învierea lui Iisus Hristos din morţi, ne-a
născut din nou, spre nădejde vie» (I Petru 1, 3). Sfântul Grigorie de Nazianz vorbeşte de un
raport de reciprocitate între Dumnezeu şi om în actele lui Hristos : «Ieri m-am îngropat împreună
cu Tine, Hristoase ; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri
împreună cu Tine ; însuţi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, întru împărăţia Ta». Pe de altă
parte, învierea trupului din moarte este un har al înnoirii firii noastre. Sursa învierii este puterea
care iradiază din trupul înviat al lui Hristos. Hristos înviat a «înnoit» firea noastră, arătând
posibilitatea nestricăciunii în creaţie, chiar după cădere.
Învierea este anticipată sacramental în Taina botezului (Rom. 6, 3—6). În primele secole,
botezul catehumenilor se săvârşea în Sâmbăta mare, noaptea, între înmormântarea şi învierea
lui Hristos, anume pentru ca cel nou botezat să fie, prin afundarea întreită, «contemporan» cu
evenimentele comemorate (Mt. 28, 1).
Care este realitatea trupului înviat, ţinând seama de dualitatea naturii umane trup-suflet ? În
general, prin învăţătura despre învierea morţilor, creştinismul răsăritean a vrut să pună în valoare
ideea că moartea nu este o pierdere sau o aneantizare a persoanei şi personalităţii omului, ci o
trecere spre o existenţă unică cu Dumnezeu spre veşnicie. În acest sens, condiţia naturală a
trupului se păstrează, dar corupţia în sens de disoluţie a dispărut. Adică trupul rămâne ca
substanţă materială, dar funcţiile lui exercitate de simţuri sunt covârşite de facultăţile spiritului. De
asemenea, sufletul există ca substanţă diferită şi este nemuritor, dar el participă la slava lui
Dumnezeu împreună cu trupul. Mai bine-zis, trupul este absorbit de sufletul spiritualizat, iar
acesta este covârşit de energiile divine necreate. Este vorba de o «făptură nouă» (II Cor. 5, 17),
de un «trup duhovnicesc» înviat : «Aşa este şi învierea morţilor : se seamănă trupul întru
stricăciune, înviază întru nestricăciune ; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă se
seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere ; se seamănă trup firesc, înviază trup
duhovnicesc(gr. soma pnevmatikos)» (I Cor. 15, 42—44). Una din cele mai populare credinţe în
pietatea ortodoxă, învierea morţilor nu este bazată pe o idee vagă despre nemurire, ci pe
făgăduinţa şi aşteptarea celei de a doua veniri a Domnului. Învierea şi parousia nu se pot
disocia : «Acest Iisus, Care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi
văzut mergând la cer» (Fapte 1, 11).

Cuprins
 [ascunde] 

 1Citate
 2A se vedea și
 3Bibliografie
 4Surse
Citate
«Omorât ai fost, dar nu Te-ai despărţit, Cuvinte, de trupul pe care l-ai luat ; că de s-a şi
stricat Templul Tău în vremea patimii, şi aşa unul era ipostasul Dumnezeirii şi al trupului
Tău ; că în amândouă unul eşti, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu şi om.
Greşeala lui Adam a fost ucigătoare de om, iar nu ucigătoare de Dumnezeu. Că deşi a
pătimit firea trupului Tău celui de ţarină, Dumnezeirea a rămas fără patimă ; că
stricăciunea cea din Tine o ai prefăcut întru nestricăciune, şi dintru înviere ai arătat izvorul
vieţii celei nestricăcioase.
Împărăţit-a iadul peste neamul omenesc, dar n-a rămas în veci; că Tu, Puternice, fiind
pus în groapă, cu palma cea începătoare de viaţă ai rupt încuietorile morţii; şi ai
propovăduit celor ce dormeau acolo din veac, izbăvirea cea nemincinoasă, făcându-Te,
Mântuitorule, cel dintâi sculat din morţi». (Canonul Sâmbetei celei Mari, cânt. a 6-a,
irmos).

A se vedea și
 Învierea Domnului
 Viața veșnică

Bibliografie
 Gheorghe N. Bălana, Despre învierea trupurilor şi natura lor după înviere, în
«Studii Teologice», IX (1957), nr. 5—6, p. 368—385 ;
 Ilie Moldovan, Teologia învierii în opera Sfântului Maxim Mărturisitorul, în «Studii
Teologice», XX (1968), nr. 7—8, p. 512—527.

Surse
 Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă.