UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ”DUMITRU STĂNILOAE” IAȘI

Lucrare de seminar
la disciplina
Misiologie Ortodoxă
cu titlul
” Prozelitismul sectar în parohiile din mediul urban”

Îndrumător: Asist. Dr. Mihalache Gheorghe

Autori: Mocanu Bogdan Costel

Mohor Obreja Bogdan

1
 Introducere

Fiecare timp și perioadă de timp își au imperativele lor pentru misiunea Bisericii. Astăzi
suntem asaltați și bombardați de o explozie fără precedent în istorie a sectelor religioase de
diverse origini, facturi, forme de manifestare și țeluri urmărite direct sau indirect, pe față sau
în subteran, dar toate împotriva Bisericii, a societății și a omului vremurilor noastre,
folosindu-se nu numai de factori economici, ci și de factori filosofici, socilogici, psihologici,
politici precum și de factori paranormali, de mulți factori oculți, uneori sub masca
ecumenismului, mai exact a unui fel de ecumenism.
Prozelitismul definește un concept complex în istoria religioasă, cu o evoluție
contradictorie. Etimologic cuvântul ”prozelitism” vine de la verbul proserhue, care se traduce
cu a se apropia de, sau a se alătura prin constrângere unui anumit grup. Conceptul și
fenomenologia prozelitismului sunt redate expresiv de Sfânta Scriptură. Astfel, în Vechiul
Testament prozeliții sunt cei străini de poporul ales, care datorită ” forței morale a iudaismului
și monoteismului său, acceptau convertirea la religia ebraică, seduși de cultul și credința
poporului evreu. ( Ieș. 12, 48-49)
Prozelitismul, cu întregul său cortegiu de acțiuni și manevre, înșelări și critici la adresa
Bisericii , a ierarhiei Bisericii, violențe, manipulări și acte satanice chiar practicate de cercuri
și secte fundamentaliste sau apocaliptice, compromite total mesajul Evangheliei lui Hristos și
mântuirea oamenilor, relativizează și pulverizează adevărurile credinței creștine ale Bisericii
celei Una a lui Hristos, dezbină pe creștini și sfâșie unitatea Bisericii.De aici, necesitatea
abordării misiunii creștine a Bisericii, astăzi, din punct de vedere ortodox.
Prozelitismul este motivat de mai mulți factori teologici, filosofici, ideologici care au
zdruncinat sensul creștin al existenței, au relativizat spre a elimina în cele din urmă adevăruri
teologice fundamentale. Din dorința de a elibera pe om de orice influiență religioasă pentru ca
acesta. În sfârșit, să fie el însuși, să fie deplin autonom, s-a ajuns dimpotrivă la o alienare
alarmantă, la o destructurare a personalității, la o mutilare spirituală și culturală, la un vid
interior. Și cum este în logica lucrurilor, a existenței ca ”vidul să cheme plinul”, golul creat,
prin exilarea din planul vieții personale dar și a celei social-comunitare a lui Hristos, ” Calea,
Adevărul și Viața” ( In. 14,6), este suplinit de către noi forme de religiozitate neo-păgână,
sectară, ocultă. Destructurarea societății tradiționale, prin industrializare și apoi robotizare,

2
omul devenind un obiect într-un proces productiv, economic, fără valoare spirituală,
generează mutații în plan personal și comunitar.
O astfel de mutație este și ruperea și separarea unui număr tot mai mare de oameni de
Dumnezeu, de cuvântul Lui, de viața harică din Biserica lui Hristos.
O autoritate competentă în problematica sectologică a prezentului, Jean Vernette,
referindu-se la propagarea periculoasă în societățile noastre, mai ales în Occidentul în mare
parte secularizat, a acestei situații, face următoarele remarci pertinente: ” Un fel de
microcultură religioasă de largă audiență este în curs de răspândire în Occident la acest sfârșit
de secol, traducând căutări spirituale în itinerarii foarte diverse, atingând domeniile puțin
explicate ale ezoterismului și gnozei care se exprimă prin apariția revelatoare a unei mulțimi
de secte și noi mișcări religioase. Această atitudine nu este compatibilă cu Evanghelia lui
Hristos, cu învățătura dogmatică și experiența liturgică și spirituală a Bisericii Sale.
Prozelitismului sunt expuși în general credincioșii Bisercilor istorice, tradiționale, Biserica
Ortodoxă dar și cea romano-catolică sau confesiunile protestante, respectiv Bisericile luterane
și c alvine. Prozelitismul poate fi tradus simplu și într-un limbaj popular ca actul ” de a fura
oile”. Acest act a generat în istoria misiunii creștine numeroase tensiuni între confesiunile
istorice, mai ales între misionarii catolici și protestanți, ceea ce a dus la mișcarea ecumenistă
din contemporaneitate, la dialogul intercreștin. Cu toate că Bisericile și confesiunile istorice
au o teologie și o strategie misionară specifică, prozelitismul neo-protestant, ca prozelitism
intra-creștin, este o realitate tristă a timpului nostru și se desfășoară sub semnul filosofiei
iluministe și a secularizării.
Pe lângă prozelitismul neoprotestant care revendică o universalitate pentru fiecare
ipostază , fie ea baptistă, evanghelistă, penticostală, iehovistă ori mormonă, există și un
prozelitism cu fundament ocultist și unul al religiilor orientale. Diverse secte și diverși ”guru”
din spațiul indian precum și mișcări religioase cu fundament islamic ce converg spre un
sincretism religios își fac simțită prezența în Occidentul creștin. Acest fenomen este favorizat
de relativizarea teologiei creștine și a Bisericii, de actuala teologie a religiilor, care pune pe
picior de egalitate religiile lumii de astăzi, de anumite tendințe misiologice avangardiste care,
ignorând esența credinței creștine, Revelația și Biserica, unicitatea lui Hristos, spiritualitatea
creștină, propun o depășire geografică și spirituală a axei Ierusalim-Atena prin convergența
iudeo-creștină spre Benares.
Prozelitismul actual poate fi definit ca acțiunea de smulgere a credincioșilor ortodocși sau
ai altor confesiuni istorice de la Biserica lor și afilierea lor prin metode complexe,
îndoctrinare, fanatism, inducere în eroare, amenințare, mituire, deprogramare, căsătorii mixte,

3
exploatarea lipsurilor materiale acolo unde există decalaj economico-financiar față de
civilizația occidentală, la secte, la noi mișcări religioase sau la diferiți lideri religioși. Acest
proces însă nu duce spre Hristos și adevărul dumnezeiesc de viață ci aduce alienare spirituală,
dezechilibre psihice, sinucideri în masă, tensiuni familiale și sociale în planul vieții în general
și contradicții teologice și eclesiale și conflicte interconfesionale în creștinism în special. De
aceea prozelitismul este o problemă teologico-eclesială și ecumenică, Bisericile, abordând
serios această problemă.
De la început trebuie spus că Biserica , Trup tainic al lui Hristos, a resimțit dureros aceste
rupturi, după cum Însuși Capul ei, Mântuitorul Iisus Hristos, iubirea divină întrupată, a
experiat în moartea Trupului Său depărtarea umanității de adevărul lui Dumnezeu, , dar
exigența absolută a fidelității Sale față de singura credință adevărată și necesitatea unității
eclesiale au avut prioritate. Fericitul Augustin, sintetizând atitudinea dintotdeauna a Bisericii
față de erezie și schismă, ”nu a fost păcat mai grav decât sectarismul” pentru creștinism iar
unitatea Bisericii, universalitatea, vechimea și consesnsul ei trebuie să fie absolute, întrucât ”
unitatea Bisericii nu este rezultatul final al unui lung proces de creștere ci corolarul imediat și
necesar al harului.”
Biserica a sancționat de fiecare dată ereziile în Sinoadele Ecumenice sau locale, iar teologii
lor au lăsat posterității creștine pagini memorabile ce evidențiază un spirit polemic dublat de o
retorică specifică timpurilor lor. De asemenea, în calitatea ei de continuatoare prin Duhul
Sfânt a întreitei slujiri a lui Hristos, învățătorească, sfințitoare și împărătească, Biserica s-a
structurat în realizarea ei în istoria lumii pe trei elemente distinctive și definitorii:
Credința evanghelică întemeiată pe revelația dumnezeiască supra-naturală cuprinsă în
Sfânta Scriptură și nu pe pretinse revelații personale;
Tainele ei prin care oamenii primesc harul divin sfințitor și prin care ei întâlnesc personal
și sacramental și comunică cu Hristos prin Duhul Sfânt;
Preoția Bisericii, o structură harică în constituția teandrică a Bisericii care actualizează,
vizualizează prin Duhul Sfânt însăți lucrarea mântuitoare, sfințitoare a lui Hristos ( I Cor.
4,12)
Deși, aparent, arbitrară prin stil și atitudine, pentru spiritul dialogic, reconciliant,
ecumenist al vremii noastre, poziția fermă a ereziologilor avea ca scop distrugerea sectei și
apărarea credinței Bisericii în fața puzderiei de secte ce invadează mapamondul.
În disputa cu grupările eretice sunt esențiale afirmația și convingerea Bisericii că ”părăsirea
credinței este apostazie”. Tertulian spune că ”părăsind credința mea devin un apostat”. A afla

4
adevărul de la secte este o iluzie pentru că ”nimeni nu poate fi zidit sufletește de cel ce nu este
în stare să facă nimic și nimeni nu poate fi luminat de cel ce este el însuși întunecat”.

Am văzut ce este prozelitismul, cui se adresează el, apoi am văzut poziția Bisericii față de
sectari rămânând ca în continuare să prezint strategia lor de a face prozelitism la modul
general și mai apoi să trecem în revistă fiecare sectă cu strategia proprie de a se adresa
populației din mediul urban.
Strategia prozelitistă sectară în general și cea a noilor mișcări religioase de astăzi cuprinde o
gamă foarte diversă de manifestări. În ceea ce privește prozelitismul sectelor creștine, se poate
spune că acesta se desfășoară după un plan de evanghelizare mondială care urmărește
eliminarea Bisericii tradiționale și înlocuirea ei cu comunități așa zise creștine, cu ”centre”
creștine. Aceste așa zise centre sunt de fapt grupări de oameni ce dau spectacole muzicale cu
conținut religios, sentimental, pietist ce atrag mai ales tinerii. De asemenea aceste centre sunt
și ambulatorii pentru că ne este dat să vedem pe unele autoturisme reclame publicitare ”
Centrul creștin Timișoara, Cluj, etc”. Evanghelizatorii sectari au ca scop destructurarea și
desființarea parohiei,”deparohializarea”. Parohia ar reprezenta în viziunea acestor înnoitori ai
creștinismului un semn de tribalizam ce trebuie depășit și eradicat spre a fi înlocuit de
grupurile constituite ulterior din cei care au aderat la sectă.
Cei trimiși la evanghelizare sau la a face prozelitism sunt pregătiți în centre specializate, în
procesul de deparohizare ei trec prin cinci etape și anume:
1. Cel trimis să evanghelizeze este pregătit în centre de evanghelizare. Exercitând un
prozelitism agresiv și impertinent evaghelizatorul trebuie să fie pregătit pentru surprise
care dau naștere la devieri față de planul iniția. Cu alte cuvinte, el află în locul unde este
trimis o altă situație decât cea care i-a fost prezentată, și sesizează diferențe importante
uneori față de programul initial, la care nu se aștepta.
2. Urmează pentru evaghelizator astfel o experiență primordial în spațiul său de acțiune,
care îi permite reexaminarea la fața locului, analizarea corectă a sistemelor, culturilor,
limbajelor.
3. El va face astfel o inventariere a noii sale experiențe, se va adapta la contextual local,
preluând chiar elemente din tradiția religioasă întâlnită pe care le va folosi pentru a
atenua diferențele între planul său și realitatea de fapt din spațiul de evanghelizat.

5
 4. Urmează o nouă planificare, evanghelizatorul creând o sinteză dintre planul său, care
urmărește de fapt destructurarea comunității eclesiale tradiționale, și elemente de
religiozitate locală.
5. Ultima etapă o reprezintă prognoza pentru activitatea ulterioară și un efort sistematic
pentru o creștere a eficacității așa-zisei evanghelizări.
În strategia sectară a noilor mișcări religioase sunt vizate categorii ușor de
manipulate și un segment important îl reprezintă tineretul, tineretul care în entuziasmul
său, uneori fără discernământ poate cădea pradă unor acțiuni prozelitiste subtile. Tânărul
este invitat într-o discuție cu așa-zisul evanghelizator , este invitat la o masa gratuită,
beneficiind deodată de atenție specială, oferindu-i-se o excursie gratuită în străinătate,
sau alte avantaje. El nu sesizează pericolul.
Prin această tehnică de racolare ”love-bombing” sau ”flirting-fishing” cum este
denumită tehnic, tânărului i se pare că totul se petrece din libera voință, Acolo tânărul se
simte bine, ca în sânul familiei. După această fază a începutului tentant, reconfortant,
începe sa se simtă autoritatea adevăratului interlocutor. Acesta începe să domine grupul,
să-l îndoctrineze, să-l izoleze de restul comunității. Recruții la sectă sunt supravegheați
atent, sunt obligați să presteze munci de tot felul pentru a avea permanent ocupație și a
nu avea timp să-și pună întrebări la care au totdeuna răspunsuri gata făcute. Ei sunt
antrenați la practice spirituale prin care li se diminuează până la anestezie totală voința
proprie, li se alterează rezistența prin metode de dominare și control a minții, li se
alterează conștiința prin anumite metode de perturbare a cunoașterii, sunt izolați de
familii și prieteni, refuzându-li-se acesul la orice informație în afară de cea administrate
de lider.
Liderul devenind astfel o personalitate unică, excepțională și harismatică în fața căruia
membrii sectei se extaziază, prosternează într-un adevărat delir, ca unei divinități.

Prozelitismul sectar în parohiile din mediul urban

Biserica Ortodoxă și implicit societatea românească se confruntă astăzi cu una dintre

cele mai mari probleme – prozelitismul sectar, care are libertate de exprimare astăzi, mai mult
ca oricând.
Dintre multele definiţii date prozelitismului de către diverşi teologi sau sociologi am
ales-o pe cea mai simplă şi, totodată, cea mai cuprinzătoare: furtul de adepţi (de credincioşi)

6
de către o grupare religioasă, afiliaţi iniţial la altă grupare similară. Prin lucrarea de faţă
doresc să prezint această formă de prozelitism manifestată de principalele culte neoprotestante
din România pentru a arăta că nu numai cei care sunt sub legea statului ci şi cei care şi-au
obţinut drept de funcţionare ca organizaţie religioasă, încă mai practică aceste mijloace
obscure de manipulare şi atragere a credincioşilor ortodocşi la congregaţia lor.

CULTE NEOPROTESTANTE – DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Prin cult religios înţelegem constituirea unui ceremonial pe baza unei doctrine în
vederea asistenţei religioase sau satisfacerii dorinţei credincioşilor acestui grup. În ţara
noastră, noţiunea de cult include atât Bisericile creştine, cultele creştine, cât şi cultele
necreştine. Majoritatea cultelor neoprotestante îşi intitulează locaşul de cult biserică; altele,
casă de rugăciune sau, simplu, adunare.
Din punct de vedere dogmatic, fărâmiţarea religioasă contemporană, cu referire
implicită şi la creştinism, îşi are cauza în libertatea greşit înţeleasă de către om. Sectele şi, în
general, toate grupările religioase derivate din creştinismul autentic sunt expresia Sfântului
Apostol Pavel: Va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci îşi vor alcătui
învăţături după poftele lor, şi-şi vor pleca urechile după basme… (II Timotei 4,3).

PRINCIPALELE CULTE NEOPROTESTANTE DIN ROMÂNIA ŞI ACTIVITATEA LOR

Cultul Baptist, aspecte istorice, misionare şi doctrinare

În România apariţia baptiştilor este legată de prozelitismul ungar. Astăzi, baptismul

este mai degrabă o forţă politică americană, decât o religie.
Emigranţii s-au constituit în mai multe convenţii pe naţionalităţi şi apoi s-au
răspândit pe toate continentele prin societăţi, asociaţii, firme comerciale, bănci etc.
Cultul Creştin Baptist din România are sistem propriu de pensii şi asigurări sociale
denumit Casa de Pensii şi Ajutoare a Cultului Creştin Baptist din România, Casă de Pensii
neintegrată în sistemul public de pensii şi care funcţionează ca persoană juridică distinctă în
cadrul cultului cu patrimoniu propriu.

7
 Nu se ştie unde au fost adepţii din Decembrie ’89, dar nici unul n-a protestat şi nici
n-au avut martiri. Se cunoaşte însă că străzile, staţiile de metrou, casele sindicatelor, căminele
culturale erau asaltate de imne, cântece şi spectacole „religioase” în numele Domnului ale
„tineretului” baptist.
Ioan Alexandru, a editat o revistă „Renaşterea” pentru alianţa Evanghelică din
România (AER – constituită din baptişti, creştini după Evanghelie şi penticostali).
Mulţi dintre baptişti, aliaţi cu forţe ostile neamului, au profitat de diversiuni şi
schimbări şi au ajuns lideri politici în Camera Deputaţilor şi chiar în Senatul României.
După ultimul Recensământ, ar exista în România un număr de 0.5% adepţi-baptişti
(se înţelege că sunt maghiari, saşi, secui şi ţigani, puţini dintre români, şi aceştia provenind
din familii mixte). Cultul baptist este respectat de către credincioşii ortodocşi atâta timp cât îşi
vede de credincioşii săi şi nu face prozelitism, altfel este socotit, ca orice sectă, pericol
naţional şi al dreptei credinţe.

Cultul Adventist de ziua a 7-a şi activităţiile prozelitiste (ASZ)

Adventiştii fac parte din grupul sectelor apocaliptice care sunt fascinate de iminenta
reîntoarcere a lui Hristos. Aceste secte prin calcule complicate dar arbitrare şi neîntemeiate
teologic, prin combinaţii numerologice încearcă să prevadă sfârşitul lumii, bazându-se pe
scrierile apocaliptice ale Vechiului şi Noului Testament. În eshatologismul adventist există
tendinţa foarte răspândită de a aplica profeţiile lui Daniel şi ale Apocalipsei la timpurile
prezente.
Adventiştii fac prozelitism în şcolile romaneşti sub masca unui parteneriat încheiat
cu Ministerul Educaţiei şi cu alte instituţii de stat de una din asociaţiile lor dedicate, chipurile,
“îmbunatăţirii sănătăţii” populaţiei.

Prozelitismul Penticostal – cuvânt, harismă şi vindecari miraculoase

Cultul penticostal sau Biserica lui Dumnezeu cea apostolică este recunoscut şi de
Statul român şi tolerat de Biserica ortodoxă. Cultul penticostal este organizaţia cea mai
reprezentativă a mişcării „fundamentaliştilor” moderni.
Pentru a atrage atenţia, se mai numeşte „creştinii Cincizecimii, posesorii duhului,
inspiraţii, aleşii, medium-uri, quakeri, metodişti, pnevmatizaţii etc”. Toţi laolaltă sau fiecare

8
în parte pretind că au „daruri” speciale, de aceea sunt cunoscuţi şi sub numirea de „vorbitori
în limbi, tâlcuitori, deschizători, luminări, dascăli, profeţi, vindecări miraculoşi, vizionari,
singurii creştini ai timpului, harismatici şi autentici”.
În prezent, prozelitismul penticostal se manifestă camuflat în spatele unor asociaţii
sau fundaţii „creştine” care ademenesc sufletele slabe şi neştiutoare cu momeala
medicamentelor gratuite, a ajutoarelor materiale, cursuri de limbi străine, diplome de teologie
protestantă, burse şi locuri de muncă în străinătate etc. În nordul Bucovinei existau 21 de
comune cu biserici penticostale puternice.

Cultul creştin după Evanghelie, istorie, doctrină şi manifestări

prozelite

Ca multe alte secte şi culte neoprotestante, şi acest cult îşi are originea în centrul şi
vestul Europei.
Principalele forme de prozelitism dezvoltate de acest cult sunt cele legate de tipărirea
şi distribuirea în mod gratuit a unor materiale publicitare care vorbesc de nevoia de studiu
biblic individual. De asemenea adepţii merg din casă în casă pentru a face cunoscută
învăţătura lor bazată exclusiv pe citirea şi interpretarea subiectivă a bibliei.
Un fenomen îngrijorător, considera preoţii ortodocşi şi catolici, şi care, aşa cum arată
datele statistice oficiale, a dus după '90 la dublarea numărului de neoprotestanţi din Iaşi.
De departe, cei mai mulţi ieşeni au fost "cuceriţi" după 1990 de Biserica Creştină
după Evanghelie şi de Biserică Penticostală. Recensământul din martie 2002 a arătat că cele
două culte neoprotestante îşi "adjudecă" în momentul de faţă fiecare câte aproape 2.000 de
adepţi, aproximativ jumătate dintre aceştia convertindu-se după Revoluţie.
Convertirea se poate face după doar două luni de "iniţiere". Care sunt argumentele
care i-au dus pe ieşeni în baptistierele evanghelice, penticostale, baptiste sau adventiste?
Păstorii şi prezbiterii care oficiază serviciile religioase la aceste culte, inclusiv convertirile,
susţin că argumentul suprem este credinţa.
Pe lângă facilitarea obţinerii unui loc de muncă mai bine plătit în străinătate, creştinii
după Evanghelie din Iaşi mai beneficiază şi de avantajele oferite de Colegiul "Richard
Würmbrandt". Înfiinţat după 2000, acesta va avea în aceast toamnă 400 de elevi doar la
clasele I-VIII. Vasile Romaniuc, unul dintre prezbiterii de la Biserica Creştină după
Evanghelie de pe strada Smârdan şi preşedintele Fundaţiei "Filocalia", cea care administrează

9
colegiul, spune că media de la bacalaureat a absolvenţilor acestui colegiu a fost în 2002 de
8,75. Deşi taxa de şcolarizare este de 50 de dolari pe lună, acesta susţine că prin sponsorizările
din America reuşeşte să acopere peste 80% din cuantum.

Activitatea prozelitistă a organizaţiei „Martorii lui Iehova”

Gruparea sectară a „Martorilor lui Iehova” a apărut pe pământ american, în secolul al

XIX-lea, ca o dizidenţă desprinsă pe linie neoprotestantă din Cultul Adventist de ziua a
şaptea.
Prozelitismul iehovist a fost interzis printr-o decizie a Ministerului Cultelor în 1933.
Întrucât acesta a continuat, sub diferite forme, în ilegalitate, s-a luai hotărârea cenzurării
literaturii iehoviste (1937), a închiderii sediului şi a confiscării averii materiale a sectei
(1938). Unii „martori” nesupuşi au fost anchetaţi şi condamnaţi la diferite pedepse, pană la
închisoare pe viaţă.
Organizaţia religioasă a „Martorilor lui Iehova” este deja în atenţia lumii întregi prin
manieră agresivă de a-şi face publicitate şi prin zelul de a-şi racola noi prozeliţi. Misionari
bine instruiţi, folosindu-se de cele mai modeme tactici, îi atrag cu uşurinţă pe cei naivi,
momindu-i cu tot ceea ce au nevoie sau ceea ce le lipseşte pentru a fi fericiţi.
Gruparea ,,martorilor lui Iehova” este o sectă violentă și nihilistă care nu a creat
decât confuzie de când aceasta a fost înființată. Nu a contribuit cu absolut nimic la
patrimoniul culturii universale, ba chiar mai mult decât atât, ea însăși susține idei confuze,
lipsite de perenitate.
Sectarismul aduce după sine frustrare, ignoranță, izolare. ,,Martorii lui Iehova”
întrunesc condițiile spre a fi declarați sectă, și încă una dintre cele mai antisociale cu putință.
Destul de grav este faptul că tinere adpte ale sectei ,,Martorii lui Iehova” s-au
infiltrate în Colegii Pedagogice și Facultăți şi vor urma să înveţe pe alţii nu numai disciplinele
pentru care sunt pregătiţi ci şi aceste aspecte ale învăţăturii acestui „cult”.
Prozelitismul iehovist reprezintă o ameninţare gravă, atât la adresa Bisericii
Naţionale Ortodoxe, cât şi a statului român, precum şi, în mai mică măsură, asupra celorlalte
10
Biserici şi Culte ce activează pe pământ românesc. Nu degeaba, în istoria iehovistă de peste
80 de ani în România, perioadele de aflare în legalitate a sectei sunt extrem de scurte.

ASPECTELE NEGATIVE ALE PROZELITISMULUI ÎN ROMÂNIA ASTĂZI

Grupurile religioase pe care le-am particularizat în această lucrare, au pătruns în

Europa la începutul secolului al XX-lea, misiunile lor dezvoltându-se mai ales în zonele
protestante.
Pentru a preveni prozelitismul sectar, Biserica Ortodoxă Română ar trebui să acorde
mult mai multă atenție pregătirii misionare a slujitorilor săi în Seminariile și Facultățile de
Teologie, la cursurile pastorale, misionare și de promovare a personalului clerical. Misionarul
are nevoie de cunoştinte teologice, de o bună comunicare a Cuvântului lui Dumnezeu pentru a
avea un maximum de eficienţă în câmpul de misiune şi pentru a nu fi indus el însuşi în eroare
prin  învăţături rătăcitoare.
Consider că ar trebui alocat un număr mai mare de ore în instituțiile teologice
disciplinei Îndrumări misionare cu ramurile ei înrudite: Sectologie, Misiologie și Ecumenism.

CONCLUZII

Grupările sectare din epoca modernă şi contemporană, apărute în număr tot mai mare
pe întreg pământul, nu urmăresc decât atragerea de adepţi, din calcule politice, financiare şi
din ce în ce mai puţin din considerente religioase. Scopul existenţei lor este, adeseori, mascat
sub forma pietistă a promovării unei deveniri spirituale atât de căutată de omul modem, dar, în
realitate, ascunde interese materiale variate.
Toţi liderii sectari se consideră teologi de valoare, dar interpretează textul sacru după
bunul lor plac, fără să respecte o minimă deontologie ermineutică. Unii, nemulţumiţi că
Scriptura nu le oferă sursa de inspiraţie pentru inovaţiile lor doctrinare, se grăbesc să
considere drept „sacre” şi „inspirate” cărţi apocrife, documente şi scrieri omeneşti sau chiar
propriile lor scrieri.
Convertirea constituie punctul culminant al asimilării sectare, proba cea mai sigură
fiind că adeptul a renunţat la sistemul de valori anterior pentru a-şi însuşi noile norme de
viaţă care-i sunt propuse. Este momentul când trebuie să demonstreze ataşamentul său la sectă

11
şi să devină la rândul lui recrutor. El aderă la „limbajul de lemn” ale sectei, care nu permite
decât repetiţia şi conformismul şi care-l face surd la orice cuvânt venit din afară.

Bibliografie

• Bartolomeu Anania, Sfânta Scriptură, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2009;

• Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie și Prozelitism, Ed. Trinitas, Iași , 2000;
• Achimescu Nicolae, Noile mişcări religioase, Ed. a II-a, Ed. Limes, Cluj, 2004.
• Bel Valer, Misiune, parohie, pastoraţie, Ed. Renaşterea, Cluj, 2002.
• Comşa Grigorie, Noua călăuza pentru cunoaşterea şi combaterea sectelor, Tipografia
Diecezană, Arad 1958.
• David, P.I., Invazia sectelor asupra creștinismului secularizat și intensificarea
prozelitismului neopăgân în România, după decembrie 1989, vol I, Editura Cristiana,
București, 1997.
• Felea, Pr., Ilarion, Critica ereziei Baptiste, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu,
1937
• Mureşan, Radu Petre, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent.
Impactul în societatea contemporană, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti,
2007
• Pr. Petraru Gheorghe, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România,
Editura Universitaria, Craiova, 2006.
• Petru, Diacon David I., Călăuză creştină, Ed. Episcopiei Aradului, Arad, 1987.

 Lect. Pr. Gheorghe Popa, Lect. Pr. Gheorghe Petraru, Creştinii după Evanghelie, în
„Analele Ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza» Iaşi, Teologie III, 1995-1996

12