I.

ÎNVǍŢǍTURA ORTODOXǍ
DESPRE MOARTE ŞI ÎNVIERE

1. Originea şi înţelesul morţii

1.1. În Vechiul Testament

Din Sfânta Scriptură desprindem adevărul că persoana umană a fost creată şi

că se compune din trupul modelat de Dumnezeu din ţărână, în chip cu totul special
şi din suflarea de viaţă dată trupului tot de Dumnezeu pentru ca acesta să respire şi
să trăiască pentru îndeplinirea scopului în vederea căruia omul a fost adus la
existenţa: fericirea veşnică.1Datorită păcatului neascultării scopul sădit iniţial de
Dumnezeu în om s-a alterat. Întâlnim pentru prima data în referatul biblic noţiunea
de moarte în cartea Facerii 2, 17: “Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu
mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” Omul a fost
creat de Dumnezeu ca să fie nemuritor. Dar tot Dumnezeu, Care îmbrăcase pe om
cu graţia nemuriri, îndată ce cade în păcatul neascultării, mâncând din pomul
ştinţei binelui şi răului, pronunţă şi sentinţa : moartea, ca plată a păcatului.
Sfinţii Părinţi învaţă că în urma eşecului existenţial adus de păcat are loc o
schimbare ontologică de relaţii a omului cu Dumnezeu, cu cosmosul, cu sine si cu
oamenii.2 Astfel moartea este urmarea păcatului neascultării protopărinţilor noştrii

1
Pr. Conf. Dr. Alex I. Stan, Temeiuri doctrinaire ale rugăciunilor pentru cei răposaţi, în revista ”Studii Teologice”,
Anul XXXIX (1987), Nr. 4, p. 79.
2
Pr. Conf. Dr. Dumitru Megeşan, Creaţie şi transfigurare, Editura Universităţii din Oradea, 2005, p. 86.
Adam şi Eva : ”Pentru că plata păcatului este moartea”(Romani 6,23). Ea a fost
impusă ca o stavilă împotriva înmulţirii la nesfârsit a fărădelegii. De aceea, ea
poate fi considerată o uşurare, o eliberare de sub povara urmărilor lăsate în trup de
păcatul strămoşesc. ” Pentru mine, Hristos este viaţa, iar moartea este un câştig”
Filipeni 1,21. În acest sens, înţelegând moartea ca plată a păcatului, dar şi ca o
modalitate de a reveni la starea cea dintâi, se poate spune că, dacă după căderea în
păcat, omul nu ar fi devenit muritor, nu s-ar mai fi putut mântui.3
Referatul biblic care ne descrie constituţia dihotomică a omului, cuprinde
idei înalte cu privire la valoarea omului. Atât trupul cât şi sufletul devin un tot
inconfundabil. Nici trupul nu stă fără suflet şi nici sufletul fără trup în starea
paradisiacă, în starea ascultării desăvârşite de Dumnezeu. Dar în dată ce sufletul nu
se mai supune lui Dumnezeu, trupul îi urmează şi apoi, atât sufletul cât şi trupul ca
un tot, suferă împreună rigorile pedepsei dumnezeieşti. Păcatul aduce vrăjmăşie
între trup şi suflet, dar o vrăjmăşie care nu poate trece dincolo de moarte. Însăşi
moartea este un moment important din existenţă, ea fiind un prag, pe care fiecare
om îl trece, nu fără a avea să dea socoteală de faptele sale în faţa lui Dumnezeu.4
Sfânta Scriptură a Vechiului Testament descrie şi dezvăluie misterul morţii
ca parte din existenţa omului vizavi de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Viziunea
vieţii umane din textele Sfintei Scripturi, este o viziune globală. Omul nu trăieşte
izolat, el face parte dintr-un cadru social multi-personal în care vârstele îşi au
rostul lor; apoi familia, grupul de familii şi în fine, poporul, capătă o anumită
pondere în viaţa celui ce le aparţine, iar sfârşitul vieţii este aceea care impune celor
rămaşi în urmă anumite practici.5

3
Pr. Drd. Valeriu Drăguşin, Rugăciunile pentru cei adormiţi în lumina Sfintei Scripturi, în revista ”Ortodoxia”, Anul
XXXVIII, Nr. 4, p. 116-117.
4
Pr. Conf. Dr. Alex I. Stan, art. cit., p. 79-80.
5
Ibidem, p. 80.
 Din cartea Facerii 23,2-20, aflăm că Avraam a cumpărat un loc de îngropare
special pentru soţia sa, Sarra, refuzând orice ofertă gratuită pentru ca acel loc să fie
al lui şi al neamului său pentru totdeauna. Preţul plătit de Avraam pentru locul de
înmormântare simbolizează o eliberare a persoanei defuncte de obligaţiile naturale,
precum şi o întărire a libertăţii de după moarte. Avraam a cumpărat loc de
îngropare pentru tot neamul său, nu numai pentru Sarra, tocmai pentru ca nimeni
din neamul său să nu fie supus altor rânduieli funerare decât a celora primite ca
dispoziţie prin revelaţie.6
Moartea, survenită la o vârstă înaintată, când omul este ”sătul de zile” este
înţeleasă ca un sfârşit normal, şi chiar de dorit, în locul unei existenţe
împovărătoare. O astfel de moarte îi prevesteşte Dumnezeu patriarhului Avraam,
ca răsplată pentru statornicia sa în credinţă: ”Iar tu vei trece la părinţii tăi în pace...
şi vei fi îngropat la bătrâneţe fericite” (Facere 15,15). Avraam reprezintă tipul
evreului ideal, astfel încât sfârşitul său s-a impus ca o speranţă ce a încălzit
sufletele urmaşilor.7
Aflăm din Sfânta Scriptură că evreii îşi plangeau morţii. Astfel Iacob îl
jeleşte pe Iosif ca pe mort, ”zile multe”, rupându-şi hainele şi încingându-se cu sac
(Facere 37,35). Din indicaţia precisă de la Facere 50,3 aflăm că zilele de doliu,
”zilele îngropării”, erau în număr de patruzeci. Atât trebuie că a ţinut şi Iacob doliu
pentru Iosif, dar Iosif, când a murit tatăl său, a mai adăugat treizeci de zile de
doliu, ajungăndu-se la un doliu de saptezeci de zile, ţinut de egiptenii din
subordinea lui. La moartea lui Aaron, poporul l-a plâns pe acesta timp de treizeci
de zile(Numeri 20,29). Din textul de la Ieremia 16,5-7, desprindem încă o suită de
practici de doliu ebraice, care însoţeau durerea celor rămaşi în viaţă, pricinuită de
moartea celui apropiat : plânsul, zgârierea trupului, tunderea părului capului,
6
Ibidem, p.80.
7
Pr. Prof. Dumitru Abrudan, Un capitol din Teologia Biblică vechi-testamentară: moartea, nemurirea sufletului,
judecata şi viaţa viitoare, în “Revista Teologică”, Editura Mitropolia Ardealului, Sibiu, Anul IV (1994), Nr. 3, p. 3.
frângerea pâinii de jale pentru cei vii şi de mângâiere pentru cel mort şi
împărtăşirea din cupa mângâierii.8
Alcătuirea dihotomică a omului se desface la moarte în elementele
constituiente: trupul (basar) şi sufletul (nefes). Trupul devine ţărână: ”Degrabă mă
voi culca în ţărână; mă vei căuta, dar nu mă vei găsi” (Iov 7,21). ”Amândoi (omul
şi dobitocul) au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc.” (Eclesiast 3,19-
21). Despre soarta sufletului la Eclesiast 12,1-7 se afirmă cu claritate: ”Adu-ţi
aminte de Ziditorul tău... înainte ca... sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a
dat”. Potrivit concepţiei ebraice, individul, chiar dacă moare cu trupul, nu
încetează a exista cu sufletul. Existenţa sa de după moarte este doar umbra
existenţei celei vii. Sufletul se află într-o stare de letargie. Mortul este singur sau se
află într-o stare de însingurare totala.9
O problemă importantă în legătură cu moartea o reprezintă învierea morţilor.
Încă din epoca fariseilor (sec. II î.d.Hr), iudaismul îşi declară şi îşi exprimă în
liturghia sa credinţa în învierea morţilor.10Afirmaţia cea mai clară în această
privinţă se face la Isaia 26,19 :”Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia”.
Învierea se va produce prin puterea lui Dumnezeu, ”unii vor învia spre viaţa
veşnică, iar alţii spre ocară şi ruşine veşnică.”(Daniel 12,2)11

1.2. În Noul Testament

Cea mai grea urmare a păcatului strămoşesc asupra omului a fost desigur
moartea, atât cea trupească, cât şi cea sufletească în mod deosebit. Diferenţa dintre
teologia eshatologică neotestamentră faţă de cea vechitestamentară este aceea că

8
Pr. Conf. Dr. Alex I. Stan, art.cit, p. 80.
9
Pr. Prof. Dumitru Abrudan, art.cit, p. 4.
10
Philippe Gaudin, Marile Religii, tradusă de Sanda Aronescu, Editura Orizonturi, Bucureşti, 1995, p. 107.
11
Pr. Prof. Dumitru Abrudan, art.cit, p. 7.
prin venirea Fiului lui Dumnezeu, Acesta a rupt zapisul morţii şi ne-a eliberat din
robia morţii, deschizând porţile raiului pentru toţi oamenii. Astfel moartea în
învăţătura creştină este trecerea într-o existenţă superioară în care sufletul
credinciosului îşi găseşte liniştea şi fericirea eternă în nemijlocita apropiere de
Hristos, pe care L-a adorat şi L-a urmat în viaţă; mormântul devine patul de odihnă
pe care ţărâna noastră aşteaptă încrezătoare la adăpostul crucii lui Hristos învierea
pentru viaţa veşnică. În acest sens creştinismul micşoreaza atât groaza pe care o
inspiră moartea în celelalte religii, cât si distanţa dintre voinţă şi moarte, dintre
lumea celor vii şi a celor morţi.12
Potrivit învăţăturii creştine, moartea corespunde desfacerii fiinţei umane în
două părţi constitutive :
a) trupul – locaş trecător sau ”vasul de lut” – în care sălăşluieşte sufletul, se
descomune în elementele din care din care a fost alcătuit (Facere 3,19);
b) sufletul, care este nemuritor – partea cea mai de preţ a omului – se
desprinde de acest suport fizic (material) pentru a se întoarce la
Dumnezeu, Cel care l-a creat (Eclesiast 12,7) spre a-şi primi răsplata
pentru faptele săvârşite în timpul vieţii de pe pământ (Luca 13,27 ; 16,
22);
Pentru suflet moartea trupului reprezintă momentul în care el trece la altă
viaţă, la o viaţă netrupească, spirituală, în care va vieţui în chip conştient până la
Judecata din urmă, când, după ce trupul va învia, se va uni din nou cu acela
transfigurat şi va primi răsplata veşnică, prin care intră în veşnicie. ”Pentru că ştim
că, dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va strica, avem zidire de la
Dumnezeu, casă nefacută de mână, veşnică în ceruri”(II Corinteni 5,1).13

12
Pr. Prof. Ene Branişte, art. cit., p. 238.
13
Pr. Drd. Valeriu Drăguşin, art. cit, p.116.
 Până la Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, nemuriurea era o
speranţă vagă; de atunci ea şi-a primit certitudinea deplină:”Pentru aceasta a înviat
Hristos, ca să stăpânească şi peste cei morţi şi peste cei vii” (Efeseni 4,25).14
Moartea a fost impusă ca o stavilă împotriva înmulţirii la nesfârşit a
fărădelegii. De aceea, ea poate fi considerată ca o eliberare de sub povara urmărilor
lăsate în trup de păcatul strămoşesc. Sfântul Ioan Evanghelistul spune: ”Ferice de
cei ce mor în Domnul, pentru că se vor odihni de lucrurile lor şi faptele îi vor
urma” (Apocalipsă 14,13). În acest sens, înţelegând moartea ca plată a păcatului,
dar şi o modalitate de a reveni la starea primordială. Cu alte cuvinte, se poate
spune că dacă după căderea în păcat, omul nu ar fi devenit muritor, nu s-ar mai fi
putut mântui.15
Prin moarte se înţelege deobicei moartea trupească, prin ieşirea sufletului din
trup, dar există şi o ”moarte sufletească”, trăirea în păcat sau ”căderea din
har”(Galateni 5,4), care este depărtarea de Dumnezeu.16
În Noul Testament ideea de moarte ne este prezentată mai nuaţat deoarece
aici se vorbeste de moarte în mai multe feluri, cum ar fi :
a) Moartea trupească (fizică) – este despărţirea sufletului de trup (Luca
2,26 ; 16,22 ; Ioan 11,4 si 13)
b) Moartea violentă, precum şi cea socotită ca o consecinţă a unui păcat
grav (Matei 15,4 ; Marcu 7,10)
c) Moartea martirică (Matein5,10 ; 10,21 ; Marcu 13,2 ; Fapte 7,59 ;
Apocalipsă 6,10 ; 20,4)
d) Moartea sufletescă, ca urmare a trăirii în păcat, fără Dumnezeu (Efeseni
2,11 ; Coloseni 1,21 ; Luca 15,24 ; Timotei 5,6 ; Apocalipsă 3,1)

14
Pr. Gheorghe Radu, art. cit., p. 124.
15
Pr. Drd. Valeriu Drăguşin, art. cit., p. 116, 117.
16
Pr. Ioan Mircea, art. cit., p. 466.
 e) Moartea sacramentală, prin Botez (Romani 6,3 ; Galateni 5,4), aceea care
deschide calea spre mântuire.(Prin botez creştinii mor păcatului, se curăţă
de păcatul strămoşesc şi de cele personale şi se îmbracă în haina
luminoasă a lui Hristos)
f) Moartea veşnică sau moartea ultimă, care este cea mai de temut, fiind cea
mai cumplită şi care constă în condamnarea la suferinţă veşnică
(Apocalipsă 20,14). Acest fel de moarte nu-i atinge pe cei ce trăiesc în
conformitate cu legile lui Dumnezeu, adic1 pe cei credincioşi – aşa cum
ne asigură Domnul nostru Iisus Hristos – cel ce crede (in El), viu va fi
(Ioan 11,25), iar Sfântul Apostol Pavel recizează că nu toţi vom muri, dar
toţi ne vom schimba (I Corinteni 15,51).17
Tot în Noul Testament se vorbeşte şi de ”moartea cea veşnică” sau de ”cea
de-a doua moarte”, adică osânda veşnică în chinurile iadului, după judecata cea de
apoi, a celor nelegiuiţi, trimişi în ”focul cel veşnic pregătit diavolului şi îngerilor
lui” (Matei 25, 41-46 ; Apocalipsă 20, 10-14). De fapt se poate vorbi de o singură
moarte, care lucrează pe cele două componente ale fiinţei umane şi pe cele două
planuri sau veacuri. Ultima e numită ”a doua moarte” pentru veşnicia ei.18
Moartea este o poartă, Iisus Hristos Cel înviat ne lasă să trecem prin moarte
la viaţă. Noi suntem botezaţi în moartea Lui, ca să participăm la viaţa Lui. Fară
moarte viaţa ar fi ireală, ar fi un vis fară deşteptare. Din acest punct de vedere,
creştinismul consideră moartea ca un eveniment necesar şi universal.19
În sens creştin, moartea este un ”somn”, o ”trecere de la moarte la viaţă”
(Ioan 5, 24) şi ”odihnă”, Hristos fiind ”odihna sufletelor” (Matei 11,29). Moartea
este asemanată cu un somn din care avem o redeşteptare în clipa Judecaţii

17
Pr. Drd. Valeriu Drăguşin, art. cit, p. 117.
18
Pr. Ioan Mircea, art. cit, p. 466.
19
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 145.
Domnului, odată cu învierea trupurilor, aşa cum a zis Mântuitorul despre Lazăr, că
”a adormit, dar Mă duc să-l trezesc” (Ioan 11,11). Dar şi trăirea în păcat este
considerată ”somn” şi ”moarte”: ”Că e ceasul să vă treziţi din somn” (Luca 13,11)
sau ”Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor” (Matei 8,22).20
După despărţirea de trupuri, sufletele trec în lumea cealaltă, în lumea
duhurilor fără de trupuri, în lumea celor mai dinainte adormiţi: ”Şi a murit săracul
Lazăr şi a fost dus de îngeri în sânurile lui Avraam şi a murit apoi şi bogatul şi a
fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de
departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui” (Luca 16,22-23). Acest exemplu ne
arată că după moarte sufletul fiecăruia aşteaptă o răsplată dreaptă, după faptele lui
săvârşite pe pământ. Această parabolă a săracului Lazăr constituie punctul de
sprijin al credinţei în existenţa raiului şi iadului, în care sufletele merg îndată după
judecata particulară. Ea vine să confirme faţă de Vechiul Testament vestea cea
bună că odată cu întruparea şi apoi învierea lui Hristos s-au deschis porţile raiului,
până atunci închise.
Punând în faţa noastră această perspectivă a continuării existenţei sufletelor
după moarte într-una din cele două ipostaze, Mântuitorul ne atrage atenţia asupra
modului în care ptem câştiga accesul la viaţa cea fericită şi neîmbătrânitoare a
celor drepţi. Hristos este Cel ce ”dă viaţă veşnică” (Ioan 10,28), căci El ”are
cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6,68). El dă viaţă veşnică tuturor celor ce cred în El
şi ascultă cuvintele Lui (Ioan 3,16 ; 5,24 ; 6,40).21
În termeni teologici, căştigarea vieţii veşnice înseamnă căştigarea mântuirii,
care se poate dobândi prin urmarea poruncilor poruncilor Mântuitorului şi
rămânerea în comuniune neîntreruptă cu El. Prin ascultarea de Biserică,
împărtăşirea cu Sfintele Taine dătătoare de har, prin credinţă, nădejde şi dragoste,

20
Pr. Ioan Mircea, art. cit., p. 467.
21
Pr. Drd. Valeriu Drăguşin, art. cit., p.120.
prin fapte bune stăm mereu în comuniune cu Dumnezeu. Căci ”dacă Hristos este
în noi, trupul e mort pentru păcat, iar duhul viaţa pentru dreptate”(Romani 8,10),
adică pentru ”Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 5,33).22

1.3. În religiile necreştine

La începutul acestui subcapitol voi porni în a trata despre originea şi sensul

morţii în preistorie, unde vom putea observa o impregnantă credinţă în nemurire.
Viaţa omului din preistorie, ca de altfel şi în societăţile tribale contemporane,
reţine în centrul atenţiei anumite evenimente cruciale ; naşterea sau perpetuarea
speţei, supravieţuirea şi în final, moartea. De aceea se poate afirma că practicile
religioase ale omului preistoric se concentrau cu precădere asupra acestor
momente.23
Cele mai vechi mărturi privind preocuparea omului în legătură cu
supravieţuirea după moarte sunt osemintele – cranii şi mandibule inferioare –
descoperite în China, la Ciu Ku-tien, datate la aproximativ 400 000 de ani
vechime. De morminte putem vorbi cu certitudine de acum 70 000 de ani.24 O
importantă dovadă a credinţei într-o supravieţuire postmortem o constituie
utilizarea ocrului roşu, substitut ritual al sângelui, deci ”simbol” al vieţii, obicei
universal răspândit pe toate continentele.25
În paleoliticul superior, practica înhumării se generalizează. Alături de
corpurile stropite cu ocru roşu s-au păstrat obiecte personale şi de podoabă, a căror

22
Ibidem, p.120.
23
Pr. Conf. Alex Stan, Prof. Dr. Remus Rus, Istoria Religiilor pentru Învăţământul Preuniversitar, Editura
Institutului biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991, p. 15.
24
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p. 15.
25
Ibidem, p. 19-20.
prezenţă presupune nu numai credinţa într-o supravieţuire personală, ci şi
certitudinea că defunctul îşi continuă activitatea specifică într-o altă lume. De
asemenea, craniile şi osemintele de animale descoperite lângă morminte reprezintă
resturi de prânzuri rituale, adică nu tocmai ofrande.26
În neolitic cultul morţilor ia o mare dezvoltare. Apar monumentele funerare
de proporţii mari, numite monumente funerare de proporţii mari, numite
monumente megalitice. În unele regiuni din Europa cadavrele erau incinerate,
obicei care nu infirmă credinţa în nemurirea sufletului, ci dimpotrivă, dovedeşte un
progres în posibilităţile de abstractizare ale omului, care îşi prezenta sufletul ca
independent de trup. Că oamneii din neolitic şi chiar cei din paleolitic au crezut
într-adevăr într-o nemurire concepută mai întâi în mod corporal, apoi spiritual, o
dovedeşte şi obiceiul aproape general (întâlnit apoi şi la populaţiile înapoiate de
astăzi), de a pune în morminte hrană şi alte obiecte socotite ca necesare mortului.27
La populaţiile primitive observăm o dezvoltare a cultului morţilor. Astfel
întâlnim la aceste populaţii un cult al strămoşilor. Solidaritatea unui trib sau clan
este promovată prin cinstirea eroilor din trecut şi chiar a membrilor decedaţi din
familie. Se consideră că cei decedaţi sunt interesaţi de perpetuarea speţei lor şi de
aceea li se aduc ofrande, pentru a promova fecunditatea. Alături de cel decedat se
înmormântează obiecte care i-au aparţinut şi alte ofrande. Mai există credinţa că
cei morţi trăiesc, iar spiritele lor se pot întoarce să se răzbune pe cei vii. În general,
aceste spirite pot fi un izvor de tărie, dar şi motiv de nelinişte.28
Referitor la viaţa de după moarte, miturile vechilor mexicani relatează
despre existanţa unor locuri ale morţilor. Primul este lumea subpământească, unde
domnesc zeii întunericului, un tărâm fără întoarcere, unde sufletul era supus la

26
Ibidem, p. 20.
27
Diac. Prof. Emilian Vasilescu, Riturile de înmormântare în diferite religii, în revista ”Mitropolia Moldovei şi
Sucevei, Anul XXXVIII (1961), Nr.1-2, p. 49.
28
Pr. Conf. Alex Stan, Prof. Dr. Remus Rus, op. cit, p. 27.
chinuri şi la tot felul de primejdii. Al doilea lăcaş era un fel de paradis, plasat pe
văile munţilor, unde veneau sufletele celor înecaţi, trăzniţi de fulger şi al celor care
au murit de anumite boli. Al treilea lăcaş, numit ”casa soarelui din cer”, era un loc
vizibil pe firmament. Aici veneau cei ucişi în bătălii şi cei jertfiţi zeilor. Al
patrulea loc al morţii, ”tărâmul grădina”, era locul unde ajungeau copiii mici.29
La vechii peruvieni, credinţa în viaţa viitoare a dus la păstrarea cadavrelor
nobililor sub formă de mumii, care erau considerate sacre şi cărora li se aduceau
anual ofrande de mâncare şi băutură.30
Moartea şi lumea de dincolo i-au preocupat pe egipteni mai mult decât pe
alte popoare din Orientul Apropiat. Pentru faraon, moartea constituia punctul de
plecare al călătoriei sale celeste şi al ”imortalizării” sale.31 La egipteni moartea nu
a fost dintotdeauna. Epoca de început a civilizaţiei egiptene este numită Tep zepi,
”Prima oară”, care a durat de la apariţia zeului creator deasupra Apelor Primordiale
până la întronarea lui Horus. Nici moartea, nici boala nu existau în timpul vârstei
miraculoase desemnate ca ”Vremea lui Ra” sau a lui Osiris si Horus. La un anumit
moment, ca urmare a intervenţiei răului, a apărut dezordinea, punând capăt Vârstei
de Aur.32 Concepţia vechilor egipteni privind viaţa de după moarte cuprinde în
primul rând o judecată în faţa unui grup de judecători condus de Osiris, zeul
morţilor. În funcţie de faptele săvârşite, mortul mergea în Amenti – tărâmul
fericirii, unde trăiau toţi strămoşii – sau era supus la pedepse şi la chinuri. Una
dintre pedepse era reîntruparea pe pământ, pentru a duce o viaţă nefericită.33 În
măsura în care se pot reconstitui, cele mai vechi credinţe privitoare la existenţa
post-mortem se aseamănă cu două tradiţii amplu atestate în lume : lăcaşul morţilor
era fie subteran, fie celest, mai exact stelar. După moarte, sufletele se uneau cu
29
Ibidem, p. 46, 47.
30
Diac. Prof. Emilian Vasilescu, art. cit., p. 54.
31
Mircea Eliade, op. cit., p. 69.
32
Ibidem, p. 65.
33
Pr. Conf. Dr. Alex Stan, Prof. Dr. Remus Rus, op. cit., p. 75-76.
stelele şi le împărtăşeau eternitatea. Cerul era imaginat ca o Zeiţă-Mamă, iar
moartea echivalată cu o nouă naştere, altfel zis, cu o renaştere în lumea siderală.
Maternitatea cerului implica ideea că mortul trebuia să fie născut a doua oară :
după renaşterea sa celestă, el era alăptat de către Zeiţa-Mamă. Localizarea
subterană a lumii de dincolo fusese o credinţă predominantă în culturile neolitice.34
La greci, literatura greacă veche dă mărturie despre credinţa în viaţa viioare.
Sufletele morţilor obişnuiţi mergeau în infern, în împărăţia lui Hades, coborând pe
o scară. Locuinţa veşnică a morţilor era un ţinut al umbrelor, un loc de suferinţă şi
de uitare a celor vii. Exista însă şi un loc aparte pe lumea cealaltă, pentru cei
fericiţi: mai întâi o insulă, unde toate erau de-a gata, iar după aceea ”Câmpiile
Elisee” sau ”grădina” lui Hades, unde fetele dansează, iar tinerii cântă şi joacă.35
La romani, sufletele celor decedaţi duceau o viaţă asemănătoare celei de aici,
într-o lume situată sub pământ. Împărăţia morţilor corespundea cu lumea de aici
printr-o groapă făcută în apropierea oraşului şi acoperită cu o piatră. Sufletele celor
decedaţi erau temute, de aceea li se aduceau sacrificii, uneori chiar soţia şi sclavii
care îi aparţinuseră. Pentru a linişti sufletele morţilor, romanii celebau aşa numitele
Lemuria în zilele de 9, 11 şi 13 mai. Lemuros erau sufletele morţilor deveniţi
strigoi şi care veneau printre cei vii să facă rău. Se practica atât înhumarea, cât şi
incinerarea.36
Morţii geto-dacilor se bucurau de o cinstire deosebită datorită credinţei în
existenţa vieţii după moarte. Dacii considerau că sufletele trec într-o nouă viaţă,
unde se întâlnesc cu zeul suprem Zamolxis şi unde îi aşteaptă nemurirea. O bună
parte a tradiţiilor funerare geto-dace s-au păstrat în folclorul românesc, deşi
modificate cu vremea prin creativitatea populară. Astfel, se socoteşte că o variantă
vrânceană a ”Mioriţei” ne-a adus până în zilele noastre un fragment din credinţele
34
Mircea Eliade, op. cit., p. 69.
35
Pr. Conf. Dr. Alex Stan, Prof. Dr. Remus Rus, op. cit., p. 118.
36
Diac. Prof. Emilian Vasilescu, Istoria Religiilor, ediţia a II-a, Bucureşti, 1992, p. 303.
geto-dacilor şi anume că tinerii răpiţi de moarte deveneau consorţii Lunii sau ai
Surori Soarelui.37
La indieni, în perioada mai nouă, hindusă, exista credinţa că viaţa de dincolo
de mormânt, ca şi cea de aici, este dominată de legea faptelor – karma – şi
transmigătoare – samsara. Potrivit legii karmei, sufletele trebuie să trecă dintr-un
corp în altul, dintr-o formă de viaţă în alta, fără a se putea elibera de această
veşnică rătăcire. Eliberarea (samsara) este totuşi posibilă şi ea se extinde de-a
lungul unor eoni şi în general se realizează treptat, în cadrul unor etape. Raiul şi
iadul sunt realităţi vremelnice, ele implică răsplata sau pedeapsa unor fapte. Atunci
când perioada de răsplată sau de pedeapsă este epuizată, sufletul îşi reia cursul
transmigrărilor. Rezultatul eliberării este reîntoarcerea sufletului la starea de
nediferenţiere în Brahman, în principiul absolute existenţial al cosmosului.38
În şintoism, viaţa de pe pământ s-a preţuit ca un bun venit de la zei, un timp
petrecut împreună cu zeii şi cu miriadele de spirite din natură. Moartea este prin
urmare, o întrerupere a acestei comuniuni. După venirea budismului în Japonia,
înhumarea a fost înlocuită cu incinerarea ca mijloc de a scapa definitiv de
rămăşiţele pământeşti ale morţilor. Dar dacă trupul trebuia să dispară definitiv în
acest fel, sufletele răposaţilor au avut şi au un colţişor deosebit în casa japonezului.
Plecate undeva departe, acestea se întorc anual, în noaptea de 13 iulie, după
budiştii japonezi. Întrucât şintoiştii împărtăşesc aceleaşi sentimente delicate pe
care le nutresc toţi oamenii în faţa morţii, ei îşi manifestă deplin regretul după cei
trecuţi din viaţă.39
O concepţie interesantă despre nemurire o întâlnim în taoismul din China.
Aici nemurirea nu este concepută ca o eliberare a sufletului de trup, ci ea constă
din conservarea armonizarea şi transformarea energiilor proprii entităţii trup-
37
Pr. Conf. Dr. Alex Stan, Prof. Dr. Alex Stan, Prof. Dr. Remus Rus, op. cit., p. 147.
38
Ibidem, p. 230.
39
Ibidem, p. 284.
intelect. Pentru a realiza nemurirea este nevoie de anumite practici igienice şi
alimentare, însoţite de tehnici respiratorii, erotice, alchimice şi morale.40
În credinţa islamică, Dumnezeu este un Stăpân drept, El stabilind o zi de
judecată, când se va dezvălui cine a fost sau nu ascultător sau nu de Dumnezeu,
supunerea faţă de Allah find porunca supremă pentru credincioşi. Atunci sufletele
vor fi puse să păşească pe o punte îngustă : cei răi vor cădea în prăpastia iadului,
iar cei buni vor intra în paradis. Credinţa musulmanilor în răsplăţile vieţii viitoare
este atât de mare încât ei şi-au dat cu uşurinţă viaţa pentru triumful religiei
islamice. Ei socoteau că oricine moare pentru Allah este primit direct în rai.41
Astfel, cercetând atent concepţia despre moarte în religiile necreştine, putem
obeserva cu uşurinţă superioritea ideilor legate de moarte şi despre continuarea
vieţii dincolo de moarte.

40
Ibidem, p. 273, 274.
41
Ibidem, p. 298.
 2. Păcatul strămoşesc – cauza principală a morţii

Omul ridicat prin natura şi demnitatea sa deasupra tuturor făpturilor

pământeşti a primit o menire sau o destinaţie potrivită cu locul pe care îl ocupă.
Această menire poate fi înfaţişată sub un întreit aspect, după cum omul e privit în
raport cu Dumnezeu, cu sine însuşi şi cu naura externă.42 În starea primordială
chipul lui Dumnezeu în om era perfect. El se afla într-o stare de perfecţiune
relativă în ceea ce priveşte puterea de cunoaştere, raţiunea lui era luminată şi clară,
voinţa curată şi dreaptă, întru totul supusă raţiunii şi prin aceasta lui Dumnezeu.43
În starea sa înainte de păcat el trebuia să se stabilizeze în bine şi să-şi armonizeze
fiinţa asemenea puterilor îngereşti. Omul trebuia să facă o mişcare, să nu cadă din
văpaia mişcării sale spre Logosul divin. Orice cădere din această mişcare produce
o ruptură interioară, o ieşire din armonie, ceea ce înseamnă boală, dezechilibru şi
până la sfârşit moartea (Romani 5,12).44
Omul a fost creat bun, după chipul lui Dumnezeu şi cu menirea de a deveni
şi ”după asemănarea” lui Dumnezeu, putându-se desăvârşi prin dezvoltare şi
întărire în virtute şi prin liberă conlucrare cu harul divin. În vederea ajungerii la
desăvârşire, Dumnezeu a înzestrat pe om cu toate puterile spirituale şi fizice
necesare atingerii desăvârşirii. Pentru aceasta mai trebuia însă un examen moral,
încercarea prin care, în mod conştient şi liber, să recunoască şi să manifeste
supunerea şi recunoştinţa faţă de Creatorul său atotbun şi să-şi câştige, totodată, şi
vrednicia personală, cuprinsă în desăvârşire, pe de-o parte, iar pe alta, pentru a fi
ferit, întărit fiind, de mândria în care căzuse diavolul.45

42
Marius Telea, Antropologia Sfinţilor Părinţi Capadocieni, Editura Emia, Cluj Napoca, p. 197.
43
Ibidem, p. 198.
44
Pr. Conf. Dr. Dumitru Megheşan, op. cit., p. 85.
45
Teologie dogmatică, Manual pentru seminariile teologice, p. 145.
 O singură poruncă îi fusese dată şi ca în oricare decretare de lege, o dată cu
promulgarea ei s-a fixat şi consecinţa încălcării ei, care prevedea moartea. În
conflictul dintre Bine şi Rău care se ivise între Puterile cereşti şi în care era acum
antrenat şi omul, moartea, ca o consecinţă a neascultării, nu a însemnat o
penalizare, ci prevenirea unui rău ce urma să decurgă prin călacrea poruncii date.46
Importanţa poruncii date primilor oameni consta în aceea că, unică fiind,
cuprindea în sine întreaga lege morală, comunicată lor de Dumnezeu. În felul
comportării omului faţă de legea morală, se arăta hotărârea conştientă şi liberă a lui
faţă de Părintele Creator, sau contrar, prin desprinderea de acesta şi încercarea de
înălţare prin puteri proprii.47Prin nesocotirea poruncii, omul trecea de la o stare
generală privilegiată la o stare spirituală decazută şi la o stare naturală viciată.
Adam şi Eva erau deci preveniţi. Prin comportarea lor faţă de cuvântul lui
Dumnezeu, ei îşi hotărau nu numai propria soartă, ci şi pe cea a întregii umanităţi,
ba chiar a întregii lumi cosmice, întrucât porunca includea şi materia, prin pomul
care se vătăma şi el ca urmare a păcatului, virusul morţii.48
Sfântul Vasile cel Mare spune că înainte de cădere, starea primilor oameni a
fost minunată şi binecuvântată, iar după aceea a devenit mizerabilă şi ruşinoasă.
Căderea a fost aşa de gravă şi de severă, încât Dumnezeu când a întrebat : ”Adame,
Adame unde eşti ?” nu a vrut să ştie ,de fapt, unde este Adam, căci din cauza
atotştiinţei Sale ştia, ci intenţia Lui a fost să-l facă pe Adam să realizeze cât de
gravă a fost căderea lui. Adam şi Eva au căzut din ceruri pe pământ, adică se poate
spune că din măreţia stării originare au căzut în josnicia stării pământeşti materiale,

46
Mihai Urzică, Biserica şi viermii cei neadormiţi sau cum lucrează în lume taina fărădelegii, Editura Anastasia,
Bucureşti, 1998, p. 22.
47
Teologie dogmatică, p. 145.
48
Mihai Urzică, op. cit., p. 22.
respingând chipul ceresc divin ce l-au primit şi luând asupra lor pe cel
pământesc.49
După săvârşirea păcatului, a apărut conştiinţa vinovăţiei, cunoscând că ”erau
goi”, dar fără mărturisirea vinei, ci doar a ruşinii, prin ”sunt gol şi m-am ascuns.”
Arătându-i-se de Dumnezeu vinovăţia, Adam o atribuie femeii şi prin ea chiar lui
Dumnezeu :”Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi
eu am mâncat”(Facere 3,12). Întrebată la rândul ei, femeia dă vina pe şarpe, iar
şarpele (diavolul) nu mai este întrebat, căderea lui fiind de mai înainte totală şi
definitivă. Omul însă, nedând semn de căinţă şi de dorinţa de a se întoarce,
rămâne, deşi nu definitiv, pe calea păcatului, cu toate consecinţele acestuia.50
Neascultarea lui Adam şi Eva de porunca lui Dumnezeu, se numeşte păcat
originar sau strămoşesc, pentru că este cel dintâi păcat săvârşit înlumea
pămăntească, de către strămoşii noştrii. Din pricina acestui păcat originar, s-au
abătut asupra primilor oameni, ca pedeapsă, o mulţime de suferinţe.51 În ”Despre
rugăciunea Domnească”, Sfântul Grigorie de Nyssa face un fel de rezumat al
consecinţelor păcatului protopărinţilor. Prima pedeapsă căreia a fost supus omul
din partea lui Dumnezeu a fost că s-a despărţit pe sine de Făcătorul său şi s-a
rostogolit spre vrăşmaşul său, fugind şi depărtându-se de Său cel după fire. A
doua, că a schimbat libertatea stăpânirii de sine, cu libertatea păcatului şi a ales în
locul împreunei-vieţuiri cu Dumnezeu, chinul tiranizării de către puterea
stricătoare. Apoi, dispariţia chipului, stricarea peceţii dumnezeieşti, întipărită în
noi de la prima zidire, pierderea drahmei, plecarea de la masa părintească,

49
Marius Telea, op. cit., p.275.
50
Teologie dogmatică, p. 146.
51
Pr. Prof Athanase Negoiţă, Teologia biblică a Vechiului Testament, Editura Sofia, Bucureşti, 2004, p. 152-153.
amestecarea în viaţa puturoasă a porcilor, cheltuirea bogăţiei de mare preţ şi toate
păcatele asemănătoare câte se pot cunoaşte din cuvintele Scripturii.52
Urmările păcatului strămoşesc cuprind stricarea armoniei omului cu
Dumnezeu, cu sine însuşi şi cu natura înconjurătoare; ele se arată numai după
păcat, răsfrângându-se asupra omului întreg. Cu privire la suflet, păcatul are ca
urmare pierderea nevinovăţiei (dreptăţii) şi sfinţeniei originare, componente ale
comuniunii cu Dumnezeu,”Căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea ?”(I
Corinteni 6,14). Se pierde astfel harul divin, principiul adevăratei vieţi umane şi se
intră în moartea sufletească, care înseamnă rupere de izvorul vieţii duhovniceşti şi
neputinţa de a face fapte vrednice de mântuire, precum zice psalmistul: ”Că iată
cei ce se depărtează de bine (Dumnezeu), pier” (Psalmul 72,27), iar Sfântul
Apostol Pavel spune :”Plata păcatului este moartea”(Romani 6,23). O altă urmare
este stricăciunea interioară, spirituală, care surprinde întunecarea raţiunii,
pervertiea inimii şi slăbirea voinţei, care toate nu se mai orientează spre adevăr şi
bine, adică spre Dumnezeu, ci înclină mai mult spre rău, ceea ce înseamnă
alterarea chipului lui Dumnezeu în om. Prin această alterare, s-a pierdut şi armonia
originară dintre trup şi suflet, apărând potrivnicie între ele şi lupte în care adeseori
înving patimile inferioare.53
Calitatea de chip a lui Dumnezeu face din om o persoană. Prin păcat, omul
nu pierde chipul ca dat ontologic al fiinţei sale, ci posibilitatea de a face
funcţionale darurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu şi de a recepta frumuseţea
Prototipului. Chipul rămâne întreg dar oarecum ineficace din cauza distrugerii
capacităţii de asemănare cu Dumnezeu. Înainte de păcat, chipul lui Dumnezeu

52
Sfântul Grigore de Nyssa. Despre Rugăciunea Domnească, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. XXIX, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, p. 446.
53
Teologie dogmatică, p. 149.
strălucea în toată natura umană, iar după cădere chipul nu se mai află decât în
părţile cele mai bune ale fiinţei noastre.54
Alterarea chipului lui Dumnezeu în om nu înseamnă însă distrugerea sau
desfiinţarea lui, căci nici una din funcţiile sufleteşti umane nu a fost nimicită prin
păcat. Tendinţa şi capacitatea omului de a cunoaşte adevărul şi de a voi binele au
rămas în om şi după cădere, dar evident slăbite. Omul căzut poate cunoaşte
adevărul religios şi moral şi poate îndeplini norme morale. Aceastase poate vedea
din faptul că omului căzut i s-au făcut descoperiri de către Dumnezeu şi i s-au
arătat urmările împlinirii şi ale nesocotirii acestor descoperiri, el putându-se decide
asupra căii de urmat. Aşadar, nici funcţia de cunoaştere a raţiunii, nici libertatea
voinţei n-au fost defiinţate, ci numai slăbite. Şi omul căzut poate face binele
învingând ispita: ”Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină ? (Facere 4,7); omul
căzut poate respinge moartea, alegând viaţa :”Eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi
binele, moartea şi răul...biecuvântarea şi blestemul...Alege deci viaţa”(Deuteronom
30,15,19).55
Existenţa inteligenţei la om este presupusă şi după căderea în păcat, ca şi
prezenţa libertăţii, peste tot în întreg Vechiul Testament. În Geneză 4,6 citim că
Dumnezeu zice către Cain că păcatele năvălesc spre el, dar el trebuie să le
stăpânească. Apoi este clar că fiinţa libertăţii esteexprimată net, căci într-o libertate
a voinţei poate să aibă loc o biruire a păcatului aţâţător. Cele mai expresive
cuvinte, în care este exprimată prezenţa libertăţii şi după căderea în păcat le găsim
în Ben-Sirach :”Dumnezeu a făcut om, la început, şi l-a lăsat în mâna sfatului din
el însuşi”(Ben Sirach 15,14)56
Toate îndemnurile lui Dumnezeu către om, ca să facă binele şi să evite răul,
toate poruncile şi opreliştile, toate promisiunile şi toate ameninţările care se află la
54
Marius Telea, op. cit., p. 309.
55
Teologie dogmatică, p.149.
56
Pr. Prof. Athanase Negoiţă, op. cit., p. 153
tot pasul în cărţile Vechiului Testament, toate dovedesc că omului i-a rămas
libertatea şi după căderea în păcat. Inteligenţa şi libertatea după cădere au suferit o
paralizare, o slăbire, atât în direcţia către Dumnezeu, cât şi în raport cu trupul,
intervenind o dezordine. Din cauza acestei slăbiri, ca urmare a păcatului
strămoşesc, omul este numit în Vechiul Testament basar ”carne”(Psalmii 56,5;
63,3 ; 145,21), dar mai ales enos ”slabul, neputinciosul”, căci verbul anas
înseamnă a fi slab. În Iov 7,17 citim: ”Ce este omul ca să-ţi pese atât de mult de el
şi sa ţii seama de el ?”. Prin expresia ma enoş –”ce este omul ?”, Iov vrea să spună
că omul este prea o nimica, pentru ca Dumnezeu să fie aşa de supărat pe el. Cu
privire la aceste imperfecţiuni şi slăbiciuni ale omului, după căderea în păcat,
adesea, scriitorii Vechiului Testament se plâng cu cuvinte de acest fel: ”Căci El
cunoaşte zidirea noastră, adusu-şi-a aminte că ţărână suntem. Omul ? zilele lui ca
iarba ; el înfloreşte ca floarea câmpului. Când suflă vântul, ea trece şi nu se mai
cunoaşte locul în care a fost...”(Psalmul 103,14-15).57
Pentru a exprima noua situaţie a omului, Sfântul Grigore de Nyssa utilizează
vechea alegorie a ”tunicilor de piele” cu care Moise spune că Dumnezeu a
îmbrăcat pe primii oameni. Pentru Sfântul Grigore tunicile de piele nu sunt trupul,
aşa cum socotea Origen, ci ceea ce aduce în om proprietăţile naturii neraţionale,
astefel spus ceea ce aduce noua situaţie existenţială a omului. Pe de-o parte sunt
gândurile trupeşti, pe de altă parte forma naturii neraţionale, formă care va
dispărea in viaţa viitoare.58 Îmbrăcând pe oameni cu aceste tunici de piele,
Dumnezeu, după Sfântul Grigore de Nyssa, viza două lucruri :
a. perpetuarea persoanei omeneşti după ce oamneii au pierdut modul
îngeresc de înmulţire, şi

57
Ibidem, p. 154
58
Marius Telea, op. cit., p. 309.
 b. educarea oamenilor întrucât patimile au pătruns în noi prin naştere
după modul animalic, însă ele nu au fost fixate cu un scop rău. Din
contră, funcţiile sufletului devin organe ale virtuţii sau ale păcatului,
printr-o anumită alegere a liberei alegeri.59
Cu privire la trup, păcatul a adus slăbiciuni şi neputinţe, lipsuri şi suferinţe,
inclusiv moartea fizică(Facere 3,19). Nemurirea trupească pe care omul înainte de
cădere o avea ca potenţialitate sau virtualitate, nu s-a actualizat, nu s-a realizat, ci
pierzându-se, moartea i-a luat locul, devenindu-i naturală omului. Însăşi naşterea
de fii va fi ”întru dureri”, ca indiciu că păcatul a venit prin femeie(I Timotei
2,14).60 Dacă moartea sufletească a fost echivalent a ruperii comuniunii
primordiale cu Dumnezeu, a doua moarte, urmând celeilalte, constă în separarea
sufletului de trup. Sfântul Grigore de Nyssa înţelege aceasta ca pe o ”curăţire de
rău”. Dacă prima moarte este oarecum creată de om, datorită relei cugetări şi
neascultări, neavând o raţiune de a fi, a doua este impusă de Dumnezeu cu o
motivaţie profundă, pentru ca păcatul care ne-a devenit într-un anume chip co-
natural să nu se eternizeze, vasul prezent se destramă în moarte printr-o mai bună
purtare de grijă, pentru ca după ce răutatea va fi îndepărtată, natura umană să fie
reconstituită în viaţa restaurată de la început, fără să mai fie amestecată cu răul.61
Cu privire la condiţiile externe, păcatul le-a îngreuiat, pentru om urmând
izgonirea din rai, blestemarea păcatului şi restrângerea stăpânirii omului asupra
naturii şi întregului ei conţinut.62 Prin răzvrătirea omului, Natura i-a devenit
potrivnică şi toate stihiile s-au ridicat împotriva lui. Pământul, blestemat fiind din
pricina celui care din pământ era şi şi-a trădat Făcătorul, a început sa-i dea omului
spini şi pălămidă; animalele s-au sălbăticit şi toate şi-au pierdut strălucirea cu care

59
Ibidem, p. 310-311.
60
Teologie dogmatică, p. 149-150.
61
Marius Telea, op. cit., p. 312.
62
Teologie dogmatică, p. 150.
fuseseră împodobite; iar fenomenele firii – frigul, arşiţa, vântul sau seceta – i-au
devenit vrăjmaşi. Cu anevoie trebuie acum omul să le înfrunte pe toate, pentru că
să fie cu vrednicie în unire cu Dumnezeu, peste toate câte i s-au dat, el s-a arătat
nevrednic de cinstirea pe care a avut-o şi s-a robit materiei. Răspunzător a devenit
omul de căderea lui, ca şi de căderea tuturor vieţuitoarelor pământului într-o stare
potrivnică aceleia ce trebuia să fie. Şi din pricina omului – a săpânului lor –
animalele, de atunci, au suferit dimpreună cu tot universul material.63
Toate aceste urmări arată gravitatea primului păcat săvârşit de om şi ele
trebuiau să apară, deoarece altfel nu s-ar fi cunoscut şi simţit de către protoPărinţii
noştri vina pentru această gravă cădere.64
După Sfântul Grigore de Nyssa, răul şi moartea nu vor fi îndepărtate din
viaţa omenească, dacă omul nu se întoarce şi nu face calea în sens invers, spre
fericirea primordială, cu ajutorul Domnului care reconstituie cortul sălăşluirii
noastre, fără a ne constrânge natura şi fără să-l siluiască pe diavol, ci doar printr-o
lucrare a dreptăţii. Pentru că lucrarea lui Dumnezeu se face în dragoste, restaurarea
naturii umane va fi o lucrare a iubirii care se va realiza totuşi în şi cu dreptate.
Deoarece căderea în păcat a fost urmarea unui act personal, restaurarea din păcat
va fi tot rodul unui act personal în care va fi angajată întreaga omenire.65

63
Mihai Urzică, op. cit., p. 32.
64
Teologie dogmatică, p. 150.
65
Marius Telea, op. cit, p. 312.
 3. Hristos biruitorul morţii în Noul Testament sau
prin Cruce spre Înviere

Odată cu dictarea pedepsei pentru călcarea poruncii, Dumnezeu a dat

primului om şi speranţa mângăietoare a venirii în lume a unui Răscumpărător sau
Mântuitor, care să salveze pe oameni de sub greutatea păcatului. Această speranţă
se cuprinde în cuvintele către şarpe:”Vrăşmăşie voi pune între tine şi între femeie,
între sămânţa ta şi sămânţa ei; acesta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa
călcâiul”(Facere 3,15). Speranţa venirii Mântuitorului făgăduit în aceste cuvinte a
fost steaua care a condus omenirea spre limanul mântuirii timp de mii de ani, cât
ea a rătăcit prin întunericul necunoştinţei şi bezna păcatului.66
Dacă Dumnezeu a creat lumea prin Cuvântul, după căderea ei, sau după
slăbirea legăturii ei cu El, care însă nu a încetat cu totul, tot prin El o conduce ca să
poată primi pe Cuvântul întrupat, în maximă intimidate cu oamenii, ca Acesta să
scape pe oameni de moarte şi să-i unească cu Sine, ducandu-i la îndumnezeirea
după har şi la viaţa veşnică întru desăvârşire.67 Naşterea lui Hristos a însemnat
începutul de resfinţire a lumii, pentru ca aceasta să intre în pacea Domnului, sub
oblăduirea Duhului Sfânt, ca neam nesfârşit al harului.68
Dar oare de ce a trebuit ca tocmai Fiul lui Dumnezeu să se întrupeze pentru
ca noi să dobândim înfierea cu Dumnezeu ? De ce nu s-a putut ca prin suferinţa
unor drepţi ai Vechiului Testament, lumea să-şi câştige mântuirea. Subiectul care
ar vrea ca suferinţa lui să aibă un efect universal, trebuie să îndeplinească anumite

66
Pr. Prof. Athanase Negoiţă, op. cit., p. 235.
67
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iubirea creştină, Editura Porto-franco, Galaţi, 1993, p. 18.
68
Mihai Urzică, op.cit., p. 60.
condiţdii. Subiectul acela trebuie să fie om ca să simtă durerea omului pentru
păcat, să sufere omeneşte şi să fie într-o legătură de natură cu oamenii spre a le
comunica întrega forţă dizolvată de păcat. Dar omul acela trebuia să fie pur, şi să
fie mai mult decât un om, să fie cât toţi oamenii, pentru ca durerea omenească pe
care o suportă să aibă o intensitate şi adâncime pe care le-ar avea toţi oamenii la un
loc, dacă n-ar fi păcătoşi. Numai Dumnezeu poate îndeplini condiţia din urmă.
Subiectul capabil de o suferinţă universal-substitutivă trebuie să fie în acelaşi timp
om şi Dumnezeu.69
Omul devine prin Iisus Hritos fiu al lui Dumnezeu şi semen al lui Iisus
Hristos-Dumnezeu. E cea mai înaltă demnitate şi stare la care e ridicat. Dar ce
altceva înseamnă aceasta dacă nu ridicarea la cea mai intimă comuniune de eu-Tu
cu Dumnezeu? Iar cine stă în comuniune cu Dumnezeu este veşnic, căci pe cine
iubeşte Dumnezeu atât de mult încât îl primeşte în comuniune cu Sine, nu-l poate
lăsa să piară, asa cum nici noi nu am lăsa să piară cei iubiţi de noi, dacă ne-ar sta în
putere.70
Luând asupra Sa blestemul Legii şi al păcatului care apăsa omenirea
”Hristos ne-a răscump1rat din blestemul Legii”(Galateni 3,13) şi a inaugurat prin
sângele Său Noua Lege (Matei 26,28)”...căci legea duhului vieţii în Hristos Iisus
m-a liberat de legea păcatului şi a morţii”(Romani 8,2). Această Lege Nouă, a fost
consfinţită pe cruce atunci când Mântuitorul a exclamat :”Săvârşitu-s-
a”(Ioan19,30), cuvânt care marca momentul principal al Răscumpărării. De fapt
actul Răscumpărării a constat în toate darurile şi energiile spirituale acordate
credinciosului spre a-l înnoi şi fortifica, făcându-l capabil să lucreze cu harul
răscumpărător până la intrarea lui în slava veşnică.71

69
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 56.
70
Idem, Iubirea creştină, p. 26-27.
71
Marius Telea, op. cit., p. 315.
 Suferinţa lui Iisus, provenind din stingerea treptată a vieţii Lui omeneşti
istorice, trebuia să meargă pană la capăt, ca să topească în ea păcatul omenesc.
Dreptatea divină a lăsat să fie distrusă viaţa Lui istorică prin moarte, întrucât ea
reprezenta viaţa istorică a umanităţii. Numai aşa se putea arăta osândirea şi
desfiinţarea păcatului, întrucât se distrugea persoana care l-a acumulat asupra Sa.
Iisus se ridică imediat din clipa de stingere a vieţii istorice în viaţa celuilalt plan de
existenţă. Moartea e învinsă în momentul când i s-a părut că a învins ”căci nu era
cu putinţă ca El să fie ţinut de moarte”(Faptele Apostolilor 2,24). Moartea lui Iisus
a însemnat astfel biruinţa asupra morţii.72
Jertfa lui Iisus Hristos e plenitudinea jertfei nu numai pentru că ea e în stare
să topească tot fondul de păcat din natura omenească, ci şi pentru că ea e capabilă
să obţină iertarea de la Dumnezeu pentru toţi oamenii, fără ca Acesta să mai ceară
fiecăruia o suferinţă echivalentă cu păcatul din el.73
Jertfa Mântuitorului este în acelaşi timp omagiere a lui Dumnezeu, dar şi
pedeapsă pentru Dumnezeu. Omagiere, fiindcă ascultarea deplină şi nesilită este
cea mai impresionantă ofrandă ce se poate cugeta, ca fiind a lui Dumnezeu-
preamărirea; ”Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ, lucrul pe care Mi l-ai dat sa-
l fac, l-am săvârşit”(Ioan 17,4) şi ”Iată vin să fac voia Ta, Dumnezeule”(Evrei
10,8). Dar şi pedepsirea arată mărirea lui Dumnezeu, mărire absolută, care nu se
poate lăsa acoperită de păcat. Măreţia, majestatea lui Dumnezeu ar rămâne
acoperită, ca inexistentă, fără pedeapsa pentru păcat. Dar Dumnezeu, nevoind ca
omul să rămână în moarte, dă spre moarte pe Cel Care nu putea să rămână in
moarte, însă Care, murind de bunăvoie ca om, ”făcându-se pentru noi
blestem”(Galateni 3,13), prin El s-a ispăşit pedeapsa şi în acelaşi timp s-a arătat şi
mărirea lui Dumnezeu. Dreptatea absolută şi bunătatea absolută nu pot lăsa păcatul

72
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iubirea creştină., p. 45-46.
73
Idem, Trăirea lui Dumnezeu..., p. 57.
nepedepsit şi mărirea lui Dumnezeu, nepusă în lumină. De aceea, moartea
Mântuitorului nu este numai o simplă suportare de pedeapsă, ci şi un omagiu adus
lui Dumnezeu. Şi astfel moartea dreaptă, suportată de Mântuitorul ca pedeapsă
pentru păcatul nostru, s-a transformat în El în moarte nedreaptă, El fiind fără de
păcat, şi ca urmare, în El moartea a fost biruită.74
Patimile cele mai înspăimântătoare şi sacrificare pe cruce a celei mai sfinte
şi nevinovate fiinţe din câte au trăit sub soare – Iisus Hristos – au avut puterea
suprafirească de a transfigura moartea, nimicind concepţiile nesănătoase despre
suflet şi luminând creştinilor calea neumbrită spre viaţa veşnică. A fost prea
puternic Soarele pentru ca razele lui să fie înghiţite de întuneric. A fost prea
dumnezeiască victima ca să poată fi biruită de ticăloşia lumii. Până la El,
nemurirea era o speranţă vagă; ori de atunci, ea şi-a primit certitudinea deplină.
Din ziua morţii lui Iisus, urmată de înviere, prin care ni s-a dovedit că moartea are
un îndoit aspect: unul sumbru al despărţirii de aici şi altul al fericirii de dincolo, de
la acea dată şi rosturile omului au fost canalizate spre o bruscă elucidare. Din ziua
morţii lui Iisus-Omul, urmată a treia zi de înviere, vedem pe Iisus Domnul stăpân
şi peste cei vii şi peste cei morţi.75
Astfel moartea devine o trecere într-o existenţă superioară, în care sufletul
credinciosului îşi găseşte liniştea şi fericirea eternă în nemijlocita apropiere de
Hristos, iar mormântul devine patul de odihnă pe care ţărâna noastră aşteaptă,
încrezătoare, la adăpostul crucii lui Hristos, învierea pentru viaţa veşnică, al cărui
începător şi chezăşuitor s-a făcut Cel ce a înviat a treia zi din morţi. Prin Hristos
moartea capătă un sens pozitiv; în Hristos moartea este învinsă şi se restabileşte
comuniunea cu Dumnezeu.76

74
Teologia Dogmatică, p. 192-193.
75
Pr. Gheorge Radu, art. cit., p. 124.
76
Drd. Constantin Strugariu, Grija pentru cei morţi în cultul şi spiritualitatea ortodoxă, în revista ”Biserica
Ortodoxă Română”, Anul CI (1983), Nr. 9-10, p. 679-680.
 Prin Patimile şi moartea Sa, Hristos ne-a mântuit obiectiv pe toţi, scoţându-
ne din rău. Iar dacă ne unim voluntar cu El, ne mântuieşte şi subiectiv, personal, pe
toţi, ducându-ne acolo unde se duce El prin înălţare. Hristos ne-a cuprins pe toţi în
tot ce a făcut, recapitulându-ne virtual în El. Şi astfel, mântuirea noastră personală
sau subiectivă, nu este altceva decât însuşirea de către fiecare dintre noi a ceea ce
avem deja virtual, în Hristos de la început. Aceasta înseamnă că mântuirea noastră
este o prefacere a unirii noastre virtuale cu Hristos, într-o unire cu El actuală,
personal voită, prin credinţă, astfel actualizându-se, prin repetare tainică, tot ceea
ce Hristos a făcut pentru răscumpărarea tuturor.77

77
Teologie domatică, p. 194-195.