Participarea mirenilor la slujirea profetică a lui Hristos

Participarea mirenilor la slujirea profetică a lui Hristos se face prin propovăduirea Evangheliei,păstrarea
şi transmiterea misionară a Tradiţiei apostolice şi mărturia creştină în mijlocul lumii
A învăţa pe cineva pentru a-l aduce la credinţă este sarcina nu numai a fiecărui predicator hirotonit ci
şi a fiecărui credincios
Mărturia cuvântului lui Dumnezeu constituie o exigenţă internă a credinţei: "Crezut-am pentru aceea
am grăit; şi noi credem, şi de aceea şi grăim" (2 Cor. 4,13). A-L mărturisi pe Dumnezeu înseamnă a
mărturisi filiaţia noastră divină. Înseamnă a mărturisi că suntem creaţi de Dumnezeu şi că trăim şi existăm în
această ordine divină. Înseamnă a recunoaşte că nu suntem autonomi, ci dependenţi de Dumnezeu, atât cu
privire la începutul, cu privire la viaţa noastră întreagă cât şi ca privire la sfârşitul nostru.
Evanghelizarea şi transmiterea misonară a tradiţiei creştine de către mireni este de o
importanţa capitală în cadrul familiei. incă de la începutul ei, Biserica creştină s-a constituit după modelul
familiei, ca o comunitate de dragoste.
Apostolul Pavel compară legătura dintre bărbat şi femeie cu cea dintre Hristos şi Biserică (Ef. 5,20-
33). "Taina aceasta mare este; iar eu zic, în Hristos şi în Biserică" (Ef. 5,32).
Familia este întemeiată nu numai pe necesitatea interioară sădită de Dumnezeu în om de a trăi în
comunitate, ci şi pe comuniunea care există între Dumnezeu şi omenirea pe care o iubeşte. Deoarece Creatorul
a aşezat comuniunea dintre bărbat şi femeie la temelia societăţii umane (Fac. 1,27; 2,18-25) şi prin harul Său a
făcut-o Taină în Hristos şi Biserică (Ef. 5,32), apostolatul soţilor şi al familiilor are o importanţă deosebită
pentru misiunea Bisericii şi pentru societate.
Soţii creştini sunt colaboratori ai harului şi mărturisitori ai credinţei unul faţă de altul şi faţă de copiii
lor şi de ceilalţi membri ai familiei. Familia este mediul evanghelic în care se pregătesc noi generaţii de
membri ai Bisericii. Educaţia şi instrucţia creştină în cadrul familiei sunt cruciale pentru copii şi tineri.
Părinţii sunt pentru copiii lor cei dintâi vestitori ai credinţei şi educatori. Prin cuvânt şi exemplu, ei îi educă în
viaţa creştină şi apostolică. Această educaţie se face fie direct, fie indirect, prin experienţa rugăciunilor
comune, a postului, prin pregătirea copiilor pentru primirea sfintelor Taine dar mai ales prin relaţiile personale
dintre părinţi şi copii, nu numai acasă ci şi în afară. Îndrumarea duhovnicească şi exemplul direct al părinţilor
sunt de o importanţă decisivă în transmiterea credinţei şi a Tradiţiei creştine.
Părinţii creştini sunt cei mai de seamă mijlocitori între Biserică şi lume.
Noul Testament şi istoria Bisericii ne arată că mulţi credincioşi au urmat această existenţă a misiunii,
şi fiecare creştin era un agent viu în propagarea Vestii celei bune. Fiecare în cercul său lucra printre neamuri
pentru convertirea lor. Creştinii s-au simţit obligaţi să predice în cercuri tot mai largi, năzuind să câştige pe cât
mai mulţi pentru Hristos. Fiecare comunitate creştină era un centru de răspândire a Evangheliei. Activitatea
misionară se săvârşea neîncetat prin contact personal, prin legături de rudenie şi prietenie şi prin participarea la
adunările creştine pentru învăţătură. Meseriaşi, soldaţi, comercianţi, sclavi, bărbaţi şi femei, toţi erau angajaţi în
această activitate misionară.
Predica misionarilor şi a evangheliştilor consta într-o expunere simplă a învăţăturii de credinţă şi o
relatare a istoriei mântuirii în Hristos. O explicare mai amănunţită a învăţaturii de credinţă şi o adâncire a ei se
făcea, în primele veacuri creştine, de către didascali, iar apoi în perioada instituţiei catehamenatului (sec. II-IV)
de către cateheţi. Aceştia activau aşadar în cadrul misiunii interne a Bisericii. Atât didascalii cât şi cateheţii
erau cel mai adesea credincioşi laici, bine instruiţi în tainele credinţei creştine.
Timpurile noastre nu pretind mai puţin angajament din partea credincioşilor laici. Dimpotrivă,
condiţiile actuale cer ca ei să desfăşoare un apostolat mai intens şi mai vast. Progresul ştiinţei şi al tehnicii,
relaţiile complexe dintre oameni, nu numai că au lărgit la nesfârşit sfera apostolatului laicilor, ci ridică şi
probleme noi, a căror rezolvare în duh creştin pretind o preocupare, un efort şi un angajament deosebit al
credincioşilor laici.
Apostolatul laicilor a devenit cu atât mai necesar, cu cât a crescut în mod deosebit autonomia multor
sectoare de activitate ale vieţii umane care implică şi o anumită înstrăinare de viaţa religios-morală, punând în
gravă primejdie viaţa creştină însăşi. Nu sunt puţini aceia care, încrezându-se prea mult în progresul ştiinţelor
naturale şi al tehnicii, cad într-un fel de idolatrizare a lucrurilor vremelnice, devenind mai degrabă sclavii decât
stăpânii lor.
Apostolatul în mediul social, adică preocuparea de a pătrunde de duh creştin mentalitatea şi moravurile,
legile şi structurile comunităţii în care trăieşte fiecare, este misiunea şi obligaţia creştinilor laici într-o măsură
atât de mare, încât nu poate fi împlinit niciodată cum se cuvinte de către altcineva.
Credincioşii laici care au darul şi pregătirea corespunzătoare sunt chemaţi să-şi dea concursul la
catehizarea, educaţia religios-morală şi la apărarea credinţei creştine ortodoxe în comunitătile parohiale, în
şcoli şi prin mijloacele de comunicare socială.
O contribuţie importantă şi-o aduc mirenii la dialogul, atât de necesar astăzi, între teologie şi ştiinţă, în
aşa fel încât ştiinţa, păstrându-şi autonomia necesară să fie promovată în duh creştin, iar credinţa să fie
sprijinită cu o fundamentare ştiinţifică, pentru ca întotdeauna creştinii să fie gata pentru a putea răspunde oricui
va cere socoteală despre nădejdea lor