FILANTROPIA ÎN SCRIERILE PĂRINȚILOR APOSTOLICI

Sunt numiţi Părinţi Apostolici scriitorii creştini din cea de-a doua jumătate a
secolului întâi şi din prima jumătate a secolului al doilea, care au fost ucenici ai Sfinţilor
Apostoli, sau care au cunoscut pe Apostoli.
Ucenici şi cunoscători îndeaproape ai Sfinţilor Apostoli, Părintii Aposotlici
înfăţişează în scrierile lor istoria unei vieţi noi, organizate după planul divin, în care creştinii au
conştiinţa că sunt fii prin har ai lui Dumnezeu şi, deci, îşi petrec viaţa aceasta într-o înaltă curăţie
religios-morală, ca pentru Dumnezeu.1
Din cuprinsul acestor scrieri, putem observa că descriu într-un mod armonios
adevăratul model de vieţuire creştină, şi pot fi numite, pe bună dreptate „ oglinda, transmisă
peste veacuri, a viţuirii creştine din primele două secole.”2 Scrierile Păriţilor Apostolici sunt
mărturii ale dragostei până la jertfa supremă pentru Hristos şi cu toate că au fost elaborate în
împrejurări speciale ale epocii, sunt, totuşi, de o importanţă deosebită.
Putem spune că scrierile Părinţilor Apostolici, conţin în majoritatea cazurilor,
preocupări pastorale ale conducătorilor Bisericii. În ele se aflăm descrisă viaţa creştină în plină
dezvoltare, sub pecetea vremurilor vitrege de persecuţii. Ele răspund nevoilor reale sufleteşti ale
cititorilor sau ascultătorilor, nevoi ce diferă în substanţă şi intensitate, după loc şi după
sensibilitatea spirituală.
Pe lângă tratarea poverii persecuţiilor, pe lângă problemele legate de Parusie, de
hiliasm sau de ivirea primelor erezii, marea majoritate a lucrărilor Părinţilor Apostolici pun
accentul pe ţinuta morală a vieţii creştinilor. Ele critică laxismul sau indisciplina unde le
întâlnesc şi subliniază frumuseţile râvnei după înbunătăţire, ele fiind dedicate aproape în

1
Pr. Prof. Ștefan C. Alexe, „ Ecclesiologia Părinţilor Apostolici”, în Studii Teologice, seria a II-a, anul VII, 1955,
nr. 5-6, p.368.
2
Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Introducere Generală la „Scrierile Părinţilor Apostolici” în col. „Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti”, Vol.I, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p.9.
întregime problemelor orizontului religios al vieţii creştine şi, foarte rar, tratează problemele
exterioare ei.3
Operele lor oglindesc viaţa creştină a vremii lor, astfel că cercetarea acestora ne va
aduce în faţă parfumul proaspăt, răcoritor şi întăritor al acestei vieţi sfinte.
În lucrarea de față dorim să surprindem anumite aspecte privitoare la modul cum se
desfașura viața primilor creștini, mai exact felul în care aceștia viețuiau în dragoste și frățietate,
îndemnurile la milostenie, la iubirea și ajutorarea aproapelui.

IUBIREA FAȚĂ DE APROAPELE

Iubirea ne însufleţeşte şi ne dă valoare faptelor noastre şi ne ridică pe culmile

sfinţeniei. În acest sens. Sfântul Clement Romanul ne spune: “ Dragostea ne lipeşte de
Dumnezeu”4.
Tot din dragoste noi am ajuns purtători de cele sfinte, iar credinţa şi dragostea sunt
totul pe care nimic nu le întrece5.
Dintre toţi Părinţii Apostolici, Sfântul Ignatie Teoforul este cel care ne-a lăsat
pagini de o frumuseţe rară, în care descrie dragostea de Dumnezeu şi viaţa creştină autentică.
Sfera vieţii morale creştine, având ca principiu fundamental iubirea, nu se rezumă numai la
iubirea de Dumnezeu, ci cuprinde în sine şi pe ceilalţi credincioşi, ca purtători ai chipului lui
Dumnezeu6.
A iubi pe aproapele, zice Sfântul Policarp, înseamnă a face voia lui Dumnezeu şi a
umbla în poruncile Lui, iubind ceea ce a iubit El, adică pe oameni7.
Didahia dă sfaturi preţioase în legătură cu iubirea aproapelui. Mai întâi creştinul va
iubi pe aproapele său mai mult decât propria sa viaţă, apoi tot în spiritual Evangheliei, autorul dă

3
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Probleme de literatură și filozofie patristică, Ed. Școalelor, București, 1944, p. 71.
4
Sfântul Clement Romanul, „ Epistola I către Corinteni”, XLIX, 1-5, în P.S.B., vol I, p. 71.
5
Sfântul Ignatie, „ Epistola către Smirneni”, VI, 1-2, în P.S.B., vol I, p. 184.
6
Magistrand Vasile Prescure, „Doctrina morală a Părinţilor apostolici”, în Studii Teologice, seria a II-a, anul XV,
1963, nr. 9-10, p.548
7
Sfântul Policarp al Smirnei, „ Epistola către Filipeni”, II, 1, în P.S.B., vol I, p. 187.
sfaturi de conduită autentic creştină pentru a nu călca porunca iubirii aproapelui când acesta uită
că este creştin8.
S-a spus că viaţa este o prefaţă a nemuririi, că creştinii duc o viaţă pământească
după trup, dar ei au cetăţenie cerească, afirmaţie făcută întâi de autorul Epistolei către Diognet: “
Creştinii… sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ dar sunt cetăţeni ai
cerului.”9
VIAŢA DE OBŞTE

Viaţa de obşte a creştinilor şi de trăire sfântă în credinţă şi dragoste, ia sfârşit odată

cu dărâmarea Ierusalimului de către romani, la anul 70 d. Hr. Cu acest eveniment, creştinii de
aici s-au răspândit pretutindeni şi nu este exclus ca acolo unde au mers să fi dus cu ei, ca pe o
comoară scumpă, minunatul stil de viaţă din Ierusalim. Desigur că şi înainte de dărâmarea
Ierusalimului se împrăştiase vestea despre trăirea aleasă, în comun, de agapele frăţeşti, de
adunările pentru „frângerea pâinii” şi de curăţia morală a creştinilor de aici.
Nu este consemnat în operele Părinţilor Apostolici că exista viată de obşte în
această perioadă, totuşi anumite fragmente ne îndreptăţesc să surprindem atmosfera de regret
după această viată de obşte. Autorul Didahiei ca şi Pseudo-Barnaba îndeamnă pe cel ce umblă pe
calea vieţii, zicând: „Nu fii la luat cu mâinile întinse, iar la dat cu ele strânse. Dacă ai, dă cu
propriile tale mâini răscumpărare pentru păcate. Nu sta la îndoială să dai, nici nu murmura când
dai... Împarte toate cu fratele tău şi nu zice că sunt ale tale, căci dacă sunteţi părtaşi pe cele
nemuritoare, cu atât mai mult pe cele muritoare”10.
Iar autorul epistolei către Diognet menţionează că creştinii „au masă obştească, dar
nu obişnuită”11 şi că, deşi duc aceeaşi viaţă ca păgânii cât priveşte îmbrăcămintea, mâncarea şi
obiceiurile locului, totuşi se deosebesc fundamental „prin minunata şi uimitoarea rânduială a
vieţii lor publice”12. Acestea dovedesc însă că creştinii iau parte la mese comune, la agape şi duc
o viaţă aparte faţă de societatea pagână, păstrând atmosfera de la Ierusalim, dar că nu exista viaţa
de obşte.
8
Lect. Dr. Carmen Maria Bolocan, „ Catehumenatul în viaţa creştinilor în epoca primară”, în Teologie şi Viaţă,
serie nouă, anul XV(LXXXI), 2005, nr. 1-6, p. 242-243.
9
Epistola către Diognet, V, 8-9, în P.S.B., vol I, p. 340.
10
Didahia sau Învăţătura celor doisprezece Apostoli, IV, 5-8, în P.S.B., vol. I, p.27.
11
Epistola către Diognet, V, 7, în P.S.B., vol. I, p. 340.
12
Idem., V, 4, în P.S.B., vol. I, p. 340.
 Despre originea comună, și implicit despre viața comună găsim informții si în
Didahie: Să faci parte din toate ale tale semenului tău și să nu zici că sunt ale tale; căci dacă
suntem părtași la cele nestricăcioase, cu atât mai mult la cele stricăcioase. De asemenea și
Clement Romanul vorbește despre datoria creștinilor de a se ajuta reciproc pentru faptul că toți
sunt membri ai aceluiași trup, și din această cauză, au datorii unii față de alții. Mai mult, faptul că
unul este tare și altul este slab, unul bogat și altul sărac, este tot lucrarea lui Dumnezeu, pentru ai
determina pe oameni să se înfrățească și să se ajute reciproc: Toți trebuie să se îngrijească
întreolaltă, unul pe celălalt, căci noi prin Hristos Iisus suntem strânși legați. Cei mari nu pot fi
fără cei mici și nici cei mici fără cei mari; este o legătură între toți și sunt de folos unul altuia…
Cel tare să se ingrijească de cel slab, iar cel slab să respecte pe cel tare; bogatul să ajute pe sărac,
iar săracul să mulțumească lui Dumnezeu că i-an dat să-și împlinească prin cel bogat lipsa sa.
Păstorul lui Herma arată pericolele ce se pot abătea asupra celor bogați dacă nu se
îngrijesc de cele spirituale. Chiar dacă nu se îndepărtează de Dumnezeu cei bogați pot aluneca
dacă nu fac milostenie, putând deveni morți pentru Dumnezeu. Concluzia care se poate
desprinde din lucrarea Păstorul lui Herma cu privire la ajutorarea aproapelui este clară, anume că
atunci când bunurile materiale nu sunt folosite spre săvârșirea faptelor bune, ele devin o povară
în calea mântuirii și atrag condamnarea veșnică. Aceeași lucrare arată că bogații pentru a
dobândi mântuirea sufletelor, și pentru a scăpa de pericolele bogăției, nu trebuie să facă
milostenie numai celor ce-i roagă ci mai mult ei trebuie să-i caute pe cei nevoiași, înainte de a nu
fi prea târziu, ca prin bogăția lor să facă binele.
În funcție de modul cum ne administrăm bunurile materiale, ele pot deveni un
mijloc sau un impediment pentru mântuire.

OSPITALITATEA

De asemenea, trebuie subliniată una dintre cele mai frumoase şi mai caracteristice
însuşiri a creştinilor din vremea Părinţilor Apostolicii, ospitalitatea. Această virtute este cea mai
frumoasă dovadă că creştinii din acel timp nu se menţineau numai la învăţarea cuvântului
evanghelic ca o simplă teorie, ci aplicau totul în trăirea zilnică. „Oricine vine în numele
Domnului, să fie primit. Dacă e călător cel care vine, ajutaţi-1 pe cât puteţi”13, îndeamnă Didahia.

13
Didahia sau Învăţătura celor doisprezece Apostoli”, XII, 1-2, în P.S.B., vol I, p. 31.
 De asemenea, Sfântul Ignatie mulţumeşte cu căldură filadelfienilor că au primit cu
dragoste pe trimişii săi: diaconul Filip din Cilicia a şi Reus Agatopus. Ospitalitatea a caracterizat
pe creştini de-a lungul veacurilor şi este şi astăzi una din deprinderile cele mai alese şi înalte ale
creştinilor.

MILOSTENIA

Problema ajutorării aproapelui ocupă un loc important în preocupările Părinţilor

Apostolici. Caritatea este transpunerea iubirii creştine în acte conforme cu spiritul acestei iubiri.
Iubirea fără fapte rămâne în sfera ideilor sau un cuvânt gol de conţinut. “ Cei care mărturisesc că
sunt ai lui Hristos se vor arăta prin cele ce fac”14.
Milostenia se afirmă ca virtute izvorâtoare a atâtor daruri duhovniceşti: “ miluiţi ca
să fiţi miluiţi, iertaţi ca să vi se ierte; precum faceţi, aşa vi se va face; precum daţi, aşa vi se va
da; precum judecaţi;… cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura”15.
Pe cât de mare este folosul duhovnicesc din practicarea milosteniei, tot la fel de
cumplită este şi osânda care rezultă din ignorarea milosteniei: “ spune tuturor celor ce pot face
bienele să nu înceteze de a-l face; le este de folos a săvârşi fapte bune. Astfel, cel ce ştie chinul
unui om necăjit şi nu-l ajută, săvârşeşte un mare păcat şi este vinovat de sângele acestuia”16.
Autorul Didahiei se ocupă de problema milosteniei şi ajunge la alte concluzii în
ceea ce priveşte administrarea ei. “ Fericit este cel ce dă. Să nu fii cu mâinile întinse la luat şi cu
ele strânse la dat. Dacă ai dobândit ceva prin lucrul mâinilor tale să dai răscumpărare pentru
păcatele tale. Să nu stai la îndoială când dai şi nici să murmuri când dai, căci vei cunoaşte cine
este Bunul Răsplătitor al plăţii”17.
Totodată, în legătură cu practicarea milosteniei, întâlnim o precizare foarte
importantă: “ să asude milostenia în mâna ta”18, aceasta pentru ca milostenia pe care o săvârşim,
să nu fie făcută la întâmplare, ci ea trebuie să aducă tămăduire celor loviţi de lipsă cu adevărat.

14
Sfântul Ignatie, „ Epistola către Efeseni”, XIV, 2, în P.S.B., vol I, p. 162.
15
Sfântul Clement Romanul, „ Epistola I către Corinteni”, XIII,2, în P.S.B., vol I, p. 53.
16
Păstorul lui Herma, Pilda X, 114, 2, în P.S.B., vol I, p. 315.
17
“Didahia sau Învăţătura celor doisprezece Apostoli”, IV, 5-7, în P.S.B., vol I, p. 27.
18
Idem., I, 5, în P.S.B., vol I, p. 25-26.
 Ori de câte ori binele poate fi săvârşit, să nu fie trecut cu vederea prilejul de a-l
săvârşi pentru ca astfel ” Domnul să nu fie hulit din pricina voastră”19.
Sfântul Clement Romanul ne spune că la rugăciune sunt pomeniți săracii,
înfometații și cei din necazuri, rugăciunea fiind un mod de a face binele. Tot el spune că o foarte
frumoasă trăsătură de caracter este aceea că sunt apreciați și chiar pomeniți cei care ar vrea să
dea dar nu pot pentru că nu au. De asemenea sunt pomeniți cei care dau pe față sau în ascuns, cei
care dau mult sau dau puțin.
Un alt părinte apostolic, Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, vorbind despre
însușirile preoților, la loc de frunte numește virtutea smereniei. El arată cine, ce și cui se dădea
milostenia.
Amintim faptul că, potrivit Didahiei erau ajutați bătrânii și săracii, în special cei din
familiile numeroase, precum și străinii. De asemenea, trebuiau să primească ajutor numai cei
care se aflau în nevoi reale, care nu se pot ajuta pe ei înșiși. Mai mult, sunt avertizați cei care
primesc milostenie fărăsă o merite: Vai acelora care primesc în mod fățarnic sau cei care ar putea
să se ajute singuri, însă mai degrabă primesc milostenie de la alții. Amândoi vor trebui să dea
socoteală Dreptului Judecător în ziua judecății.
Așa se explică și faptul că Părinții Apostolici sunt insistenți în operele lor cu privire
la datoria creștinului de a face milostenie, pe de o parte, iar pe de altă parte, îndeamnă ca cel care
cere să fie mai întâi cercetat și numai după aceea trebuie ajutat după vrednicie și necesitate.
Pe de altă parte, Păstorul lui Herma îndeamnă: Fă binele, și din câștigul pe care ți l-
a dat Dumnezeu de pe urma muncii tale, dă tuturor celor lipsiți, fără deosebire. Nu te întreba cui
să dai și cui să nu dai. Dă tuturor, căci Dumnezeu vrea să se dea tuturor din darurile Sale. Cei
care au primit vor da cuvânt înaintea lui Dumnezeu, pentru ce au primit și cu ce scop; cei care au
primit, fiind strâmtorați, nu vor fi judecați, dar vor fi pedepsiți cei care au primit în mod fățarnic.
Cel care dă este nevinovat pentru că a primit de la Domnul porunca de a îndeplini această slujire.
Filantropia, încă din Biserica primară, așa cum este prezentată în Scrierile Părinților
Apostolici, era foarte diversă și complexă în același timp, grija față de aproapele manifestându-se
diferit în funcție de nevoile lui.
Putem spune că problema ajutorarii aproapelui a constituit un real interes pentru
Părinții Apostolici din primele doua secole creștine, ei încercând să surprindă în operele lor, pe

19
Sfântul Policarp al Smirnei, „ Epistola către Filipeni”, X, 1-2, în P.S.B., vol I, p. 212.
lângă alte multe aspecte legate de modelul de viețuire creștină, și filantropia, oglindită din
împrejurările concrete ale vieții de atunci.
Problema ajutorării aproapelui este tot mai mult pusă în discuție astăzi, și pentru a
putea afla sfaturi și îndemnuri privitoare la această temă putem apela, pe lângă alte multe lucrări
patristice și la Scrierile Părinților Apostolici care constituie un izvor pururea curgător de
învățături și sfaturi din a cărui apă limpede și-au adăpat setea de Hristos și de viețuirea cea
dreaptă generatii întregi de creștini.

BIBLIOGRAFIE
 „Scrierile Păriţilor Apostolici”, traducere şi note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru în col.
„Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, Vol.I, EIBMBOR, Bucureşti, 1979.
Alexe, Magistrand, Ştefan C., „ Eclesiologia Părinţilor Apostolici”, în Studii
Teologice, seria a II-a, anul VII, 1955, nr. 5-6, p.368-381.
Idem., „Viaţa creştină după Bărbaţii Apostolici”, în Studii Teologice, seria a II-a,
anul VII,1955, nr.3-4, p.221-235.
Bolocan, Lect. Dr., Carmen Maria, „ Catehumenatul în viaţa creştinilor în epoca
primară”, în Teologie şi Viaţă, serie nouă, anul XV(LXXXI), 2005, nr. 1-6, p. 235-249.
Coman, Ioan G., „ Probleme de literatură şi filosofie patristică”, Ed. „ Casa
Şcoalelor”, Bucureşti, 1944.
Ioniţă, Drd., Viorel, „ Coordonate ale vieţii creştine după Epistola către Diognet”,
în Mitropolia Ardealului, anul XV, 1970, nr.7-8, p. 472-481.
Prescure, Magistrand, Vasile, „Doctrina morală a Părinţilor apostolici”, în Studii
Teologice, seria a II-a, anul XV, 1963, nr. 9-10, p.541-554.
Vicovan, Pr., Ion, Dați-le voi să mănânce! Filantropia creștină: istorie și actualitate.
Ed.Trinitas, Iași, 2001.