Master: Misiune și slujire preoțească 2017-2019

Curs: Vocația preoțească și provocările lumii secularizate

Cadru didactic: Pr. Conf. Dr. Dan Sandu

Profil și specific misionar pan-ortodox

în sec al XVIII -lea
- Teza de doctorat -
Autor: Vili Goldan

Extrase pentru uz didactic

(cu permisiunea autorului)

Iași, 2018

1
Conceptul de „misiune” – misionar/misionarism și specificul lui în Ortodoxie

Din punct de vedere etimologic termenul misiune provine din limba latină mitto –ere,
corespondentul grecesc al acestuia fiind cel de apostoleo care se traduce prin a trimite. În
dicționarul explicativ al limbii române cuvântul misionar/misionari, -e își are apartenența în
limba franceză missionnaire și desemnează o persoană (de obicei călugăr sau preot) trimisă – de
către o autoritate bisericească – să răspândească creștinismul în teritorii locuite de persoane cu
altă religie dominantă. Din acest motiv, mult timp noțiunea de „misiune” a fost înțeleasă ca
extindere a religiei creștine în spații geo-politice necreștine. Termenul a fost preluat de către
Biserică, iar înțelesul său a căpătat un sens mai larg vorbindu-se de misiune chiar în interiorul
Bisericii. Ortodoxia a valorificat misiunea intensivă subliniind rolul Bisericii în comunitatea
locală – „...unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu...” (Matei 18, 20) și aportul ei în
dezvoltarea principiilor religios-morale, ca norme de conduită. În acest sens, activitatea
misionară reprezintă forma vizibilă a iubirii Sfintei Treimi faţă de om, actualizată în cel mai
eficient mod de Domnul Iisus Hristos prin Sfântul Duh şi lăsată ca moştenire Bisericii Sale,
pentru mântuirea omului1.
Viziunea pan-ortodoxă este ceea ce subliniază activitatea misionară a Bisericilor
ortodoxe. În acest sens, această misiune trebuie să reprezinte Ortodoxia în unitatea ei canonică,
liturgică și dogmatică și să nu aducă nici o modificare acestei unități indiferent de spațiul și
timpul desfășurării și dezvoltării ei. Întâlnim, în acest sens, o unitate a specificului misionar
ortodox în diversitatea spațiului lui de propagare, a mentalităților și a particularităților
caracteristice fiecărei națiuni ce a îmbrățișat credința creștin ortodoxă. Remarcant este faptul că,
în istoria popoarelor ortodoxe, lipsește conflictul dintre Biserică și Stat, conflict însă des întâlnit
în istoria popoarelor apusene. În spațiul răsăritean Biserica s-a identificat cu poporul, și-a însușit
aspirațiile lui, „a sintetizat misiunea ei sfântă cu grijă pentru apărarea și întărirea neamului și
peste tot, între învățăturile ei revelate și manifestările sufletului etnic s-a creat o sinteză care a
făcut fiecărui neam Biserica familiară2.

1
Vasile-Lucian V. Goldan, Multicultural religious proselitysm or missionary activity in the postmodern secularized
society?, în: Management Intercultural, vol XIX, nr. 38 (1/2017). pp. 28-29.
2
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Biserica românească, în: „Cultură și Duhovnicie – articole publicate în Telegraful
Român”, vol. III, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012, p. 58.

2
 Unitatea în Biserica Ortodoxă nu este înțeleasă ca o simplă conducere administrativă, ci
ea este percepută ca un har și o plinătate a vieții celei noi, care înnoiește pe cei pământești și,
odată cu ei, întreaga creație a lui Dumnezeu3.
Teologia ortodoxă folosește cu precauție terminologia misionară conturată în creștinismul
apusean, dat fiind faptul că în decursul secolelor, termenul misiune a fost și este asociat cu ideea
și practica prozelitismului4. Din acest motiv, Biserica Ortodoxă face în mod clar o distincție între
misiune, ca sens de vocație apostolică fundamentală a Bisericii de a proclama Evanghelia și
misiuni, ca activități evanghelizatoare ale unei confesiuni sau denominațiuni într-un spațiu
necreștin, activități care de multe ori au fost legate fie de procesul de colonizare – cazul Americii
– fie de opresiune politică și culturală5.
Misiunea creștină reprezintă acțiunea proclamării Evangheliei în lume de către Sfinții
Apostoli și urmașii acestora. Misiunea Bisericii este actul de creștinare, de propovăduire a
Evangheliei Domnului Hristos în lume, o lucrare apostolică prin care împărăția lui Dumnezeu
înglobează spațiul și timpul istoriei umane. Trebuie precizat faptul că în înțelegerea conceptului
de misiune, în context creștin și religios al societății contemporane, este necesară o analiză
biblică, teologică, dogmatică, spirituală și istorică a noțiunii. Aceste lucruri se datorează la
rândul lor faptului că, în contemporaneitate, creștinismul este reprezentat atât de Biserica
primului mileniu creștin, care continuă tradiția apostolică și patristică în Biserica ortodoxă, cât și
de confesiunilie istorice, Biserica romano-catolică, Bisericile Protestante, cărora se adaugă și
sectele creștine apărute în spațiul creștin al Reformei6.
Pentru Ortodoxie misiunea s-a indentificat și continuă să o facă, cu Sfânta Tradiția și
continuitatea Bisericii în timp, cu transmiterea credinței perpetuu din generație în generație7.
Sfânta Tradiție este cea care conține principiile mântuirii subiective, principii ce au fost
concretizate, transpuse în practică prin Sfinții Apostoli, imediat ce oamenii s-au arătat gata să
accepte mântuirea, ca act liber al voinței și dorinței lor. Sfânta Tradiție este punerea în practică a
Revelației și Întruparea Domnului Hristos, în care culminează și totodată se concentrează toată

3
Arhimandritul Vasilios, Întrarea în Împărăție – elemente de trăire liturgică a tainei unității în Biserica Ortodoxă,
trad. Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p. 13.
4
Prozelit, în limba greacă πρωσηλυτος, - termenul „desemna o persoană convertită recent la o idee sau religie. În
Noul Testament, termenul este menționat de trei ori: odată la Evanghelia după Matei și, de ori, în Faptele
Apostolilor. Vezi Vasile-Lucian V. Goldan, Multicultural religious proselytism or missionary activity în the
postmodern secularized society?, în „Management Intercultural”, nr. 38, anul XIX (1/2017), p. 28.
5
Ion Bria, Martyria-Mission. The Witness of the Orthodox Churches Today, World Council of Churches, Geneva,
1980, p. 3.
6
Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie și Prozelitism, Editura Trinitas, Iași, 2000, p. 21.
7
Vasile-Lucian V. Goldan, op. cit., p. 29.

3
Revelația. Prin Sfânta Tradiție se întemeiază și se menține Biserica, iar Biserica la rândul ei este
subiectul Sfintei Tradiții. Acolo unde nu se transmite credința nu există Tradiție și nu există
Biserică. Tradiția înseamnă istorie cu sens a formelor canonice, adevărate, care nasc libertatea
față de idoli și iluzii, prin supunerea filială față de esențial, de adevăr: „Ei I-au răspuns: Noi
suntem sămânța lui Avraam și n-am fost niciodată robi nimănui. Cum zici Tu: Veți fi liberi?
Adevărat, adevărat vă spun că oricine trăiește în păcat este rob al păcatului și robul nu rămâne
pururea în casă; fiul însă rămâne pururea. Dacă Fiul vă face liberi veți fi cu adevărat liberi” (Ioan
8, 33-36)8.
Biserica se transmite și se continuă doar în Biserică, putem vorbi astfel de o Cincizecime
continuă, doar, în și prin Biserică. În acest sens, credința este cea care trece de la o generație la
alta. Cu privire la acest aspect, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae afirmă că noi n-am putea
primi cu convingere adevărurile tradiționale „ale propovăduirii creștine, iar actele ei
sacramentale n-ar mai aduce harul Botezului și al celorlalte taine, fără credința generațiilor
anterioare”9. Caracterul personalist al Revelației și natura dialogică a Sfintei Tradiții a Bisericii
fac ca acestea să fie în permanență supuse unui proces de propunere, nu impunere și, totodată, de
transmitere autorizată al cărei scop este o receptare continuă. Biserica Domnului Hristos este
locul în care răsună „Da”-ul lui Dumnezeu față de noi și ”Amin”-ul nostru față de El. Astfel, așa
cum acel „Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38) a fost condiția necesară a „Amin” –ului lui
Dumnezeu față de noi prin Întruparea Fiului Său, tot așa nici unul din actele sacramentale nu este
valabil fără voia umilă a fiecărui credincios. „Amin”-ul fiecărui credincios este înglobat în
„Amin”-ul Bisericii locale ortodoxe, care la rândul său este înglobat în răspunsul, în acceptarea,
comuniunii întregii Biserici universale și apostolice. În acest sens „Amin”-ul repetat mereu
reprezintă semnul acceptării și asimilării permanente a „Da”-ului suprem spus oamenilor de către
Dumnezeu în Evanghelia Domnului Hristos și Sfintele Taine10.
Propovăduirea Evangheliei este prima exigență a misiunii creștine. Ea este condiția sine
qua non a convertirii și are în continuare un rol important în procesul de dezvoltare, de creștere a
creștinismului în viața în Hristos. Cu toate acestea, ea nu reprezintă singura exigență a misiunii și
nu trebuie pusă în concurență cu celelalte exigențe, ca transmiterea credinței, sau a tradiției,
pentru că, lucrarea harului prin cuvântul propovăduirii stă în strânsă legătură cu acestea.
Lucrarea misionară pornește întotdeauna din interior spre exterior, ca o mișcare concentrică,

8
Diac. Ioan I. Ică jr., Canonul Apostolic al primelor secole, vol. I, Editura Deisis/Stravopoleos, Sibiu, 2008, p. 9.
9
Pr. Prof. Dr., Dumitru Stăniloae, Caracterul permanent și mobil al tradiției în „Studii Teologice”, nr. 3-4, anul
XXV (1973), p. 65.
10
Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 9.

4
niciodată neîntrerupând legătura cu punctul ei de plecare. Totodată, ea niciodată nu poate fi
despărțită de mărturia creștină, adică de viața trăită în strânsă comuniune cu Dumnezeu prin
rugăciune, Sfinte Taine, spiritualitate și slujire. Astfel, propovăduirea Evangheliei după exemplul
Sfinților Apostoli vizează constituirea și realizarea în mod liturgic-sacramental a Bisericii11.
Încă din perioada primară a creștinismului, propovăduirea Cuvântului Revelat s-a
materializat într-o formă concretă prin apariția comunităților creștine, prin convertirea personală
cu ajutorul credinței, prin botezul în numele Sfintei Treimi (Faptele Apostolilor 2, 9-10) și prin
creșterea duhovnicească realizată prin harul mântuitor. Rolul acestui har mântuitor este absolut
necesar pentru mântuire. El este împărtășit credincioșilor de către episcopi și preoți doar prin
Sfintele Taine.
În acest fel, obiectivul misiunii ortodoxe a fost unul exprimat într-o manieră intensivă,
prin păstrarea poporului în credința ortodoxă și identificarea lui în timp cu aceasta. Ortodoxia a
devenit astfel o trăsătură caracteristică a poporului, a modului lui de exprimare și trăire a
adevărurilor revelate.
Lucrarea misionară ortodoxă se deosebește de cea romano-catolică și protestantă, prin
maniera de lucru. Dacă în Ortodoxie a fost valorificată maniera intensivă, Biserica Romano-
catolică și cea protestantă au folosit cu precădere maniera extensivă, ea fiind specifică
Occidentului. Prin această manieră s-a dorit și de multe ori s-a și reușit, cucerirea și trasarea a noi
granițe creștine, cu implicații politice și evidente motivații de ordin material. Începând cu secolul
al XVIII -lea în Europa Apuseană a fost cultivată speranța că o comunitate mondială va putea fi
organizată numai în baza unei supremații a creștinismului apusean și, implicit, a culturii apusene
conexe asupra întregii lumi12. Această diferență a modului de abordare a manierei de exercitare a
misiunii, intensivă pentru Răsăritul ortodox și extensivă pentru Apusul romano-catolic și
protestant, a făcut ca Biserica ortodoxă să fie considerată pentru o lungă perioadă de timp, într-
un mod cu totul nejustificat ca fiind drept o „Biserică non-misionară”. Uneori a fost considerată
chiar un spațiu propice pentru misiune „terra missionis”, fără a se ține cont de diferențele
cultural-religioase și politico-sociale dintre estul și vestul Europei, de faptul că metodologia
misionară a fost una diferită, că imperativul misionar al Bisericii Ortodoxe este mai evident, că
propovăduirea Evangheliei și Sfânta Liturghie sunt direct legate între ele, că centrul lucrării

11
Pr. Conf. Univ. Dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2010,
p. 23.
12
Mitropolit Anastasios Yannoulatos, Ortodoxia și problemele lumii contemporane, trad. Constantin Coman,
Gabriel Mândrilă, Editura Bizantină, București, 2003, p. 17.

5
misionare este reprezentat, de fapt, de Euharistie și, nu în ultimul rând, că Ortodoxia în structura
ei este o Biserică dinamică misionară13.
Datoria Bisericii este de a-și îndeplini corect misiunea, de a propovădui, de a chema,
respectând libertatea și liberul arbitru al omului cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe acesta. Cu
toate acestea, omul nu trebuie să uite că este liber în Domnul Hristos. Înțelegerea libertății într-o
manieră neconformă cu preceptele evanghelice, duce la înlăturarea capacității sale de a lupta
pentru mântuire, el fiind cel dintâi care, refuză colaborarea cu Dumnzeu în vederea asemănării cu
El, Creatorul a toate. Omul nu este mântuit cu forța, împotriva voii lui, ci este liber să aleagă pe
ce cale merge și, totodată, să-și aleagă și principiile pe care le folosește. În acest sens, Fericitul
Ieronim, în epistola XXI, 6 către Papa Damasus, vorbind despre tâlcuirea pildei „Filului
risipitor” spune că „mai semnificativ e ceea ce citim în grecește: διεῖλεν αὐτοῖς τòν βίον (Le-a
împărțit viața), adică le-a dat liberul arbitru, le-a dat voința care decurge din propria minte,
pentru ca fiecare să trăiască nu din porunca lui Dumnezeu, ci din propria sa înclinație, adică nu
din constrângere, ci dintr-o voință liberă, pentru că virtutea să-și aibă locul său, pentru ca să ne
deosebim de celelalte viețuitore, câtă vreme, după pilda lui Dumnezeu, ni s-a îngăduit să facem
ceea ce vrem. De aceea, judecata împotriva păcătoșilor este dreaptă, iar răsplata pentru cei sfinți
va fi lipsită de nedreptate”14.
Părintele Stăniloae în lucrarea „Spiritualitatea Ortodoxă, Ascetica și Mistica” vorbește
despre o colaborare teandrică realizată între om și Dumnezeu. El explică faptul că omul are în
însăși natura să o dorință de cunoaștere și conlucrare cu Dumnezeu și cu harul Său 15. Cu toate
acesta, chiar dacă Dumnezeu este cel ce se apleacă spre om, tot aceesta din urmă este cel care
prin voința sa, acceptă sau nu ajutorul și colaborarea cu Creatorul său: „Iată, stau la ușă și bat; de
va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine”
(Apocalipsa 3, 20). Dumnezeu cunoaște firea, gândirea, acțiunile trecute, prezente și viitoare ale
omului, dar cu toate că El preștie ce hotărâre poate lua omul, nu predetermină niciodată acest
fapt, lăsându-i o totală și în același timp, responsabilă libertate.
Biserica, instituție divino-umană, Trupul Domnului Hristos, rămâne singurul spațiul de
conlucrare al omului cu Dumnezeu în vederea realizării mântuirii celui dintâi: „Pentru ei Eu Mă
sfințesc pe Mine Însumi, ca și ei să fie sfinți întru adevăr” (Ioan 17, 19).

13
Pr. Prof. Gheorghe Petraru, Misiologie Ortodoxă..., p.169.
14
Fericitul Ieronim, Epistola XXI către Damasus, în: „Epistole” vol. I, trad. Ana-Cristina Halichias, Editura Basilica
a Patriarhiei Române, București, 2013, p. 135.
15
Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic și de misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, p. 135.

6
 Misiunea Bisericii se fundamentează pe misiunea Domnului Hristos, iar înțelegerea
acesteia, cere în primul rând o transpunere în practică a teologiei trinitare. Ea este cea care ne
arată că Dumnezeu este în Sine viață de comuniune și că angajarea Sa în istorie, are drept scop,
atragerea umanității și a creației în general, în comuniunea cu însăși viața lui Dumnezeu.
Lucrarea misionară a Bisericii nu are drept scop primar răspândirea sau transmiterea
convingerilor intelectuale, a învățăturilor morale, ci ea vizează transmiterea vieții de comuniune
care există în Dumnezeu. Misiunea este trimiterea Duhului Sfânt: „Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt
Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac” (Ioan 14, 16), care are rolul de a dezvălui
viața lui Dumnezeu ca viață-comuniune16.
Misiunea Bisericii nu se restrânge doar la propovăduirea și împlinirea unei părți a
cuvântului lui Dumnezeu, ci la integralitatea acestuia: „Învățându-le să păzească toate câte v-am
poruncit vouă” (Matei 28, 20). Astfel, misiunea sacră a religiei creștine o reprezintă mântuirea,
iar îndeplinirea acestei misiuni este strâns legată de însușirea și punerea în practica vieții
cotidiene, de către creștini a învățăturii revelației divine – Dumnezeu vorbește. În acest sens, o
condiție fundamentală a mântuirii credincioșilor o reprezintă cunoașterea lui Dumnezeu și
însușirea prin credință a adevărurilor religioase revelate și transmise nouă din generație în
generație.
Când vorbim despre cunoaștere, despre recunoașterea sau experiența lui Dumnezeu,
vorbim din punctul de vedere al creștinătății, respectiv cum L-am descoperit noi pe parcursul
dezvoltării noastre diferite: omul ajunge să-L cunoască și să-L descopere pe Dumnezeu pentru ca
„Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă” (Psalmi 117, 27).

Lucrarea misionară a Bisericii

În cuvântul scripturistic de la Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan 14, 10: „Eu sunt întru
Tatăl și Tatăl este întru Mine” se subliniază dubla sălășluire a Domnului Hristos pe pământ și în
Dumnezeu Tatăl transcedent. Această dualitate relevă în primul rând concordanța între faptele și
acțiunile Mântuitorului și voia Domnului, Iisus Hristos fiind El Însuși împlinirea Legii și a
proorociilor. În același timp se subliniază faptul că există o relație asemănătoare între Domnul
Hristos și Sfinții Apostoli, ei fiind continuatorii misiunii creștine, încurajații fiind de promisiunea
trimiterii unui alt Mângâietor, „Duhul Adevărului” (Ioan 14, 17). Există astfel,

Ion Bria, Confessing Christ Today. An Orthodox Consultation, în: „International Review of Mission, nr. 253, anul
16

LXIV (1975), p.77.

7
„consubstanțialitate între Iisus și discipolii Săi, ceea ce va duce la comuniunea cu Dumnezeu:
<<În ziua aceea veți cunoaște că Eu sunt în Tatăl Meu și voi sunteți în Mine și Eu în voi>> (Ioan
14, 20)”17, mântuirea însemnând participarea la Comunitatea divină. Pogorârea Sfântului Duh,
peste Sfinții Apostoli la sărbătoarea Cincizecimii reprezintă atât actul de naștere al Bisericii
Domnului Iisus Hristos, cât și îndeplinirea promisiunii făcute de către El, Sfinților Apostoli.
Sfântul Maxim Mărturisitorul în lucrarea „Mystagogia” numește Biserica tip și icoana a
întregii lumi. În teologia ortodoxă, Biserica locală, în care se integrează credinciosul și a cărei
apartenență o mărturisește, nu reprezintă o Biserică separată, distinctă, ci ea este însăși chipul
Bisericii Domnului Hristos. Mai exact, Biserica una a Mântuitorului nu se dizolvă în multele
Biserici locale, ci ea se manifestă unitar în forma mulțimii de Biserici locale. Biserica este una,
pentru că Trupul Mântuitorului, pe care Ea îL reprezintă este Unul. Cu toate acestea însă, în
prezentarea istorică, această Biserică una se arată în forma mai multor Biserici locale, răspândite
în întreaga lume, al căror scop este unul și același: mărturisirea credinței în Evanghelia și
Biserica Domnului Iisus Hristos18, iar mijloacele, metodele și eforturile ce stau la baza
îndeplinirii lui reprezintă ceea ce în istoria bisericească și teologie se numește: misiunea
Bisericii.
Orice misiune presupune un obiectiv bine conturat, o autoritate superioară capabilă de
analiză, decizie și, mai ales, investire. Misiunea presupune o persoană sau un grup de persoane,
cu abilități necesare împlinirii scopului respectiv care, la rândul lor, vor fi desemnate de o
autoritate superioară pentru a împlini obiectivul propus19. Cât privește viața Bisericii, aceasta
reprezintă o continuă misiune a Sfântului Duh, nu doar pentru sfințirea membrilor ei, ci și pentru
propășirea ei, Duhul Sfânt fiind Cel ce conlucrează cu orice propovăduitor al Evangheliei
Domnului Hristos, dar și cu toți membrii Bisericii. În acest fel, anumite evenimente istorice ale
căror consecințe au avut un conținut pozitiv, trebuie înțelese că acte providențiale în care s-a
manifestat în mod concret grija Mântuitorului Hristos față de Biserica Sa. Actele istorice, faptele
și relatările care evidențiază acțiuni neconforme cu învățătura și conduita religios morală, ale
unor membrii ai Bisericii, acestea, trebuie privite din prisma respectării de către Dumnzeu a
principiului liberului arbitru, a libertății persoanei umane, omul fiind liber să aleagă ce dorește și,
totodată, asumându-și această libertate se face direct responsabil de acțiunile sale.

17
Niels Henrik Gregersen, Dumnezeu într-o lume evoluționistă, trad. Titela Vîlceanu, Editura Curtea Veche,
București, 2007, p. 26.
18
Georgios Mantzaridis, Globalizare și Universalitate – himer și adevăr, trad: Preot. Prof. dr. Vasile Răducă,
Editura Bizantină, București, 2002, p. 41.
19
Pr. Conf. Univ. Dr. Mihail Teodorescu, Misiunea, metodă concretă de propovăduire a adevărului mântuior, în
Misiune, Spiritualitate, Cultură, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2009, p. 85.

8
 Încă din perioada apostolică, misiunea Bisericii a fost angajată în două mari direcții
creatoare. În acest sens, avem misiunea internă, reprezentată prin organizarea vieții liturgice,
spirituale și administrative din interiorul Bisericii și misiunea externă, reprezentată la rându-i
prin propovăduirea Evangheliei celor din afara Bisericii, neamurilor. Din acest motiv, Biserica
Domnului Hristos se prezintă atât ca o comunitate euharistică, poporul lui Dumnezeu
răscumpărat, trăitor al noii vieții prin Sfântul Duh, cât și ca o comunitate apostolică misionară, ce
este marcată de conștiința vie a trimiterii și propovăduirii celor din afara Bisericii. Poporul lui
Dumnezeu este alcătuit din toți oamenii Bisericii, botezați în numele Sfintei Treimi și care au
posibilitatea de a deveni fii ai lui Dumnezeu nu după ființă, ci după har. Fericitul Ieronim în
Epistola XXI, 4 – către Damasus, mărturisește că prin însăși cuvântul „om” este numit
„Dumnezeu”: „un om avea doi fii” (Luca 15, 11), după cum o dovedesc numeroase mărturii:
„Mărturia a doi oameni este adevărată. Despre Mine Însumi mărturisesc Eu și Tatăl Care M-a
trimis” (Matei 18, 12-14)20. Același lucru îl subliniază și Sfântul Ioan Gură de Aur : „Era în
ținutul Ausitis un om pe care îl chema Iov (Iov 1,1). Vezi această primă laudă, faptul de a fi om
(...) și aceasta este o mare laudă”21. Acești oameni botezați, toți au datoria de a propovădui
Evanghelia și de a-L mărturisi pe Hristos prin viața lor, prelungindu-și trăirea liturgică și în afara
Bisericii.
Cu toate că se cunoaște o împărțire potrivit ierarhiei, în clerici și laici, poporul lui
Dumnezeu este unul, cunoscând o singură lucrare a mântuirii: „Biserica este subiectul
evanghelizării, al propovăduirii lui Hristos prin toți cei care trăiesc în sânul ei, prin toți membrii
ei. Totuși există priorități ale evanghelizării și aceasta datorită structurii, ordinii ierarhice a
Bisericii”22. Această ordinea ierarhică există încă de la începuturile Bisericii și ea trebuie
respectată; însă, ierarhia bisericească nu este o formă de putere, ci una de slujire, de iubire, după
felul cum Însuși Hristos S-a manifestat în lume. Între clerici și laici trebuie să se manifeste
sentimente de dragoste, de slujire unul față de altul, astfel încât, fiecare să contribuie la misiunea
Bisericii: „Credincioșii nu alcătuiesc o Biserică de categoria a doua, ci lucrează împreună cu
preotul la zidirea trupului lui Hristos. (...) Rolul preotului nu este cel de a domina pe credincios și
nici să se lase dominat de credincioși, ci să lucreze împreună cu ei la edificarea spirituală și
duhovnicească a Bisericii”23.

20
Fericitul Ieronim, Epistola XXI către Damasus, în: „Epistole” vol. I, trad. Ana-Cristina Halichias, Editura Basilica
a Patriarhiei Române, București, 2013, p. 134.
21
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Iov, trad. Laura Enache, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 28.
22
Pr. Petraru Gheorghe, Misiologie Ortodoxă... ,p. 38
23
Pr. prof. Dumitru Popescu, Sfânta Taină a Preoției – ierarhia sacramentală după Sfânta Scriptură și Sfânta
Tradiție. Preoția obștească, în „Ortodoxia”, anul XL, nr. 1 (1989), p. 11.

9
 Evanghelia se adresează tuturor oamenilor, creștinii fiind cei care au datoria de a face
cunoscută Vestea cea Bună despre Hristos, Cel Care S-a jertfit pentru întreaga lume: „De fapt,
evanghelizarea începe în însăși inima poporului lui Dumnezeu. Biserica nu este un simplu agent
de evanghelizare. Ea este fructul activității sale evanghelizatoare. Biserica este evanghelizată de
Biserică. Evanghelizarea este elementul fundamental al misiunii lui Hristos pentru întreaga
creație”24. Misiunea poate fi făcută de orice creștin, însă trebuie să precizăm că, deși toți oamenii
au vocația de a fi preoți25, numai unii se învrednicesc de Taina Hirotoniei, spre a fi mijlocitori ai
energiilor necreate ale lui Dumnezeu către lume. De aici rezultă că există diferite posibilități de
misiune, specifice pentru fiecare treaptă din ierarhia creștină, de care ne vom ocupa în cele ce
urmează.
Conceptul ortodox al misiunii depinde în mare parte de înțelegerea naturii Bisericii. Mai
exact, eclesiologia este cea care determină misiologia. Când o persoană spune că, misiunea
reprezintă funcția Bisericii, ortodocșii sunt foarte suspicioși, deoarece aceștia sunt împotriva
unor asemenea interpretări instrumentale a Bisericii. Misiunea nu este un act de profesie ci unul
ecleziasctic, Biserica reprezentând scopul misiunii și nu invers 26. Misiunea Bisericii capătă în
acest sens, un caracter profund eclesiologic și se dezvoltă în conștiința morală a acelora ce se
numesc creștini ortodocși. Astfel, misiunea se prezintă drept criteriu al Bisericii, o dimensiune a
ființei ei. Dacă Biserica a fost întememiată în chip văzut, ca o comunitate istorică concretă în
care se realizează comuniunea oamenilor cu Dumnezeu, prin Pogorârea Sfântului Duh peste
apostoli, aceștia reprezentând cea dintâi celulă a Eclesiei – (Faptele Apostolilor 2, 37) auzind
acestea au fost pătrunși la inimă și au zis către Petru și ceilalți apostoli: Bărbați frați, ce să
facem? Iar Petru le-a zis: Pocăiți-vă și fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Iisus Hristos,
spre iertarea păcatelor voastre; și ve-ți primi darul Duhului Sfânt. Că pentru voi este dată
făgăduința și pentru copiii voștri și pentru toți cei de departe, pentru oricâți îi va chema Domnul
Dumnezeul nostru – ceilalți oameni se împărtăşesc de mântuirea oferită în Hristos prin activitatea
misionară a Bisericii, activitate în care se permanentizează trimiterea lui Hristos în lume.
Misiunea se prezintă drept o caracteristică esențială a naturii Bisericii, prelungirea în timp
și spațiu a lucrării lui Hristos. Apostolicitatea Bisericii nu se referă doar la succesiunea
apostolică, ci și la faptul că păstrează neatins duhul apostolic, astfel încât Evanghelia să fie
24
Mark Hagemoen, Les défis du leadership pastoral contemporain, în „Lumen Vitae”, vol. LXVI, nr. 4 (2011), p.
424.
25
Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește despre preoția universală, unde omul este văzut ca preot al întregii creații,
ce aduce lumea ca jertfă lui Dumnezeu. În viziunea Sfântului Maxim, omul este prin excelență preotul creației
naturale, pentru că el participă la realitatea ei materială și tot el recapitulează întreaga creație în persoana sa,
intervenind ca o legătură naturală între extreme prin propriile sale părți.
26
Ion Bria, Martyria-Mission..., p. 8.

10
vestită până la marginile lumii. Misiunea este privită drept o manifestare a ethosului
spiritualității ortodoxe, ai cărui poli sunt Învierea și Cincizecimea. Îndemnul scripturistic de la
Matei 28, 19 „mergând învățați toate nemurile” este rezultatul direct al adevărului Învierii
Domnului Iisus Hristos. Trebuie menționat faptul că, traducerea românească diferă de textul
grecesc al Evangheliei, unde semnificația cuvântului românesc „învățați” are valența îndemnului
de a „face uncenici”. Textul grecesc de la Matei s-ar putea traduce prin: „mergând faceţi-vă
ucenici în toate nemurile”, variantă ce scoate și mai mult în evidență caracterul misionar la
propovăduirii Sfintei Evanghelii a Domnului nostru Iisus Hristos.
Misiunea creștină se prezintă ca o chemare mântuitoare adresată oamenilor și vizează
unitatea omenirii în aceeași credință în Sfânta Treime, în același Botez și aceeași Euharistie,
adunarea ei în unicul Trup al lui Hristos și totodată zidirea ei în Templul Duhului Sfânt, trupurile
noastre, „prin liturghizarea existenței umane sau transpunerea ei într-un ritm liturgic-sacramental
baptismal-euharistic și pascal pentru transformarea și înnoirea lumii în așteptarea activă a
înnoirii ultime în Împătăția lui Dumnezeu, ca împărăție a Sfintei Treimi” 27. Axa în jurul căreia
gravitează comunitatea ortodoxă și totodată, sursa din care își are puterea spirituală pentru
misiunea ei, nu este alta decât viața liturgică, Sfânta Liturghie. Contribuția ortodoxă la misiune
este determinată de mesajul teologic, sacramental și de sensul Sfintei Liturghii. Sfânta Liturghie
reprezintă recunoștința noastră pentru și totodată în numele lumii create și restaurate în Hristos,
imaginea împărăției și transformarea lumii în Biserică.
Trist este că până în acest moment nu există o teologie a misiunii care să exprime într-un
mod concret lucrarea misionară pan-ortodoxă. În acest sens o sistematizare a misiunii pan-
ortodoxe capătă un caracter ultimativ, dat fiind faptul că mărturia misionară, continuatoare a
slujirii apostolice, constituie o permamentă sursă de inspirație pentru gândirea teologică.

Preotul – icoană a misiunii Bisericii

Preoția este privită de Fericitului Ieronim ca o îndeletnicire ce aduce odată cu ea o imensă

responsabilitate. Din punct de vedere etimologic, termenul de „cleric” provine din limba greacă
κληρος iar corespondentul latin este sors, ceea ce se traduce prin parte de moștenire sau lot.
„Clericii se numesc astfel, fie pentru că ei sunt din lotul, din partea Domnului, fie pentru că
însuși Domnul e lotul adică partea lor. Astfel, preotul este parte a Domnului, care are pe Domnul
ca parte a sa (part Domini est, vel Dominum partem habet), iar în această calitate, trebuie să se

27
Valer Bel, Misiunea Bisericii ..., p. 349.

11
comporte astfel încât să aibă pe Domnul în sine și să fie stăpânit de Domnul (ipse possideat
Dominum et possideatur a Domino)”28, pentru a putea mărturusi ca și Sfântul Apostol Pavel:
„M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu mai trăiesc eu ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2,
20).
Importanța misiunii preotului este dată de faptul că el este cel prin care ni oferă Domnul
Hristos în chip văzut, după cum mărturisește părintele Stăniloae: „Astfel, dacă în celelalte Taine
Hristos e primit ca Acela ce Se dăruiește prin preot, în Taina Hirotoniei Se leagă ca subiect ce ni
Se dăruiește în chip nevăzut de o persoană umană, pe care consacrând-o ca preot sau episcop,
face văzută dăruirea Sa către noi prin celelalte Taine”29. Încă de la sfințirea sa în această treaptă
se face prezent caracterul comunitar al preotului, hirotonia sa având loc în cadrul (interiorul)
Sfintei Liturghii, momentul de comuniune prin excelență: „Hirotoniile în episcop, în preot și în
diacon sunt săvârșite exclusiv în cadrul dumnezeieștii Liturghii, ca și, de regulă, hirotesia în citeț
și ipodiacon. Acest lucru arată relația lor cu adunarea liturgică, cu Biserica ca trup al lui Hristos,
cu Hristos care în Euharistie pătrunde în veacul acesta. Raportarea la adunarea euharistică arată
însă limpede că purtătorul acestor slujiri nu este hirotonit „pentru sine”, ci pentru poporul lui
Dumnezeu dintr-un loc”30. În lucrarea preotului de săvârșire a Sfintelor Taine, el este un mijloc
vizibil, pus trup și suflet în „mâna” lui Dumnezeu, adevăratul Săvârșitor fiind Însuși Hristos.
Astfel, dacă am dori să rezumăm într-un singur termen esența slujirii preoțești, atunci ne-am opri
la cuvântul „jertfă”, pentru că densitatea și totodată intensitatea preoției se măsoară cu duhul de
jertfă31.
Preoția Noului Testament este o expresie și o actualizare a preoției Domnului Hristos, iar
fiecare preot al Bisericii reprezintă în mod văzut prelungirea în istorie a Preoției Mântuitorului.
Preotul este un slujitor al lui Hristos și toată misiunea să o face cu puterea și în numele lui
Dumnezeu. Slujirea sa trebuie să se manifeste în dragoste față de toți, fiind prin excelență un om
al comuniunii, ce-i conduce pe credincioși spre mântuire. Importanța chemării preoțești o
subliniază Sfântul Ioan Gură de Aur, care arată că preotul este răspunzător de mântuirea
sufletelor celor pe care-i păstorește: „Omul care se îngrijește numai de mântuirea lui, mărginește
numai la el folosul strădaniei sale; dar păstorul de suflete întinde folosul strădaniei sale la tot

28
Diac. N. Corneanu, Chipul preotului adevărat după Fericitul Ieronim, în: „Mitropolia Olteniei”, anul XI (1959),
nr. 1-2, p. 25.
29
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III..., p. 149.
30
Karl Christian Felmy, Dogmatica experienței ecclesiale. Înnoirea teologiei ortodoxe contemporane, introducere și
traducere pr. prof. dr. Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 291.
31
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Jertfa, esența preoției, în: Cultură și duhovnicie – Articole publicate în Telegraful
Român, vol. III (1942-1993), Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012, p. 28.

12
poporul. Omul care dă bani celor nevoiași sau omul care ajută în alt chip pe cei nedreptățiți, este
și el cu ceva de folos celor din jurul lui, dar cu mult mai puțin decât preotul; deosebirea dintre
unul și altul este tot atât de mare pe cât e deosebirea dintre suflet și trup”32.
Deplinătatea preoţiei bisericeşti, date de către Arhiereul Hristos, constă în faptul că
misiunea creştină, în toată complexitatea ei, îşi are punctul de plecare în însăşi comuniunea
veşnică a Sfintei Treimi, în mişcarea iubirii Tatălui către Fiul în Duhul Sfânt şi prin Acesta, către
întreaga lume. Preoţia Mântuitorului Hristos – temeiul preoţiei creştine – este dumnezeiască şi
omenească, întrucât Hristos este Dumnezeu adevărat și om adevărat, ceea ce nu a fost nici un
întemeietor de religie.
Preoția Noului Testament nu poate fi redusă doar la predicarea cuvântului și
administrarea temporară a comunității, pentru că „puterea cheilor împărăției” (Matei 16, 19) că
realitatea instituțională și făgăduință eshatologică este încredințată apostolilor și urmașilor lor,
care au fost investiți cu harul Sfântului Duh: „Luați Duh Sfânt!” (Ioan 20, 22). Biserica
Ortodoxă, păstrătoare a tradiției apostolice, a transmis prin succesiune neîntreruptă „credința care
odată pentru totdeauna le-a fost dată sfinților” (Iuda 1, 3) și structurile ei sacramentale și
comunitare ale Bisericii ca mijloace de împărtățire a harului lui Hristos prin Sfântul Duh33.
Părintele Gheorghios Metallinos arată că preotul nu promovează o ideologie, ci pe
Hristos Dumnezeu, care este mai presus de această lume, deoarece, ca Dumnezeu Întrupat, a
biruit toate legile lumii, toată înțelepciunea și logica omenească, oferindu-i omului dragostea Sa
care-l împlinește: preotul „nu poate să schimbe lumea, dar are harul lui Dumnezeu de a
transfigura în Hristos micul spațiu în care poate să schimbe o mică parte a lumii. Poate, în ultimă
analiză, să-L ofere lumii pe Acela Care poate să transfigureze lumea, din moment ce „a biruit
lumea” (Ioan 16, 23)”34. Preotul este cel care unește lumea cu Dumnezeu, fiind unul din
comunitate, prezent și atent la nevoile omului: „Sensul hirotoniei este de a implica existențial pe
slujitor în lume, cu nevoile, angoasele și potențialitățile ei. Prin hirotonie, Biserica devine
comunitatea care unește lumea cu Dumnezeu și aceasta este în esență sensul misiunii. (...) Prin
instituirea slujitorilor săi, Biserica își întoarce privirile în exteriorul său, fără să rămână totuși în
plan secund, ci angajându-se ea însăși deplin”35.

32
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, traducere din limba greacă veche, introducere și note de Pr. Prof.
Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2007, pp. 66-67.
33
Pr. Porf. Dr. Ioan Ică, Importanța parohiei pentru misiune. Unitatea dintre parohie și Biserica locală, unitatea
internă a parohiei, mijloace și metode de menținere a acesteia, în: Pastorație și misiune în Biserica Ortodoxă,
Editura Partener, Galați, 2007, p. 33.
34
Ibidem, p. 97.
35
Ioannis Zizioulas, Ființa eclesială, trad. Nae Aurel, Editura Bizantină, București, 1996, pp. 229-230.

13
 Angajarea preotului în lume trebuie să plece de la conștiința că lumea îi aparține lui
Dumnezeu și că numai El poate rezolva problemele societății; de aceea, este necesară raportarea
faptelor noastre la Hristos: „Păstorii eclesiali și toți membrii comunității creștine sunt chemați să
trăiască practic în Duhul lui Hristos Slujitorul. Este singura manieră de a răspunde complexității
și diversității problemelor persistente care ating comunitățile noastre și lumea actuală”36. Preotul
trebuie să dea încredere păstoriților că Iisus Hristos este Mântuitorul lumii, iar aceasta se face
prin slujbele Bisericii, fiind nevoie de o prezență mai îndelungată a sa în biserică: „Pentru a sădi
în sufletele credincioșilor o astfel de încredere, trebuie ca preotul să păstreze cât mai des
contactul cu slujba și cu biserica. (...) Nu este admis că preotul să se limiteze doar la slujbele
bisericești, oficiate sporadic în Duminici și sărbători, iar în restul timpului să țină biserica
închisă”37. Deși acțiunea și ajutorarea socială sunt indispensabile pentru un adevărat preot,
slujirea la altarul bisericii îl ridică deasupra acestora, căci altfel nu s-ar diferenția cu nimic de
celelalte organisme, guvernamentale sau nu, de ajutorare a oamenilor. Misiunea preotului în
viața credicioșilor covârșește misiunea oricărei alte persoane sau instituții puse în slujba
cetățeanului. Preotul este mereu prezent în mijlocul credincioșilor, este parte componentă dar în
același timp distinctă a grupului datorită personalității sale religioase38 și este singurul care are o
țintă clară a misiunii sale, îndumnezeirea omului.
Oprindu-ne și reflectând asupra situației de manifestare a misionarismului creștin pan-
ortodox din secolul al XVIII –lea, vom putea observa cu ușurință faptul că preotul era cel ce
reprezenta puntea de legătură nu doar între Dumnezeu și comunitatea păstorită, ci și între oameni
și cultură și, de cele mai multe ori, între oameni și autoritățile locale sau naționale. Preotul, prin
exemplul său viu, devine călăuzitor și povățuitor, devine învățător pentru mulți dintre membrii
parohiei sale. Preotul este cel ce preia atât autoritatea divină cu care era investit și trimis de către
episcop, cât și pe cea administrativ-judecătorească, fiind investit și recunoscut atât de autoritățile
din teritoriu, dar mai ales de comunitatea pe care o păstorește. O astfel de autoritate, cu dublă
investitură și recunoaștere, formează un model de urmat pentru comunitățile în care își
desfășoară activitatea, devenind adevărate făclii ale propovăduirii culturii creștine și ale valorilor
religios-morale.
Împotriva tendinței de orizontalizare a misiunii creștine și a transformării slujirii Bisericii
într-un activism social, fără un scop creștin evident, trebuie subliniat faptul că scopul imediat al

36
Mark Hagemoen, op. cit., p. 426.
37
Arhim. lect. dr. Vasile Miron, Preotul de astăzi, misionar și apostol al lui Hristos, în „Studii Teologice”, seria a
II-a, anul LV, nr. 3-4 (2003), p. 43.
38
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Misiunea preotului, în: Cultură și duhovnicie – articole publicate în Telegraful
Român, vol. I (1930-1936), Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012, pp. 845-846.

14
misiunii creștine este acela de a media comuniunea cu Domnul Hristos necreștinilor, sau
creștinilor nepracticanți. Această comuniune se realizează doar în Biserică prin Sfintele Taine și
Sfânta Liturghie39. Sfânta Liturghie reprezintă Taina prin excelență, fiind canalul de coborâre a
lui Dumnezeu către om, iar Sfintele Taine, la rândul lor reprezintă slujbele în care omul se
întâlnește cu Dumnezeu și are loc, în același timp, unirea cea mai deplină în El, în condițiile
vieții cotidiene. Comunitatea creștină care celebrează Liturghia este chemarea misionară adresată
de către Biserică întregii lumi și propovăduirea doxologică a Împărăției lui Dumnzeu, prezente și
viitoare. În Sfânta Liturghie, prin Sfânta Euharistie se realizează momentul de vârf al unirii
omului cu Hristos și totodată al mărturisirii lui : „Cred Domane și mărturisesc că Tu ești cu
adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel Viu, care ai venit în lume să mântuiești pe cei
păcătoși...”. Prin Sfânta Euharistie ni se împărtășește plenar Persoana, întreaga operă de
răscumpărare a neamului omenesc săvârșită de Domnul Hristos. Pentru aceasta, adunarea
euharistică nu îmbrățișează doar trecutul istoric sau prezentul sacramental, ci și viitorul
eshatologic, situând taina Domnului Hristos și a mântuirii noastre într-un continuu prezent.
Unul dintre principalele aspecte ale misiunii Bisericii este acela care vizează transpunerea
omului în special și a lumii în general, în ritmul liturgic, euharistic și pascal, în așteptarea activă
a transfigurării depline în Împărăția lui Dumnezeu, de unde rezultă și caracterul ei liturgico-
misionar. Slujirea eclesială este parte a misiunii creștine și se împlinește în transpunerea omului
în această stare liturgică, prin armonizarea ritmului vieții personale cu ritmul duhovnicesc al
Sfintei Liturghii. Acest lucru se poate realiza doar prin activitatea misionar spirituală a preotului,
a cărei importanță rezultă din faptul că, el nu reprezintă altceva, decât persoana din centrul
comunității parohiale, al cărui rol principal este acela de a polariza și totodată de a dinamiza
întraga viață misionară, liturgică, pastorală și religios-morală a parohiei40. Împlinirea acestei
chemări este strâns legată și de sfera apostolatului social care include totodată și actele de
milostenie: „Cucernicie curată și neîntinată înaintea lui Dumnezeu și Tatăl acesta este: să
cercetăm pe orfani și pe văduve în necazul lor și să ne păzim pe noi fără de pată din partea lumii”
(Iacov 1, 27).

Conştiinţa misionar-teologică a preotului

39
Pr. Conf.. Univ. Dr. Valer Bel, Misiunea bisericii în lumea contemporană – 2..., p. 211.
40
Arhimandrit lect. Dr. Vasile Miron, Preotul de astăzi, misionar și apostol al lui Hristos, în: „Studii Teologice”,
seria a II –a, anul LV (2003), nr. 3-4, p. 39.

15
 În formarea conștiinței misionar teologice a unui popor, un aport considerabil îl aduce
episcopul și preotul. Preoţia bisericească îşi găseşte izvorul în preoţia veşnică a Mântuitorului
Hristos. Rolul universal al misiunii Mântuitorului, care se exprimă prin lucrarea mântuitoare
asupra neamului omenesc, are un profund caracter de jertfă. Ea începe de la Întrupare şi
culminează cu jertfa în moartea pe cruce, căreia îi urmează Învierea. Hristos se numeşte
Mântuitor, pentru că opera de răscumpărare rămâne nedespărţită de persoana Cuvântului
Întrupat. La rândul său, preotul – continuator și propovăduitor al Evangheliei lui Hristos – este
cel ales dintre oameni pentru a aduce jertfă lui Dumnezeu, pentru întreaga comunitate. El este cel
ce se oferă, dar cu toate aceestea Dumnezeu îl alege :„... nu voi M-ați ales pe mine ci Eu v-am
ales pe voi” (Ioan 15, 16). Se poate vorbi de vocație, de o chemare a omului către Dumnezeu și,
totodată, de o trimitere a acestuia, tot de către Dumnezeu, spre plinirea Evangheliei iubitului Său
Fiu, a Domnului nostru Iisus Hristos. Misiunea preotului este aceea de a fi punte de legătură și de
continuă comuniune între Dumnezeu și om, ea împlinindu-se prin slujirea atât a lui Dumnezeu,
cât și a oamenilor cu credință și devotament. Legătura dintre cele două slujiri o arată Bisericii și
oamenilor, cu putere obligatorie pentru conștiința lor, Domnul Iisus Hristos. Prin Întrupare,
Mântuitorul Hristos S-a făcut atât slujitor lui Dumnezeu-Tatăl, cât și oamenilor. Prin aceasta,
Mântuitorul ne arată o altfel de mărire a omului, diferită decât cea care pretinde să i se slujească,
dar consideră nedemn să o facă: „...cel care vrea să fie mai mare, să fie slujitorul vostru. După
cum și Fiul Omului n-a venit să fie slujit, ci să slujească” (Matei, 20, 26-28)41.
Domnul Hristos S-a Întrupat pentru a dovedi iubirea Tatălui și iubirea Sa, pentru lume,
pentru ca și oamenii să crească în iubire față de Dumnezeu. Mântuitorul este cel ce arată iubirea
Sa atât cu fapta cât și cu cuvântul, pentru ca și oamenii să învețe iubirea cu fapte. Arătând iubirea
cu fapta, dusă până la sacrificiu, Domnul Hristos împlinește voia Tatălui și totodată slujește
acestuia. Fiul Omului preamărește pe Tatăl și face cunoscut numele Lui, întrucât le face
oamenilor cunoscut în iubirea Sa față de ei, iubirea Tatălui, pentru că această iubire să se
sălășluiască și în raporturile dintre ei42. Cele două slujiri nu trebuie privite ca distincte – una
verticală și cealaltă orizontală – pentru că împlinind porunca Domnului Hristos: „să vă iubiți unii
pe alții, precum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan 15, 9) îi slujim atât lui Dumnezeu cât și oamenilor.
Rolul preotului în angrenajul misionar bisericesc este acela de a pune în practică legătura
profundă dintre viața de rugăciune, ca expresia cea mai înaltă a comuniunii cu Dumnezeu și

41
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Funcția culturală a preoției astăzi, în : Cultură și duhovnicie – Articole publicate în
Telegraful Român, vol. II (1937-1941), Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012, pp. 272-273.
42
Idem, Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor, în: Asistență social-filantropică și medicală organizată de
Biserica Ortodoxă în trecut și astăzi, Editura Basilica, 2012, p. 293.

16
izvor al adevăratei iubiri dezinteresate și slujirea aproapelui ca desăvârşire a rugăciunii. A ajuta
pe alții în numele Domnului Hristos și prin aceasta a-L face pe Hristos Însuși lucrător prin noi
față de alții, reprezintă cea mai mare nevoință pe care Dumnezeu o cere de la noi. Ea împlinește
simultan două funcții, ajutându-i pe alții și totodată, propovăduiește pe Hristos. În acest fel se
unește în lucrarea creștinului dimensiunea orizontală cu cea verticală43. În această misiune a
preotului, părintele Stăniloae evidențiază o funcție culturală, care se identifică în mod sublim cu
cea spirituală. Aceasta zidește în cultură sufletele întrucât le zidește în duhul și adevărul creștin.
Astfel, „când vorbim despre marea funcție culturală a preoției, nu înțelegem că ea este datoare să
țină conferințe literare, economice sau medicale, deși le poate da acestora o atenție de ordin
secundar. Funcția culturală a preoției este o nouă și mare latură a pastorației ei: răspândirea
neobosită a cuvântului creștin prin cuvânt și scriere”44.
Activitatea misionară exprimă dinamica Bisericii Domnului Hristos care nu se prezintă ca
un organism static – reflectând un stadiu în istorie – ci se arată în lume ca un organism viu cu o
extraordinară capacitate de adaptabilitate la condiţiile de viaţă, urmărind în permanenţă slujirea
lui Hristos. Avându-şi originea în jertfa Domnului Hristos, eficientă pentru întreaga lume,
Biserica a primit adevărul Lui prin Apostoli, devenind „apostolică”, adică misionară, păstrătoare
a adevărului revelat direct apostolilor care L-au vestit.
Componentă esenţială a misiunii creştine este legată de încorporarea sacramentală în
trupul eclesial al lui Hristos, prin care participăm la viaţa de comuniune a Sfintei Treimi.
Principiile misionare şi sociale dezvoltate în epistolele pauline, trebuie să stea la baza oricărei
misiuni creştine, de formare şi consolidare a comunităţii creştine de pretutindeni. Sfântul
Apostolul Pavel vorbeşte de importanţa Legii Dumnezeieşti, al cărei principiu fundamental este
dat de iubire care, la rândul ei este întărită prin jertfă şi smerenie. Misiunea sa nu are restricţii
legate de rasă sau religie. El le vesteşte tuturor Evanghelia lui Hristos, pe înţelesul fiecăruia.
Apostolul se străduieşte să întemeieze cât mai multe comunităţi creştine în jurul unor episcopi şi
preoţi chemaţi să ,,coaguleze” în jurul lor primele comunităţi de creştini abia născute. El face
chiar profilul unui astfel de slujitor arătându-i ,,distincţia” şi vrednicia la care trebuie să se ridice.
Rolul preotului este de a învăța, – de a îndruma comunitatea spre adevărul dumnezeiesc revelat,
de a explica în cuvânt și literă, cu timp și fără timp – de a sfinți – de a administra Sfintele Taine
credincioșilor și de a se ruga pentru ei – și a de conduce. Acest din urmă aspect, trebuie privit în

43
Idem, Filocalia, vol. IX , Nota 995, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1980, p. 449.
44
Idem, Funcția culturală a preoției astăzi..., p. 273.

17
special, prin prisma urmării unui model, a unui exeplu vizual, pentru că înainte de toate, preotul
reprezintă unicul model de urmat pentru creștini.
Preoția nu este o meserie ca oricare alta, ci este o chemare la misiunea de a-i mântui pe
oameni, iar acest aspect depășește înțelegerea logică a rolului preotului în societate, aceea de un
simplu asistent sau consilier social: „Departe de a fi un simplu președinte al comunității sau un
mandatar al acesteia pentru a „vesti cuvântul”, preotul ortodox este deodată trimisul lui
Dumnezeu în misiune spre oameni și trimisul oamenilor în fața lui Dumnezeu. El este așadar,
într-o dublă misiune, ceea ce face ca și rolul său să fie esențial: lui Dumnezeu Îi garantează prin
pregătire și hirotonie vestirea nealterată a adevărului Evangheliei și săvârșirea celor sfinte, iar
oamenilor le garantează mântuirea, cu chezășia propriei vieți duhovnicești”45. În această misiune
de trimis al lui Dumnezeu și al oamenilor, preotul trebuie să știe să răspundă atât chemării lui
Dumnezeu, cât și cerințelor oamenilor, iar acest lucru presupune asumarea cu smerenie a
chemării harice de a-i duce pe oameni la întâlnirea cu Dumnezeu: „Chenoza constituie modelul
pe care trebuie să-l urmeze preoții în relație cu oamenii. (...) În ciuda inevitabilelor elemente
sociologice, ceea ce este esențial în viața lor este tocmai taina mântuirii pe care ei o slujesc în
smerenie. Acest element esențial nu se regăsește în nici o analiză statistică și științifică. Preotul
nu poate fi înțeles fără oamenii, fără turma pe care o păstorește”46.
Relația preotului cu ceilalți oameni trebuie să evidențeze unitatea dintre ceea ce el
predică și ceea ce face, arătând oamenilor că a trăi în comuniune cu Hristos este posibil în orice
timp și în orice loc. Preotul îi propune omului Adevărul-Persoană, pe Domnul Hristos, Care îi
poate da rezolvare la toate problemele, dar, mai ales, viața veșnică de fiu al lui Dumnezeu:
„Prezența socială a clericului o stabilește în primul rând omul contemporan cu problemele lui.
De aici trebuie să pornească clericul ca să se poată apropia de el corect, stabilind exigențele lui
evanghelice. Pentru că singurul lucru fundamental pe care clericul e dator în orice caz să-l ofere,
este Domnul Hristos ca Adevăr universal și integral. Aceasta e de altfel și mântuirea: trecerea de
la înșelare și iluzie la adevăr și iubire”47. Misiunea preotului este de a-L face cunoscut pe Hristos
și a-L oferi oamenilor. Aceasta implică simplitate, dragoste și coeziune în relația cu oamenii.

45
Pr. Lect. Dr. Dan Sandu, „Cinci cuvinte cu mintea mea”(I Corinteni 14, 19). Valoarea limbajului în exegeza
biblică și experiența liturgică, mijloace de cunoaștere a lui Dumnezeu, în: Sfânta Scriptură și Sfânta Liturghie
izvoare ale vieții veșnice, ediție îngrijită de Pr. Lect. Dr. Mihai Vizitiu, Editura Trinitas, Iași, 2008, pp. 162-163.
46
Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot, parohie, înnoire – noțiuni și orientări pentru teologia și practica pastorală,
traducere de Paul Brusanowski, Editura Sophia, București, 2001, p. 31.
47
Pr. Prof. Dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, traducere pr. prof. Ioan I. Ică,
Editura Deisis, Sibiu, 2004, p. 94.

18
Parohia – piatra de temelie a misiunii creștine

Din relatările scripturistice vechi-testamentare putem dezvolta ideea conform căreia

religia, începe în mod esențial prin persoane: Avraam, Moise și proorocii Legii Vechi. Aceste
persoane istorice sunt cele ce se apropie de Dumnezeu, care, la rândul Lui le spune să se întoarcă
la poporul lor, dat fiind faptul că apropierea dintre om și Dumnezeu trebuie să se realizeze la
nivelul comunității. Acest germen inițial, marcat printr-un dialog individual, începe să se
dezvolte în viața cotidiană cu alte concepte, iar rezultatul este un schimb pozitiv, fiindcă o religie
care nu știe să se plăsmuiască în viața de zi cu zi, rămâne ancorată în simple interpretări
filosofice. În concepția iudaică, sfera religiei este ceea ce se trăiește, așa cum menționează Tora,
să faci ce este bun și drept în ochii lui Dumnezeu. În momentul în care pragmatizăm
spiritualitatea prin transpunerea ei în viața cotidiană, încep să apară, iar mai apoi, să predomine
diverse interese care se combină cu sentimentul religios. De multe ori, aceste interese depășesc
puritatea, frumusețea acelei întâlniri și sfârșesc prin a o denatura. În acest sens, se evidențiază, ca
factor de echilibru, simbioza dintre preot și parohie, păstrători și continuatori ai credinței,
importanța parohiei în istoria Bisericii, apartenența creștinului la parohie și totodată, se vorbește
despre o întoarcere la un tip de parohialism, ca soluție a problemelor contemporane48.
Parohia, alături de comunitatea monahală, mănăstirea, constituie cele două căi, spații
concrete de manifestare a vieții bisericești, în care creștinul este chemat să trăiască și să
mărturisească Evanghelia Domnului Hristos.
În perioada primelor veacuri, obștile creștine erau organizate, atât din punct de vedere
religios, cât și administrativ, în jurul episcopilor. Numărul credincioșilor fiind într-un continuu
crescendo, episcopii s-au aflat în imposibilitatea fizică de a răspunde în mod constant nevoilor
tuturor creștinilor și din acest motiv, ca alternativă imediată la această nou ivită problemă, au
hotărât să delege preoți, care aveau ca misiune, coordonarea activității religioase în numele
episcopului eparhiot. Viața religis-morală a viața creștinilor din comunitățile mai îndepărtate de
catedrală episcopală, a fost coordonată de preoți și în acest mod au luat ființă parohiile. Termenul
propriu-zis de „parohie” începe să fie utilizat încă din secolul al III –lea, iar un secol mai târziu
este întâlnit în scrierile Sfântului Grigorie de Nyssa și ale Sfântului Epifanie al Salaminei49.
În sensul larg al cuvântului și, totodată, conform dicționarului explicativ, parohia
reprezintă unitatea cea mai mică a Bisericii locale, celula Bisericii, comunitatea în care lucrează
harul lui Dumnezeu prin slujitorii Săi. Parohia reprezintă nu doar o simplă unitate administrativă,
48
Jorge Bergoglio, Abraham Skorka, op. cit., p. 149.
49
Pr. Prof. Dr. Gheorghios D. Metallinos, op. cit., p. 9.

19
ci și o unitate spirituală, o comunitate de mărturie și slujire, ai cărei membri sunt uniți prin
mărturisirea aceleași credințe, fiind grupați în jurul unui Sfânt Altar și al aceluiași slujitor.
În sens restrâns, parohia reprezintă calea laicatului spre împlinirea sensului său,
asemănarea cu Dumnezeu Creatorul, locul unde se desfășoară lucrarea mântuitoare a Domnului
Iisus Hristos prin Sfântul Duh. Parohia reproduce într-un anumit loc și timp ceea ce este Biserica
în totalitatea ei. Din acest motiv, viabilitatea parohiei influențiază vădit viața Bisericii, atât la
nivel local, cât și național. Altfel spus, unitatea Bisericii la nivel național și local (eparhia) are la
baza viabilitatea celei mai mici comunități creștine ortodoxe50.
Parohia ortodoxă constituie la nivel local manifestatea prezenței totale și eficiente a
Bisericii Domnului Hristos pentru credincioșii ce o alcătuiesc. Biserica parohiei își împlinește
menirea ei prin preot și laicatul ortodox, aflat sub ascultarea canonică față de episcopul eparhiot
și în comuniunea Bisericii Universale a Domnului Hristos, în direcția predicării cuvântului lui
Dumnezeu din Sfânta Scriptură, în Tradiția creștină neîntreruptă și integratoare în adevărul divin
și în comuniunea mântuitoare a Sfintei Treimi. Aceasta implică, pe lângă ordinea spirituală și pe
cea materială a existenței omului în lume, anume activitatea creatoare, constructivă,
administrativă și filantropică a parohiei, ce necesită implicare și angajare personală a fiecărui
enoriaș în efortul de susținere a parohiei ca viață în Hristos și, totodată, ca entitate juridică în
condițiile specifice, ale legislațiilor țărilor unde își desfășoară activitatea. În sens misionar, acest
fapt este indicat de ceea ce se numește „localizarea și întruparea Bisericii prin self-ministering,
self-supporting și self-propagating51. Altfel spus, Biserica este cea care la nivel universal și local
evanghelizează, adică propovăduiește Evanghelia Domnului Hristos, anunță prin cuvânt și faptă,
planul său iconomia lui Dumnezeu vis-à-vis de întreaga creație și care s-a împlinit în Domnul
Hristos „ca Începătoriilor și Stăpâniilor celor din ceruri să li se facă acum cunoscută prin
Biserică înțelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri, potrivit cu planul cel din veci pe care El
l-a împlinit în Hristos Iisus, Domnul nostru. Cel întru Care, prin credința în El, cu încredere
avem îndrăznire și cale deschisă spre Dumnezeu” (Efeseni 3, 10-12)52. Biserica se manifestă
istoric ca Noul Israel, poporul lui Dumnezeu cel sfințit, preoția împărătească ce dă mărturie
despre lumina Împărăției și iubirea divină din comuniunea Sfintei Treimi – „Iar voi sunteți
seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiți în
lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată” (I Petru 2, 9).

50
Pr. Porf. Dr. Ioan Ică, op. cit., p. 17.
51
Richard R. Gaillardetz, Ecclesiology for a Global Church. A People Called and Sent, Editura Orbis Books,
Maryknoll, New York, 2008, p. 124.
52
Pr. prof. univ. Dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, 1 Premise Teologice, Editura Presa
Universitară Clujeană, Culj-Napoca, 2004, p. 129.

20
 În esența ei, parohia este liturgică, fiind ea însăși o prelungire a Sfintei Liturghii.
Participarea creștinilor la slujbă, pune în valoare relația lor cu Dumnezeu, dar și a unora față de
alții. Din comunitatea aceasta se naște mântuirea omului, căci adesea omul păcătuiește izolat față
de ceilalți, însă se mântuiește numai în comuniune: „Noi suntem copii ai Liturghiei, și mirenii
noștri pot duce imaginea ei în viețile lor. Includerea lor în comunitate este atât de profundă, încât
aceasta determină fizionomia lor spirituală, vocația lor concretă în timp și gradul glorificării lor
finale în veșnicie”53. Sfânta Liturghie, trăită cu adevăr prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui
Iisus Hristos, face din oamenii parohiei misionari destoinici, căci se reflectă în viața lor modul de
trăire în Hristos: „Parohia este în același timp comunitatea unde creștinii cresc în credința lor, dar
și comunitatea creștină care anunță Evanghelia, mișcați fiind de Duhul Sfânt. Aceasta înseamnă
că tainele și, în primul rând Euharistia, sunt rânduite atât sfințirii, cât și evanghelizării” 54. Prin
împărtășirea de Hristos, creștinii apar în societate ca stâlpi ai dragostei, păcii, comuniunii și
ajutorării: „În mediul social în care prevalează relațiile impersonale și inumane (cu toate urmările
pe care le pot aduce: exploatare, violență, criminalitate și declin moral), parohia poate fi o
adevărată balanță, chemând oamenii la un nou stil de viață, în care Hristos să fie izvorul și
autorul acestei reorientări spirituale”55.
Schimbările geo-politice, acțiunile imorale ale unei societăți ce nu dorește un canon al
penitenței și, din acest motiv, înlătură sacțiunea morală, promovând în locul ei o liberate
iresponsabilă, limitată doar de ancțiunile legislației civile, au schimbat percepția, și mai ales,
atitudinea oamenilor vis-à-vis de parohie, ea nemaifiind privită ca un mijloc de comuniune și de
solidaritate cu ceilalți. Motivele acestei situații nu trebuie căutate doar în „exterior”, ci există și o
„vină” asumată sau nu, care are drept consecință o participare pasivă la viața Bisericii, cu accente
de pietism individualist: „Relațiile pastoral-liturgice dintre preot și credincioși sunt cu totul
întâmplătoare, rezumative și impersonale. Cel mai evident semn al dramei religioase la orașe este
marele anonimat în cadrul căreia se desfășoară relațiile umane, mai ales cele misionare și
pastorale. Botezăm copii anonimi, cununăm tineri necunoscuți și înmormântăm morți al căror
nume și vârstă le citim pe cruce”56. Acest lucru nu poate avea decât consecințe negative asupra
misiunii Bisericii, deoarece participarea la viața religioasă se reduce la o serie de „datorii”
formale, fără o implicare activă și o conștientizare în profunzime. De aceea, parohia poate fi o
soluție la aceste mișcări de emigrare spirituală sub „protecția” anonimatului, în care creștinii

53
Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot, parohie, înnoire..., p. 68.
54
Mgr. Pierre d’Ornellas, La paroisse, le manque de prêtres et la participation de laïcs à la vie et à la mission de
l’Eglise, în „Nouvelle Revue Théologique”, tome CXXXIV, no. 1 (2012), p. 22.
55
Mitropolit Emilianos Timiadis, op. cit.., p. 86.
56
Pr. Iacob Cismaș, Preotul – misionar în contextul lumii contemporane, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, p. 226.

21
preferă în locul practicii cu regularitate, încărcătura emotivă trăită într-un anumit moment izolat:
„În contextul actual, cea mai urgentă obligație misionară este restabilirea integrității parohiei,
dispersată geografic și complexă din punct de vedere demografic și cultural și întărirea
conștiinței de apartenență la un trup comun al cărui cap rămâne Hristos”57.
Ca model pentru întărirea spirituală a parohiei, părintele Metallinos propune gândirea
parohiei ca o mănăstire, în care fiecare are sarcina lui, însă toți „slujesc” în timp ce muncesc, prin
rugăciune: „În comunitatea monahală există toate îndeletnicirile necesare pentru slujirea nevoilor
vieții pe care le întâlnește oricine în lume. (...) Aici însă toate aceste meserii nu sunt profesiuni
lucrative, ci ofrande de slujire a fraților. Fiecare monah oferă comunității ceva pe măsura
cunoștințelor și posibilităților lui și primește de la comunitate pe măsura nevoilor lui”58.
Percepând parohia ca o astfel de comunitate, creștinul își va transforma viața într-o acțiune
liturgică, ceea ce constituie și scopul vieții creștinului autentic: „Dacă mai cu seamă viața zilnică
a tuturor credincioșilor trupului Bisericii nu este o euharistie și o doxologie, o ofrandă euharistică
și doxologică a faptelor noastre de zi cu zi aduse lui Dumnezeu, ea nu poate primi sfințirea
harului dumnezeiesc. Atunci și viața spirituală va fi o simplă convenție exterioară, o religiozitate
formală care n-are nimic sfânt”59.
Unitatea parohiei este arătată cel mai bine în Biserică, în cadrul oficierii Sfintei Liturghii.
Apartenența la aceeași Biserică și credință în Domnul Hristos este dată de împărtășirea din
același Sfânt Potir, cu același Sfânt Trup și Sânge al Mântuitorului nostru. În acest mod, dacă în
comunitate există inerente divergențe între membrii ei, în Biserica Domnului Hristos aceste
dispute cu caracter local sunt supuse unui proces de reconciliere prin cuvintele adresate de
creștinii veniți să se împărtășească: „Mă rog și mă iartă” și prin răspunsul ulterior: „Te iert și
Dumnezeu să te ierte”. Acest fapt marchează o nouă perspectivă în viața credinciosului, el
conștientizând faptul că valoarea lui este dată atât în mod individual prin asemănarea lui cu
Dumnezeu, dar plus valoarea lui este dată de faptul că el este vas ales al Bisericii Domnului
Hristos prin apartenența sa și activitatea sa în viața parohiei.
Exemplul personal constituie, în materie de conducere și de păstrare a unității și
integrității Bisericii și prin ea a parohiei, modul concret al gestionării vieții preotului, după
modelul lăsat de Însuși Mântuitorul Hristos. Taina biruinței Domnului Hristos și odată cu ea,
puterea Cuvântului Evangheliei Sale, a rezidat în viața fără de păcat a Mântuitorului. Din acest
motiv, doar El a putut să întrebe lumea: „Cine dintre voi mă vădește de păcat?” (Ioan 8, 46).

57
Ibidem.
58
Gheorghios D. Metallinos, op. cit., p. 49
59
Ibidem, p. 48

22
Astfel, înaintea cuvântului de învățătură și înaintea misiunii de propovăduire a creștinului în
general și a preotului în special, stă fapta: „V-am dat vouă pildă, ca să faceți și voi precum v-am
făcut Eu” (Ioan 13, 15). Exemplul vieții preotului reprezintă pentru Sfântul Apostol Pavel un
principiu pastoral-misionar și din acest motiv, în epistolele sale subliniază acest lucru: „Vă rog
dar să-mi urmați mie, precum și eu lui Hristos” (I. Corinteni 4, 16); „Fraților, faceţi-vă următorii
mei și uitați-vă la aceia care umblă astfel, precum aveți pildă de la noi” (Filipeni 3, 17) și „Întru
toate arată-te pe tine pildă de fapte bune, dovedind în învățătură, nestricăciun și cinste” (Ţiţ 2, 7).
Asemenea Sfântului Pavel, Sfântul Petru îndemnă și el în epistola sa ca „...pilde făcându-vă
turmei” (I Petru 5, 3)60.
Parohia este locul unde în comuniune cu ceilalți, oamenii dobândesc mântuirea și ea îi
include atât pe clerici cât și pe laici. Ca subiecți ai misiunii și evanghelizării, creștinii duc din
parohie către lume mesajul că Hristos e Fiul lui Dumnezeu venit să ne mântuiască, mesaj întărit
de experierea virtuților ce le încununează viața. Întreg poporul lui Dumnezeu este ca o rețea prin
care se face prezent Hristos în lume, fiecare parte din rețea având importanța ei. Copii, tineri,
familii, teologi, organizați la nivel de parohie, pot duce mesajul Bisericii către lume, bucurând-o
cu viața în Domnul Hristos.
Trebuie subliniat faptul că rolul prim al constituirii parohiei şi a întregii vieţi
duhovniceşti, nu este altul decât acela de îndumnezeire a membrilor ei.

Conștientizarea apartenenței creștinului ortodox la viața comunitară a parohiei

Influența culturii secularizate a secolului al XXI –lea, coraborată cu puternicul curent al

tehnologizării au dus într-o primă instanță la ruperea legăturii firești a omului cu tradiția vie și
sacramentală a comunității spirituale. Odată cu înaintarea în acest „neant”61 al lumii
contemporane, omul riscă să ajungă într-un punct al neînțelegerii de sine însuși62, neregăsindu-se
în ceea ce tehnologizarea și secularizarea îi oferă, ajungând astfel, la o stare de vid sufletesc,
fiind gol pe dinăuntru și totodată lipsit de sensul autentic al existenței sale.
Emil Cioran mărturisea la finele secolului XX, că omul contemporan se găsește în fața
unui profund și îngrijorător individualism modern și, totodată, post-modern, a cărui prezență s-a

60
Pr. Prof. Sp. Cîndea, Mijloace pastorale în fața acțiunilor eterodoxe, în: „Mitropolia Moldovei și Sucevei” anul
XXXIV (1958), nr. 3-4, pp. 273-274.
61
Karl Jaspers, Texte filosofice, Editura Politică, București, 1986, p. 82.
62
Gheorghe Popa, Edificarea conștiinței comunitare: O exigență actuală a misiunii sacramentale a Bisericii, în
Misiunea sacramentală a Bisericii Ortodoxe în context european, Simpozion Bruxelles (28 iunie-1 iulie 2011),
Editura BASILICA, București, 2013, p. 7.

23
făcut simțită prin dispariția ethosului comunității creștine, ethos specific spiritualității și culturii
europene ante-renascentiste. Starea de fapt la care s-a ajuns și care, totodată, caracterizează orice
cultură în faza ei de dezagregare este rezultatul unui amplu proces istoric63, cu implicații atât
teologico-spirituale, cât și geo-politice.
Această stare de distrugere a armoniei comunitare a atins nu doar societatea cosmopolită,
secularizată și tehnologizată ci și Biserica, parte componentă a acestei societăți, ai cărei membri
sunt atrași înspre plăcerea efemeră a lumii, spre ceea ce intră sub imediată vecinătate a
simțurilor, viața devenind doar o galopantă alegere. Cu toate că obținerea plăcerilor imediate, de
orice fel ar fi ele, necesită o implicare directă, totală și asiduă a omului, odată atinse aceste
idealuri efemere, ele nu au puterea de a satisface dorința „de mai mult” a omului și, în mod
automat, apar în viața persoanei ca niște obiective ce odată îndeplinite, deschid apetitul spre noi
și noi ținte. Ele nu reprezintă decât distragerea lui de la principala țintă, îndumnezeirea, dând
naștere totodată la păcat, ἀμαρτία (ratarea țintei).
Din acest motiv, criza morală și spirituală ce a cuprins bătrânul continent și a dat naștere
sloganului „un suflet pentru Europa”64, nu reprezintă altceva decât „criza unei conștiințe
văduvite de sentimentul prezenței iubitoare a lui Dumnezeu în lume sau, și mai profund, absența
unei legături conștiente și responsabile cu Hristos cel veșnic și, în Hristos, cu întreaga creație”65.
Această legătură se poate stabili doar în și prin Biserica Domnului Hristos, prin participare
efectivă la viața ei, iar prin această participare fiecare dintre noi poate să se folosească de întreg
tezaurul liturgic și sacramental al Bisericii Ortodoxe, el reprezentând „antidotul” sau remediul
dorului față de comuniunea pierdută, de înstrăinarea omului față de Dumnezeu Revelat și
mărturisit.
Din momentul formării sau, mai bine zis, al nașterii primelor parohii (secolele III – IV),
până astăzi, percepția oamenilor despre modul și aparteneța exprimării vieții în cadrul unei astfel
de comunități religioase a suferit nenumărate mutații în funcție de epocă, stare socială,
concepțiile și ideologiile diferitelor perioade istorice și, nu în ultimul rând, în funcție de
dinamică geo-politică. Dacă după fiecare conflagrație militară, cataclism natural sau orice altă
situație în care omul se vedea neputincios, lipsit de apărare și neîncrezător în forțele proprii,
conștiința apartenenței religioase și, inclusiv, a apartenenței omului la o parohie era în creștere,
în societatea contemporană, cea a omului cosmopolit, această apartenență parohială a

63
Emil Cioran, Schimbarea la față a României, Editura Humanitas, București, 1990, p. 21.
64
Titlul volumului coordonat de Radu Carp, Un suflet pentru Europa, dimensiunea religioasă a unui proiect politic,
Editura Anastasia, București, 2005.
65
Gheorghe Popa, op. cit., p. 9.

24
credinciosului este de cele mai multe ori uitată, sau înlocuită cu una virtuală, mult mai accesibilă,
confortabilă și după părerea unora, chiar diversificată. Dispare în acest mod sfera tangibilului din
co-existența dintre persoane, acest lucru având ca rezultat direct dezagregarea unei conștiințe a
apartenenței parohiale, apartenență ce are rolul de a păstra în unitatea euharistică pe toți membrii
Bisericii, încorporarea tuturor făcându-se prin Domnul Hristos în Biserica Lui.
Situația sus prezentată s-a făcut simțită în mod acut în sfera de desfășurare a
prerogativelor Bisericii din spațiul urban, unde grijile cotidiene sunt mai diversificate și mai mari
față de cele ale oamenilor din mediul rural. Nu a durat foarte mult până când, zona rurală a fost
„apăsată” încetul cu încetul, de presiunea urbanismului, care odată cu avantajele tehnologizării a
adus și înstrăinarea omului față de aproapele, de cel de lângă el și, bineînțeles, față de biserica
parohiei sale.
Dispariția conștientizării apartenenței persoanei creștin-ortodoxe la o parohie a dus la
rândul ei la o răcire a relației cu preotul paroh și inclusiv cu ceilalți creștini. Din acest motiv au
apărut creștinii „căldicei” – pentru care mesajul Apocalipsei este înspăimântător: „fiindcă ești
căldicel – nici firbinte nici rece – am să te vărs din gura Mea” – (Apocalipsă 3,16). Cei care nu
sunt animați de aceeași dorință motivatoare că înaintașii lor și totodată amână întâlnirea cu
Biserica Domnului Hristos pentru o dată ulterioară, pe care o situează într-un viitor cât mai
îndepărtat și, de cele mai multe ori atins doar de unele tradiții locale sau naționale contopite cu
cultura, învățătura și tradiția bisericească: botez, nuntă, înmormântare.
Lipsa credincioșilor din biserică în duminici și sărbători afectează în mod direct
caracterul dinamic al unei parohii care, la rândul său este dat de către însăși viața și activitatea
membrilor ei, partea laicatului aflată în proxima colaborare cu slujitorul Domnului Hristos și al
oamenilor, preotul paroh. Această simbioză, preot – enoriași, reflectă nu doar unitatea bisericii
locale și, odată cu aceasta, unitatea Bisericii Apostolice a Domnului Hristos, ci și
complementaritatea dintre misiunea clericală a Bisericii și cea a laicatului ortodox. Altfel spus,
enoriașii împreună cu preotul lor paroh reprezintă biserica locală, forma vizibilă a împărtășirii
darurilor Sfântului Duh pe pământ credincioșilor prin Sfintele Taine și prin ierurgiile sfințitoare,
administrate de către preot oricărui credincios, la cererea expresă a acestuia. Se poate observa că
această relație de „conviețuire” exprimată printr-o unitate indisolubilă și totodată inseparabilă, (o
parte fără cealaltă nu poate avea aceeși calitate...) preot – enoriași se bazează în primul rând, pe
dorința liber exprimată de cele două părți a conlucrării, conviețuirii și totodată a ajutorului
mutual. Așa cum preotul are datoria și conștiința îndeplinirii misiunii sale în forma ei intensivă
în parohie și prin aceasta se obligă încă de la hirotonie să răspundă pentru turma încredințată spre
păstorire, având în vedere starea religios-morală și spirituală a fiecărei persoane, tot așa și

25
enoriașii oricărei parohii, au datoria de conștiință de a ajuta, consulta și solicită serviciile
preotului ori de câte ori situația de fapt o cere.
Respectarea „contractuală” a ambelor părți creează dorita simfonie bizantină, bineînțeles
exprimată într-o formă locală, la o scară mult mai mică, dar având aceeși substanță și, totodată,
finalitate: am putea spune o dublă finalitate – prima este dată de îndumnezeirea membrilor
comunității și a doua, formarea unor buni cetățeni, a unor oameni cu valori religios-morale
exprimate nu doar în viața și comunitatea bisericească, ci și în cea laică, civilă. Propovăduirea
unui sistem de valori religios-morale ajută Biserica și totodată și buna-conviețuire și desfășurare
a vieții într-un sat, oraș și chiar într-o țară. Tocmai acestă nerespectare contractuală a uneia sau
alteia dintre părți, duce la un dezechilibru spiritual, care se manifesctă mai întâi în starea
permanentă de nemulțumire a persoanei, la unul moral, a căror consecințe se pot observa în toate
acțiunile cutremurătoare prezentate pe posturile de știri, multe dintre ele sancționate de
autoritatea civilă, și nu în ultimul rând la un dezechilibru socio-economic. Toate aceste
dezavantaje, care știrbesc imaginea unui stat de drept bazat pe principii morale ale respectării
libertății persoanei și valori democratice, pot fi înlăturate prin refacerea simbiozei dintre creștin
și biserica parohiei sale.
Importanța conștientizării apartenenței parohiale a fiecărei persoane, indiferent de situația
financiară, poziția socială sau studiile sale este dată de faptul că în Biserică și în fața lui
Dumnezeu toți suntem egali, iar dacă unuia i s-a dat mai mult sau mai puțin față de celălalt,
pentru că așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura
darului lui Hristos” (Efeseni 4,7) răspunsul lui va fi diferit în fața Judecătorului, asemenea Pildei
talanților (Matei 25, 14-30). Scopul ultim al acestei conlucrări harice prin Sfântul Duh, este
subliniat tot de Sfântul Pavel în aceeași epistolă: „până vom ajunge toți la unitatea credinței și a
cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui
Hristos” (Efeseni 4, 13). Importanța prezenței în Sfânta Biserică ține în mod expres de această
conștientizare a neputinței noastre de a ne mântui solitari, prin forțele noastre, fără conlucrarea
harului Sfântului Duh, fără comuniunea în rugăciune și fără participarea activă la săvârșirea
jertfei liturgice, prin împărtășirea cu Sfântul Trup și Scumpul Sânge al Domnului și
Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Misiunea Bisericii – responsabilitate a tuturor creștinilor ortodocși

26
 În cuvintele Sfintei Evanghelii de la Matei se pot identifica coordonatele esențiale ale
misiunii creștine. Acestea sunt, în ordinea prezentării lor de către evanghelist: propovăduirea:
„mergeți și învățați toate neamurile”, încorporarea sacramentală în trupul eclesial al Domnului
Hristos, în care participăm la viața de comuniune a Sfintei Treimi: „botezându-le în numele
Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” și nu în ultimul rând, îndemnul de a stărui în dreapta
credință sau în „învățătura sănătoasă” (I Timotei 1, 10): „învățându-le să păzească toate câte v-
am poruncit Eu vouă”66.
Propovăduirea Evangheliei Domnului Hristos nu reprezintă doar responsabilitatea unei
generații, ci este responsabilitatea tuturor creștinilor din toate timpurile, aceștia fiind cei care
susțin misiunea Bisericii lui Hristos, fie într-un mod activ, fie într-unul mai puțin activ, dar
existența, trăirea și mărturisirea lor în și pentru Biserica Domnului Hristos reprezintă elementele
componente ale unei activități continue de propovăduire și răspândire a Cuvântului Revelat, sau
altfel spus, de împlinire a poruncii Mântuitorului: „mergând învățați toate nemurile, botezându-le
în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte V-am
poruncit vouă, și iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 19-20).
Trebuie subliniat faptul că lucrarea misionară nu trebuie asumată doar de cei mai harismatici
oameni, ea rămâne o responsabilitate a tuturor, așa încât fiecare mlădiță a Bisericii contribuie sau
participă la ea67, fiecare aducându-și aportul în această acțiune unitară, după puterea lui. Ne
naștem misionari prin Taina Sfântului Botezului, iar datorită faptului că întreaga viață a noastră
se desfășoară în și pentru Biserica Domnului Hristos, devenim misionari până în ultima clipă a
vieții noastre și chiar după aceia, prin urmașii noștri.
Prin faptul că, în Biserica Ortodoxă nu se amână confirmarea sau mirungerea și
împărtășirea copiilor nou botezați, ci aceste trei taine ale inițierii au loc în aceeași zi, în cadrul
aceleiași slujbe religioase, se arată, în mod concludent că tinerii sau pruncii sunt considerați
membri deplini ai Bisericii Domnului Hristos, nu doar parțial. Biserica a înțeles deplin cuvintele
Mântuitorului: „Lăsați copii să vină la Mine și nu-i opriți” (Luca 18, 16), pe motiv de vârstă.
Nevinovăția copiilor a fost folosită de multe ori ca pildă și exemplu de către Însuși Mântuitorul,
arătându-o condiție pentru intrarea în Împărăția lui Dumnezeu.
Mântuitorul a săvârșit în timpul activității sale pământești trei învieri din morți și toate
aceste minuni au fost făcute tinerilor: fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain și a Sfântului Lazăr.
Această aplecare a Domnului Hristos către tineri, îndeamnă Biserica să facă același lucru, adică

66
Pr. prof. univ. Dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, 1 Premise Teologice, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, p. 127.
67
Anastasios (Yannoulatos), op. cit., p. 92.

27
să arate o grijă deosebită față de copii și tineri, tratându-i cu toată dragostea și responsabilitatea,
pentru că ei sunt membri ai Bisericii, misionari activi ai Domnului Hristos68.
Responsabilizarea în duhul credinței ortodoxe a aceastei prime categorii de vârstă, copii
și tineri deopotrivă, reprezintă nu doar o „investiție” pe termen mediu și lung a continuității și
păstrării Sfintei Tradiții, ci și un interes general atât al Bisericii, cât și al Statului pe teritoriul
căruia aceasta își exercită autoritatea. Formarea creștinilor, ca persoane responsabile, a căror
gândire și acțiune se raportează atât la valorile religios-morale, cât și la acțiunile cu caracter
penintent ale încălcării lor, naște și formează în mod automat buni cetățeni. În această privință,
părintele Stăniloae menționa, într-unul din articolele sale: „Educația sau întărirea tinerilor în
credințele și virtuțile care îi vor face factori puternici și sănătoși în propășirea țării și a
comunităților în care trăiesc nu este posibilă decât pe temelia moralei creștine, în cadrul
concepției de viață creștină. Educația fie este creștere în spiritul creștin, fie nu merită acest lucru,
pentru că nu reuşeşte să fie educație”69. Întrepătrunderea gândirii organizării din punct de vedere
administrativ, politic și social, cu cea a trăirii în Duhul Sfintei Evanghelii reprezintă un real
câștig atât pentru valorificarea misiunii Bisericii, cât și pentru stabilitatea, unitatea și echilibrul
intern al unui popor.
Un mijloc de responsabilizare și educare a tinerilor în Duhul cel dătător de viață al
Evangheliei îl reprezintă exemplul personal, iar acesta se găsește în înaintașii noștri. Părintele
Stăniloae afirma că unitatea și mărturisirea credinței trece din generație în generație prin
exemplul personal. Un rol determinant în această mărturisire și propovăduire continuă a
Cuvântului Revelat îl au și cei din generațiile anterioare, iar atenția Bisericii se îndreaptă în mod
distributiv și către dânșii, tratându-i cu aceeași dragoste, atât pe unii, cât și pe alții, iar prin
încorporarea lor și a tuturor acțiunilor lor, misiunea ortodoxă capătă caracterul de unitate
specifică credinței răsăritene.
Unirea credincioșilor cu Domnul Hristos în Biserica Sa și a creștinilor între ei reprezintă
o unitate pnevmatică, susținută de către Duhul Sfânt. Din acest motiv, în afara lucrării Duhului
Sfânt nu se poate imagina sau descrie într-un mod concret comunitatea și unitatea Bisericii cu
Domnul Hristos. Prin Sfântul Duh, Domnul Hristos este prezent Însuși în identitatea Lui, ca Iisus
Hristos Cel Jertfit și Înviat, jertfa Domnului Hristos pe cruce primind o formă eshatologică în

68
†Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Dăriure și Dăinuire - raze și chipuri de lumină din istoria și
spiritualitatea românilor, Editura Trinitas, Iași, 2005, pp. 387-388.
69
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie și Etnocrație în: „Cultură și duhovnicie – Articole publicate în Telegraful
Român”, vol. II (1937-1941), Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012, p. 256.

28
predarea Sa Tatălui, în care El se găsește continuu70. André Scrima mărturisește că: „întâlnim
aici un foarte pregnant sentiment al sacrului: creația materială în întregime este pătrunsă de
Duhul Sfânt, este o perpetuă teofanie”71. Tocmai acest caracter al continuității permanente, al
Jertfirii și Învierii Domnului Hristos exprimat în unitatea mărturisitoare a credinței ortodoxe, are
rolul de a păstra pe creștini în Duhul viu și „de Viață dătător” (I Corinteni 15, 45) al Bisericii și,
în același timp, de a îi întări în activitatea lor misionară: „...nu vă îngrijiți, cum sau ce veți
răspunde, sau ce veți zice, că Duhul Sfânt vă va învăța chiar în ceasul acela, ce trebuie să
spuneți” (Luca 12, 11-12).

Misiunea creștinului-ortodox în societatea de astăzi

La întrebarea: Ce-i este propriu unui creștin?, Sfântul Vasile cel Mare răspunde:
„Credința lucrătoare prin iubire”72. Plecând de la această afirmație, simplă în rostire, dar
profundă în gândire și cu atât mai complexă prin punerea ei în practică, vom încerca să schițăm,
pe cât posibil obiectiv, principalele trăsături ale responsabilității misionare pe care o are creștinul
ortodox și, în același timp, dorim să demonstrăm actualitatea mesajului marelui capadocian.
Despre importanța credinței ne vorbește Însuși Mântuitorul Hristos: „...credința ta te-a
mântuit, mergi în pace” (Marcu 5, 34); „crede numai” (Marcu 5, 36); „De veți avea credință în
voi cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: mută-te de aici dincolo și se va muta”
(Matei 17, 20), iar Sfântul Apostol Pavel le spune creștinilor din Roma „Dumnezeul nădejdii să
vă umple pe voi de toată bucuria și pacea în credință” (Romani 15, 13). Petru Damaschin
subliniază, la rându-i, următoarele: „Credința (...) temelia faptelor celor după Dumnezeu, am
primit-o de la dumnezeiescul Botez, prin harul lui Hristos și nu din fapte. Ea naște frica credinței,
prin care vine paza poruncilor și răbdarea ispitelor”73. Răbdarea acestor ispite a fost înțeleasă de
către Sfinții martiri mărturisitori ai Bisericii Domnului Hristos, începând cu Sfântul Arhidiacon
Ștefan și continuând cu Sfinții zilelor noastre, într-un mod desăvârșit, îndumnezeitor și totodată
cutremurător atât pentru societatea de atunci cât și pentru cea de acum. Credința reprezintă

70
Valer Bel, Unitatea Bisericii în Teologia contemporană..., p. 216.
71
Andre Srima, Duhul Sfânt și unitatea Bisericii* „Jurnal” de conciliu, trad. Bogdan Tătaru-Cazaban, Editura
Anastasia, 2004, p. 30.
72
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri morale și ascetice, în: „Părinți și Scriitori Bisericești”, 5, trad: Isabela Alina
Panainte, Editura Basilica, București, 2013, p. 200
73
Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși. Din
dumnezeieștile învățături duhovnicești ale cuviosului părintelui nostru Petru Damaschin, vol. 5, trad. Pr. prof. dr.
Dumitru Stăniloae, Editura Harisma, București, 1995, pp. 197-198.

29
punctul de pornire în activitatea misionară a fiecărui creștin, dar pentru a desăvârși această
acțiune, credința trebuie să fie coraborată cu puterea dragostei: „Și acum rămân acestea trei:
credința, nădejdea și dragostea” (I Corinteni 13, 13). Constantin Noica mărturisește că „nu există
bucurie adevărată, dacă nu e și a altora”74. Dragostea fiecăruia trebuie să se reflecte în grija față
de aproapele, aceasta nu e altceva decât îndemnul Mântuitorului: „Poruncă nouă vă dau vouă, să
vă iubiți unul pe altul” (Ioan 13, 34); „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22,
39).
Transpusă în realitatea societății actuale, lucrarea misionară trebuie să depășească
secularismul ca atitudine spirituală, devenind una cu caracter global, pornind de la simplu spre
complex, având o mișcare concentrică a cărui rol este acela de a pătrunde conștiința fiecărei
persoane, ca prin aceasta să se manifeste la nivelul colectivității.
În situațiile de criză din viața omului se nasc întrebări fundamentale, la care însă nu au
putut răspunde nici materialismul plat, nici umanismul imanent. În acele situații omul se
descoperă în calitatea sa de chip a lui Dumnezeu, se resimte și se regăsește în relația sa cu o
anumită Realitate transcendentă, pe care, datorită ignorării ei impuse sau voite, nu o poate defini.
Pe de altă parte, omul se descoperă dependent de raționalism, încât refuză să primească – chiar și
în situația menționată – recomandări pe linie de credință.75 Datorită acestei crize spirituale,
nevoia de misionari, de acțiuni dedicate întru totul propovăduirii Cuvântului, slujirii Bisericii și,
prin ea, aproapelui, capătă un caracter ultimativ, ea nefiind altceva decât îndeplinirea poruncii
Mântuitorului și ascultarea față de Biserica Sa.
În această acțiune complexă în care, practic, se desfășoară întreaga noastră viață
pământească – fie că dorim sau nu să participăm la ea, iar dacă o facem, se întâmplă deseori să
nu conștientizăm – unii se arată mai iscusiți decât alții. Sfântul Vasile cel Mare ține să
amintească faptul că orice realizare a persoanei este direct proporțională cu plinătatea harului
Sfântului Duh, care lucrează întru noi, de aceea „nu trebuie să considerăm că propășirea
propovăduirii s-a îndeplinit datorită înțelepciunii și măiestriei noastre ci să fim încredințați că
totul este de la Dumnezeu: „Și o astfel de încredere avem prin Hristos față de Dumnezeu; nu că
de la noi înșine suntem destoinici să pretindem ceva ca venind de la noi înșine, ci destoinicia
noastră este de la Dumnezeu, Cel Care ne-a învrednicit să fim slujitori ai Noului Testament (II
Corinteni, 3, 4-6)”76.

74
Constantin Noica, Carte de înțelepciune, ediție de Oana Bârna, Editura Humanitas, București, 2008, p. 15.
75
Nicolae Achimescu, Noile mișcări religioase, ediția a II –a, ed. Limes, Cluj-Napoca, 2004, p. 19.
76
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri morale și ascetice, în: „Părinți și Scriitori Bisericești”, 5, trad: Isabela Alina
Panainte, Editura Basilica, București, 2013, p. 178.

30
 Ca și acum 2000 de ani, mărturia creștinului reprezintă o exigență internă a credinței:
„crezut-am pentru aceea am și grăit – și noi credem; pentru aceea grăim” (II Corinteni 4,13), „ca
noi să putem vorbi despre cele ce am văzut și auzit” (Faptele Apostolilor 4, 20). Ea constă în
slujirea Evangheliei prin cuvânt și faptă. Propovăduirea Evangheliei înseamnă mai mult decât
simpla vestire, ea cuprinde și recapitulează în ea, întreaga viață a Bisericii în Duhul Sfânt, iar din
acest motiv activitatea misionară nu poate fi desprinsă de viața Bisericii, ea fiind parte
componentă a acesteia. Misiunea reprezintă modul prin care creștinii propovăduiesc și transmit
harul lui Dumnezeu oamenilor din afara comunității și în același timp, încearcă să conștientizeze
și pe cei dinăuntrul ei de responsabilitatea numelui de creștin. Astăzi termenul de „mărturie” a
căpătat valențe largi și interpretabile în funcție de locul, timpul și modul unde acesta este folosit
și se referă la totalitatea vieții creștine trăită în strânsă comuniune cu Dumnezeu, prin rugăciune,
cult și Sfinte Taine77.
Actualitatea lucrării misionare este dată de lucrarea continuă a Sfântului Duh în și prin
Biserica Domnului Hristos, iar odată cu aceasta prin credincioșii care o alcătuiesc, de Jertfă
Euharistică și de unitatea tuturor celor care se împărtășesc în mod liber și conștient cu Sfintele
Taine spre viața de veci. Mărturisirea credinței devine, în acest fel, un lucru firesc al fiecărui
creștin, iar asumarea statutului de misionar ortodox reprezintă un privilegiu al celor care s-au
unit prin puterea credinței și a harului Sfântului Duh cu Domnul Hristos și cu ceilalți credincioși
deopotrivă.

Biserica – spațiul desăvârşit al conștiinței și al vieții în comunitate

Biserica este prezentată în viziunea Sfântului Apostol Pavel asemenea unui trup organic
ce se află unit cu Domnul Hristos: „...să creștem întru toate pentru El care este capul –Hristos.
Din El tot trupul, bine alcătuit și bine încheiat, prin toate legăturile care îi dau tărie, își săvârșește
creșterea, potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare și se zidește întru dragoste” (Efeseni
4, 15-16). Obiectivul Bisericii pe termen scurt, mediu și lung este înfăptuirea și menținerea unei
comuniuni desăvârșite între credincioși și Domnul Hristos, iar prin El și cu ceilalți credincioși,
urmărindu-se astfel întâlnirea a celor două axe imanento-transcedente, atât verticală cât și
orizontală. Prin această lucrare desăvârșitoare se dorește ridicarea întregii făpturi la asemănarea
cu Dumnezeu, Creatorul a toate. Din această perspectivă, Biserica depășește sfera unei simple
organizații religioase, ea fiind un organism teandric ce strânge și formează în interiorul ei o

77
Pr. prof. univ. Dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană 1 premise teologice.... pp. 130-131.

31
comunitate sacramentală în care Dumnezeul cel Treimic revarsă harul său sfințitor peste cei ce
trăiesc responsabil și conștient în această comunitate a iubirii78. Conlucrarea omului cu harul
Sfântului Duh aduce cu sine și asumarea conștiinței eclesiale în lucrarea misionară a Bisericii.
Această conștientizare are la bază centralitatea Domnului Hristos, a Adevărului și a Vieții Care
se întrupează concret în Persoana Fiului lui Dumnezeu. Din acest motiv experința Domnului
Hristos ca Adevăr și Viață a lumii nu poate fi trăită în mod individualist, ci numai în plinătatea
comuniunii Bisericii79.
Biserica Domnului Hristos, păstrează unitatea și adevărul de credință creștin-ortodox în
fiecare biserică locală. Organizată din punct de vedere administrativ în parohii, care la rândul lor
se află întinse pe întreg spațiul ortodox, rolul lor fiind acela de a mărturisi, de a apăra și totodată
de a întări în dreapta credință pe toți cei care fac parte din acest trup eclesiastic. Împărţirea
teritorial-administrativă sau, mai bine zis, organizarea internă a Bisericii – patriarhii, mitropolii,
arhiepiscopii, episcopii, protopopiate și parohii – are menirea de a veni în sprijinul fiecărui
credincios ortodox, răspunzând prin preotul de parohie tuturor nevoilor și cerințelor de ordin
spiritual și duhovnicesc, cultural și filantropic.
Capacitatea integratoare și, în același timp, sfințitoare a Bisericii Domnului Hristos,
resposabilizează pe fiecare credincios în parte, făcându-l prin primirea și conlucrarea Harului
Duhului Sfânt, unealtă lucrătoare și vas de bună-trebuință a Dumnezeului celui în Treime, acest
lucru petrecându-se încă din momentul botezului său. Sfântul Vasile cel Mare spune că prin
Botez ne formăm după omul nostru cel dinlăuntru, împreună cu Domnul Hristos, după măsura
umanității asumate de Mântuitorul nostru și în același timp modelată sau formată de dumnezeirea
Sa80.
Pentru fiecare creștin Biserica reprezintă locul în care se desfășoară întreaga lui viață.
Dacă imediat după naștere pruncul este adus de către nașii săi în fața sfântului altar și
mărturisesc pentru el, asumându-și statutul de părinți spirituali, odată cu Taina Sfântului Botez,
cel nou-născut primește și Sfânta Taină a Mirungerii, iar mai apoi a Împărtășaniei. Cele trei
Sfinte Taine ale inițierii sunt urmate de cele ale Spovedaniei și Cununiei, pentru că înainte de
oficierea Sfintei Taine a Cununiei, tinerii miri au obligația de a se spovedi. În cele din urmă,

78
Gheorghe Popa, op. cit., p. 12.
79
Adrian Lemeni, Asumarea conștiinței eclesiale în misiunea Bisericii din contextul actual, în „Misiunea
sacramentală a Bisericii Ortodoxe în context european”, Simpozion Bruxelles (28 iunie-1 iulie 2011), Editura
BASILICA, București, 2013, pp. 23-24
80
Nicolae, Moșoiu, Sfânta Taină a Botezului –Începutul Hristomorfizării omului, în Misiunea sacramentală a
Bisericii Ortodoxe în context european, Simpozion Bruxelles (28 iunie-1 iulie 2011), Editura BASILICA, București,
2013, p. 368.

32
credinciosul mai are o întâlnire „fizică” cu Biserica (atât comunitate, Trup al Domnului Hristos,
cât și construcție propriu-zisă) în momentul în care se mută la cele veșnice, și tot Biserică este
cea care nu-l uită pe cel răposat, indiferent de faptele sale bune sau mai puțin bune, ci îi cere lui
Dumnezeu să-l pomenească întru Împărăția Sa. Se ridică poate în mod firesc întrebarea: De ce ne
rugăm ca Dumnezeu să-i pomenească pe cei adormiți și care este rostul rugăciunii „Veșnica
pomenire”?. Răspunsul este unul firesc și anume, dacă după câteva generații, numele oamenilor
se uită, ei dispărând practic din memoria celor rămași în viață, adică din conștiința colectivității,
în Dumnezeu ei nu mor niciodată și, bineînțeles, nu pot fi uitați niciodată, și din acest motiv, se
invoca pomenirea celor adormiți de către Domnul Dumnezeu. Întreaga viață pământească a
omului începe, se desfășoară și se sfârșește în Biserică și, totodată, continuă dincolo de moarte în
Dumnezeu, Biserica fiind locul unde ciclicitatea specifică fiecărei generații animă și menține
caracterul dinamic al lucrării mântuitoare în lume prin Harul Sfântului Duh.
Conștientizarea în primă instanță, iar mai apoi asumarea calității de creștin-ortodox aduce
cu sine, nu doar binecuvântările harului Duhului Sfânt în și prin Biserica Domnul Hristos ci, și
obligativitatea organizării apologetice a creștinului în fața oricărei manifestări exterioare și
potrivnice Bisericii și învățăturii ei, iar odată cu aceasta și asumarea rolului de mărturisitor al
Adevăratului Dumnezeu. Părintele Dumitru Popescu precizează: „Creștinii trebuie să devină
mărturisitori ai Adevăratului Hristos într-o lume secularizată, rămânând persoane mărturisitoare
în comuniune cu comunitatea mărturisitoare a Bisericii. Ei trebuie să devină pentru lume ceea ce
este sufletul pentru trup; un trup fără suflet este mort. La fel, lumea din toate timpurile, fără
creștini, ca și mărtirisitori ai Celui care dă viață, este o lume moartă. Creștinii au darul și puterea
de la Hristos să dea lumii sensul Învierii și al Vieții, mărturisind până la capăt și devenind
modele vii ale vieții, într-o lume moartă spiritual”81.
Creștinismul, în esență, este o religie mărturisitoare, încă de la apariția și formarea primei
Biserici și până la organizarea ei. Propagarea Legii celei Noi s-a făcut prin mărturisirea credinței
în Dumnezeul cel Adevărat sau Necunoscut, așa cum Îl numea Sfântul Apostol Pavel în
Aeropag: „...străbătând cetatea voastră și privind locurile voastre de închinare am aflat și un altar
pe care era scris: Dumnezeului necunoscut. Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiți,
pe Acesta Îl vestesc eu vouă” (Faptele Apostolilor 17, 23). „Mărturisitori” s-au numit și cei care
și-au încredințat întreaga viață și activitate pentru apărarea și propovăduirea Cuvântului Întrupat
și pe care Biserica a ținut să-i pomenească trecându-i în rândurile sfinților – Sfântul Maxim
Mărturisitorul, Sfântul Pavel Mărturisitorul, Arhiepiscopul Constantinopolului, Sfântul Marin

81
Pr. Dumitru Popescu, Hristos-Biserică-Misune, Relevanța misiunii Bisericii în lumea contemporană, Editura
Arhiepiscopiei Dunării de Jos, galați, 2011, pp. 34-35.

33
Mărturisitorul, Papă al Romei și alții. Mărturisitor devine fiecare persoană în momentul
Botezului, când nașii rostesc pentru el sau ea, Simbolul Credinței și, tot mărturisitori suntem în
fiecare zi a vieții noastre când, ne organizăm timpul în funcție de preceptele și învățăturile
Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, respectând Sfintele Canoane, participând cu regularitate la
slujbele din duminici și sărbători. Mărturisitori suntem când ne asumăm în mod conștient și liber
statutul de creștin ortodox, de membru al Bisericii Sale și al parohiei noastre.

Coordonate ale activității misionare în Bisericile locale

Sfântul Apostol Pavel se adresează creștinilor din Corint folosind expresia „Bisericii lui
Dumnezeu care este în Corint” (I Corinteni 1, 2). În gândirea Sfântului Apostol, Biserica lui
Dumnezeu este expresia Bisericii Universale, al cărui cap este Domnul Hristos, iar adunarea
creștinilor din Corint reprezintă expresia Bisericii locale. Prin intermediul cuvintelor adresate,
Sfântul Apostol Pavel evidențiază faptul că, Biserica locală nu reprezintă o fractură, sau o simplă
parte a celei universale, izolat dezvoltată, ci ea apare ca o manifestare directă a Bisericii
universale, a Bisericii Domnului Hristos. Potrivit acestui temei scripturistic, teologia ortodoxă a
subliniat faptul că Biserica universală nu reprezintă o realitate suprastructurală ce se suprapune
bisericilor locale sau naționale – pentru a intra în conflict cu propria lor cultură – ci ea reprezintă
o realitate dată în Sfântul Duh, nedespărțită de Domnul Hristos, care se manifestă prin biserica
locală, pentru a afirma identitatea ei și pentru o a menține în cadrul comuniunii universale dintre
Bisercile Ortodoxe. Datorită acestui principiu, Biserica Ortodoxă a evitat să promoveze o cultură
universală pentru o a impune altor Biserici locale. Ea a favorizat crearea unor culturi locale sau
naționale, care să permită creștinismului să se integreze mai profund în ființa fiecărui neam,
pentru a-l transfigura și sfinți prin Duhul Sfânt în și prin Biserica Domnului Iisus Hristos 82. În
acest fel s-a creat o mișcare de pătrundere, de stabilizare și mai ales, de conștientizare a
creștinismului ortodox în sânul și conștiința fiecărui popor, acțiuni ce au avut același țel, dar
manifestarea lor a fost diferită în funcție de arealul geo-politic de dezvoltare și desfășurare.
Parafrazând ideea Părintelui Dumitru Stăniloae, Ioan Mihălțan afirmă că, plenitudinea
Bisericii locale, constă în aceea că, posedă în ea însăși tot ceea ce posedă fiecare Biserică și ce
posedă toate la un loc, dar ea păstrează acest conținut plenar, numai în acord cu alte Biserici83.

82
Pr.prof. dr. Dumitru Popescu, Biserica și Cultura, în: Pastorație și misiune în Biserica Ortodoxă, Editura
Partener, Galați, 2007, p. 207.
83
Pr. Lect. Ioan Mihălțan, Tradiție, Scriptură, Biserică, în: „Ortodoxia” anul XL (1988), nr. 4, p. 68.

34
 Legătura dintre Biserică locală și cea universală, în ceea ce privește Ortodoxia, s-a
afirmat deopotrivă – realitatea Bisericii locale și a celei universale –, considerând că la baza
comuniunii Bisericii locale stă în primul rând mărturisirea aceleiași credințe comune, care se
comunică în comunitatea euharistică84. Există un raport direct între spiritualitate și etica socială,
între fecunditate interioară și eficacitate politică, între asceză și diaconie. Potrivit concepției
teologice orice act cultural și științific creator este un act sacramental, deoarece energia divină
este aceea care subliniază efortul uman85.
Scopul lucrării misionare este acela de a sluji lumea cu iubire și smerenie, acela de a îi
oferi mântuirea. Datorită acestui fapt, nu se poate vorbi despre un simplu aspect de transmitere a
unei învățături religioase, ci este vorba de Întruparea Cuvântului în noi arii geografice și noi
circumstanțe, cu intenția de a așeza și forma noi Biserici. La rândul lor, acestea vor desfășura o
activitate religios-morală și spiritual-civică în comunitatea respectivă, iar acțiunea se desfășoară
atât pe orizontală, într-un mod concentric răspândind învățătura de credință, cât și pe verticală,
realizând prin comuniunea de iubire, transcendența către Dumnezeu și dialogul oamenilor în
comunitate.
Întreaga cultură bizantină, cât și cele moștenitoare ale acesteia, reprezintă o sinteză
superioară a diferitelor culturi din jurul bazinului mediteranean. În acest mod, cultura răsăriteană
este cea care îmbină unitatea ei în Domnul Hristos cu diversitatea locală sau națională a
diferitelor popoare, pentru a afirma identitatea etnică a fiecărui neam. Cultura creștin bizantină
nu a dispărut odată cu asedierea și căderea Constantinopolui (1453). Spiritul, gândirea și formele
ei de manifestare au continuat să existe și chiar să se dezvolte în întreg spațiul răsăritean al
Europei, ca forme distincte de exprimare a creștinismului ortodox.
Urmând modelului bizantin, a societății laice cu vizibile valențe religioase, preocupată
îndeaproape de viața și activitatea Bisericii (termenul „Biserică” nu înglobează doar ierarhii,
preoții și diaconii, clerul superior, ci întregul laicat ortodox), țările române s-au prezentat în
decursul istoriei ca păstrătoare și continuatoare a ideilor și a organizării politico-religioase,
dezvoltând în acest sens o deosebită colaborare între Biserică – ca instituție divino-umană – și
Stat, reprezentat de domnitor și boierii țării. În această notă a continuității spiritului bizantin,
Domnitorul în țările române era considerat fiu al Bisericii, uns din voia lui Dumnezeu 86, având o

84
Diac. I. Bria, Prezența lumii în teologia ortodoxă actuală, în: „Biserica Ortodoxă Română”, 1981, nr. 9-10, p.
1009.
85
Pr.prof. dr. Dumitru Popescu, op. cit.., p. 69.
86
Deasa prezență a cuvântului „Io” pe pietrele funerare, sau pe pisaniile diferitelor biserici, întâlnită în toată
perioada medievală în bisericile de pe teritoriul țărilor române a fost un subiect des dezbătut de medievaliștii români.

35
dublă investitură, atât divină cât și umană. În acest sens, grija lui se îndrepta atât către cei direct
subordonați lui, poporului pe care-l conducea și pe care-l reprezenta, cât și Bisericii
dreptmăritoare a Domnului Hristos. Deseori s-a întâmplat ca Domnitorul să aibă duhovnic pe
chiar mitropolitul său. Acesta din urmă era întâlnit și la curțile domnești, prezența sa fiind
nelipsită din Sfatul Țării, el fiind de cele mai multe ori, confident al „Măriei Sale”.
Rolul cel mai important al mitropolitului, ca reprezentant direct al Domnului Hristos și
conducător al Bisericii, în relația Stat-Biserică, era acela de a hirotoni și trimite în comunități, în
sate și târguri, preoți, a căror misiune era de a propovădui cu toate mijloacele lor, Cuvântul
Revelat. Lucrarea misionară îngloba, pe lângă predică și activități practice, a căror acțiuni au
avut un rol hotărâtor, în formarea și îndreptarea celor cărora li se adresa. În același timp a
constituit și o adevărată temelia a formării viitoarelor instituții ale statului în teritoriu – bolnițe,
orfelinate etc. Din acest motiv, lucrarea misionară a Bisericii a fost marcată de o dublă
dezvoltare, atât pe verticală, cât și pe orizontală.
Purtarea de grijă a mitropolitului, era răsplătită de cele mai multe ori, de Domnitor prin
diferite danii și scutiri de taxe și impozite adresate Bisericii, prin zidirea de noi lăcașuri de cult,
atât în țară cât și în afara granițelor ei – domnitorii români s-au remarcat prin numeroasele danii
oferite Locurilor Sfinte, Muntelui Athos și Patriarhiilor Ecumenice.
Acțiunile misionare ale domnitorului şi ale mitropolitului erau însușite de cele mai multe
ori și de boierii țării. Se întâlnește în istoria țărilor române termenul de „ctitorie”. Acesta se
prezintă sub două aspecte, datorii și drepturi. Dreptul ctitorului, care era pomenit în fiecare
Sfântă Liturghie, el și familia sa (există nenumărate cazuri când erau înmormântați în interiorul
Bisericii sau în incinta mănăstirii), nu se rezumă doar la construcția efectivă a unei biserici, sau
mănăstiri. Acest drept de ctitorie, făce referire și la daniile făcute după terminarea lucrărilor de
zidire a lăcașului de cult, danii ce aveau rolul de a permite întreținerea în timp a bisericii.
Întâlnim nenumărate hrisoave prin care se oferea mănăstirilor de către domnitor, mitropolit sau
boieri, numeroase sate cu tot cu forță de muncă – de obicei țigani87 – livezi, păduri sau alte
odoare de mare preț – moaște de sfinți, obiecte de cult, etc. Toate aceste acțiuni ale persoanelor
pentru comunitatea din care fac parte și, nu numai, pentru Biserica Domnului Hristos, au

S-a ajuns la concluzia că termenul „Io” dorește să exprime faptul că respectivul domnitor a fost uns din mila lui
Dumnezeu, deci domnia lui este una autorizată și legitimată în mod direct de divinitate.
87
Până la dezrobirea țiganilor – 1855 în Moldova și 1856 în Țara Românească – aceștia erau împărți în trei
categorii: țiganii mănăstirești – cei despre care am menționat – țiganii boierilor și cei ce erau ai statului. Aceștia din
urmă aveau unele îndeletniciri și trebuiau să plătească o taxă către stat, de două ori pe an, de obicei în ziua prăznuirii
sărbătorilor Sfântului Gheorghe și a Sfântului Dumitru.

36
conturat, în istoria țărilor române, portretul și coordonatele unui specific misionar cu dezvoltare
pan-ortodoxă.
Lucrarea misionar-ortodoxă din secolul al XVIII –lea se remarcă în țările române, sub
aspecte culturale, – academii domnești în capitalele Iași, respectiv București, numeroase
tipografii și tipărituri – spirituale, – atât în Moldova cât și în Țara Românească se regăsesc
importante centre monahale,– și nu în ultimul rând, sub aspecte ale slujirii sociale, a ceea ce Ion
Bria numea „Liturghie după Liturghie”, ale atitudinii față de aproapele.

Constante ale misiunii Bisericii

Lucrarea misionară ca propovăduire și proclamare a Domnului Hristos ca Mântuitor

evidențiază faptul că, Domnul Iisus, în preexistentul Logos este atât Dumnezeu Adevărat, cât și
Om Adevărat. Din acest motiv, Mântuitorul este împlinirea mesajului pe care îl predică – „Să nu
socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric ci să împlinesc” (Matei 5,
17). Schroeder menționează că, din moment ce veștile bune, împlinirea proorociilor, îl reprezintă
pe Domnul Hristos, se realizează o identitate între mesaj și mesager între a spune, a face și a fi:
„saying, doing and being”88. Mântuitorul este împlinirea proorociilor și a legii vechii,
propovăduiește Împărăția lui Dumnezeu și nu în ultimul rând, este Împărat și Dumnezeu, cel ce
va judeca toată făptura la cea de a Doua venire, pentru că „toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5,
22). Puterea Domnului Hristos stă în identificarea Lui totală cu mesajul pe care îl anunță, în El
recapitulându-se toată istoria. Mântuitorul proclamă Împărăția nu doar prin a spune și a face –
„Eu nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreaptă, pentru că
nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” (Iona 5, 30), ci și prin ceea ce El este,
Dumnezeu și îndumnezeitor. Împărăția lui Dumnezeu se rezumă la identitatea Împăratului, fiind
una cu El.
Natura misiunii bisericești derivă din participarea ei la viața Sfintei Treimi, modelul
trinitar fiind cel urmat de lucrarea misionară. Teologia ortodoxă subliniază noțiunea de „theosis”
– tradusă în mod literar ca „deificare” (din latinescul „deificatio”89) sau „îndumnezeire” –, iar
această asemănare a omului cu Dumnezeu prin îndumnezeirea creaturii este accesibilă tuturor
credincioșilor. Primul pas în procesul îndumnezeirii este reprezentat de Taina Sfântul botez,
taină prin care creștinii împart viața lor cu Dumnezeu. Această unire în și cu Domnul Hristos,

88
Stephen B. Bevans, Roger P. Schroeder, op. cit., p. 343.
89
Felix Gaffiot, Le Grand Gaffiot, Dictionnaire Latin-français, nouvelle édition revue et augmentée sous la
direction de Pierre Flobert, Editura Hachette, Paris, 2000, p .491.

37
împreună cu lepădarea de omul cel vechi este exprimată în mod particular în membrii Bisericii
care devin membri ai trupului Domnului Hristos, extensii ale acestuia, ai identității Mântuitorului
și a identității Sale în lume. Din acest motiv, nu avem opțiunea de a păstra Harul Sfântului Duh
și binecuvântarea lui Dumnezeu doar pentru noi, în mod egoist. De împărtășirea lui Dumnezeu,
de accesul la îndumnezeire se bucură și se învrednicesc toți cei ce se nasc creștini sau aleg să fie.
Această identitate, ca membri ai trupului lui Hristos și ca părtași ai vieții comune în Dumnezeu
este reînnoită și recreată în mod continuu dar nu repetativ, după cum Biserica prin slujitorii ei,
săvârșește Sfânta Liturghie mai exact Jertfa Euharistică. În acest mod, Sfânta Liturghie se
prezintă în viața creștinului nu ca o evadare din viață, ci ea este o continuă transformare a vieții
în conformitate cu prototipul lui Iisus Hristos, o îndumnezeire a omului prin Harul Sfântul
Duh90.
În timp ce orice centralitate, în conformitate cu înțelegerea lui Dumnezeu ca trinitate ar
părea că se încadrează într-o abrodare academică a teologiei, totuși teologia ortodoxă, teologii
protestanți și romano-catolici influențați de aceasta și, nu în ultimul rând, Karl Rahner subliniază
faptul că, doctrina trinității este una practică, ea are multe ramificații concrete pentru viața
creștină, pentru trăirea vieții pământești în Dumnezeu, „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în
mine” (Galateni 2, 20).
În concepția lui Bevans, misiunea creștină a fost mereu devotată unor constante indiferent
de contextul în care ea s-a desfășurat. Aceste constante sunt identificate ca fiind nu mai puțin de
șase: hristologia, eclesiologia, eshatologia, soteriologia, antropologia și dialogul cultural. Fiecare
secol al evoluției umane are particularitatea sa culturală și din acest motiv, lucrarea misionară a
luat noi forme și s-a preocupat și de alte probleme aflate în schimbare, dar cu toate acestea nu a
exclus constantele sus-menționate, ci doar a schimbat metodele și modelele aplicabilității lor.

Centralitatea hristologică a lucrării misionare

Pronia lui Dumnezeu față de om este arătată încă din momentul genezei. Întreaga istorie
vechi-testamentară abundă în exemple ale ajutorului divin acordat făpturii create. În Noul
Testament, implicarea lui Dumnezeu în istorie devine concretă prin Însuși Fiul Său, Iisus cel
născut în Nazaret. Sfântul Ioan Damaschin insistă pe faptul că doar Fiul S-a întrupat. Tatăl și
Duhul sunt implicați în istorie, dar numai Fiul devine istorie prin prezența Sa umană pe pământ.
A fi „implicat în istorie” și a „deveni istorie” nu sunt sintagme sinonime pentru că, iconomia, în

90
Stephen B. Bevans, Roger P. Schroeder, op. cit., p. 289.

38
măsura în care a asumat istoria, are ea însăși o istorie, care este doar una, Persoana istorică a
Domnului Hristos91. Prin Fiul, Dumnezeu este revelat nu ca intervenind în viața umană, sau ca
limitarea libertății umane ci, precum chemarea omului la o viață mai bună și mai rodnică din
punct de vedere spiritual și moral. Având atât firea umană cât și pe cea divină, Fiul lui
Dumnezeu a mers pe drumul unei adevărate întrupări astfel încât, El îi poate face pe toți părtași
divinității sale „Ca să cunoașteți harul Domnului nostru Iisus Hristos, că El, bogat fiind, pentru
voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogățiți” (II Corinteni 8, 9). Domnul Hristos prin
întruparea Sa a venit să slujească și prin jertfa Sa să răscumpere pe omul cel căzut „Că Fiul
Omului nu a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-și dea sufletul răscumpărare
pentru mulți” (Marcu 10, 45)92.
Părintele Dumitru Stăniloae subliniază faptul că „dogmatica creștină înfățișează lucrarea
mântuitoare și dăruitoare de viață veșnică a Persoanei dumnezeiești a lui Hristos devenit om,
cum și relația noastră liberă cu ea, datorită căreia putem primi această viață fără sfârșit. De
această Persoană și de relația noastră liberă cu ea, depinde mântuirea sau scăparea omului din
insuficiența și mortalitatea sa. (...) De aceea în creștinism nu se poate vorbi propriu-zis de o
învățătură mântuitoare, și nu ne mântuim prin lege, nici măcar prin legea Vechiului Testament,
ci prin Persoana lui Iisus Hristos. El este sfârșitul Legii <<Căci Sfârșitul Legii este Hristos, spre
dreptate tot celui ce crede>> (Romani 10, 4). De aceea El este și se numește
<<Mântuitorul>>”93, pentru că opera de răscumpărare rămâne nedespărțită de Persoana
Cuvântului întrupat94. Moartea și învierea, ca teme teologice nu constituie centrul teologiei
Sfântului Apostol Pavel, centralitatea teologiei și a misiunii Bisericii este dată de Domnul
Hristos cel răstignit și înviat. Domnul Hristos reprezintă piatra cea din capul unghiului a gândirii
teologice creștine, pentru că, în și prin Persoana Sa ni se descoperă taina Sfintei Treimi: „După
cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia întru Noi să fie una, ca lumea să
creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 21).
Lucrarea misionară, cât și întreaga viața a Bisericii are ca punct de plecare Persoana
Domnului Hristos. Această activitate hristocentrică se datorează faptului că în creștinism,
Domunul Hristos este nu doar Logos, Mântuitor sau Răscumpărător, ci este și Logosul Creator
(Demiurg): „toate lucrurile au fost făcute prin El și nimic din ce a fost făcut, nu a fost făcut fără

91
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. D. Fecioru, București, 1943, p. 19.
92
Stephen B. Bevans, Roger P. Schroeder, op. cit., p. 287.
93
Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, ediția a IV –a, Editura Institutului Biblic
și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, p. 113.
94
Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,
București, București, 2005, p. 222.

39
El” (Ioan 1, 3). Astfel, întreaga creație își are fundamentul într-o raționalitate care își găsește
originea în Logosul divin, Rațiunea supremă, Fiul Tatălui. Toate rațiunile lucrurilor ce alcătuiesc
universul izvorăsc din Logos, prin energiile divine necreate și se întorc în Logos 95. Omul la
rândul său este ființă rațională (on logiko) pentru că a fost creat după chipul lui Dumnezeu.
Părarea unanim acceptată, este că acest chip, „eikon” al Lui Dumnezeu își găsește locul în partea
rațională din om. Nellas mărturisește că ar fi mai corect să înțelegem că omul este rațional,
pentru că a fost zidit după Chipul Domnului Hristos Care este Cuvântul ipostatic al Tatălui. În
același timp, Nellas afirmă că omul este creator (demiourgos), pentru că este chipul Cuvântului
creator, este stăpân (kyriachos), pentru că Iisus Hristos, Cel după chipul căruia a fost creat este
Domn și Împărat, este liber (eleutheros) fiindcă este chip al libertății absolute și, în același timp
este responsabil pentru creație, ca unul ce este recapitulare și conștiință a întregii creații96.
Prin Fiul și prin Sfântul Duh cunoaștem pe Tatăl. Cuvântul mărturisește și revelează totul,
arată pe Tatăl și arată cu ce iubire părintească îi iubește Dumnezeu pe oameni. Sfântul Duh este
cel ce insuflă totul, inclusiv sentimentul că suntem iubiți de Tatăl.
Alan Hirsch aduce în discuție modul în care se structurează ideea despre Domnul Hristos
și Biserica Sa. În general, afirmă el, facem din misiologie un subcapitol al eclesiologiei.
Conform acestui model, misiunea devine doar o parte a conceptului mai larg al Bisericii. Hirsch
afirmă că hristologia determină misiologia, iar aceasta determină eclesiologia. Altfel spus,
punctul de plecare este Domnul Hristos, misiunea este implinirea poruncii, iar efectul secundar al
misiunii noastre este răspândirea Cuvântului Evangheliei Sale pe pâmânt prin constituirea
Bisericii Lui97. La început există Domnul Hristos, El cere să împlinim misiunea, făcându-ne
părtași misiunii. O teologie misionară nu se mulțumește ca misiunea să fie o lucrare axată pe
biserică. Mai curând, aceasta se aplică vieții fiecărui credincios din întregul ei. Fiecare creștin
botezat trebuie să fie un mărturisitor al Împărăției lui Dumnezeu și să îndeplinească misiunea lui
Dumnezeu în toate sferele vieții. Toții suntem misionari, iar efectul secundar al lucrării
misionare este răspândirea Împărăției Sale. N. Cole susține că deseori confundăm rodul cu
sămânța. El reia ideea lui Moltmann care a exprimat în mod succint că, nu Biserica are o
misiune, ci misiunea lui Hristos creează propria Biserică98. Biserica este rezultatul Evangheliei,
nu cauza acesteia. Astfel, Cole mărturisește că trebuie să sădim sămânța Evangheliei, iar rodul

95
Idem, Teologie și cultură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993,
p. 25.
96
Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit; perspective pentru o antropologie ortodoxă, ediția a III –a, trad:
Ioan Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 63
97
A. Hirsch, The Forgotten Ways, Brazos Press, Grand Rapids, 2006, p. 143.
98
Jürgen Moltmann, The Church in the Power of the Spirit, Fortress Press, Minneapolis, 1993, p. 10.

40
vor fi viețile schimbate care își vor trăi credința în Biserică. Spunem în mod frecvent că Biserica
are o misiune dar, mai corect ar fi: „misiunea are o Biserică”99.
Realitatea centrală a Bisericii lui Dumnezeu este ascultarea, iubirea și supunerea față de
Domnul Hristos. Totul începe taina Sfântului Botez, prin relația cu Domnul Hristos, fiindcă El
este într-o continuă lucrare misionară de căutare și mântuirea a noastră.

Lucrarea misionară ca dialog profetic

Lucrarea misionară ar trebui să fie în primul rând, asemenea unui exercițiu al dialogului.
Așa cum viața interioară a lui Dumnezeu reprezintă o comuniune perfectă a darului și a primirii,
a identității și a deschiderii față de celălalt, comuniune în relații și comuniune în misiune, tot așa
Biserica trebuie să fie o comunitate care nu doar, că se oferă pe sine lumii și persoanelor din
cultura lumii, ci care, învață din propria implicare și își extinde imaginația în profunzimea
bogățiilor lui Dumnezeu.
Bevans așează lucrarea misionară creștină, iar mai apoi participarea ei, în viața dialogică
și în misiunea trinității. Astfel, pentru Bevans dialogul este unul profetic, misiunea trebuie să fie
făcută într-un dialog în trei: cu cei săraci, cultura locală și cu alte religii. Din acest motiv este
necesară împărtășirea vieții și a suferinței celor săraci – care reprezintă majoritatea –, asumarea
stării lor prin responsabilitate și să vorbim împotriva stării în care ei se găsesc. Pentru a vorbi
însă, împotriva acelei stări, trebuie mai întâi să o cunoști prin experiență responsabilă și liber
asumată. Din acest motiv, cultura umană trebuie apreciată și criticată totodată, iar datoria
creștinilor este de privi împotriva nivelării diferențelor culturale, fiind necesară o preocupare a
noastră față de adevărul celorlalte religii, în timp ce ne menținem convingerea că Hristos este
„Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). Lucrarea misionară înrădăcinată și trăită în unitatea
trinitată va depune mărturie pentru a afirma crezul conform căruia, comuniunea este primul și
ultimul cuvânt al tainei lui Dumnezeu și lumii, o comuniune atât de bogată încât, teologii
ortodocși pot afirma cu tărie că, Sfânta Treime reprezintă programul misionar-social al tuturor
creștinilor din toate timpurile și locurile100.
Renașterea gândirii umane în angajamentul lucrării misionare a creștinătății – cu
elementele ei trinitare ce se axează pe dreptatea Împărăției lui Dumnezeu și care mărturisesc
unicitatea Domnului Iisus Hristos – poate fi caracterizată în acest secol XXI, ca angajament la un

99
Neil Cole, Biserica 3.0, trad. Dumitru Dorian, Editura Aqua Forte, Cluj-Napoca, 2012, p. 78.
100
Ibidem, pp. 348-349

41
dialog profetic, conștient, responsabil și liber asumat. Acest dialog trebuie să fie profetic, pentru
că Biserica este obligată să predice întotdeauna și peste tot, plinătatea Cuvântului și Adevărului
Evangheliei Domnului Hristos în toată integritatea ei. Trebuie să fie dialog deoarece imperativul
înrădăcinat în Evanghelie „mergeți în toată lumea și propovăduiți” (Matei 28, 19) este de a
predica credința într-un context particular. Fără dialog, fără bunăvoința de a lăsa de la tine ca
altul înainte să vorbească, lucrarea misionară își pierde calitatea ei contructivă și practic se
desființează, nefiind posibilă.
Misunea Bisericii însăși este necesară pentru că Biserica să strălucească în lume pentru
ceea ce este, o comunitate care dezvăluie identitatea lui Hristos ca fiind Trupul Său. „Căci pentru
mine viața este Hristos și moarte este câștig” (Filipeni 1, 21). Lucrarea misionară pentru lume
arată faptul că Biserica este doar Biserică, așa cum este numită pentru a continua întreita misiune
a Domnului Iisus Hristos de predicare, slujire și mărturisire a Împărăţiei lui Dumnezeu în timpuri
și locuri noi, sensul fiind același, constant, doar forma fiind cea care diferă în funcție de
constante.
Misiunea are o structură de bază triplă a cuvântului: kerigma (κήρυγμα), diaconia (ca
acțiune) și koinonia (κοιωνία)101. Prin urmare, misiunea împarte și continuă structura triadică a
Domnului Hristos ca Preot, Profet și Împărat. Bevans sugerează că este vorba de patru câmpuri
de activitate: munca pastorală, noua propovăduire (sau evanghelizare) a botezării celor
neîmbisericiți, transformarea lumii și propovăduirea (evanghelizarea) celor care n-au auzit
cuvântul Evangheliei sau printre cei cărora, Biserica nu le este cunoscută – mission ad gentes102.
Lucrarea misionară se prezintă astăzi ca o realitate singulară și complexă. În
singularitatea ei rămâne credincioasă către ceea ce a fost mereu constant: centralitate Domnului
Iisus Hristos, importanța Bisericii, mesajul în lumina eshatologică, propovăduirea mântuirii,
importanța persoanei umane și bineînțeles a culturii umane. Dar ca o realiatate complexă, o
misiune are nevoie să fie receptivă către diversele mișcări de cultură ca atare: politica și
aplecarea spirituală, care formează contextul în care, lucrarea misionară este trăită. Astăzi
credem că lucrarea misionară trebuie să fie cunoscută ca fiind în primul rând, lucrarea lui
Dumnezeu și ca o dedicare de a predica, sluji și mărturisi, despre Împărăția lui Dumnezeu
„Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor” (Matei 4, 17) așa cum a trăit, a predicat și S-a
întrupat Domnul Hristos. Din acest motiv, acțiunea misionară trebuie să fie deschisă, determinată
spiritual și curajoasă, așa cum Biserica mărturisește și propovăduiește se roagă și sărbătorește,
lucrează pentru dreptatea umanității și pentru creație, este deschisă oamenilor de alte credințe și

101
Maurice Carrez, op. cit., p. 163.
102
Stephen B. Bevans, Roger P. Schroeder, op. cit., p. 394.

42
contextului în care persoanele trăiesc, este disponibilă ca instrument a lui Dumnezeu de
reconciliere. Altfel spus, lucrarea misionară trebuie să fie așa cum Biserica își trăiește natura
misionară radicală103.
Convingerea mărturisitorilor teologi este că dialogul profetic denumește perfect serviciul
pe care Dumnezeu îl cheamă în acești primi ani ai unui nou secol și mileniu. Cu alte cuvinte,
dialogul profetic reprezintă sintagma care rezumă cel mai bine o teologie a lucrării misionare
pentru zilele noastre, păstrând Biserica constantă, în acest context al crizei colonianismului
renateșterii vechilor religii ale lumii și a definitivării și sistematizării spectrului noilor mișcări și
credințe religioase.
Lucrarea misionară trebuie prin toate căile să fie dialogică, împărtășită și comunicabilă,
pentru că nu este nimic final, decât participare în natura dialogică a lui Dumnezeu cel întreit
misionar. Misiunea trebuie să fie în același timp profetică, din moment ce, la bază nu poate
exista un dialog real atunci când adevărul nu este exprimat și articulat în mod clar. Doar prin
predică, slujire și mărturisire a Împărției lui Dumnezeu în umilință, Biserica misionară va fi
constantă în contextul zilelor noastre.

Mărturisirea și propovăduirea ca dialog profetic

Primul interes al propovăduirii îl reprezintă mărturisirea unei vieți autentice creștine.

Mărturisirea este baza, vârful și centrul lucrării misionare. Misiunea Domnului Hristos este
caracterizată de ambii termeni – atât de mărturisire, cât și de propovăduire – și fiecare îl explică
pe celălalt. Vindecările au fost parabole în acțiune, iar practica Mântuitorului, prin includerea la
marginea societății a ucenicilor a fost o mărturisire puternică, a garanției și a valabilității
învățăturilor sale. Mandatul lucrării misionare a Domnului Iisus Hristos pentru Biserică este
exprimat în Sfânta Evanghelie de la Luca 24, 47-48: „Și să se propovăduiască în numele Său
pocăința spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Voi sunteți martorii
acestora”, vorbind despre mărturisire și propovăduire: „Ci veți lua putere, venind Duhul Sfânt
peste voi, și Îmi veți fie Mie Martori în Ierusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până la
marginea pământului” (Faptele Apostolilor 1, 8)104.

103
Ibidem, pp. 394-395.
104
Ibidem, p. 352.

43
 Mărturisirea personală pregătește calea pentru proclamarea autentică a Cuvântului
Evanghelie Domnului Hristos. Viața Bisericii este mărturisirea ei, iar mărturisirea Bisericii
reprezintă însăși viața sa.
Propovăduirea presupune și necesită o metodă a dialogului pentru a răspunde cerințelor
celor care sunt evanghelizați și pentru ai ajuta pe aceștia să interiorizeze, să trăiască în
profunzimea importanței lui, mesajul primit. Astfel, activitatea profetică a propăvăduirii explicite
a Domnului Hristos trebuie întotdeauna făcută în contextul unui dialog plin de respect:
permanenta prioritate a lucrării misionare o reprezintă proclamarea ei în dialog. Chiar și aceia
care fac cunoștință pentru prima dată cu Evanghelia Domnului Hristos, este foarte posibil să îi fi
răspuns deja în mod implicit lui Dumnezeu. Un semn al acestui fapt fiind practicarea sinceră a
tradițiilor lor religioase „Căci când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceștia neavând
lege, își sunt loruși lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor prin mărturia cunoștinței lor
și prin judecățile lor, care îi învinovățesc săi îi apără” (Romani 2, 14-15). Aceasta înseamnă că,
prin intermediul Duhului Sfânt ei au participat deja într-o oarecare măsură la Taina Învierii
Domnului Iisus Hristos. Ca mărturisitor și propovăduitor, trebuie să fii dedicat mesajului
transmis de Biserică, acesta fiind unul profund eclezial. Cei care propovăduiesc pe Dumnezeu au
fost aleși să facă acest lucru, de Însuși Dumnezeu „Așa zice Domnul, Făcătorul și Ziditorul tău
din pântecele maicii tale: Nu te teme, sluga Mea Iacov și tu Israele, pe care te-am ales” (Isaia 44,
2). Lucrarea misionară trebuie să fie politicoasă, dialogică și comunicabilă, pentru că Dumnezeu
era deja la lucru înainte că misionarii să ajungă105. Din acest motiv unii teologi consideră că
mărturisirea autentică are o prioritate anume în față propovăduirii.
Roger Schroeder, citându-l pe Robert Hawkins afirmă că Biserica trăiește din centru cu
ochii către margini. Biserica reprezintă mai mult Biserică atunci când este instaurată pentru a
aduce slavă lui Dumnezeu, ca loc de cult. Creștinii sunt mai mult creștini, când se află într-un
dialog atent cu Dumnezeu, iar acest dialog se menține și se dezvoltă prin rugăciune și Sfânta
Liturghie, care împreună reprezintă centrul vieții creștine. Cu toate acestea, acel centru despre
care amintește Hawkins nu va rezista, dacă ochii creștinilor nu vor fi ațintiți către el, ci se vor
întoarce către periferie. Rugăciunea și Sfânta Liturghia reprezintă vârful spre care autoritatea
Bisericii este direcționată. În practica liturgică în rugăciune și contemplare descoperim cine
suntem ca oameni ai lui Dumnezeu, dar, descoperim și cine este Dumnezeu. El este întotdeauna
un Dumnezeu misonar, a cărui Ființă este activă, care salvează iubirea în prezența Sa tainică prin
Sfântului Duh în creație și în lucrarea de răscumpărare a Domnului nostru Iisus Hristos. A întâlni

105
Ibidem, p. 359.

44
pe Dumnezeu în centru înseamnă a participa în viața lui Dumnezeu la margine. A participa la
misiunea granițelor încrucișate a lui Dumnezeu înseamnă a fi retras întotdeauna către centru. O
viață a celebrării liturgice și a rugăciunii personale dar și a contemplării este o componentă a
Bisericii în misiune106, iar cea mai bogată sursă a serviciului lucrării misionare în Sfânta
Liturghie o reprezintă împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântutorului.

Inculturația – ca dialog profetic

În decadele secolului al XXI -lea ce vor urma, promovarea dialogului inter-religios al

Bisericii, poate fi unul dintre cele mai bune servicii misionare într-o lume care, ar putea foarte
bine să recurgă la confruntări și violențe, în defavoarea apelării la metoda lui Dumnezeu, cea a
ascultării răbdătoare și a angajamentului blând pentru adevăr. Ca o partea integrală a activității
misionare, dialogul se concentrează pe constantele misonare ale centralității lucrării Domnului
Iisus Hristos.
Lucrarea misionară are întotdeauna parte de un proces de contextualizare sau
”inculturație” (termen folosit de romano-catolici pentru a face referire la teologia conceptuală).
Termenul „inculturație” este un neologism de origine apuseană pătruns în limbajul teologic spre
sfârșitul secolului al XX –lea. Primul document în care este folosit acest terment este „Mesajul
Poporului lui Dumnezeu”, din sinodul episcopilor, din data de 28 octombrie 1977. Termenul a
fost folosit însuși de Papa Ioan Paul al II –lea, la data de 16 octombrie 1979, în lucrarea
„Catechesi Tradendae”107.
Inculturația dorește să desemneze procesul pătrunderii și a dezvoltării credinței în
culturile populare. Cu toate că acest termen este unul recent utilizat în teologie, acțiunea pe care
o desemnază este însă, la fel de veche precum Biserica însăși. Practic, inculturația nu este altceva
decât „întruparea vieții și a mesajului creștin într-o arie culturală concretă”108.
Multe dintre figurile din istoria creștină au luat în serios contextul în care Evanghelia
Domnul Hristos a fost mărturisită și proclamată. Sfinții Apostoli Petru și Pavel, Sfântul Iustin
Martirul, Origen, Bonifaciu și alții. În secolul al VI –lea, Grigorie cel Mare îi scrie lui Augustin
de Canterbuy, instruindu-l să nu distrugă altarele locale păgâne în mod complet ci, mai degrabă,

106
Ibidem, p. 362.
107
Pr. lect. Univ. Dr. Mihai Himicinshi, op. cit., p. 144.
108
Jean-Georges Boeglin, La question de la Tradition dans la théologie catholique contemporaine, Les éditions du
CERF, Paris, 1998, p. 396.

45
să le adapteze cultului creștin. În sec al IX –lea, Sfinții Chiril și Metodie au predicat Evanghelia
în limba slavă și au inventat alfabetul chirilic pentru a traduce scripturile, iar Martin Luther și
reformații, au văzut nevoia urgentă de a accesa scripturile în limba germană.
De fapt experiența sau contextul uman a asumat o anumită prioritate în gândirea teologică
deoarece, creștinii pot doar să citească scripturile și să interpreteze tradițiile dintr-un loc
particular, iar scriptură și tradiția în timp ce sunt în mod absolut normative, sunt la baza
produselor experiențelor particulare. Ajungem astfel la ipoteza lansată de David Hesselgrave, cea
conform căreia, procesul contextualizării nu este pur și simplu, ci este o necesitate.
Beavens a distins șase modele ce pot fi operative în eforturile de inculturație sau
aculturație ale Bisericii în diferite situații din toată lumea. Nici unul dintre aceste modele:
traducerea, modelul antropologic, practica, modelul sintetic, cel transcedental și contra-cultural
nu este absolut. Nu există nici un model ce poate fi utilizat tot timpul și în toate situațiile, fiecare
are o anumită valabilitate în cadrul unui anumit timp de context. De exemplu, modelul
antropologic pare mai adecvat în situațiile în care cultura a fost denigrată sistematic, precum în
Africa; modelul contra-cultural apare mai adecvat în Europa sau America de Nord, post-modernă
secularizată.
Prima sarcină a unei persoane care ar incultura mesajul Evangheliei este de a se afla în
dialog cu, contextul în care Evanghelia a fost predicată sau cu viața creștină interpretată.
Creștinul trebuie să aibă capacitatea de a asculta și discerne cum este mai bine să conectezi
aspectele neschimbătoare ale credinței creștine cu aspectele schimbătoare ale experiențelor
particulare ale culturii sau ale schimbărilor sociale, într-un loc specific sau în interiorul unui
anume popor. Roger Schroeder a descris această dinamică că „intrând în grădina altcuiva”. Pe de
o parte, persoanele credincioase trebuie să aibă un respect sănătos pentru cultură ca și cum ar
conține seminția lumii, ca și cum ar fi încărcate cu transcendența imanentă. Pe de altă parte,
creștinii trebuie să realizeze că Evanghelia va avea întotdeauna o oarecare marigine contra-
culturală. Totodată trebuie subliniat faptul că, dialogul profetic are loc și ca expresie individuală
a teologiei locale, pentru că viața creștină și Biserica intră în dialog cu alte culturi locale109.
S. Bevans a sugerat că spiritualitatea inculturației trebuie să ghideze creștinii către sarcina
impetuoasă, dar dificilă, a permiterii credinței creștine și contextelor locale de a întâlni o altă
„autentică”. El o numește, spiritualitate a „lăsării în pace” și a vorbirii și, este una care
funcționează diferit pentru cei din afară și pentru cei de dinăuntru. Pentru cei de din afară,
principala sarcină spirituală în procesul de inculturație este de a lăsa de la sine – superioritatea,

109
Stephen B. Bevans, Roger P. Schroeder, op. cit., p. 387.

46
puterea, iluzia că înțeleg o cultură și iluzia că a lor înțelegere a creștinătății este adevărată. Pentru
cei de dinăuntru, sarcina spirituală principală este de a vorbi – de a avea încredere în ei înșiși în
înțelegere contextului lor cultural și social și de a risca anumite căi de întâlnire între Evanghelie
și context. În acest dialog profetic, comunitățile locale și conducerea lor – indiferent că sunt din
interior său exterior – vor descoperi noi căi de trăire, mărturisind și proclamând reconcilierea,
vindecarea și viața nouă. Inculturația este un exercițiu în dialogul profetic, ea necesită înainte de
toate să fie profund dialogică, deoarece un context nu este întotdeauna ușor de citit la suprafață.
Ani de ascultare, ani de învățare din tradițiile unei culturi, munca grea de a conversa atât cu
oamenii de rând, cât și cu cei cu studii academice, acestea toate sunt esențiale atât pentru cei
dinăuntru cât și pentru cei de afară în orice situație pastorală.

Exprimarea unității Bisericii Ortodoxe prin cultură și spiritualitate

„Biserica este extensiunea spațială și plinirea lui Hristos întrupat” 110 în toți cei ce cred și
mărturisesc. Din acest motiv, forma proprie a unității Bisericii este comuniunea. Termenul de
„comuniune” este cel ce exprimă în mod structural unitatea.
Apostolicitata Bisericii dezvăluie faptul că, așa cum este înrădăcinată în viața trinitară,
așa se vede pe ea însăși, ca o comuniune în misiune. Sfânta Treime este misionară prin natura ei
deoarece, își ia identitatea din misiunea Fiului și a Sfântului Duh. Unitatea interioară a Bisericii
ajunge să fie un semn și un instrument al unității în lume. Universalitatea Bisericii presupune a fi
un semn al diversității în unitate pentru ca toți să o vadă. În același mod, sfințenia Bisericiii este
un impuls al sfințeniei creației și al chemării oamenilor către viața autentică în Hristos. Sfințenia
Bisericii nu este pentru ea însăși, ci pentru lume, ca purtător, nu ca beneficiar exclusiv. Imaginea
Bisericii care rezonează mai mult cu această bază trinitară ar fi cel mai probabil, cea a poporului
lui Dumnezeu. Comunitatea Bisericii participând în viața lui Dumnezeu este reprezentată de
poporul lui Dumneezeu, unul care trăiește viața în comuniunea lui Dumnezeu, într-un legământ
al relațiilor și al iubirii, un popor convins de egalitatea fundamentală prin botezul în numele
Dumnezeului Celui în Treime. Dar, ca și comuniune în misiune, această imagine capătă o
înțelegere dinamică precum poporul lui Dumnezeu aflat în pelerinaj, poporul lui Dumnezeu ales,
nu pentru ei înșiși ci pentru scopul lui Dumnezeu111.

110
Paul Evdokimov, Ortodoxia, trad: dr. Irineu Ioan Popa, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1996, p. 214.
111
Stephen B. Bevans, Roger P. Schroeder, op. cit., p. 299.

47
 Manifestarea plenară a mijlocirii Mântuitorului va fi în același timp și manifestarea
plenară a unității de comuniune: „Și Eu vă rânduiesc vouă împărăție, precum Mi-a rânduit Mie
Tatăl Meu” (Luca 22, 29)112. „Comuniunea este deci fericită și necesară, condiție a pelerinajului
nostru, pentru că ea aparține structurii cetății către care noi ne îndreptăm. Biserica anticipează
asupra acestor bunuri eshatologice. Cetatea de sosire este inaugurată azi în comuniune cu și în
Hristos: <<V-ați apropiat de muntele Sion și de cetatea Dumnezeului celui viu, de la Ierusalimul
cel ceresc și de zeci de mii de îngeri, în adunare de sărbătoare, și de Biserica celor întâi născuți,
care sunt scriși în ceruri și de Dumnezeu, Judecătorul tuturor>> (Evrei 12, 22-23). Această
comuniune este redeschidere prin Biserică. E deschidere spre lume. E forma de unitate voită de
Hristos pentru adunarea oamenilor”113.
Întruparea Mântuitorului Iisus în lume, înomenirea lui Dumnezeu, asumarea de către
Domnul Hristos a firii umane căzute, reprezintă un dar al vieții, care exprimă totodată, putința
omului de a-și realiza și desăvârși viața în plinătatea potențialităților ei ființiale. Această acțiune
a plinătății realizării vieții se observă într-un mod evident în unitatea Bisericii114.
În concepția ortodoxă, popoarele sau națiunile sunt privite și considerate, ca unități
naturale ale făpturii omenești. Cu toate că ele se deosebesc după limbă, cultură și origini, aceste
unități se armonizează pe plan spiritual în unitatea universală a Bisericii Domnului Hristos.
Ortodoxia este atât element de unitate cât și de individualitate, aceste caracteristici sunt
îndeplinite în mod simultan, fără a se împiedica una pe alta și valorifică în mod absolut conceptul
de „unitate în diversitate”. În perioada interbelică, Nae Ionescu definea Ortodoxia ca fiind
învățătura Domnului Hristos rodită în oameni: „Evanghelia trăită și crescută normal în
comunitatea de iubire a Bisericii”115. În acest sens, națiunile se prezintă ca și cum ar fi consacrate
ca unități naturale atât în momentul în care Domnul Hristos trimite pe Sfinții Apostoli să predice
Cuvântul Sfintei Sale Evanghelii, cât și în momentul nașterii Bisericii Sale la sărbătoarea
Cincizecimii. Trimiterea uncenicilor de către Mântuitorul Hristos are ca scop universalizarea
iubirii care îl ridică pe om către Dumnezeu și, în același timp, dorește, nu o cucerire a celorlalți,
ci o unire a lor în și prin Biserica Domnului Hristos, după cum afirmă Sfântul Apostol Pavel:
„Iar voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare (fiecare) în parte” (I Corinteni 12, 27).
Împlinirea poruncii Mântuitorului, cea de propovăduire a Cuvântului tuturor neamurilor,
dă naștere unui raport de autodeterminare între Evanghelia Domnului Hristos și arealul geo-

112
Pr. lect. Univ. Dr. Mihai Himicinshi, op. cit., pp. 34-35.
113
Jerôme Hamer, L`Église est une communion, Les édition du Cerf, Paris, 1962, p. 231.
114
Christos Yannaras, Adevărul și Unitatea Bisericii, trad. Ierom. Ignatie Trif, Editura Sofia, București, 2009, p. 36.
115
Nae Ionescu, Ce e Predania?, în „Predania”, anul I (1937), nr. 2, p. 1.

48
politic și cultural unde aceasta este propovăduită, altfel spus, se formează un raport între
Evanghelie și cultura locală a fiecărui popor. Mesajul evanghelic trebuie în primul rând, primit
prin credință, trăit în diferitele situații existente în spațiul de propagare și totodată exprimat în
conformitate cu diversitatea etnică și culturală. Practic, se obține integrarea Sfintei Evanghelii și
a preceptelor sale, în tradiția și cultura poporului. În acest fel, Evanghelia își păstrează
integritatea ei revelațională, dar, pentru a comunica acest mesaj revelat, Biserica nu trebuie să
ignore cultura locală și nici să impună de la sine o cultură străină spațiului ei de activitate, ci
trebuie să transfigureze, valorificând potențialul cultural găsit în lumina credinței creștine,
desăvârșind astfel lucrarea misionară. Odată respectate aceste principii, credința creștină
încolțește, prinde rădăcini și crește în sânul culturii umane, dezvoltându-se nu în paralel, ci într-o
perfectă simbioză, dar totodată neconfundându-se cu cea dintâi, ea păstrându-și în permanență
originea și ființa. În acest mod, Însuși Mântuitorul Hristos și-a asumat o fire umană concretă și a
trăit într-un context istoric, politic și cultural, supunându-se Legii vechi-testamentare, iar
Dumnezeu fiind, a ridicat firea umană cea căzută la desăvârșire și îndumnezeire. În același mod,
Evanghelia Sa se sălășluiește în fiecare cultură și o transfigurează, pentru ca aceasta să devină
spațiu adecvat de comunicare și trăire a Sfintei Evanghelii. În acest sens, fără a distruge
identitatea etnică sau culturală a popoarelor, Biserica Domnului Hristos oferă o nouă
dimensiune, o identitate a unității ontologice a popoarelor în Mântuitorul Hristos: „Câți în
Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat. Nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte
bărbătească și parte femeiască; pentru că voi una sunteți în Hristos” (Galateni 3, 28) 116.
Nichifor Crainic, într-una din prelegerile sale, din anii celui de al Doilea Războil
Mondial, vorbind despre doctrina creștin-ortodoxă, subliniază existența unei idei, care „din
păcate, astăzi nu mai este reliefată într-un mod corespunzător importanței ei, și anume, aceea a
paralelismului dintre viața pământească și cea cerească, a ideii asistenței omenilor și a
popoarelor de către îngeri păzitori. Fiecare om botezat are un înger păzitor, precum și fiecare
popor are câte un arhanghel. Acest paralelism are o existență vechi-testamentară, iar concluzia
care poate fi subliniată din însăși existența lui, este aceea că Dumnezeu binecuvintează această
organizare a societății”117. Biserica Domnului Hristos se identifică cu poporul, cum nu de mult
poporul israelit avea un singur conducător și binefăcător, pe Însuși Dumnezeu.

116
Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană 2 Exigențe..., pp. 80-81.
117
Nichifor Crainic, op. cit. pp. 183-184.

49
 Ortodoxia este în mod simultan atât locală, cât și sobornicească. Acest fapt este posibil
pentru că, prezența euharistică a Domnului Iisus Hristos este deplină în fiecare comunitate unde
se săvârșește în mod canonic Sfânta Liturghie118.
Trecând peste curentele naționaliste specifice perioadei în care a trăit și a scris Nechifor
Crainic, trebuie totuși menționat faptul că, termenul „local” nu este sinonim cu cel „național”.
Confuzia dintre termenii „local” și „național” implică reducția etnică a conceptului de „popor al
lui Dumnezeu”, des întâlnit în spațiul rusesc și nu numai. Domnul Hristos este prezent în fiecare
Sfântă Liturghie jertfindu-Se pentru „noi și pentru a noastră mântuire”, așa cum menționăm în
Simbolul de credință niceo-constantinopolitan, în virtutea legăturii dintre El și Biserica Sa, trupul
Său „al cărui Mântuitor și este” (Efeseni 5, 23). Acest lucru nu admite însă transpunerea
sociologică a legăturii distincte dintre Domnul Hristos și fiecare comunitate locală: „Hristos nu
este <<capul>> unei națiuni (amestec civil de autohtoni și alogeni), ci al acelor mădulare
solidare cu El la un moment (liturgic) dat și într-un sapțiu comunitar concret”119. Toți cei ce s-au
botezat și mărturisesc pe Domnul Hristos sunt vase de bună trebuință ale Bisericii Sale, iar
Biserica Sa este Una, precum și lucrarea Sfântului Duh din ea.
Folosind terminologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, putem afirma că fiecare popor
ortodox se diferențiază de celelalte prin troposul său propriu120. Altfel spus, fiecare se
diferențiază prin modul său personal de a fi, dar în același timp, Ortodoxia se manifestă
nediferențiat în cultura fiecărui popor păstrând, dezvoltând și totodată mărturisind, credința sa în
Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție a Bisericii Domnului Iisus Hristos.

Unitate în egalitate

Mircea Vulcănescu este cel ce subliniază ideea conform căreia Ortodoxia se

caracterizează prin faptul că în ea, libertatea și autoritatea nu s-au împotrivit una celeilalte. Acest
lucru este posibil pentru că libertatea în Ortodoxie este dată de Domnul Hristos, iar noi suntem
liberi în El, dovada acestui fapt fiind dată de comunitatea de iubire: „nicicând autoritatea nu s-a
opus cu sila din afară și nici libertatea spirituală n-a însemnat răzvrătire împotriva comunității, a

118
Placide Deseille, Nostalgia Ortodoxiei, trad: Dora Mezdrea, Editura Anastasia, București, 1995, p. 209.
119
Teodor Baconsky, Decadența etatismului și renașterea ortodoxă, în: Gândirea socială a Bisericii, fundamente –
documente – analize – perspective, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 355.
120
Placide Deseille, op. cit., p. 211.

50
spiritului obiectiv”121. Ortodoxia arată că în Biserică funcția de conducător nu există în mod
propriu, ci se prezintă ca o armonizare cu frăția condiționată de comunitate și este transfigurată
de datoria dragostei. O persoană singură nu reprezintă nimic, ea doar în comuniune cu alții își
găsești echilibrul, rolul și misiunea sa în sânul comunității, devenind astfel, nu doar parte
integrată ci și lucrătoare, desăvârșindu-și activitatea în plinătatea potențialității sale. Din
perspectiva ortodoxă, persoana este văzută nu atât ca putere individuală, pentru că ea își atinge
această putere doar în comuniunea iubirii, pentru că din iubire a fost creată și tot din iubire a fost
răscumpărata: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca
oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. (Ioan 3, 16). Altfel spus, condiția sine
qua non a comuniunii cu Domnul Hristos este reprezentată de credința mărturisitoare în El și de
împlinirea lucrării misionare a acestei credințe.
Sfântul Maxim Mărturisitorul este cel ce susține faptul că, cel care nu mărturisește pe
Domnul Hristos în conformitate cu Sfânta Tradiție, se plasează în afara Lui, se auto-exclude,
nefiind în comuniune: „Comuniunea care se realizează și se manifestă în cel mai înalt grad de
realitate și perfecțiune în împărtășirea euharistică cu Trupul și Sângele Mântuitorului, presupune
și mai mult dreapta credință, căci dacă nu mărtusim drepta credință anulăm și răsturnăm marea,
prealuminata și slăvita taină a ortodoxiei creștinilor”122. Părintele Stăniloae aduce completări,
argumentând faptul că în comuniunea cu Domnul Hristos, care se realizează prin mărturisirea
dreptei credințe în Biserica Sa, nu există calitatea de „mai mare”, a unuia sau a altuia dintre
membri. Aceasta este neutralizată de faptul că unul este mai mare doar în egalitate și frăție cu
alții, asemenea egalității dumnezeirii Sfintei Treimi: „Funcția de mai mare și dorința de a o avea
ascunde în sine cel mai mare pericol de păcat pentru om. (...) Aceasta înseamnă a fi redus pe toți
ceilalți la un nivel inferior și prin aceasta a te scote pe tine însuși din mediul iubirii, căci iubirea
când n-ai pe nimeni egal cu tine nu poți avea. Nici Dumnezeu nu S-a scos pe Sine din mediul
iubirii, căci nu este o persoană singură la nivelul dumnezeiesc ci trei la același nivel. A avea și
admite pe alții la nivelul egalității cu tine este condiția elementară a iubirii”123.
Atunci când Dumnezeu creează persoana o face printr-un act de creativitate într-o
chenoză a iubirii. În nucleul său întemeietor persoana creată este astfel iubire, având în sine

121
Mircea Vulcănescu, Creștinul în lumea modernă, în: Gândirea socială a Bisericii, fundamente – documente –
analize – perspective, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 91.
122
Jean-Claude Larchet, Sfântul Maxim Mărturisitorul mediator între Răsărit și Apus, traducere de Daniela
Cojocaru, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 200.
123
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie și viață socială, în : Cultură și duhovnicie – Articole publicate în
Telegraful Român, vol. II (1937-1941), Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012, p. 580

51
dimensiunea libertății. Această libertate implică totodată și un posibil refuz al iubirii 124 și
distrugerii propriei identități prin realizarea unui principiu al afirmației unilaterale. Dacă într-
adevăr identitatea omului este iubirea, omul se autodistruge atunci când se servește de principiul
egoist crezând că se salvează pe sine însuși. Astfel, egoismul distruge adevărul anulând totodată
identitatea persoanei umane125.
Persoana umană se află în starea de a fi o creație care poartă în ea însăși iubirea prin care
a fost creată. În acest sens, Sfântul Apostol Ioan scrie în prima sa epistolă: „Vedeți ce fel de
iubirea ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu și suntem” (I Ioan 3,1). Acest
fapt înseamnă că Dumnezeu a creat persoana umană dându-i o iubire atât de mare, ca prin
aceasta, să putem ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, la îndumnezeire, astfel încât să devenim
fiii lui Dumnezeu126 în iubire.
Creștinismul ortodox este mărturisit și totodată definit prin iubire, unitate și misiune, iar
natura lucrării misionare își are originea în participarea credincioșilor la viața trinitară. Prin
Taina Sfântului Botez, creștinii împart viața lor cu Dumnezeu. Acest lucru este în mod particular
exprimat de credincioșii ce devin membrii trupului Domnului Iisus Hristos, extensii ale
identității Lui și ale lucrării misionare în lume127. Cunoașterea personală a „iubirii lui Hristos,
cea mai presus de cunoștiință” (Efeseni 3, 19) reprezintă cea mai profundă experiență creștină128.
Domnul Hristos este cel ce a adus și a arătat în lume iubirea El devenind exemplu viu: „Să vă
iubiți unul pe altul precum V-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca
sufletul să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 12-13).
Dispoziția spre iubire reprezintă un dat ontologic al firii umane, dar cu toate acestea,
iubirea adevărată nu caracterizează persoana omului căzut, ci pentru a se arăta, ea are nevoie de
jertfirea și înlăturarea egoismului din om. Modelul acestei iubiri, îl găsește omul în Persoana lui
Dumnezeu cel în Treime129. Unitatea din cadrul Sfintei Treimi, realizată prin perihoreza
iubitoare și chenotică a Persoanelor Treimice, constituie prototipul unității dintre oameni, în
vederea constituirii societății îndumnezeitoare. Chenoza, smerenia asumată a lui Dumnezeu în
actul creației constă tocmai în aceea că, atunci când persoana se îndepărtează de adevărul și de
indetitatea sa ontologică, Dumnezeu o va putea aduce înapoi, doar prin iubire. Respectând
124
Christos Yannaras, op. cit., p. 28.
125
P. Marko Ivan Rupnik, Cuvinte despre om. I. Persoana – ființă a Paștelui, trad: Maria-Corneli Oros, Editura
Deisis, Sibiu, 1997, p. 199.
126
Ibidem p. 91.
127
Stephen B. Bevans, Roger P. Schroeder, op. cit., p. 289.
128
Anastasios (Yannoulatos), Misiune pe urmele lui Hristos – studii teologice și omilii..., p. 229.
129
Silviu Eugen Rogobete, O ontologie a iubirii – Subiect și Realitate Personală supremă în gândirea părintelui
Dumitru Stăniloae, trad: Anca Dumitrașcu și Adrian Guiu, Editura Polirom, 2001, p. 90.

52
principiul libertății persoanei, Dumnezeu nu constrânge persoana creată în relația sa
fundamentală cu El, nici prin convingeri raționale și nici prin construcții morale, omul având
deplină libertate, dar plinătatea libertății lui este cea dată de Jertfă și Învierea Mântuitotului
Hristos. Dumnezeu nu impune binele ci doar oferă posibilitatea omului de a relaționa cu El prin
iubire, de a se împărtăși de bucuria vieții veșnice, de comuniunea cu și în Domnul Hristos prin
libertatea oferită tot de El. Creștinul este liber doar în Domnul Hristos, pentru că mântuirea
lucrată de Mântuitorul reprezintă o realizare a iubirii Tatălui în istorie, dar este și o manifestare a
slavei lui Dumnezeu care se deschide prin revelație în afirmarea radicală a libertății omului130.
Biserica Ortodoxă propovăduiește modelul iubirii Persoanelor Sfintei Treimi, cât și
libertatea asumată a creștinului în virtutea libertății oferite de Domnul Hristos. Această lucrare
misionară se săvârșește pentru mântuirea omului, căci prin această iubire, omul este ridicat la
statura de persoană universală. În acest sens, omul, ființă creată este chemat la îndumnezeire, la
împroprierea modului de viață al Ființei necreate131. Acest lucru nu poate fi împlinit de om
singur: „sufletul nu se poate întinde niciodată după cunoștința lui Dumnezu dacă nu se va atinge
Dumnezeu de el, făcând pogorământ, și nu îl va ridica spre Sine. Căci nu poate străbate mintea
omenească atâta cale încât să ajungă la perceperea vreunei iluminări dumnezeiești dacă nu o
atrage însuși Dumnezeu și nu o luminează cu razele dumnezeiești”132. Din acest motiv teologia
ortodoxă vorbește despre sinergia teandrică, despre conlucrarea divino-umană. Astfel „energia
necreată a lui Dumnezeu pătrunde ca o lumină în minte și din acest motiv nu depinde credința
numai de voință, pentru că ea este ușurată prin evidența ei intrisecă și prin puterea de sus care
aduce această evidență”133. Cu toată această deschidere a Creatorului către creație, omul trebuie
să depună la rându-i un efort, pentru a sesiza această realitate a energiilor divine, pentru a se
deschide către conlucrarea cu harul dumnezeiesc, chiar dacă acest fapt este ușurat de înrâuirea
dumnezeiască. Limita acestei conlucrări a persoanei create cu Creatorul este moartea. În ultimă
instanță aceasta dovedește încrederea omului în Dumnezeu și siguranța că moartea a fost biruită.
Doar astfel se sfărâmă zidul morții și se deschide noua creație a Evangheliei. De aceea,
Evanghelia „nu este de la om” (Galateni 1, 11)” ci de la Dumnezeu134.

130
P. Marko Ivan Rupnik, op. cit., p. 200.
131
Georgios Mantzaridis, Globalizare și universalitate – himeră și adevăr, trad. Pr. prof. dr. Vasile Răducă, Editura
Bizantină, București, 2002, p. 183.
132
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele două sute de capete despre cunoștința de Dumnezeu și iconomia întrupării
Filului lui Dumnezeu – Întâia sută, în: Filocalia, vol. II, traducere și note Dumitru Stăniloae, Editura Humatinas,
București, 2004, p. 135.
133
Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe..., p. 135.
134
Georgios Mantzaridis, op. cit., p. 184.

53
 Iubirea pe care o arată Dumnezeu față de om se manifestă doar în libertatea creaturii
oferită de Creator, libertatea devenind o dimensiune a iubirii pentru că Dumnezeu iubește omul
în libertate. Altfel spus, iubirea nu îngrădește persoana umană și nu produce violență. Ea suportă
durerea, pentru că iubirea este chenoză. Prin golire de sine, prin smerenie și mai ales răbdare și
ascultare, omul poate arăta iubirea lui față de aproapele dar, doar în mod liber: „Iubește pe
aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22, 39). Iubirea nu se impune împotriva voii umane, ea
este un răspuns al deschiderii omului către celălalt, pentru că ambii la rândul lor sunt zidiți din
iubire și iubire (I Corinteni 13, 1-8). A iubi înseamnă a primi libertatea celuilalt, a-l respecta, a te
vedea pe tine în el: „Cine este aporapele lui: Cel ce a făcut milă cu el” (Luca 10, 25-37 pericopa
evanghelică citită în Duminca a XXV –a după Rusalii).

Unitatea în apostolicitate

Mărturisirea adevărului că Domnul Hristos a întemeiat Biserica, implică în mod necesar

recunoașterea faptului că, Biserica a fost, este și va fi până la sfârșitul veacurilor, întemeiată de
Mântuitorul Hristos pe temelia Sfinților Apostoli: „tu ești Petru și pe această piatră voi zidi
Biserica Mea” (Matei 16, 18), de aceea se numește apostolică.
Conceptul de „apostolicitate” derivă din termenul „apostol”. Din punct de vedere
etimologic, cuvântul apostol, care în limba greacă înseamnă „trimis” ἀπόστλος, provine din
termenul ἀποστέλλω și se traduce prin „trimit”135. Corespondentul ebraic al termenului este
șaliach, iar forma de participiu este șalach care se traduce prin „a trimite”. Termenul a fost
tradus de evreii de limbă greacă prin ἀπόστλος. Plecând de la această înțelegere lingvistică, cât și
de la considerente de ordin juridic, prin „apostol” înțelegem persoana unui mandatar, a celui ce
este împuternicit sau primește împuternicirea (mandatul) și totodată, are dreptul de a o
exercita136. În sens strict, apostolul este om trimis de Domnul Hristos pentru vestirea
Evangheliei. În sens larg al interpretării termenului, apostoli se numesc trimișii sau misionarii
însărcinați cu acest mesaj în numele Bisericii și tot prin același termen, se poate defini acțiunea
fiecărui creștin care participă la vestirea Evangheliei137.
Transpus în realitatea teologică, termenul capătă noi valențe pentru că, reprezentarea lui
Dumnezeu de către Apostol depășește sfera lingvistico-juridică. Reprezentarea apostolică, așa

135
Maurice Carrez, Dictionar grec-român al Noului Testament, trad. Gheorghe Badea, Editura Societatea Biblică
Interconfesională din Românea, București, 1999, p. 44.
136
***Websterˈs Ubiversal College Dictionary, Editura Gramercy Books, New York, 1997, p. 38.
137
Jacques-Élisée Desseaux, Nouveau vocabulaire oecuménique, Les édition du Cerf, Paris, 1980, p. 16.

54
cum este ea privită în Sfânta Scriptură este una în înțeles deplin și realist, Domnul Iisus Hristos
Însuși fiind prezent activ în Apostolii Săi și în lucrarea lor misionară. Această semnificație și
înțelegere a termenului, este redată de noțiunea ebraică „șaliach”, prin care era numit un
mandatar al lui Dumnezeu. În acest caz se evidențiază persoane vechi-testamentare ca Moise și
Sfântul Ilie, ale căror fapte și minuni (trecerea Mării Roșii, învierea din morți a fiului văduvei)
exprimă în mod clar prezența divină din ei. Prezența divină s-a manifestat în mod direct, văzut,
atunci când profeții prooroceau, mulții dintre ei intrând într-o stare de extaz, în momentul în
care, prin ei se reda porunca divină138.
Extrapolând situațiile și evenimentele istorice vechi-testamentare, se observă că prezența
în mod permanent și activ a lui Dumnezeu în persoane alese este întâlnită și în cazul prezenței
Domnului Hristos în Sfinții Săi Apostoli. Din acest motiv, cuvintele Mântuitorului relatate de
Sfântul Apostol Luca, „Cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, de acesta și Fiul
Omului se va rușina” (Luca 9, 26) trebuie înțelese și trăite într-un mod propriu și realist, iar
primirea sau respingerea Sfinților Apostoli: „Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta
cuvintele voastre” (Luca 10, 14) și odată cu ei a urmașilor acestora (episcopi, preoți, monahi sau
laici misionari), înseamnă primirea sau alungarea Domnului Iisus Hristos: „Cel ce vă primește pe
voi, pe Mine Mă primește și cel ce Mă primește pe Mine, primește pe Cel ce M-a trimis pe
Mine” (Matei 10, 40)139, pentru că „...nu voi sunteți cei ce vorbiți, ci Duhul Tatălui vostru este
Cel ce grăiește în voi” (Luca 10, 20). În acest mod, apostolul, iar mai apoi, episcopii și preoții,
prin succesiune neîntreruptă din secolul I, până astăzi, reprezintă vase de bună trebuință ale lui
Dumnezeu.
Apostolii au fost trimiși de către Mântuitorul pentru a propovădui credința într-un singur
Dumnezeu (Matei 28, 19). Acest lucru atrage după sine, unitatea în pluralitatea națiunilor, sau
altfel spus, unitatea în diversitate. Biserica Una, unică există în toate bisericile particulare.
Aceast fapt este posibil datorită unității care se găsește în Persoana Domnului Hristos, cea care
este indivizibilă. Fericitul Augustin subliniază faptul că mărirea Domnului Hristos a pătruns
peste tot și din acest motiv creștinii sunt peste tot în lume iar, T. Špidlik, citându-l pe K. Rahner,
completează, mărturisind că, o episcopie, dieceză sau parohie nu reprezintă un sector sau
segment la Bisericii, ci în ea se găsește întreaga Biserică140.

138
Pr. Dr. Isidor Todoran, Apostolicitatea Bisericii, în: „Mitropolia Ardealului”, anul VII (1962), nr. 3-6, pp. 313-
315.
139
Ibidem, p. 315.
140
Cardinal Tomáš Špidlik, Cateheză despre Biserică, trad. Andrei Mărcuș, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-
Lăpuș, 2005, pp. 53-54.

55
 Unitatea, sfințenia, sobornicitatea și apostolicitatea Bisericii reprezintă însușiri
fundamentale ce evidențiază caracterul de individualiate al Bisericii Ortodoxe. Aceste însușiri au
fost stabilite de către Sfinții Părinți încă din secolul al IV –lea, în timpul desfășurării celui de al
doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol, din anul 381 – articolul IX al Simbolului de
Credință enumeră și stabilește totodată, cele patru însușiri ale Bisericii: „într-una, sfântă,
sobornicească și apostolească Biserică”. Însăși această lucrare comună, fructul reflecțiilor
dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice141, cheamă creștinii să dea mărturie lumii despre credința
primită de la Domnul Hristos prin Sfinții Apostoli, devenind prin aceasta, misionari activi ai
Bisericii Mântuitorului Hristos.
Apostolicitatea este o prioritate ființială a Bisericii pentru că, ea desemnează identitatea
esențială și permanentă a Bisericii cu Biserica Sfinților Apostoli142. Apostolicitatea Bisericii
reprezintă însușirea ei de păstrătoare sfântă și propovăduitoare infailibilă a învățăturii de
credință, descoperită în mod direct de către Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu
Întrupat. Această descoperire a fost transmisă oamenilor de către Sfinții Apostoli, martorii
deplini investiți prin plinătatea harului primit la Cincizecime de la Duhul Sfânt. Apostolicitatea
este „identitatea Bisericii cu ea însăși, prin și peste veacuri, până la sfârșitul lor, venită de la
Domnul Hristos și prin Sfinții Săi Apostoli. Biserica rămâne totdeauna aceeași în ființa ei,
identică cu comunitatea de viață divin-umană, întemeiată de Domnul Hristos, fără stricăciune și
fără deviere de la ființa ei primară, cu toată dezvoltarea doctrinei, cultului și a organizării ei
interne manifestată în exprimare externă”143. Biserica Domnului Hristos este aceeași peste
veacuri, ea având capacitatea de a se integra și a integra orice cultură a diferitelor timpuri și
popoare, păstrându-și totodată nealterat și neschimbat sensul, conținutul și scopul ei. Din acest
motiv se poate vorbi despre faptul că Biserica Domnului Hristos nu poate fi diluată sau absorbită
de o cultură profană, fiind superioară oricărei astfel de culturi, pentru că este trupul Domnului
Hristos, Dumnezeu cel peste toate. Ea se dezvoltă odată cu acea cultură, păstrându-și aspectele
definitorii, devenind în același timp, atât parte componentă a culturii, cât și parte distinctivă.
Biserica este cea care dezvoltă și încurajează diverse culturi ținând cont de aria lor de propagare,
de mentalitățile și tipurile persoanelor și în același timp, le aproprie, le unește prin puterea
credinței în Domnul Hristos și prin împărtășirea cu Sfântul Lui Trup și Sânge.

141
Ibidem, p. 21.
142
Pr. lect. Univ. Dr. Mihai Himcinschi, op. cit., p. 41.
143
Pr. Dr. Isidor Todoran, Apostolicitatea Bisericii, în: „Mitropolia Ardealului”, anul VII (1962), nr. 3-6, pp. 323-
323.

56
 Biserica este apostolică prin fidelitatea sa în harul lui Dumnezeu, prin lucrarea misionară
și prin Sfintele Taine.
Cu privirea la „apostolicitatea” Bisericii, J-E. Desseaux propune trei întrebări, din
perspectiva raționalistă a contemporaneității: Cum persistă continuitatea Bisericii din perioada
apostolică în cea de astăzi?; Cum s-a putut evidenția apostolicitatea Bisericii după moartea
Sfinților Apostoli? și, a treia întrebare: Care sunt criteriile după care se poate verifica
apostolicitatea?144.
Domnul Hristos este unicul Apostol (Evrei 3, 1): „Biserica este zidită de singurul și
unicul Apostol, trimisul Tatălui, Fiul unic Iisus Hristos”145, căci aceasta este „viața veșnică: să te
cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,
3). Apostolicitatea Fiului trimis în lume de către Tatăl se transmite integral ucenicilor, ca unii
care au fost martori ai tuturor actelor mântuirii obiective, săvârșite prin și în Domnul Hristos,
împreună cu cele trei demnități ale Mântuitorului, formând o împreună stare ontologică în ființa
și acțiunea misionară a Sfinților Apostoli146.
Garantul transmiterii neîntrupte a succesiunii apostolice în Biserică, prin lucrarea
ierarhiei bisericești și a harului divin din Sfintele Taine este Sfântul Duh, Mângâietorul promis
de Mântuitorul Hristos, Sfinților Apostoli. Prezența Sfântului Duh în lucrarea mântuitoare
conferă apostolicității unitate prin trăsătura pnevmatologică și, bineînțeles, prin cea
hristocentrică.

Actualitatea și importanța profilului misionar pan-ortodox

Importanța misiunii ortodoxe în societate este astăzi cu atât mai necesară cu cât
provocările lumii contemporane sunt mult mai diversificate și, în același timp tentante. Cu toate
că universalitatea creștină este astăzi dovedită la nivel global147, lucrarea misionară a Bisericii
capătă, în condițiile date, nu doar valențe apologetice, pentru a păstra ce este al ei. Acțiunea
misionară nu urmărește conservarea în timp a învățăturii ei, ci, folosind cele două izvoare, Sfânta
Scriptură și Sfânta Tradiție, care oferă o împreună lucrare dinamică a activității ei, reușește să

144
Jacques-Élisée Desseaux, op. cit., 16.
145
Pr. prof. dr. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, trad: Vasile Manea, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2002, p. 183.
146
Pr. lect. Univ. Dr. Mihai Himcinschi, op. cit., p. 43.
147
Sebastian Kim and Kirsten Kim, Christianity as a World Religion, Continuum, London, New-York, 2008, pp. 1-
2.

57
adapteze discursul și mesajul evanghelic la problemele contemporaneității, oferind, în același
timp, soluții simple și concrete pentru rezolvarea lor.
Importanța misiunii nu este dată de faptul că Biserica observă anumite probleme ale
societății, ci ea vine din diseminarea acestor situații nou întâlnite. În Biserică se oferă soluții
clare, care nu lasă loc de interpretări și, a căror aplicabilitate este accesibilă tuturor, singura
condiție dată, ține doar de ascultarea și raportarea persoanei umane față de preceptele și
învățăturile Sfintei Biserici.
Misionarul, care în ciuda tuturor limitărilor și a defectelor sale duce o viață simplă și are
ca model de urmat pe Domnul Iisus Hristos reprezintă un semn al lui Dumnezeu și al realităților
transcendente. Fiecare din biserică care se luptă să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu, poate și
trebuie să poarte acest tip de mărturisire. În multe cazuri este singurul mod de a deveni
misionar148.
Un aspect și mai important decât cel al rezolvării unor situații problematice din viața
omului și a societății în general, este dat de faptul că, prin conlucrarea harului Sfântului Duh în,
și prin Biserica Domnului Hristos cu creștinul-ortodox, se pogoară asupra acestuia din urmă,
binecuvântările și iubirea Dumnezeului Treimic. Biserica a oferit, oferă și va oferi oricărei
persoane posibilitatea conlucrării cu harul lucrător al Sfântului Duh, garantându-i atât totală
libertate de alegere – trebuie menționat totuși că această libertate este în și prin Domnul Hristos –
și în același timp, fixându-i repere clare ale urcușului îndumnezeitor, al cărui scop final este
fericirea în viața de pe pământ și mântuirea în cea veșnică.
Karl Rahner a dezvoltat și rafinat teologia sa, a „creștinilor anonimi” și a „creștinătății
anonime”. Poziția fundamentală a lui Rahner era că fiecare persoană este creată cu o deschidere
înnăscută către trascendență, care, ca parte a naturii create a umanității, este deja mântuire. Mai
mult decât atât, Rahner susține că, din moment ce tot harul este comunicarea lui Dumnezeu
Însuși, tot harul este comunicarea lui Dumnezeu, pe care creștinii îl cunosc drept Hristos. De
aceea, fiecare persoană care, într-un anumit mod răspunde deschiderii înnăscute prin căutarea
onestă a trasncendenței în viața lui sau a ei, răspunde în mod implicit sau „anonim” prezenței
Domnului Hristos. Din moment ce ființele umane sunt realități culturale și sociale, Rahner spune
că structurile culturale și societatea, care nivelează viețile oamenilor, sunt de asemenea înzestrate
cu harul lui Dumnzeu149.

148
Stephen B. Bevans, Roger P. Schroeder, op. cit, p. 353.
149
Karl Rahner, Anonymous Christians and the Missionary Task of the Church, in: Theological Investigation 11,
Seabury, New-York, 1974, pp. 161-178.

58
 Cu toate că, atât mesajul, cât și activitatea misionară a Bisericii, este mereu actuală, iar
această caracteristică este dată de dimensiunea ei dinamică, tehnologizarea, accesul imediat la
orice informație, numeroasele variante oferite omului pentru a-și trăi fiecare clipă a vieții ca și
cum ar fi ultima, transformă viața persoanei într-o continuă și epuizantă alegere. Prin aceasta se
distrage atenția persoanei de la ceea ce este cu adevărat important, asemănarea lui cu Dumnezeu.
În tot acest freamăt social întreținut de dorința de îmbogățire imediată, a cărei finalitatea este
dobândirea plăcerii, de orice fel ar fi ea, omul intră fără să conștientizeze într-un ciclu al
suferinței, datorat zbuciumului său interior. Orice succes profesional, beneficiu pecuniar sau
împlinire în plan familial nu poate compensa lipsa colaborării omului cu harul revărsat de către
Dumnezeu prin Sfântul Duh. Toate cele multe ale omului, de orice natură ar fi ele nu pot să
înlocuiască și să ofere starea și sentimentul de împlinire și mulțumire sufletească pe care-l oferă
dialogul cu Dumnezeu și conlucrarea cu harul Sfântului Duh, pentru că Dumnezeu pe toate le
plinește, El fiind „...plinirea Celui ce plinește toate întru toți” (Efeseni 1, 23). În acest caz,
împlinirea poftelor lumești transformă persoana umană într-una nesățioasă, nefiind niciodată
mulțumită de rezultatele obținute și tot timpul dorind mai mult, acest lucru înstrăinându-l atât de
Dumnezeu, de care uită, cât și de semenii lui. Din acest motiv, omul ajunge să fie, sau mai bine
zis, să se considere, singur în mulțime. În acest fel, cu toate că se află într-o comunitate, omul se
simte înstrăinat, iar această singurătate provine din depărtarea lui de Dumnezeu, Creatorul a toate
și al său.
Dumnezeu a creat lumea și pe om din nimic și „toate erau bune foarte” (Facere 1, 31).
Momentul dezechilibrului este datorat omului, a folosirii de către el, în mod iresponsabil a
libertății cu care a fost binecuvântat de Dumnezeu. Astăzi, la fel ca în orice perioadă istorico-
politică și socială a omenirii, cauza primordială și directă a „dezordinei” 150 în lume este folosirea
libertății umane în detrimentul persoanei. Acest fapt este la rândul său, consecință a decăderii
omului din punct de vedere moral și, totodată, spiritual. Această dezordine are la rândul ei drept
consecință, nu fugă omului de durere, ci ea este dată de căutarea plăcerii. Fuga de durere vine
ulterior, întrucât ea a fost adusă de plăcere. Părintele Stăniloae subliniază faptul că plăcerea se
produce adeseori prin inițiativă proprie. Tot prin această inițiativă proprie trebuie să ajungem în
starea de a renunța la căutarea plăcerii, să fugim de plăcere ca reacție față de un fapt pe care-l
așteptăm. Aceste două feluri de probe a trebuit să le treacă și Mântuitorul Hristos: ispitirea prin
plăcere în pustie și apoi, încercările supreme prin durere în vremea Patimilor și a morții Sale pe

150
Prin acest termen facem referire la întregul și continuul proces de transformare geo-politic mondial care implică
nu doar state, granițe și resurse economice ci și persoana, omul în plinitudinea sa.

59
cruce. Domnul Hristos este cel ce a întărit firea Sa omenească și odată cu aceasta, firea
omenească în general, prin respingerea plăcerii și primirea durerii151.
Sfântul Maxim Mărturisitorul este cel ce vorbește despre această ciclicitate: plăcere-
durere și despre raportul dintre ele. Astfel, omul, în fuga sa necontenită de durere, caută plăcerea
efemeră a vieții, iar, odată ajuns în acest punct, uită de Dumnezeu, uneori dezicându-se de
Creatorul Său. La această situație s-a ajuns imediat după căderea în păcat a omului, când ordinea
firii umane s-a alterat, pentru că: „simțirea a devenit simțire afectată în mod exagerat de plăcere
și durere, iar rațiunea a căzut de la locul ei aducând argumente pentru căutarea plăcerii și fuga de
durere, născocind modalități pentru aflarea plăcerii și evitarea durerii”152. Prin instaurarea
afectelor, locul vederii de Dumnezeu este luat de simțire, de ceea ce cade sub imediata incidență
a simțurilor, prin aceasta omul coboară din spațiul dumnezeirii, cel al firii sale, în cel biologic. În
acest sens, Sfântul Maxim spune că: „fiind o cădere de la legătura cu ordinea spirituală, e și o
cădere de la firea sa, o cădere într-o existență paranaturală”153. Această existență „paranaturală”
este locul unde omul caută împlinirea sa, iar această împlinire, supusă fiind afectelor, devine o
căutare continuă a plăcerii. Plăcerea reprezintă astfel, o stare în care omul se depărtează de
Dumnezeu, iar urmarea ei este durerea. În acest fel, Dumnezeu a așezat durerea că răspuns al
plăcerii, pentru că doar în suferință omul își aduce aminte de Creatorul Său și doar așa sufletul
omului poate fi recâștigat.
Sfântul Vasile cel Mare este cel ce subliniază faptul că Dumnezeu, prin suferință și prin
încercări aduse asupra omului, caută să retrezească în inima celui cuprins de grijile lumești,
adevăratul și unicul scop al vieții sale, îndumnezeirea: „Un lucru trebuie să avem clar în mințile
noastre: că odată ce suntem făptura bunului Dumnezeu, că odată ce suntem păziți de El, Care
rânduiește pentru noi și pe cele mici și pe cele mari, urmează că nu putem suferi ceva fără voia
lui Dumnezeu și că nici una dintre suferințele noastre nu este spre vătămarea noastră sau spre
ceva asemănător; trebuie să ne închipuim pentru noi o situație mai bună”154.
Un exemplu grăitor în acest sens îl reprezintă nenumăratele relatări ale pericopelor
evanghelice, Învierea fiicei lui Iair (Luca 8, 41-56), vindecarea femeii gârbove (Luca 13, 10-17),

151
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic și de Misune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002., pp. 190-191.
152
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia sau culegere din scrierile sfinților Părinți, care arată cum se poate omul
curăți, lumina și desăvârși, vol. II, trad. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2004, p. 17.
153
Pr. Dumitru Stăniloae, Cuvânt înainte la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în: „Filocalia
sau culegere din scrierile sfinților Părinți, care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”, vol. III, trad. Pr.
D. Stăniloae, Editura Humanitas, București, 1999, p. 13.
154
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, în: „Părinți și Scriitori Bisericești”, 1, trad: pr. Dumitru Fecioru,
Editura Basilica, București, 2009, p. 159.

60
vindecarea celor zece leproși (Luca 1, 11-19), când omul aflat în suferință, îndrăznește și se
apropie de Dumnezeu. Important de subliniat este faptul că suferința atrage cu sine și
marginalizarea dar, totodată, îi apropie pe cei suferinzi. Astfel, în pericopa evanghelică în care se
relatează vindecarea leproșilor, aflăm despre aceștia că stăteau separați de restul lumii și că nouă
dintre ei erau evrei și unul samarinean. Când s-a mai întâmplat ca evreii să stea împreună cu
samarinenii? : „Cum Tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă?
Pentru că iudeii n-au nici un amestec cu samarinenii” (Ioan 4, 9)155. Cu toate acestea, observăm
că, în suferință, oamenii devin umani, se apropie unul de celălalt, încercând să se ajute și se
depășește sfera maximei latine: Homo homini lupus est.
Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește și despre raportul dintre plăcere și durere spunând
că, între cele două, există o cauzalitate reciprocă continuă: „Căutând plăcerea, omul va avea în
mod sigur, după gustarea ei durerea. Iar fugind de durere, caută scăparea în brațele plăcerii, ca să
dea dincolo de ea de o durere și mai mare. Nu poate nimeni rupe acest cerc de fier al plăcerii și al
durerii, ca să rămână numai cu plăcerea. Cine caută plăcerea dă de durere, cine fuge de durere
dă, prin plăcere tot de durere”156. Singura persoană istorică reală care n-a gustat plăcerea, ci doar
durerea, iar aceasta a făcut-o pentru mântuirea neamului omenesc, a fost Însuși Fiul lui
Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos. Astfel, nici în zămislirea Sa și nici în Nașterea Sa nu a
existat plăcere, iar aceasta a făcut-o smerindu-Se: „disprețuit era și cel din urmă dintre oameni;
om al durerilor și cunoscător al suferinței, unul înaintea căruia să-ți acoperi fața; disprețuit și
nebăgat în seamă. Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile
noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui, noi toți ne-am vindecat”
(Isaia 53, 4-5) și a continuat să împlinească toate proorociile prin moartea Sa pe cruce, pentru noi
și pentru a noastră mântuire.
Ortodoxia este chemată să confere și, totodată, să arate omului, adevăratul sens al acestei
vieți, asemănarea persoanei cu Creatorul ei, îndumnezeirea sa. Acest proces de conștientizare al
omului, de ridicare către Dumnezeu, trebuie să treacă prin faza unei reveniri a persoanei la starea
de natură: „Simțirea trebuie să devină pură percepție sensibilă, iar rațiunea trebuie să-și recâștige
fermitatea ei obiectivă (...) numai patima e irațională, pentru că n-a făcut-o Dumnezeu. Poruncile
divine își au rațiunile lor. Păcatul provine totdeauna dintr-o despărțire a voii de rațiunea firii, iar
virtutea din restabilirea acordului dintre voie și rațiunea firii”157. Însuși termenul „păcat” derivă
din greacescul „ἁμαρτία”, iar „ἁμαρτάνειν” înseamnă „ratarea țintei”. Păcatul se prezintă în viața

155
Vezi și Ezdra 4, 3; 9,44; Luca 9, 52-53 și Faptele Apostolilor 10,28.
156
Pr. Dumitru Stăniloae, Cuvânt înainte la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie..., p. 14.
157
Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 18.

61
noastră ca o rătăcire, ca ceva ce ne distrage de la scopul suprem al vieții, de la chemarea lui
Dumnezeu: „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la
el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apocalipsă 3, 20).
Libertatea dată omului de către Dumnezeu reprezintă un act de iubire din partea
Creatorului a toate. Această libertate respectată de Dumnezeu și asumată de persoana umană are
rolul de a responsabiliza pe cei din urmă, iar în acestă responsabilitate a ei de a alege, se
recapitulează întreaga pronie a lui Dumnezeu față de el și totodată întreaga operă de mântuire
care a fost realizată de Domnul Dumnezeu tot pentru om. Alegerea căii care duce spre
asemănarea omului cu Dumnezeu este facilitată persoanei prin Legea cea Nouă, care nu este
altceva decât împlirea celei vechi, prin Domnul Iisus Hristos: „Să nu socotiți că am venit să stric
Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17).
Responsabilizarea omului prin respectarea principiului liberului arbitru are rolul de a
forma persoana în lumina iubitoare a Sfintei Treimi, iar acțiunile sale trebuie să capete atât
calitate cât și cantitate. Prin calitate se înțelege o viață trăită în conformitate cu preceptele Sfintei
Evanghelii, respectând legea moral-bisericească și participând în mod activ la viața dinamică a
parohiei, a Bisericii Domnului Hristos. Prin cantitate se înțelege formarea credinciosului ca
exemplu demn de urmat atât pentru cei „căldicei” ai Ortodoxiei, cât și pentru cei din afara
Ortodoxiei. În acest mod, creștinul ortodox, fie cleric de mir, monah sau laic, devine parte
componentă a lucrării misionare ortodoxe, devine profil al misionarului ortodox.

Scopul și motivul misiunii

Într-una dintre lucrările sale, părintele Ion Bria aduce în discuție problematică teologiei
ortodoxe contemporane și face următoarea mențiune: „până acum nu există o teologie clară şi
concisă care să exprime practica misionară concretă a Bisericii Ortodoxe. O asemenea reflexiune
şi prezentare sistematică este cu atât mai necesară astăzi”158. Aceeași problemă este atinsă și de
Mitropolitul Anastasie Yannoulatos, care, în lucrarea „Misiune pe urmele lui Hristos” afirmă că
gândirea teologică ortodoxă, ce face referire la tematica misionară nu s-a dezvoltat în spațiul
ortodox într-un mod sistematic159. Din acest motiv, o încercare în demersul nostru de a formula
poziția ortodoxă cu privire la scopul și motivul, sensul și unitatea misiunii Bisericii, întâmpină
dificultăți. Totodată, trebuie evidențiat faptul că înțelegerea și elaborarea unui punct de vedere

158
Pr. dr. Ion Bria, Contra sectarismului, în: „Ortodoxia”, nr. 3, anul (1990), p. 184.
159
Anastasios (Yannoulatos), op. cit., p. 63.

62
teologic-ortodox al misiunii are ca punct de plecare iubirea lui Dumnezeu Cel treimic, iar
cercetarea, chiar dacă se vrea a fi științifică, nu poate fi, pentru că în centrul activității teologice
se află Domnul Hristos, misiunea ortodoxă, în esența ei, fiind una hristocentrică.
În momentul Cincizecimii, misiunea Bisericii lui Dumnezeu s-a revelat în dimensiunea ei
trinitară, toți cei câți prin credință au văzut „slava Lui, slavă ca a Unuia născut din Tatăl” (Ioan 1,
14) sunt asumați în Domnul Hristos, iar prin El au luat pecetluirea Sfântului Duh participând
astfel, potrivit iconomiei divine la misiunea Bisericii. Dacă citim cu atenție textul de la
Evanghelia după Ioan, capitolul 20, versetul 21: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit
și Eu pe voi”, putem observa că inițiativa misiunii, cât și activitatea misionară în sine nu aparține
omului, persoanei create, ci ea este cauzată în mod directă de inițiativa lui Dumnezeu.
Chiar dacă inițiativa misiunii nu aparține oamenilor, se poate totuși discuta despre
„misiune” și „misionarism” ca ceva specific credincioșilor în măsura în care, noi ne-am unit cu
Biserica Domnului Hristos, „Trupul Său, al cărui Mântuitor și este” (Efeseni 5, 23), pentru că,
după cuvântul celui mai mare misionar, Sfântul Apostol Pavel; „voi sunteți ai lui Hristos, iar
Hristos al lui Dumnezeu” (I Corinteni 3, 22-23). Astfel, dacă misiunea a fost inițiată din iubirea
lui Dumnezeu Cel în Treime și, totodată, include în ea misiunea creștinilor, scopul misiunii
acestora din urmă nu se poate deosebi de țelul misiunii divine, el este același; recapitularea
tuturor în Domnul Iisus Hristos și participarea oamenilor la slava Sa dumnezeiască și veșnică160:
„Spre iconomia plinirii vremurilor, ca toate să fie iarăși unite în Hristos, cele din ceruri și cele de
pe pământ – toate întru El” (Efeseni 1, 10).
Misiunea creștină este propovăduirea Bisericii Domnului Hristos în lume. Scopul acestei
propovăduiri este acela al universalizării mesajului Sfintei Evanghelii, al transmiterii Cuvântului
atât la fiecare persoană, indiferent de naționalitate sau genul ei, cât și generațiilor următoare.
Împlinirea acestui scop este posibilă prin permanentizarea trimiterii Domnului Hristos în lume și,
odată cu aceasta, prin continuitatea și unitatea în timp și spațiu a Bisericii Sale. Prin
universalitatea mesajului scripturistic se dorește integrarea și participarea tuturor persoanelor la
Împărăția lui Dumnezeu, cea întemeiată prin lucrarea mântuitoare a Domnului Iisus Hristos și
inaugurată ca anticipare a ei în Biserică, prin pogorârea Sfântului Duh. Tot această Împărăție se
va manifesta în plenitudinea ei la cea de a doua venire a Domnului Hristos. Se observă astfel, că
scopul misiunii Bisericii161 se poate identifica cu vocația, iar dat fiind faptul că vocația misionară

160
Francis Anekwe Oborji, Concept of Mission. The Evolution of Contemporany Missiology, Editura Orbis Books,
Maryknoll, New York, 2006, pp. 78-81.
161
Când spunem „Biserică”, facem referire la toți membrii ei, clerici sau simpli monahi și mireni, la cei botezați în
numele Sfintei Treimi.

63
a Bisericii ține de caracterul ei apostolic, misiunea ei se prezintă ca o componentă indispensabilă
Bisericii, ea fiind însăși firea ei162, acesta fiind motivul misiunii continue a Bisericii163. Din acest
motiv, misiunea nu se prezintă ca o activitate pe care Biserica poate să o desfășoare sau nu, căci
misiunea ca permanentizare a trimiterii Domnului Hristos și a Sfântului Duh în lume, face parte
din planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii, constituind o parte din acesta, mai exact, face
referire la acea parte care se realizează în istorie prin Biserică și membrii acesteia. Ca act al
voinței mântuitoare a lui Dumnezeu, misiunea creștină reprezintă punctul de întâlnire al
simbiozei lucrării lui Dumnezeu și a omului, după măsura proprie fiecăruia, simbioză ce crează o
activitate care are rolul de a permanentiza trimiterea Domnului Hristos în lume164, al cărui scop
ultim este îndumnezeirea omului, asemănarea cu Creatorul lui.
Scopul principal al misiunii ortodoxe rămâne porunca Mântuitorului Iisus Hristos, dată
ucenicilor Lui și, prin ei, nouă în mod direct: „Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu
poate să aducă roade de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în
Mine” (Ioan 15, 4); „dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne în iubirea Mea” (Ioan 15, 10).
Rămânerea în Domnul Hristos reprezintă întoarcerea inimii noastre ca răspuns către iubirea lui
Dumnezeu, schimbarea firii noastre dintr-una supusă păcatului, într-una închinată viețuirii în și
pentru Evanghelia Domnului Hristos. Scopul misiunii creștine nu este acela de a trasa noi granițe
geo-politice, de a stăpâni lumea, de a extinde și a exercita influența societății creștine, ci ea
vizează în primul rând, transmiterea cuvântului și a harului lui Dumnezeu, descoperirea slavei
Lui, slavă descoperită prin Domnul Hristos și totodată așteptată tot prin El.
Misiunea Bisericii se identifică cu Sfânta Liturghie, pentru că dorește slujirea aproapelui
și prin el a întregii umanități întru smerenie, urmând, astfel, preceptele Sfintei Evanghelii a
Domnului Iisus Hristos.
Mitropolitul Anastasios al Albaniei este cel ce subliniază faptul că, de vreme ce venirea
Împărăției lui Dumnezeu constituie sfârșitul istoriei și, o condiție a celei de a Doua Veniri, este
predicarea Sfintei Evanghelii „în toată lumea spre mărturie la toate nemurile” (Matei 24, 14),
misiunea constituie funcția de bază a realității istorice, având dimensiuni eshatologice165.
Putem defini importanța, scopul și universalitatea misiunii prin înțelegerea în mod
conștient a fiecărui credincios, a rolului lui în viața Bisericii, Trupul Domnului Hristos. Această

162
Anastasios (Yannoulatos), op.cit., p. 91.
163
Ioan-Vasile Leb, Activitatea Misionară a Bisericii Ortodoxe în secolul XX, în: „Misiunea Bisericii în Sfânta
Scriptură și în istorie”, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2006, p. 242.
164
Valer Bel, Missio Dei, în: „Misiunea Bisericii în Sfânta Scriptură și în istorie”, Editura Renașterea, Cluj-Napoca,
2006, p. 12.
165
Anastasios (Yannoulatos), op. cit., p. 92.

64
conștientizare se face prin credință asumată liber, nu prin supunere oarbă, pentru că ea reprezintă
fidelitatea persoanei față de Persoanele Sfintei Treimi166. Astfel, plecând de la cuvintele
Mântuitorului: „Dacă Mă iubiți pe Mine, păziți poruncile Mele” (Ioan 14, 15) și „cel care are
poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit
de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi alătura lui” (Ioan 14, 21), putem conchide că omul care
iubește și este iubit la rândul lui, se supune întregii Evanghelii a Domnului Hristos, pentru că el
însuși dorește să trăiască în Duhul Sfintei Biserici și a învățăturilor ei167.
Raportându-ne la motivul misiunii, vom constata, cu surprindere, că există motive și nu
motiv. Primul dintre motive este reprezentat de dragostea față de Dumnezeu și, totodată, de
ascultarea față de El. Un al doilea motiv este dat de faptul că, prin această ascultare, omul tinde
spre asemănarea cu Dumnezeu, spre mântuirea sufletului lui. Există și un al treilea motiv, pe care
Anastasios Yannoulatos îl numește „fundamental pentru misiune, atât pentru Biserică, cât și
pentru persoane”168, acesta fiind un dat ontologic, o deschidere permanentă a omului către
Dumnezeu, iar prin Biserica Domnului Hristos către lumea exterioară, către cei de lângă tine.
Practic, activitatea misionară se naște odată cu Biserica Domnului Hristos și, prin ea, cu fiecare
membru, cu fiecare nouă mlădiță a ei căci, fiecare creștin reprezintă un nou Sfânt Apostol Pavel:
„Căci dacă vestesc Evanghelia, nu-mi este laudă, pentru că stă deasupra mea datoria. Căci vai
mie dacă nu voi binevesti!” (I Corinteni 9, 16). La fel cum Sfântul Apostol Pavel a ajuns să
conștientizeze importanța trăirii sale și scopul activității sale pământești, tot așa este chemat și
fiecare creștin să se deschidă către Dumnezeu și să descopere, în interiorul conștiinței sale,
necesitatea propovăduirii Sfintei Scripturi. Așa cum relația dintre Biserică și Domnul Hristos
este una ontologică, pentru că fundamentul divin al Bisericii este însăși Persoana Sa divino-
umană, tot așa misiunea se prezintă în viața omului ca un dat ființial. Din acest motiv, Biserica
Domnului Hristos, Trupul Său extins în timp și spațiu este divino-umană, o instituție religioasă
unică, al cărui scop supranatural este acela de a trece persoana umană de la moarte către viață și
existență veșnică și fericită a ei, în Împărăția cerurilor169.
Ne-am oprit asupra acestui ultim scop pentru că, în acest cadru amplu, se plasează și
scopurile imediate ale activității misionare desfășurate de Biserică în teritoriu, adică în Bisericile
locale, de către membrii acestora, fie ei clerici sau laici.

166
A. M. Coniaris, Taina Persoanei calea către Dumnezeu, trad. Diana Potlog, Editura Σοφία, București, 2002, p.
26.
167
Anastasios (Yannoulatos), op. cit., p. 53.
168
Ibidem, p. 78.
169
Pr. Dr. Gheorghe Petraru, „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura..., p. 17.

65
 Predicarea Cuvântului lui Dumnezeu reprezintă mișcarea doxologică, iar întemeiarea unei
noi biserici locale reprezintă un nou punct al Împărăției lui Dumnezeu, care prin formarea noii
comunități euharistice, participă, prin Sfinte Taine, la rugăciunea și viața comună a Bisericii
Domnului Hristos170.
Dacă ne raportăm la perioada contemporană în care omul este încercat de sentimentul
unei conștiințe deiste, al cărui scop este acela de a-l „feri” de orice canon sau sancțiune morală,
se ridică în mod firesc întrebarea: Mai reprezintă astăzi misiunea un dat ontologic, o activitate
ființială a Bisericii, a membrilor ei? Răspunsul este dat de actualitatea Sfintei Scripturi prin
glasul celui mai mare misionar: „Căci vai mie dacă nu voi binevesti!” (I Corinteni 9, 16). Din
acest motiv respingerea sau negarea obligativității acțiunii misionare a persoanei, reprezintă în
mod automat o negarea a însăși ființei persoanei, pentru că omul botezat în numele Sfintei
Treimi devine el însuși mărturisitor al Adevărului Revelat.

Sensul și unitatea misiunii

Mitropolitul Anastasios al Tiranei constata în urmă cu câțiva ani, că ultimele două decenii
ale secolului nostru se pot încadra într-un viu proces de însuflețire a ceea ce înseamnă misiunea
în Biserica Ortodoxă, cât și a interesului pentru misiune arătat de mai-marii Bisericii și nu numai.
În această nouă poziție vis-à-vis de interesul Bisericii Ortodoxe față de misiune, prin acest
termen denumindu-se o sferă largă și amplă de activități, manifestări și acțiuni organizate și/sau
binecuvântate de Biserică, intersul misionar nu se mai prezintă ca ceva nou și inovator în cadrul
Bisericii Ortodoxe. Lucrarea misionară capătă valența redescoperirii însemnătății izvoarelor
Sfintei Tradiții, o reîntoarcere, înțelegere, explicare și revalorificare în lumina teologiei și a
misiunii contemporane, a ceea ce înseamnă Sfânta Tradiție Ortodoxă, izvor nesecat al Bisericii.
Astfel, misiunea capăta un caracter imperativ, ea fiind nu doar îndeplinirea poruncii
Mântuitorului ci și o prelungire în timp și spațiu a lucrării mântuitoare a Domnului Iisus Hristos,
devenind în același timp o caracteristică a naturii Bisericii171.
Unitatea misiunii ortodoxe este dată de către unitatea Bisericii Ortodoxe, cea care,
indiferent de situația istorică, politică și socială, a rămas fidelă moștenirii Sfinților Părinți,
„viziunii care transcede toate epocile”172.

170
Anastasios (Yannoulatos), op. cit., p. 136.
171
Ibidem..., p. 135.
172
Paul Evdokimov, Înnoirea Spiritului – studii de spiritualitate, Editura Pandora, Târgoviște, 1977, p. 95.

66
 Unitatea Bisericii este dată, la rândul ei, de unitatea și unicitatea lui Dumnezeu, Cel care a
adus Biserica la ființă. Din acest motiv Sfinții Părinți vorbesc despre Biserică prezentându-o ca
fiind una în unitatea Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Din acest motiv Biserica este una și
unică după modelul unității Treimice173.
Sfinții Părinți ai Bisericii Răsăritene nu s-au străduit să justifice unitatea, comuniunea și
iubirea Sfintei Treimi în fața rațiunii umane, ci s-au străduit să înalțe unitatea umană în lumina
iubirii Preasfintei Treimi, prin participarea la viața sacramentală a Bisericii. Părintele Dumitru
Radu afirmă că, aceasta a intrat în istorie la Cincizecime ca o „comuniune și comunitate
teandrică a oamenilor cu Dumnezeu”174 în care Domnul Hristos nu este o simplă amintire a
trecutului istoric și o prezență actuală, permanentă: „Harul meu îți este de ajuns, căci puterea
Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită. Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile
mele, pentru că puterea lui Hristos să rămână întru mine” (II Corinteni 12, 9), ce se manifestă
printr-o putere unificatoare a prezentului în și prin Domnul Hristos175.
Vorbind despre unitatea Bisericii, Yannaras spune că aceasta „este Har – harismă a lui
Dumnezeu pentru oameni: i se dăruiește omului, la fel cum i se dăruiește viața în fiecare clipă,
existența prin nașterea firească, așa cum i se dăruiește lumea în splendoarea ei; toate sunt daruri
potențiale. Unitatea Bisericii este har, harismă și posibilitatea ca omul să participe la viața lui
Dumnezeu, înfăptuind, în acest fel, adevărul și autenticitatea lui existențială”176. Caracterul
unității și, totodată, al unicității Bisericii este împărtășit și activității Bisericii, mai exact misiunii
ei, despre care am spus că se prezintă ca un dat ontologic, iar îndeplinirea ei reprezintă o
împlinire a conștiinței comune a Bisericii pe de o parte, iar pe de altă parte, o împlinire necesară
a voii lui Dumnezeu, de către oricare persoană botezată în numele Sfintei Treimi.
Sensul misiunii creștin-orotodoxe subliniază și accentuează responsabilitatea
misionarului în dimensiunea ei universală. Prin propovăduirea Evangheliei se ajunge mai întâi la
convertire177 iar, mai apoi, la iertarea păcatelor, la momentul conștientizării stării de fapt în care

173
Valer Bel, Unitatea Bisericii în Teologia contemporană – studiu înterconfesional-ecumenic, Editura Limes, Cluj-
Napoca, 2003, p. 70.
174
Pr. Dumitru Radu, Autoritatea și concilieritatea în practica actuală a Bisericii. Convergențe și tensiuni, în:
„Ortodoxia”, 2 (1989), p. 90.
175
Pr. prof. univ. Dr. Gheorghe Popa, Conceptul teologic de „comuniune” și semnificațiile sale biblice, în: „Sfânta
Scriptură și Sfânta Liturghie, izvoare ale vieții veșnice, Editura Trinitas, Iași, 2008, p. 10
176
Christos Yannaras, op. cit., p. 36.
177
Etimologic, convertire vine de la verbul grecesc epistrepho-ein cu corespondentul latin al substantivului
conversio ce înseamnă reîntoarcere, revenire la ceea ce este firesc, normal după o perioadă de rătăcire, de înstrăinare
de la adevăr, de la o ordine dată, modelul parabolei Fiului risipitor fiind elocvent în această privinţă.

67
se află persona și la dispoziția acesteia spre schimbarea firii (ἡ μετάνοια), spre îndreptarea ei178.
Exemple în acest sens găsim și în Sfânta Scriptură, unde în Ierihon are loc întâlnirea dintre
Mântuitorul Hristos și Zaheu vameșul. Pericopa ne relatează că Zaheu dorea să vadă pe Domnul
Hristos, Cel ce propovăduia. De la o dorință de cunoaștere, s-a ajuns la conștientizarea păcatelor
lui: „...și de am năpăstuit pe cineva cu ceva întorc împătrit” (Luca 19, 8), la starea de întoarcere a
lui către Dumnezeu și la mântuirea lui și a familiei sale „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia”
(Luca 19,9), născându-se astfel omul cel nou, „din apă și din Duh” (Ioan 3, 5). Zaheu devine, la
rându-i, misionar prin exemplul său, prin renunțarea la cele multe ale grijei lumești: „Iată
jumătate din averea mea o dau săracilor” (Luca 19, 8), în schimbul trăirii slavei lui Dumnezeu.
În Teologia Bisericii Ortodoxe, trăirea slavei lui Dumnezeu celui în Treime și
comuniunea de viață și iubire a Preasfintei Treimi reprezintă atât sensul cât și scopul ultim al
existenței noastre în Domnul Hristos179: „...de acum nu mai trăiesc Eu, ci Hristos trăiește întru
Mine” (Galateni 2, 20). Această trăire în Dumnezeu are loc doar prin cunoașterea și iubirea
Creatorului a toate, iar izvorul principal al cunoașterii Sfintei Treimi îl reprezintă Prologul
Evangheliei Sfântului Ioan, cât și prima epistolă a acestuia. În prolog, Tatăl este numit
Dumnezeu, Domnul Hristos este numit Cuvântul, El fiind în același timp Dumnezeu („La
început... Cuvântul era Dumnezeu”) și altul decât Dumnezeu („Cuvântul era la Dumnezeu”).
Astfel, prologul Sfântului Ioan Teologul : „La început a fost Cuvântul; și Cuvântul era la
Dumnezeu; și Dumnezeu era Cuvântul”, constituie fundamentul întregii teologii trinitare”180.
Fiecare creștin care a trăit slava lui Dumnezeu devine vas ales al Bisericii, membru al
Trupului Domnului Hristos, iar această nouă statură se identifică cu participarea activă la „o
misiune” al cărei sens este dat tot de Domnul Hristos, pentru că în El se desfășoară, crește și dă
roadele ei la vremea cuvenită. Sensul lucrării misionare este armonizat de unitatea Bisericii, care
conferă aceeași unitate și misiunii de propovăduire în sine. Tocmai această unitate a Bisericii,
transpusă în activitatea ei misionară, redă sensul și autoritatea misiunii și misionarilor, aceștia
având conștiința vie că îndeplinesc porunca mântuitoare, că sunt moștenitori ai aceluiași
preasfânt dar și har, iar acțiunea lor capătă sens prin exprimarea unității ei.

178
Convertirea necesită pocăință (ἡ ἑπιστρφἡ), dar această realitate poate fi privită și vice versa, pentru că și
pocăința necesită la rându-i și convertire. Convertirea începe așadar prin pocăință, dar aceasta din urmă nu
reprezintă scopul celei dintâi, pentru că pocăința nu trebuie să se sfârșească odată cu acceptarea convertirii, ea se
află într-o continuă lucrare atât înainte, în timpul, cât și după convertire. Preot Ioan Bunea, Sensul convertirii
creștine, în: „Mitropolia Ardealui” anul XV (1970), nr. 11-12, p. 852.
179
.Pr. prof. univ. Dr. Gheorghe Popa, op. cit., pp. 9-10.
180
Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, trad: Lidia și Remus Rus, Editura Σοφία, București, 2006, pp.
41-42.

68
 Putem afirma că sensul și unitatea misiunii sunt într-o perfectă simbioză. Una o determină
pe cealaltă, iar ambele dau consistență și autoritate vocației ontologice a Bisericii și a creștinului,
realizând, din acest punct de vedere, o unire a credincioșilor între ei, o acțiune orizontală. Există,
în același timp și o acțiune verticală, prin unirea credincioșilor cu Dumnezeu, o ridicare a lor prin
împlinirea voii divinine.

Dimensiunea internă a misiunii ortodoxe

Lucrarea misionară se naște ca urmare a ascultării poruncii Mântuitorului, iar această

poruncă este strâns legată de biruința asupra morții a Domnului Iisus Hristos prin Învierea Sa.
Învierea Domnului Hristos reprezintă punctul de pornire al misiunii creștine și, în acest
fel, putem vorbi despre raportul de interdependență dintre Ortodoxie, Înviere și Misiune. Învierea
reprezintă axul fundamental al cultului ortodox, ea fiind mărturisită atât dogmatic cât și cultic
prin iconografie și imnologie. Prin Învierea Mântuitorului, lumea s-a învrednicit de dragostea
Sfintei Treimi, iar aceasta a fost simțită prin trimiterea Mângâietorului: „Și Eu voi ruga pe Tatăl
și alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe care lumea nu
poate să-L primească pentru că nu-L vede” (Ioan 14, 16-17).
Dimensiunea internă a misiunii ortodoxe este dată de păstrarea legăturii cu Dumnezeu și
conlucrarea persoanei umane cu harul Sfântului Duh. Pentru a se păstra această dinamică a
misiunii, împărtășită prin darul Sfântului Duh, relația cu Dumnezeu a omului trebuie să fie
mereu aflată într-un continuu crescendo. Asemenea unei prietenii care, dacă nu se dezvoltă
stagnează iar apoi moare, la fel este și legătura omului cu Creatorul său. Dacă nu ne străduim să
ne apropiem zilnic de Dumnezeu, indiferența va lua locul credinței181.
O altă componentă ce stă la baza dinamicii misionare este însăși propovăduirea
Evangheliei Domnul nostru Iisus Hristos, sub toate aspectele ei. Mântuitorul este „același ieri și
astăzi și în veci” (Evrei 13, 8), din acest motiv, El nu suferă nici o schimbare personală sau
doctrinală, sau de orice alt fel, păstrând prin aceasta unitatea și originalitatea religiei creștine, cea
care nu admite mai mulți Hristoși: „Căci se vor ridica hristoși mincinoși și prooroci mincinoși și
se vor da semne mari și chiar minuni, că să amăgească, de va fi cu putință, pe cei aleși” (Matei
24, 24). Pentru păstrarea acestei unități, învățătura despre Domnul Hristos nu poate varia, acest

181
A. M. Coniaris, op. cit., p. 29.

69
lucru fiind sublininat chiar de Însuși Mântuitorul, care avertiza pe Sfinții Apostoli: „De vă va
zice cineva: Iată Hristos aici este, sau dincolo, să nu credeți” (Matei 24, 23). În acest context al
provocărilor lumii secularizate și secularizante, problema teologiei creștine contemporane este
reprezentată, atât de păstrarea și mărturisirea „Hristosului” autentic, cât și de „actualizarea Sa”,
cea care conferă misiunii Bisericii dimensiunea ei dinamică182.
Am fi tentanți să credem că dimensiunea dinamică și internă a misiunii ortodoxe
marchează în mod evident doar latura intensivă a propovăduirii, a ceea ce deja există din punct
de vedere geo-politic și administrativ, pe care Biserica prin mijloacele ei actuale se străduiește să
păstreze, dezvoltând o apologetică transpusă contemporaneității și realității ultimelor provocări,
căutând să dea calitate cantității pe care deja o are. Cu toate acestea, caracterul dinamic al
misiunii ortodoxe, a reușit să „folosească” perspectiva globarizării într-o manieră extensivă a
ceea ce a însemnat nu doar propovăduirea Cuvântului revelat, ci și înființarea a noi și noi centre
religios-ortodoxe, care au dus la formarea parohiilor ortodoxe din diasporă.
După anul 1990 sau odată cu desființarea blocului comunist, Europa este cuprinsă de un
freamăt social cu impact politic, generat de îndepărtarea vechilor regimuri, susținut de ideea
libertății persoanei și încurajat de deschiderea granițelor către vestul bătrânului continent. Se
naște, astfel, o nouă formă a unei experiențe migraționiste, cauzată, de cele mai multe ori, de
impactul politico-economic, iar mai apoi social. Acestei experiențe migraționiste s-au alăturat, în
mare parte, persoane de confesiune creștin-ortodoxă, printre care se numără și români,
moldoveni, ruși, ucraineni, bulgari, sârbi și greci. Odată stabiliți în țările adoptive, aceste
persoane au format adevărate comunități ortodoxe care, au adus odată cu ele, dorința de
comuniune și rugăciune. Astfel s-au organizat și înființat parohiile, iar odată cu ele episcopiile
ortodoxe din Europa.
Noile episcopii înființate răspund nu doar nevoilor creștinilor ortodocși români, cât și
celorlalți creștini care doresc să descopere ortodoxia și totodată să se descopere pe ei înșiși în ea.
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Daniel menționa faptul că în „Occident există o
Ortodoxie reală și dinamică. Desigur, ea nu este majoritară, dar nu putem vorbi doar de diaspora
ortodoxă (greci, ruși și români), ci trebuie menționat faptul că există ortodocși de origine
franceză, elvețiană, germană, belgiană și engleză. Astfel, această Ortodoxie, deși mică din punct
de vedere numeric, în raport cu celelalte confesiuni este totuși foarte dinamică, pentru că are în
față omaneni care se interesează de Ortodoxie și pentru că este motivată. Ortodoxia în Occident,

182
Pr. Prof. Petru Rezuș, Domnul nostru Iisus Hristos în Teologia contemporană, în: „Mitropolia Moldovei și
Sucevei”, anul XLI (1965), nr. 5-6, p. 269.

70
nu este doar a unor oameni care s-au născut ortodocși sau au un context cultural, ci a unor
oameni care adesea au luptat cu ei înșiși pentru a face această alegere”183.
Altfel spus, Ortodoxia devine pentru cei interesați exemplu de urmat și ceea ce este și mai
important, ea devine o confesiune apreciată și în același timp dorită. În acest fel, acțiunea
misionară a Bisericii Orotodoxe în general și a Bisericii Ortodoxe Române în special, care, până
în momentul 1989, se concentra în special pe latura ei intensivă, rare fiind contactele clerului,
dar mai ales ale laicatului ortodox cu spațiul vest-european, primește un ajutor nesperat din
partea milioanelor de români care au migrat în țările Europei de Vest. Nu din dorința mărturisirii
de credință ortodoxă au ajuns în afara granițelor, ci din dorința de a prospera din punct de vedere
financiar. Cu toate că mulți dintre cei ce au migrat și-au chemat familiile în țara adoptivă,
stabilindu-se împreună cu ele și chiar obținând cetățenie, ei nu au întrerupt niciodată contactul cu
țara de origine și cu Biserica Ortodoxă. Chiar dacă au fost asimiliți culturii și modului de viață
vest-european, foarte rare sunt cazurile când românii au renunțat la credința ortodoxă.
Dimpotrivă, se observă o creștere a numărului cazurilor de persoane ce au aparținut altor
confesiuni și chiar religii, care înainte de căsătorie au cerut să primească Taina Sfântului Botez,
iar copii rezultați din căsătorie sunt botezați tot în confesiunea creștin-ortodoxă. În acest sens,
Părintele Stăniloae este cel ce arată că Ortodoxia românească are virtuți europene și din acest
motiv rămâne o forță de integrare pentru tradiții și culturi diverse184.
Dată fiind situația prezentă, a numărului în creștere a ortodocșilor din Diasporă, a
numeroaselor construcții de bisericii și a înființării a noi și noi comunități ortodoxe în lume, se
ridică în mod firesc întrebări precum: Ce atrage pe oameni la Ortodoxie? De ce nu se renunță la
Ortodoxie? și Cum reușesc grupuri migratoare de orotodocși să devină misionari activi ai
Bisericii Ortodoxe? Se observă astfel, o strânsă legătură între înțelegerea și conștientizarea
misiunii ortodoxe a Bisericii și dinamica migraționistă contemporană, pentru că, parte a
ortodocșilor este componentă dinamică a fenomenului migrației contemporane iar, prin procesul
de aculturație, reușesc să răspândească valorile trăirii creștin-ortodoxe. În același timp, acțiunea
lor capătă consistență prin suportul religios-moral oferit de către Biserica Ortodoxă fie ea din
România, Rusia, Grecia, Bulgaria, Serbia, ș.a., care susține această dinamică misionară, această
activitatea a misiunii extensive, încurajând acțiunile de zidire și sfințire a lăcașurilor de cult,
numind preoți în sânul comunităților care să răspundă nevoilor credincioșilor, păstrându-i astfel

183
†Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Dăriure și Dăinuire..., Editura Trinitas, Iași, 2005, pp. 386-387.
184
Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Ortodoxia în Europa – locul spiritualității române, Editura Trinitas, Iași, 1995, p. 103.

71
în sânul Ortodoxiei și conturând parcă mai viu sau mai vizibil ca niciodată unitatea pan-
ortodoxă.
Acțiunea misionară a Bisericii Ortodoxe dezvoltă, în acest sens, o formă extensivă a
lucrării ei. Bisericile Ortodoxe devin interesate de felul în care Ortodoxia în Occident aduce
mărturia Bisericii Domnului Hristos și totodată devin receptive la dorința tinerilor ortodocși,
indiferent de naționalitatea lor, de a descoperi și înțelege Ortodoxia, deschizând prin această
receptivitate a lor, un nou orizont în propovăduirea Cuvântului. Înțelegerea Ortodoxiei în
profunzimea ei aduce redescoperirea Domnului Hristos în inima fiecărui creștin, iar această
revelație interioară atrage cu sine conștientizarea și responsabilizarea credinciosului în ceea ce
reprezintă dinamica misionară creștin-ortodoxă.
Orice ortodox recunoaște un alt ortodox întrucât mărturisește același crez, observă aceeași
disciplină eclezială și participă la același cult. Crezul celebrează istoria mântuirii, concentrată pe
Întruparea Cuvântului. Disciplina ecleziastică este cea stabilită prin canoanele sinodale
ecumenice și locale. Cultul la rândul său, reprezintă suma lucrărilor haric-sacramentale,
înveșmântate biblic de către imnografi – de la Sfântul Efrem Sirul și Sfântul Ioan Gură de Aur,
până la Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Teodor Studitul și nu în ultimul rând Sfântul Andrei
Criteanul185. Altfel spus, această triadă identitară vie și lucrătoare, dezvoltă mereu, indiferent de
aria ei de propagare sau de cultura timpului în care a fost integrată, identitatea pan-ortodoxă
Cât privește rolul Ortodoxiei în viața poporului român, ea s-a manifestat ca un factor de
unitate ce a reușit să niveleze diferențele apărute în decursul timpului între provinciile românești,
diferențe date de trasarea unor noi și noi granițe geo-politice. Românii au rămas un popor unitar
nu doar grație limbii vorbite, ci și datorită vieții religioase, care a contribuit la impunerea și apoi
păstrarea limbii române în cult186. Părintele Stăniloae vorbind despre rolul Ortodoxiei în
formarea identității naționale a poporului român afirmă că: „toți gânditorii care s-au îndeletnicit
cu scuturarea sufletului românesc au descoperit două lucruri de mare importanță: întâi, că acest
suflet, acolo unde nu este tulburat de influențe străine, este o comoară unică de virtuți, de
însușiri, de armonii și, al doilea, că există o coincidență uminitoare între aceste calități și
Ortodoxie, că sufletul românesc este o plasticizare, o întrupare minunată a duhului Ortodoxiei, o
coborâre în concret a adevărului ortodox. (...) Dacă orice om și orice popor când trăiește pentru o

185
Teodor Baconsky, Puterea schismei. Un portret al creștinismului european, Editura Anastasia, București, 2001,
p. 161.
186
Pr. Prof. D. Stăniloae, Liturghia și unitatea religioasă a poporului român, în: „Biserica Ortodoxă Română”, anul
LXXIV (1956), nr. 10-11, p. 1078.

72
misiune și nu numai ca să consume bunuri materiale, este purtătorul unei idei, apoi neamul
nostru este purtătorul prin excelență al Ortodoxiei”187.
Altfel spus, modul de manifestare în istorie al poporului român este în același timp atât
românesc, cât și creștinesc, cele două caracteristici fiind privite în mod complementar. O disticție
între Ortodoxie și modul de manifestare și organizare a vieții în spațiul românesc se poate face
doar privind lucrurile într-o manieră ipotetică, deoarece realitatea istorică ni se prezintă
asemenea unei simbioze, o fuziune organică între românism și creștinism, între puterea laică și
cea bisericească. Această legătură inseparabilă, specifică spațiului românesc și asemănătoare
nodului gordian transpune într-o realitate imanentă imaginea și ideea sinfoniei bizantine. Astfel,
pentru români credința creștină nu este o disciplină însușită din exterior, ci ea reprezintă singurul
mod spiritual de a fi, de a exista. Cu toate că în decursul timpului au existat încercări venite atât
din exterior, cât și din interior de a despărți ființa etnică de modul ei creștin răsăritean de
exprimare, acestora le-au stat împotrivă răspunsurile generațiilor care s-au succedat în istoria
noastră românească, iar aceste răspunsuri au evidențiat caracterul inseparabilității modului de
trăire și gândire a românesc-ortodox188.

Păstrarea unității dogmatice, canonice și liturgice a Bisericii Ortodoxe

Biserica Ortodoxă are conștiința vie a faptului că este făptura cea nouă în Domnul
Hristos189. Biserica Ortodoxă este Biserica Domnului Hristos în plinătatea ei și nu doar o simplă
formă „răsăriteană” a creștinismului190, pentru că doar ea este depozitarul activ, păstrătoarea
adevărului nefalsificat al creștinismului și totodată este cea care păstrează vie perspectivă lui
eshatologică.
Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul, mărturisirea adevăratei credințe condiționează
apartenența la Biserică, împărtășirea, primirea Sfântului Duh, unirea cu Domnul Hristos și
apartenența la trupul Său. În concepția Sfântului Maxim mântuirea credincioșilor depinde de
apărarea dreptei credințe: „să păzim marele și primul nostru leac, adică moștenirea cea bună a
credinței, mărturisind cu sufletul și cu gura, cu toată îndrăzneala, cum ne-au învățat Părinții

187
Idem, Ortodoxia, lumina lumii și inima neamului nostru, în : Cultură și duhovnicie – Articole publicate în
Telegraful Român, vol. II (1937-1941), Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012, p. 584.
188
Nichifor Crainic, Transfigurarea românismului, în: Ortodoxia, vol. II, Creștinism și românism, Tipografia
Cărților București, 1943, p. 182.
189
André Scrima, Duhul Sfânt și unitatea Bisericii..., p. 29.
190
Placide Deseille, op. cit., 1995, p. 243.

73
următori, ei înșiși, ai văzătorilor de la început ai Cuvântului”191. Părintele Dumitru Stăniloae este
cel ce întărește această idee și numește Ortodoxia, har dumnezeiesc, indicând prin aceasta,
prezența familiară a Domnului Iisus Hristos printre noi, transfigurându-ne viața, dăruindu-ne
răbdare și curaj în mijlocul neajunsurilor, într-o măsură inegalabilă și incomparabilă cu orice alt
ajutor omenesc. Ordodoxia nu a păstrat doar Adevărul Domnului Hristos printre noi, cuvintele
Sale sau doar învățăturile Lui, ci pe Însuși Mântuitorul Hristos, ea singură fiind cea care
„întreține în centrul devoțiunii omenești pe Iisus Hristos, dar nu în izolarea individualistă, ci în
comuniune, în Biserică, în considerarea oricărui credincios ca un frate mai mic al lui Hristos”192.
Momentul restaurării naturii umane în condiția ei originară este identificat de Sfântul
Evanghelist Ioan că fiind renașterea baptismală: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu
va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5) face trimitere la primul capitol al Cărții
„Facere”, când Logosul ipostatic însămânța rațiunile și sensurile existenței: „Duhul se purta
deasupra apelor” (Facere 1, 2)193. Din acest moment al restaurării omului prin botezul din apă și
Duh, credincioșii devin membri activi ai Bisericii Domnului Hristos. Astfel, credincioșii care
participă la rugăciunea în comuniune, la cântările și activitățile cultice, experimentează unitatea
Bisericii și puterea ei în comuniune, prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului.
În acest fel, oamenii fac parte din viața lui Dumnezeu și, la rândul lor, ei înșiși dăruiesc
viață, devenind mărturisitori ai Cuvântului Revelat, trăitori în Domnul Hristos, apologeți ai
dreptei credințe sau, într-un cuvânt, misionari. Semnificativ în acest sens este textul evanghelic
de la Sfântul Apostol și Evanghelist Luca 8, 48 „Mergi în pace!” a cărei rezonanță și importanță
este subliniată prin faptul că Sfânta Liturghia nu este un mod de a evada din viața pământească,
ci ea reprezintă o transformare continuă a vieții noastre conformă cu prototipul Iisus Hristos, iar
aceasta se realizează doar prin puterea Sfântului Duh. Sfânta Liturghie nu se termină atunci când
se împărtășesc clericii și credincioșii, chiar dacă din punct de vedere cultic are un început –
Binecuvântarea mare – și un sfârșit – otpusul – ea nu se sfârșește niciodată. Prin trimiterea
Mântuitorului, către clerici „mergi în pace”, „eliberarea” nu este decât o trimitere a fiecărui
credincios pentru a face misiune în lume, acolo unde el sau ea locuiește; a întregii comunități în

191
Jean-Claude Larchet, Sfântul Maxim Mărturisitorul mediator între Răsărit și Apus, traducere de Daniela
Cojocaru, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 203.
192
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ortodoxia, lumina lumii și inima neamului nostru, în : „Cultură și duhovnicie –
Articole publicate în Telegraful Român”, vol. II (1937-1941), Editura Basilica a Patriarhiei Române, București,
2012, p. 586.
193
Pr. prof. univ. Dr. Gheorghe Popa, op. cit., p. 53

74
lume, pentru a mărturisi despre ceea ce sunt ei194, misionari și propovăduitori ai Cuvântului
Întrupat.
Într-o formă plastică, specifică Evului Mediu din Țara Românească, Sfântul Ierarh Martir
Antim Ivireanul evidenția rolul misionar al fiecărui laic: „și eșim la biserică, să nu ieșim deșarți,
ci să facem cum face ariciul, că după ce merge la vie, întâi se satură el de struguri și apoi scutură
vița de cad boabele jos și se tăvălește pe dânsele de se înfing în ghimpii lui și duce și puilor (...)
așa și noi să-i hrănim pe copii noștri cu hrana cea sufletească”195. Lucrarea misionară ortodoxă
este dezvoltată în plan vertical, în Biserica Domnului Hristos, iar de aici se continuă în plan
orizontal, într-o activitate concentrică ce se extinde dinspre interior, din Domnul Hristos, înspre
exterior către toți cei ce ascultă Cuvântul, iar cei ce-L primesc pe El, nu mai sunt înafară, ci sunt
înăuntru, în interior, în Domnul Hristos. Se dorește, astfel, o implicare activă a laicatului
ortodox. Lucrarea lor misionară nu est una distinctă de cea a Bisericii, dar nici nu trebuie să
înlocuiească misiunea clericilor. Acste două ramuri ale lucrării misionare se completeză,
armonizându-se, formând o singură misiune internă, ale cărei principale trăsături sunt
reprezentate de dinamism și de împreună și continuă lucrare.
Important de amintit, în acest sens este îndemnul Sfântului Vasile cel Mare: „Toți trebuie
să fie chemați la ascultarea Evangheliei; și trebuie să predice cuvântul vorbind liber și să
mărturisească adevărul, chiar dacă unii l-ar împiedica și l-ar prigoni în fel și chip până la
moarte”196: „Ceea ce Eu vă grăiesc la întuneric, spuneți voi la lumină; și ceea ce auziți la ureche,
propovăduiți de pe acoperișul caselor. Nu vă temeți de cei ce ucid trupul iar sufletul nu pot să-l
ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate ca și sufletul și trupul să le piardă în gheenă”
(Matei 10, 27-28)
Lucrarea misionară ortodoxă, acțiune unitară a Bisericii se dorește a fi extinsă nu doar la
cei din casele noastre, la cei aflați în imediata vecinătate a activității cotidiene, ci și la cei pe care
îi întâlnim mai rar și chiar la „neamuri”. Mântuitorului I s-a dat „toată puterea, în cer și pe
pământ” (Matei 28, 18), iar acest lucru trebuie să fie mărturisit „la întreagă făptura” (Marcu 16,
15). Înainte de Învierea Mântuitorului din morți, Sfinții Apostoli nu aveau permisiunea de intra
în contact cu celelalte popoare: „În calea păgânilor să nu mergeți și în vreo cetate de samarineni
să nu intrați” (Matei 10, 5), pentru că: „Nu sunt trimis decât pentru oile cele pierdute ale casei lui
Israel” (Matei 15, 24). Cu toate acestea, după Învierea Sa, Mântuitorul dă o nouă poruncă

194
Stephen B. Bevans, Roger P. Schroeder, op. cit., p. 289.
195
Pr.drd. Ion Popescu, Apecte dogmatice în Didahiile mitropolitului Antim Ivireanul, în „Studii Teologice”, nr. 1,
anul XLIII (1991), p. 108.
196
Sfântul Vasile cel Mare, op. cit., p. 170.

75
Sfinților Apostoli și, prin ei, nouă: „Mergând învățați toate neamurile” (Matei 28, 19). Exemplul
este urmat de către Sfântul Apostol Pavel, care, după întâlnirea avută cu Mântuitorul pe drumul
Damascului, se convertește. După convertire, iar mai apoi după perioada petrecută de acesta în
Arabia, Sfântul Apostol Pavel vede și înțelege porunca Mântuitorului dată Sfinților Apostoli
(„Mergând învățați..”) ca pe o datorie ontologică a sa față de Creatorul său. Trimiterea
Mântuitorului la propovăduire căpătă valențe ființiale, scopul Sfântului Apostol Pavel fiind acela
de a vesti Cuvântul neamurilor: „Dator sunt și elinilor și barbarilor și învățaților și neînvățaților”
(Romani 1, 14) 197.

Co-responsabilitatea Bisericii în societatea contemporană

În teologia ortodoxă, Biserica este înțeleasă și definită drept comunitate a îndumnezeirii

(κοινωνία θεώσεως). În acest sens, Sfântul Grigorie Palama spune că: „Această comunitate nu
funcționează numai pe verticală, ci și pe orizontală. În cadrul acestei comuniuni îndumnezeirea
se lucrează nu numai prin harul lui Dumnezeu, ci și prin conlucrarea omului”198. Părintele
Stăniloae vorbește, în lucrarea Ascetică și mistica Bisericii Ortodoxe, despre invitația lui
Dumnezeu făcută omului de a se deschide către El prin credință. Între Creator și cel creat se
evidențiază o legătură stabilită prin credința și voința celui din urmă, dar totodată, acesta este
ajutat și de Dumnezeu prin energiile necreate: „o energie necreată a lui Dumnezeu pătrunde ca o
lumină în minte. De aceea credința nu depinde numai de voință, ci este ușurată și prin evidența ei
intrisecă și prin puterea de sus care aduce această evidență (...) în credință e un element de
întărire a voinți și rațiunii, de stimulare a lor, iar voința contribuie la reliefarea evidenței din
credință propusă de har. Una crește prin alta în mod reciproc. Ascunzându-Se din fața omului,
Dumnezeu îl stimulează prin oarecare presiune să-L caute; iar căutat se descoperă în parte ca să
stimuleze și mai mult pe om. El pune în lucrare voința noastră, dar fără această voință nu ni se
descoperă”199.
Se întâmplă astăzi, ca de multe ori, Biserica să se prezinte în viața unor creștini că o
dificultate, deseori greu de depășit, neînțelegându-se rolul și cu atât mai puțin importanța ei în
viața cotidiană și mai ales în procesul mântuirii. Deseori întâlnim întrebări venite chiar din partea
intelectualilor: de ce să am nevoie de intermediar în relația mea cu Dumnezeu? De ce trebuie să

197
Anastasios (Yannoulatos), op. cit., p. 51.
198
Georgios Mantzaridis, Globalizare și Universalitate – himer și adevăr, trad: Preot. Prof. dr. Vasile Răducă,
Editura Bizantină, București, 2002, p. 52.
199
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe..., p. 135.

76
ne supunem unei ierarhii a preoției? De ce nu putem să mergem singuri la Hristos găsindu-ne
liniștea în individualitatea noastră, fără să avem nevoie de Tradiție, de Biserică și de slujitorii
ei?. Un răspuns elocvent îl oferă chiar Mântuitorul Hristos: „tu ești Petru și pe această piatră voi
zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). Mântuirea noastră vine ca
deschidere a lui Dumnezeu către noi, respectând libertatea noastră de a alege: „Fie mie după
cuvântul tău” (Luca 1, 38) și, în același timp, fixând coordonate clare ale procesului de mântuire
„Să iubești pe Domnul Dumnezeu tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și tot cugetul tău și cu
toată puterea ta (...) Să iubești pe aproapele tău, ca pe tine însuți” (Marcu 12, 30-31). Dumnezeu
este cel ce ne invită, cel ce sădește în noi harul lucrător al Sfântului Duh, căci „fără Mine nu
puteți face nimic” (Ioan 15, 5). Preoții nu trebuie priviți ca intermediari între om și Dumnezeu, ci
mijlocitori asemenea sfinților, împreună-rugători și povățuitori în această viață, pentru că, doar
prin ei creștinii se împărtășesc de harul Sfântului Duh revărsat oamenilor prin Sfintele Taine și
tot prin preoți ne împărtășim de Sfântul Trup și Sânge al Domnului și Mântuitorului nostru Iisus
Hristos.
Sfântul Apostol Petru, conștientizând misiunea importantă a apostolatului său, se
adresează creștinilor numindu-i pe toți „preoție împărătească”: „Voi sunteți o seminție aleasă, o
preoție împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu L-a câștigat ca să fie al Lui, ca
să vestiți virtuțile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (I Petru 2, 9).
Ideea întemeierii Bisericii și a rolului ei în procesul mântuirii este reluată și de cel mai
mare misionar al Bisericii Domnului Hristos, Sfântul Apostol Pavel în epistola sa adresată
efesenilor: „voi sunteți împreună locuitori cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiți
pe temelia Apostolilor și a profeților, piatra din capul unghiului fiind Iisus Hristos Însuși”
(Efeseni 2, 19-20). Bisericii este dar al Sfântului Duh, iar nouă ne rămâne libertatea câștigată în
Domnul Hristos, de a colabora cu acest dar în vederea mântuirii personale, mântuire care se
lucrează în unitatea Bisericii, a dragostei și a comuniunii membrilor ei200.
Dezvoltarea economico-socială a mileniului trecut și a debutului celui prezent s-a făcut
simțită la nivel european și chiar mondial, din punct de vedere religios-moral și cultural prin
„fractura dintre Evanghelie și cultură, fractură ce reprezintă indubitabil drama epocii noastre”. 201
Biserica se găsește, ca de fiecare dată în decursul istorie ei, în fața unor noi provocări de factură
politico-economice și sociale, provocări care, parcă astăzi, mai mult ca oricând, au înstrăinat
persoana umană de adevăratul ei obiectiv, asemănarea cu Dumnezeu și au provocat pe teologi,

200
Placide Deseille, op. cit., pp. 281-285.
201
Arhimandrit Teofil Tia, op. cit., p. 157.

77
filosofi și chiar politologi să se gândească la un suflet pentru Europa202. În aceasă situație
instabilă din punct de vedere religios-moral, lucrarea misionară a Bisericii Ortodoxe a
reprezentat acțiunea pedagogică de îndrumare a credincioșilor spre viața în Domnul Hristos.
Progresul, stagnarea și regresul cultural-religios și politico-economic al unei societăți în
general, și a persoanei umane în special, se datorează implicării sau neimplicării Bisericii în viața
sa. Se dezvoltă o co-responsabilitate a Bisericii față acțiunile membrilor ei, față de raportarea
acestor acțiuni la preceptele religios-morale promovate de credința creștin-ortodoxă. Co-
responsabilitatea Bisericii vizează, în primul rând, modul de conștientizare a persoanei față de
apartenența sa la viața în Domnul Hristos. Creștinul ortodox este parte componentă a familei
sale, a parohiei, a eparhiei, arhiepiscopiei și a patriarhiei din care face parte. Această
responsabilizare în duhul apartenenței vis-a-vis de Biserica mărturisitoare, are rolul de a trezi în
conștiința creștinului importanța sa în procesul mântuirii lui și a semenilor lui, pentru că el este
vas ales, fiind model de conduită pentru comunitate și unealtă lucrătoare a ei. Creștinul trebuie
privit ca misionar conștient și responsabil al Bisericii Domnului Hristos, al cărui rol este de a se
mântui el, și prin el, familia sa și întreaga comunitate.
Acțiunea misionară a Bisericii se desfășoară pe mai multe planuri. Cu toate acestea,
lucrarea misionară nu tratează o problemă într-un mod colectiv. Preotul așează sub epitrahil
fiecare persoană în parte, iar dacă de cele mai multe ori problemele sunt aceleași, modul lor de
abordare și tratare, diferă de la caz la caz. Există astfel o intervenție a Bisericii la modul
individual, atenția este acordată fiecărei mlădițe, iar rezultatul este apreciat la modul general al
colectivului. Practic, acțiunea misionară este una care se propagă de la interior spre exterior într-
un mod concentric, incluzând fiecare persoană în această deschidere a valorilor și credinței
ortodoxe. Toată această mărturisire și acțiune misionară concentrică are la bază invitația lui
Dumnezeu pentru noi, deschiderea Creatorului către cel creat. Atingerea de viață, pe care
Michelangelo a realizat-o în Capela Sixtină este continuată prin dragoste de Dumnezeu față de
oameni. Aceasta are o formă concretă atât prin Întruparea, Nașterea, Botezul, Răstignirea,
Moartea, Învierea și Înălţarea la cer a Domnului Hristos, cât și prin providența divină. Altfel
spus, momentul producerii lucrării misionare este momentul revelației și descoperirii lui
Dumnezeu oamenilor: „Dumnezeu este Domnul și s-au arătat nouă” (Psalmi 117, 27).
Co-responsabilitatea Bisericii în societatea contemporană este cu atât mai necesară cu cât
„postmodernitatea conține și elemente emancipate și demonice”203, al căror rol și acțiune nu este

Mirel, Bănică, Un „suflet pentru Europa”: dimensiunea ortodoxă, în „Dilema veche”, nr. 43, anul (2004), p. 12.
202

203
Paul Lakeland, Postmodernity: Christian Identity in a Fragmented Ahe (Guides to Theological Inquiry Series),
Fortress Press, Minneapolis, 1997, p. 89.

78
una constructivă, ci mai degrabă prezintă reversul. Acestor noi provocări trebuie să le răspundă
Biserica prin implicarea ei misionară, acțiune ce vizează fiecare persoană în parte. Se încearcă
păstrarea credinciosului în Tradiția Ortodoxă, raportarea conștiinței lui la valorile religios-
morale, stabilizarea situației din lăuntrul lui – cel pe care nimic nu îl mai mulțumește. Se
încearcă să se ofere comunității o altă perspectivă asupra viitorului în afara celei mercantiliste,
redescoperirea omului ca vas ales al lui Dumnezeu.
Acțiunea misionară a Bisericii înseamnă participarea fiecărei mlădițe la trimiterea Fiului
în lume de către Tatăl: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi”
(Ioan 20, 21) și a Duhului Sfânt: „Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în
numele Meu, Acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu”
(Ioan 14, 26), ca împreună să reveleze viața de comuniune a Sfintei Treimi, făcându-o accesibilă
și oamenilor204.
Datorită permanentizării prezenței Mântuitorului Hristos în fiecare Sfântă Liturghie și a
Sfântului Duh în Biserica Sa, acțiunea misionară este mereu raportată la realitatea ultimă a vieții
comunitare, căutând soluții, oferind consiliere și rezolvări problemelor creștinilor. Acest lucru
este posibil și datorită dezvoltării unor noi sectoare în administrația bisericească, Sectorul de
Misiune și Prognoză, al căror rol explicit este acela de a implica creștinii într-un mod activ în
viața de comuniune a Bisericii. Nu trebuie uitată în acest sens aportul școlilor teologice, care
după anul 1989 au cunoscut în România o adevărată înflorire, pregătind nu doar viitori clerici, ci
și monahi, profesori, pictori, oameni dedicați slujirii lui Dumnezeu și aproapelui.
Numărul impresionant al absolvenților de teologie a creat însă o nouă problemă, întâlnită
nu de mult și în perioada interbelică. Se ridică întrebarea: Unde vor fi hirotoniți sutele de
absolvenți? Pe seama căror parohii?. Rezolvarea nu a întârziat să apară. La nivel de
arhiepiscopii s-au creat noi parohii, în Mitropolia Moldovei și Bucovinei s-a dezvoltat un amplu
program în acest sens, care viza numirea unui preot în fiecare sat, s-au numit câte doi sau trei
preoți la o parohie. Au fost numiți preoți misionari în toate spitalele din țară, iar odată cu ei au
apărut și noi capele sau biserici, în unitățile militare, în cele de pompieri și chiar în azilele de
bătrâni. Măsurile luate nu au rezolvat în totaliate problema numărului mare de absolvenți, dar au
reușit să introducă un sistem elitist de alegere a viitorilor slujitori ai altarelor, bazat pe principiul
meritocrației și, în același timp, au dezvoltat noi acțiuni misonare, coordonate într-un mod

204
Pr. Prof.univ. dr. Ioan Tulcan, Direcții ale misiunii Bisericii în lumea de astăzi. Rolul facultăților de teologie în
această privință, în: „Relația dintre parohie și școală în viața și misiunea Bisericii din contextul actual”, coord.
Adrian Lemeni, pr. David Pestroiu, Editura Basilica, București, 2015, pp. 235-236.

79
eficace de arhiepiscopul locului, păstrând și armonizând unitatea de exprimare a Bisericii în
teritoriu.

Misiunea Bisericii în Parohie

Un subcapitol dedicat rolului parohiei în viața și dezvoltarea misiunii bisericești se

regăsește în primul capitol al lucării. Cu toate acestea, acțiunea misionară a Bisericii în parohie
nu poate fi surprinsă nici într-un capitol, un volum sau într-o serie de volume, dată fiind
complexiatea și dinamismul subiectului, de cele mai multe ori tratându-se nuanțe și aspecte ale
misiunii parohiale.
Dimensiunea misionară a parohiei își are izvorul în Sfânta Evanghelie și în sărbătoarea
Pogorârii Sfântului Duh205. Continuatori ai acțiunilor misionare ale Sfinților Apostoli, episcopi și
preoți ale diferitelor perioade și generații, dezvoltă noi și noi forme ale aceleiași misiuni
ortodoxe, adaptând mesajul evanghelic la cerințele credincioșilor și neschimbând mesajul, sensul
și scopul Cuvântului Revelat. Scopul rămâne același, mântuirea credincioșilor, mesajul este și el
același, indiferent de diferitele traduceri ale Sfintei Scripturi. Ceea ce suferă modificări sau mai
bine spus adaptări, este modul de a continua Sfânta Tradiție Apostolică, de a apropia de oameni
de biserică, de a responsabiliza în duhul apartenenței la viața și activitatea parohiei.
Acțiunea misionară într-o parohie are ca punct de plecare intervenția directă a preotului,
el este liturghisitorul, continuatorul direct al Sfinților Apostoli și prelungirea episcopului în
teritoriu. Cu toate acestea, există diferite cazuri, exceptând oficierea slujbelor bisericești, care
semnalează o derogare de la această cutumă, iar acțiunea misionară vine dinspre enoriași către
preot, iar mai apoi, continuă mai departe către ceilalți semeni. În diaspora ortodoxă, fie ea
românească, rusească, greacească, ș.a., din Occident, din Statele Unite și chiar din Asia, se
observă cum creștinii aduc cu ei credința ortodoxă, sărbătorile și cultul ei, iar mai apoi tot ei
solicită înființarea unei parohii sau a unei episcopii, în funcție de numărul lor. Tot enoriașii sunt
cei ce suportă costurile de zidire și întreținere a lăcașului de cult și chiar pe cele salariale ale
preotului. Dorința de a avea propria parohie ortodoxă este dată de dorința apartenenței la Biserica
Domnului Hristos, într-un spațiu și timp, unde mulți se simt singuri și înstrăinați.
În parohiile din țările majoritar ortodoxe, situația diferă în funcție de regiune, cultură,
mentalitate și chiar în funcție de relația Statului cu Biserica. Valorile Ortodoxiei se păstrează în
fiecare biserică locală, iar unitatea lor este exprimată prin episcopul locului, care la rândul lui se

† Emilian Loviștenul Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, Înfăptuirea misiunii bisericești în parohie și
205

mănăstire, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2015, p. 153.

80
află într-o unitate canonică, liturgică și dogmatică cu ceilalți arhierei ortodocși. Această temă a
unității Ortodoxe materializată într-o formă concretă sub auspiciile unui sinod pan-ortodox, a
fost pusă la grea încercare în ultima perioadă, din acest motiv, acestui subiect i-am dedicat un
subcapitol aparte.
Parohia, ca element de comuniune a credincioșilor și continuitate a Cuvântului Sfintei
Scripturi și a Sfintei Tradiții, se prezintă în viața Bisericii ca temelie a dezvoltării majorităților
acțiunilor misionare. Parohia în ființa ei este slujire și misiune. Slujire, pentru că, în și pentru
comunitate se oficiază Sfânta Liturghie, iar misiune pentru că, atât activitatea preotului cu toată
familia sa, cât și a enoriașilor se desfășoară sub binecuvântarea episcopului locului. Se păstrează
credința ortodoxă, unitatea canonică dogmatică și liturgică, și se propovăduiește Evanghelia
Domnului Hristos.
În mediul rural, parohia încă se identifică cu satul și comunitatea în sine. Apartenența
comunității locale este de cele mai multe ori una și aceeași cu a parohiei. Situația începe să se
schimbe imediat ce ne îndreptăm către centrele urbane. Diversitatea, deschiderea și de multe ori
lipsa educației și a culturii, trezesc în mintea unora, întrebări simple cărora ei nu le pot da
răspuns, iar toate insuccesele și frustrările personale sunt puse pe seamă lui Dumnezeu și a
Bisericii Sale. Obiectiv privind lucrurile, culpa pentru o depăratare a oamenilor de Biserică în
care s-au botezat, este comună: preot și creștin-ortodox nepracticant. Dacă oamenii ajung să se
eticheteze ca „ortodox nepracticant”, înseamnă că misiunea preotului din parohie suferă, sau
poate nu există.
Problemele au fost sesizate, se depun în prezent eforturi pentru rezvolvarea lor și se
încearcă o revigorare a creștinismului ortodox de pretutindeni cu ajutorul tinerilor, al celor care
reprezintă nu doar viitorul unei țări, dar și temelia unei culturi prospere. De ce tinerii? Pentru că
în spațiul est-european sechelele regimului comunist încă sunt vii, oameni formați, crescuți și
educați atunci, au funcții de conducere în mai toate aparatele administrative ale Statului și ale
Bisericii. Se încearcă atât responsabilizarea și educarea în linia valorilor ortodoxe a celor ce s-au
format înainte de căderea blocului comunist, dar mai ales, se pune accentul pe formarea
generațiilor următoare. Acțiunea Patriarhiei Române din anul 2015, constituie un exemplu în
acest sens. Astfel anul 2015 a fost declarat drept „Anul omagial al misiunii parohiei și mănăstirii
azi”206. Patriarhia Română a demarat în acest caz un amplu program de susținere a vieții de
parohie și în același timp, a subliniat importanța colaborării dintre Biserică și Stat în vederea

206
†Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cooperarea dintre parohie și școală în contextul misiunii
Bisericii și al responsabilității față de generațiile viitoare, în: Relația dintre parohie și școală în viața și misiunea
Bisericii din contextul actual, coord. Adrian Lemeni, pr. David Pestroiu, Editura Basilica, București, 2015, p. 13.

81
protejării, formării, educării și responsabilizării, atât a tinerilor, cât și a celor trecuți de prima
tinerețe. Obiectivul declarat al Bisericii Ortodoxe Române este acela de a intensifica și susține
colaborarea dintre Biserică, Școală și Familie, scopul ultim al acestui proces vizând întreaga
comunitate: educarea și formarea generațiilor viitoare în spiritul libertății în Domnul Hristos și a
Evangheliei Sale.

Noile mișcări religiose și gândirea eretică – factori externi ai dispariției vieții de

parohie207

Din punct de vedere etimologic termenul „gândire” își are originea în limba greacă, unde
„νοῦς” desemnează mintea, inteligența și discernământul; iar termenul „νοημα” desemnează un
gând, un plan, sau un proiect. Corespondentul ebraic, este „lebh”, prin care se înţelege inima, iar
termenul „o zen”, desemnează capacitatea de a asculta sau de a înţelege 208.
Antony Flew definește termenul „gândire” ca o activitate mentală de contemplare
teoretică, ce este îndreptată spre un obiect, cu intenția de a ajunge la o concluzie propozițională.
Termenul mai poate fi înțeles ca o deliberare practică îndreptată spre un obiect, cu intenția de a
ajunge la un act de decizie209.
Progesul gândirii reprezintă și a reprezentat, un subiect intens dezbătut de-a lungul
istoriei în societate. Filosofia contemporană menționează trei axe de preocupări privitoare la
noțiunea de gândire: relația gândirii cu modul în care obiectele sunt concepute și intră în limbaj,
modul în care gândirea vizează cu necesitate un obiect și intenționalitatea gândirii.
Noțiunea de „erezie” provine din limba greacă unde „αίρετίκος” desemnează atât noțiune
de „eretic” (Tit 3, 10), cât și pe cea de „sectă”. Acestă noțiune derivă la rândul ei din termenul
latin „secta”, al cărui corespondent grecesc este termenul „αιρεσιζ – εωζ”210. În Noul Testament
termenul „αιρεσισ” desemnează un grup religios, secta fariseilor (Faptele Apostolilor 5, 17), dar
și nouă comunitate creștină este desemnată cu acest termen (Faptele Apostolilor 24, 5) aceasta
datorită faptului că la origine, cuvântul „erezie” sau „sectă” nu avea conotație peiorativă, ci
desemna o alegere, o regrupare după anumite principii, dar și o scindare a unui grup211.

207
Parte din acest subcapitol a fost publicat de către autor - Multicultural religious proselitysm or missionary
activity in the postmodern secularized society?, în: Management Intercultural, vol XIX, nr. 38 (1/2017). pp. 27-32.
208
Dicționar Biblic, vol I, trad. Constantin Moisa, Editura Stephanus, București, 1995, p. 555.
209
Antony Flew, Dicționar de filozofie și Logică, trad. D. Stoianovici, Editura Humanitas, București, 2006, p. 176.
210
Maurice Carrez, Francois Morel, op. cit., p. 16.
211
Xavier Leon-Dufour, Dictionnaire du Nouveau Testament, Editions du Seuil, Paris, 1978, p. 488.

82
 Termenul se aplică atât în spațiul filosofic cât și în cel religios. Oricine putea opta pentru
un anumit curent sau școală filosofică, pentru că era o alegere liberă. În spațiul religios, Iosif
Flavius desemnează ca erezii cele trei mari partide religioase ale timpului său: farisei, saduchei și
esenieni. Termenul a cunoscut o evoluție semantică peiorativă în creștinism, deși fiecare religie
își are propriile sale fenomene sectare ce desemnează o separație față de învățătura, morala și
cultul oficial consacrat212.

Ce este gândirea eretică?213

Biserica are conștiința vie a faptului că este făptura cea nouă în Hristos214. „Gândirea
eretică” s-a născut dintr-un protest, față de Biserica lui Hristos. Din acest motiv, nu mai are
respect față de Tradiția Bisericii, de viața creștină în comuniune neîntreruptă cu Domnul Hristos
prin Sfântul Duh. „Gândirea eretică” se manifestă prin atașarea față de un lider religios, o
persoană pretins harismatică ce se substituie Sfintei Tradiții, înlocuindu-o. Chiar dacă resping
Sfânta Tradiție, sectele își întemeiază în general autoritatea prin ceea ce a respins Biserica, pe
învățăturile greșite, oferind noi și noi reinterpretări arbitrare.
Din punct de vedere teologic, secta se poate defini prin exprimarea poziției ei vis-à-vis de
Biserica Domnului Hristos. Prin refuzarea acceptării adevărului creștin propovăduit de Biserică,
secta se consideră drept singura cale, în care, se poate trăi viața creștină. O dată eliminată Sfânta
Tradiție și ierarhia bisericească, gândirea eretică aduce în atenția oamenilor o alternativă ce se
substituie Bisericii, propune o altă structură mântuitoare și distruge relația originară între
Dumnezeu și om. Întemeietorul sectei devine mijlocitorul dintre Dumnezeu și om care se
substituie astfel lui Hristos și preoției sacramentale a Bisericii. În acest mod de dezvoltare a
gândirii sectare accentul este pus pe parte și nu pe întreg.
Gândirea eretică se caracterizează prin reducționism și radicalism, ea fixând limitele
mântuirii și, totodată, revendicând monopolul asupra adevărului și mântuirii. Orice sectă neagă
că, până la apariția ei, a existat Biserica adevărată și mântuirea. Dialogul omului cu Dumnezeu în
iubire se naște odată cu apariția sectei. Negând Biserica, secta elimină pe Dumnezeu din

212
Gheorghe Petraru, Ortodoxie și prozelitsm, Editura Trinitas, Iași, 2000, p. 187.
213
Acest subcapitol a fost publicat de către autor - Multicultural religious proselitysm or missionary activity in the
postmodern secularized society?, în: Management Intercultural, vol XIX, nr. 38 (1/2017), pp. 29-30.
214
André Scrima, Duhul Sfânt și unitatea Bisericii *„jurnal” de conciliu, trad. Măriuca Alexandrescu, Editura
Anastasia, București, 2004, p. 29.

83
orizontul umanității, ajungând să pivoteze în jurul propriei sale axe, prin aceasta excluzând însăși
întâlnirea omului cu Dumnezeu215.
Teoretic, secta este locul unde expresia „sunt credincios dar nu practicant” nu-și găsește
locul deoarece este luat în serios și ca un continuu îndemn la vigilență, mustrarea Apocalipsei (3,
16-16) „nu ești nici rece, nici fierbinte (...) pentru că ești căldicel am să te vărs din gura Mea”.
Aceste considerente sunt valabile mai ales pentru sectele creștine. Cu toate acestea, când o sectă
atinge dimensiuni considerabile, schimbul de generații aduce cu el și membri inactivi, iar
rigiditatea și înflăcărarea primei generații se domolește cu odată cu trecerea anilor216.

Procesul de secularizare217

Secularizarea reprezintă fenomenul de desacralizare a lumii ca urmare a tendinței de a

aduce sacrul sub autoritatea profanului. Din punct de vedere etimologic termenul de
„secularizare” provine din limba latină, unde „saeculum” desemnează „lumea”, ca realitate
spațio-temporală. Tot în limba latină termenul de „lume” poate fi exprimat prin substantivul
„mundus”, iar echivalentul grecesc al cuvântului este „κωςμος”218.
Există două concepții despre lume a omului contemporan. Concepția „autonomă”, care s-
a manifestat cu intensitate încă din secolul al XVIII –lea, secol care îl elimină pe Dumnezeu din
creația văzută, izolându-L într-o transcendență inaccesibilă. Omul a luat locul lui Dumnezeu pe
pământ, a dobândit o putere tehnologică, dar și-a pierdut puterea spirituală, devenind prizonierul
propriilor patimi. Parte integrantă a acestei concepții, procesul de secularizare, chiar dacă a
permis omului să dobândească victorii științifice, nu l-a făcut însă și fericit, el trăind doar cu
vidul spiritual provocat de absența lui Dumnezeu. A doua concepție despre lume este cea
ortodoxă, care este una „teonomă”. Ea afirmă transcendența lui Dumnezeu față de lume, cât și

215
Gheorghe Petraru, op. cit., p. 198.
216
Jean – Francois Mayer, Sectele, neconformisme creștine și noi religii, ediția a II –a, trad. Ruxana Pintea, Editura
Enciclopedică, București, 1998, p. 6.
217
Acest subcapitol a fost publicat de către autor - Multicultural religious proselitysm or missionary activity in the
postmodern secularized society?, în: Management Intercultural, vol XIX, nr. 38 (1/2017), p.31.
218
Pr. Gheorghe Popa, Comuniune și înnoire spirituală în contextul secularizării lumii moderne, Editura Trinitas,
Iași, 2000, p. 12, apud Solange Lefebre, Sécularité, în „Dictionnaire de Théologie Fondamentale”. Sous la direction
de René Latourelle et Rino Fisichello, Edition du Cerf, Paris, 1922, p. 1218.

84
prezența Lui imanentă în lume, prin energiile Sale necreate. Teologia răsăriteană afirmă cu tărie
dimensiunea cosmică a mântuirii în Domnul Hristos219.
Raportându-ne la contemporaneitate observăm că o delimitare din ce în ce mai clară între
autoritatea statală și cea bisericească se acutizează nu doar în Europa ci și pe întreg mapamondul
(excepție fac țările cu populație majoritar islamică). Aceată ruptură între cele două „instituții”
este pregnantă mai ales în Occident, dar și în partea central și est-europeană.
Asigurarea libertății religioase pentru cetățeni reprezintă astăzi, un drept fundamental al
persoanei. De multe ori acest drept devine cauză comună a partidelor politice, în special în
perioada electorală. Această stare de fapt, nu este o fatalitate pentru că, prin acțiune politică
culturală și civică se va accepta realizarea modernizarea relațiilor Stat – Biserică. Ilie Fonta
menționa că, între autoritatea statală și cea bisericească există și trebuie să existe o delimitare.
Această separație este necesară, pentru că, există două realități diferite. Biserica este Trupul
Domnului Hristos, iar acest fapt este asumat și trebuie respectat de oricare autoritate statală220.

4.1.2.3. Prozelitismul sectar221

Termenul de „prozelit” provine din limba greacă „πρωσηλυτος” și, la origine, desemna o
persoană convertită recent la o idee sau religie. În Noul Testament termenul este menționat de
patru ori, odată la Evanghelia după Matei și de trei ori, în Faptele Apostolilor. El definește o
persoană de origine păgână care s-a convertit la iudaism: „Fariseii înconjurau marea și pământul
pentru a face un prozelit” (Matei 23, 15)222. Mărturii scripturistice găsim despre prozeliți în
cartea Faptele Apostolilor. Astfel în ziua Pogorârii Duhului Sfânt în Ierusalim se aflau numeroși
prozeliți: „În Frigia și în Pamfilia, în Egipt și în părțile Libiei cea de lângă Cirene, și romani în
treacăt, iudei și prozeliți” (Faptele Apostolilor 2, 10); Nicolae, unul dintre cei șapte diaconi ai
Bisericii primare era „prozelit din Antiohia” (Faptele Apostolilor 6, 5), iar în Antiohia Pisidei,
„După ce s-a terminat adunarea, mulți dintre iudei și prozeliții cucernici au mers după Pavel și
după Barnaba, care, vorbind între ei, îi îndemnau să stăruie în harul lui Dumnezeu” (Faptele
Apostolilor 13, 43).

219
Dumitru Popescu, Hristos – Biserică – Societate, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1998, p. 36.
220
Ilie Fonta, Libertatea religioasă în România, împliniri, oportunități, perspective, Editura Studium, Cluj-Napoca,
1998, p. 51.
221
Acest subcapitol a fost publicat de către autor - Multicultural religious proselitysm or missionary activity in the
postmodern secularized society?, în: Management Intercultural, vol XIX, nr. 38 (1/2017), pp. 29.
222
Maurice Carrez, Francois Morel, op.cit., p. 245.

85
 Poetul latin Horațiu consideră prozelitismul o caracteristică a iudaismului. Rabinii erau
cei ce făceau distincție între prozeliți împărțindu-i în două categorii și anume: prozeliții dreptății
(erau cei ce aderau la circumcizie, botez și aduceau jertfe) și prozeliții de lângă poartă. Acețtia
din urmă, respectau cele șapte porunci ale lui Noe, respectau autoritățile civile și nu consumau
carne cu sânge (Facere 9, 4-6). Ei se deosebeau de prozeliții dreptății, prin faptul că nu se
supuneau circumciziei și ansamblului de porunci evreiești223.
Odată cu trecerea timpului, termenul de „prozelitism” a căpătat conotații negative,
datorită schimbărilor survenite în sensul și mijloacele propovăduirii. Termenul semnifică astăzi,
încurajarea creștinilor – care aparțin unei Biserici – de a-și schimba aparteneța la confesiunea lor,
prin căi și mijloace care contrazic spiritul iubirii creștine, violează libertatea persoanei umane și
duc la scăderea încrederii în mărturia creștină a Bisericii224.
În aparență, prozelitismul actual apare ca o activitate misionară autentică și entuziastă.
Unii oameni implicați în aceste activități sunt creștini realmente devotați, care cred că fac
misiune urmându-L pe Hristos. Un exemplu clar în acest sens, îl reprezintă, expunderea lui S.
Beavens, care în anul 2016, în cadrul Conferinței Internaționale „Conversions and
Transformations: Missiological Approaches to Religious Change”, 14 th Assembly IAMS (The
Internaţional Association for Mission Studies), 11-17 august, organizată la Seul, susținea faptul
că, nici o confesiune creștină nu face prozelitism, ci doar misiune. Cu toate acestea, diferența
între misiune și prozelitism face referire la esența acțiunii, prozelitismul recunoscându-se prin
scopului, spiritului și metodologia actelor sale.
Caracterul nociv al prozelitismului constă nu doar în faptul de a corupe credincioșii
ortodocși ca să devină membri ai formațiunilor sectare prin intermediul bunurilor materiale, ci și
în lupta acestora împotriva comuniunii voite de Mântuitorul Hristos225.
Prozelitismul sectar se distinge în mod clar de mărturia creștină autentică pentru că el
recurge la nenumărate tertipuri și anume: critica neonestă a doctrinelor creștine, credințelor și
practicelor altei Biserici; prezentarea unei Biserici ca având o situație morală și spirituală
superioară în raport cu ceea ce se percepe ca fiind slăbiciunile și problemele altei Biserici;
oferirea de ajutoare umanitare sau a posibilității de studiu credincioșilor unei Biserici în scopul
convingerii acestora de a urma altei confesiuni; profită deseori de lipsa de educație sau de
instruire a persoanelor și sunt cunoscute cazuri în care, se ajunge la utilizarea violenței fizice

223
Dicționar Biblic, vol III, trad. Constantin Moisa, Editura Stephanus, București, 1998, p. 146.
224
Documente internaționale referitoare la prozelitism, Provocarea prozelitismului și chemarea la o mărturie
comună, extras din Revista „The Ecumenical Review”, Geneva, 48, nr. 20/1996, Editura Trinitas, Iași, 1998, p. 46.
225
Dumitru Popescu, prefața lucrării Ereticii și rătăcirile lor doctrinare, Editura România Creștină, București, 1999,
p. 5.

86
pentru a-i determina pe oameni să-și schimbe apartenența la o altă confesiune. Prin aceasta se
înțelege utilizarea de tehnici ale mass-mediei prin care, o Biserică este portretizată într-un mod
care-i exclude, minimalizează sau stigmatizează pe aderenții acesteia, hărțuirea prin vizite
repetate la domiciliu, prin amenințări materiale sau spirituale precum și susținere cu insistență a
unei modalități „superioare” de mântuire; exploatarea singurătății, bolii, depresiei, sau chiar a
dezamăgirii oamenilor față de propria Biserică în scopul „convertirii” acestora, etc.
Încurajarea societății civile vis-à-vis de noile forme așa-zis religioase trebuie să aibă o
cauză. În acest sens, Părintele Profesor Nicolae Achimescu, subliniază că motivul pentru
deschiderea unora către „ofertă” religioasă, constă în primul rând, în eșecul secularismului ca
atitudine spirituală. În situațiile de criză din viața omului se nasc întrebări fundamentale, la care
însă, nu au putut răspunde nici materialismul plat și nici umanismul imanent. În acele situații
omul se descoperă în calitatea sa de chip a lui Dumnezeu, se resimte și se regăsește în relația sa
cu o anumită Realitate transcendentă, pe care, datorită ignorării ei impuse sau voite, nu o poate
defini. Pe de altă parte, omul se vede dependent de raționalism, încât refuză să primească – chiar
și în situația menționată – recomandări pe linie de credință. În același timp, aderarea la mesajul
unor noi mișcări religioase se poate explica printr-o deplasare a sentimentului religios226.
Mărturia comună este constructivă. Prin cuvânt și faptă ea face ca Evanghelia să-și
păstreze mesajul pentru lumea contemporană, prozelitismul fiind o pervertire a mărturiei creștine
autentice, o contra-mărturie am putea spune. El nu zidește, ci distruge, aducând cu sine tensiune
și scindare fiind un factor destabilizator pentru mărturia lui Hristos în lume. Prozelitismul
reprezintă întotdeauna o lezare a spiritului de κοίνωνία (comuniune)227, dând naștere la partide
antagonice.

Misiunea Bisericii în Școală

Acțiunea misionară a Bisericii Ortodoxe are ca principal obiectiv formarea, creșterea și

educarea unei persoane ca chip a lui Dumnezeu. Îndumnezeirea omului, mântuirea lui, reprezintă
scopul propovăduirii Evangheliei Domnului Hristos. Implicarea Bisericii în educația tinerelor
generații nu reprezintă un fapt de factură modernă. Începând cu perioada Evului Mediu și

226
Nicolae Achimescu, Noile mișcări religioase, ediția a II –a, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004, p. 19.
227
Maurice Carrez, op. cit., p. 163.

87
continuând cu cea modernă și contemporană, Biserica a jucat în rol eminamente hotărâtor în
dezvoltarea culturii și a valorilor morale, indiferent de arealul geo-politic în care își desfășura
activitatea.
În spațiul ortodox, Biserica s-a identificat cu școala, sau mai bine spus, școala s-a
dezvoltat ca o prelungire a activității misionare a Bisericii locale din teritoriu. Dezvoltarea școlii
în tinda Bisericii a creat o adevărată legătură indisolubilă între cele două instituții. Acestor doi
piloni ai educației avea să se alăture o altă instituție, familia. Practic se formează o triadă
formatoare a persoanei umane în care, Biserica poartă de grijă familiei (fiecărui membru al ei în
parte, cât și ei ca unime) și școlii, prin susținerea efectivă a dezvoltării ei. Familia la rândul ei,
susține și formează parohia, Biserica, și oferă copiii spre educare, atât Bisericii cât și școlii, iar
școala crește și educă în spiritul valorilor morale nu doar buni cetățeni, ci și adevărați creștini.
Complementaritatea acțiunilor celor trei instituții formatoare ale culturii unui popor, dezvoltă și
susține viața și existența civilizată a lumii în care trăim.
Această triadă teocentrică a fost dezbinată în Occident din cauză interpretărilor deiste și
atee asupra vieții. În spațiul ortodox, situația a suferit și ea unele modificări, odată cu instaurarea
regimurilor totalitare de după cel de al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, triada Biserică-
Școală-Familie supraviețuiește, în esență rămânând aceeași, chiar dacă s-au dat și se dau lupte
grele pentru recunoașterea autorității bisericești și păstrarea ei.
Acțiunea misionară a Bisericii în școală se concentrează pe două planuri. Primele școli de
învățământ mediu și superior din spațiul ortodox au fost deținute de Biserică: Academii
duhovnicești (de la Athos și Kiev) și seminariile (Iași, Huși, Roman și București). Începând cu
organizarea sistemului de învățământ de către autoritatea statală, a existat disciplina „Religie”,
predată de cele mai multe ori de către preoți. Astfel, pe lângă școlile teologice ce au fost trecute
sub autoritatea și finanțarea statului, dar au păstrat totodată ascultarea față de ierarhul locului –
situație menținută până astăzi – noile școli laice, au inclus în programa curriculară disciplina
„Religie”, păstrând astfel legătura dintre Biserică, școală și familie.

Activitatea misionară a Bisericii în școlile din România

În orice stat democratic toate actele normative, inclusiv cele referitoare la viața religioasă,
sunt adoptate de forurile legislative. În România, Senatul și Camera deputaților au comisii
special desemnate pentru drepturile omului și culte, al căror rol este de a studia și de a aviza

88
actele normative referitoare la viața religioasă228. Respectarea unei legi într-un stat de drept,
clădit pe principiul democrației, depinde în mare parte de atitudinea pe care o are față de actul
legislativ, majoritatea populației, pentru că majoritatea alege membrii Parlamentului, iar cei aleși
sunt vocea cetățenilor. Aceată consultare trebuie aplicată și în cazul vieții religioase. Se impune
astfel ca înainte de a delibera un act legislativ, cele două comisii sus-menționate, să consulte
întotdeauna Sinodul Sfintei Bisericii Ortodoxe Române și forurile de conducere ale celorlalte
culte. În toate situațiile s-a ajuns la armonizarea punctelor de vedere ale ortodocșilor și ale
celorlalte confesiuni deoarece Sinodul Sfintei Biserici Ortodoxe Române a dat dovadă în istorie
de înțelegere și respect față de celelalte confesiuni, nefiind cunoscute acțiuni inchiziționale
inițiate de Sfântul Sinod.
Trebuie amintit faptul că, niciodată religia nu poate fi invocată ca motiv pentru
nerespectarea Constituției și a legilor țării. Principiile religios-morale trebuie armonizate legilor
statului de drept, dar în același timp și legislația în vigoare, adoptată de cetățeni liberi și integri,
trebuie să se plieze și să fie concepută pe baza principiilor religios-morale, pentru că respectarea
lor a dus la formarea statului de drept. În sistemele politice democratice, indiferent de modelul
relațiilor Stat – Biserică, se aplică acest principiu.
Problema analizei exercițiului libertății credințelor religioase, ca al oricărui drept sau
libertăți fundamentale, trebuie să pornească de la principiul nediscriminării, proclamat în
articolul 4 din Constituția României. Țara noastră a făcut un important pas în garantarea
drepturilor și libertăților fundamentale, prin adoptarea Ordonanței de Guvern nr. 137/2000229,
privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, Ordonanță aprobată cu
modificări prin Legea nr. 48/2002230. În alineatul al doilea al Ordonanței se prevede că principiul
egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în
exercitarea unor drepturi printre care la litera d. punctul vii regăsim libertatea de gândire,
conștiință și religie. O altă componentă a manifestării publice a credinței o reprezintă dreptul
părinților și al ocrotitorilor legali de a hotărî cu privire la educația religioasă a copiilor lor.
Prevederile constituționale privind dreptul la învățătură, inclusiv în ceea ce privește învățământul
religios, au fost dezvoltate prin Legea nr. 84/1995231. Prin articolul 9 se reglementează statutul
religiei în sens de componentă a ansamblului disciplinelor de învățământ. Acest articol, cuprinde

228
Ilie Fonta, Libertatea religioasă în România, întâlniri, oportunități, perspective, Editura Studium, Cluj-Napoca,
1998, p. 60.
229
Publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 431/2 septembrie 2000.
230
Idem, nr. 69/31 ianuarie 2002.
231
Republicată în Monitorul Oficial nr. 1 din 5 ianuarie 1996; modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului
nr. 36/1997 și prin Legea nr. 151/1999.

89
5 alineate din care se desprind următoarele idei principale: religia reprezintă o disciplină școlară,
parte a trunchiului comun; este recunoscut dreptul elevilor, exercitat cu acordul tutorelui de a
alege religia și confesiunea pe care le vor studia și este proclamată libertatea elevilor de a solicita
să nu frecventeze orele de religie232.
Plecând de la aceste puncte legislative, vom încerca să prezentăm situația implicării
acțiunii misionare a Bisericii în Școala românească. Înainte de această incursiune, trebuie
menționat că, articolul 11 alin. (3), al legii sus-menționate, interzice prozelitismul religios (așa
cum este el înțeles astăzi) în învățământ. Un ultim articol, care face referire expresă la
învățământul religios este articolul 24 care, prevede că învățământul liceeal funcționează, de
regulă, cu trei filiere, una dintre acestea fiind filiera vocațională, ce are următoarele profiluri:
teologic, militar, sportiv, artistic și pedagogic233.
Implicarea misionară a Bisericii în educație, în curricula școlară a reprezentat și una
dintre alte multe doleanțe, expuse de români în preajma și imediat după momentul 1989. S-a
dorit și efectuat, înlocuirea tabloului liderului Nicolae Ceaușescu, din sălile de curs cu o icoană,
cu sfânta cruce, sau chiar cu drapelul și stema țării proaspăt democratice. Totodată, „Religia”
devenea disciplină obligatoriu de studiu. Situația edenică nu avea să dureze prea mult. Prima
„problemă” dezbătută public a fost cea a înlocuirii obligativității orei de „Religie”. Motivul este
simplu: nu toți copiii sunt ortodocși, iar dacă pentru celelalte confesiuni, Instituția de învățământ
și Statul nu pot oferi o grilă de salarizare, ei pot face orice altceva în acea oră. La scut timp după
lămurirea și acceptarea acestei „soluții”, o nouă dispută avea să ocupe prima pagină a ziarelor și
a emisiunilor de televiziune. România se întorcea la momentul 1947, când simbolurile creștine
din sălile de curs au fost înlocuite de imaginea „iconică” a lui Lenin și Stalin. Practic, în anul
2006, un anume profesor E. M. din Buzău decide să nu țină o oră de curs la liceul cu profil
agricol unde activa, pentru că era vizibil iritat de prezența icoanei din acea încăpere. Situația a
devenit virală pe internet, iar mai apoi a împărțit țara în două tabere: vrem și nu vrem icoane în
sălile de curs.
Anul 2007 aduce și „rezolvarea” disputei. Chiar dacă numărul celor care voiau păstrarea
icoanelor în sălilele de curs era net superior celor care se opuneau, s-a dovenit că în fapt se
întâmplă uneori ca, în democrație, majoritatea să se supună minorității, în baza primcipiului
nedescriminării. Astfel, Curtea de Apel București a hotărât în data de 18 iunie 2007, că decizia
luată de CNCD (Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării) în data de 21 noiembrie
2006, privind scoaterea din instituțiile publice de învățământ ale simbolurilor religioase este un

232
Verginia Vedinaș, op. cit., p. 71.
233
Ibidem, p. 72.

90
întemeiată. Ministerul Educației a făcut recurs, iar cazul s-a mutat la Înalta Curte de Casație și
Justiție, care la data de 11 iunie 2008 a decis că prezența icoanelor în sala de curs este legală. Cu
toate că a fost anulată decizia Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, nu putem
trece cu vederea că timp de aproape doi ani, icoană a reprezentat nu doar un simbol al lui
Dumnezeu, ci și motiv de dezbatere politică și socială.
O altă dispută care a zguduit unitatea mărturisirii ortodoxe în România a fost legată de
„ora de religie”. Au apărut păreri „pro” și „contra” și întrebarea: Este necesară ora de religie?.
Toate aceste păreri și întrebări vin la 25 de ani distanță față de momentul Revoluției, când lumea
deplângea soarta copiilor care nu au putut face disciplina „Religie” în școală.
Disputa a durat mai bine de un an, iar după nenumărate petiții, strângere de semnături,
proteste pentru susținerea orei de religie, toate având binecuvântarea Patriarhiei Române și a
Sfântului Sinod, s-a ajuns la o soluție, în baza Legii nr. 84/1995 234. Părinții îi pot înscrie pe
școlari la ora de religie, respectând astfel dreptul celorlalți de a face sau nu această disciplină.
Hotărârea a fost primită cu bucurie de cei ce doreau menținerea disciplinei „Religie” în
școală, iar încurajarea și susținerea Bisericii Ortodoxe Române nu a întârziat să apară. Vom da
citare unei părți a mesajului Preafericitului Părintelui Patriarh Daniel, rostit în Catedrala
Patriarhală la data de 1 martie 2015: „Un mod deosebit de mărturisire a credinței, astăzi, într-o
lume din ce în ce mai secularizată este și frecventarea orei de Religie la școală și deci, înscrierea
pentru a frecventa ora de Religie la școală, acum, după ce Curtea Constituțională a României
prin decizia să din noiembrie 2014, a spus, că, pentru a frecventa ora de Religie, cei ce doresc să
urmeze ora de Religie trebuie să se înscrie: copii majori sau părinții copiilor sau tutorele legal
instituit. Ca atare, înscrierea pentru ora de Religie este un act de credință, de mărturisire publică
a credinței, a iubirii noastre față de Hristos și a dorinței noastre de a crește spiritual. Biserica a
botezat copiii pe care părinții i-au născut și i-au adus să fie botezați. Dacă Biserica a botezat
copiii înseamnă că are și datoria de a-i crește în credință. (...) Ora de Religie nu poate fi înlocuită
cu nimic, cu nici o altă știință pentru că de fapt știința cea mai profundă este știința legăturii
noastre cu Dumnezeu cel Veșnic...”235.

234
Prin articolul 9 se reglementează statutul religiei în sens de componentă a ansamblului disciplinelor de
învățământ: a) religia reprezintă o disciplină școlară, parte a trunchiului comun; b) este recunoscut dreptul elevilor,
exercitat cu acordul tutorelui de a alege religia și confesiunea pe care le vor studia; c) este proclamată libertatea
elevilor de a solicita să nu frecventeze orele de religie.
235
†Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Misiunea parohiei și a mănăstirii azi – Lucrarea Bisericii în
societate în anul 2015, Editura Basilica, București, 2016, pp. 343-345.

91
 Cuvântul Patriarhului Daniel subliniază responsabilitatea pe care Biserica o are față de
membrii ei, și responzabilizarea creștinilor, ei însăși fiind misionari, mărturisitori ai Cuvântului
Revelat.
Acțiunea misionară a Bisericii Române nu s-a oprit în acest punct. Biserica a încurajat
implicarea preoților de parohie în cadrul instituțiilor de învățământ. Astfel, Biserica este cea care
susține idea încheierii unui parteneriat între parohii și școli, acest lucru având ca scop o
cooperare eficientă din care, principalul câștig să îl reprezinte copilul. Prin Hotărârea Sfântului
Sinod nr. 12.477/2014, s-a aprobat un model de Protocol de cooperare dintre parohii și unitățile
de învățământ, scopul fiind cel al îmbunătățirii și eficientizării disciplinei „Religie” în programa
școlară și în viața școlarilor. Conform acestui document parohia ortodoxă „va sprijini copiii
proveniți din familii defavorizate; se va implica implica în prevenirea abandonului școlar; va
oferi premii pentru elevii merituoși la concursuri școlare și la sfârșit de an școlar; va sprijini
desfășurarea orei de Religie prin achiziționarea și donarea către școli de material didactic
auxiliar; se va implica în organizarea activităților extra-curriculare și extra-școlare – excursii,
pelerinaje, tabere etc.; va coopta cadre didactice dintre enoriașii parohiei pentru a lucra voluntar
în programele de pregătire suplimentară a elevilor; va prezenta credincioșilor activitatea
profesorului/a profesorilor de Religie în cadrul școlii; va menține legătura permanentă cu școala,
prin reprezentanții desemnați, în scopul informării prealabile, reciproce, eficiente și loiale
privind acțiunile de interes comun desfășurate; va derula activități de voluntariat la care se pot
implica și elevii din școală. („Protocol de cooperare” art. 5)”236.
Toate aceste măsuri vor fi îndeplinite în măsura posibilităților fiecărei parohii. Biserica se
implică într-un mod organizat, dezvoltând o acțiune misionară centralizată, ale cărei rezultate se
consemnează în studii și volume de specialitate, continuând opera misionară a înaintașilor.
Această acțiune unitară conferă un suflu nou misiunii creștini, materializată printr-o implicare
activă a copiilor, tinerilor și a adulților deopotrivă, iar în același timp, răspunde celor ce
catalogau nu de mult, Biserica Ortodoxă ca fiind una non-misionară și neimplicată în acțiuni
sociale, culturale și filantropice.
Proiectele misionare ale Bisericii Ortodoxe continuă și astăzi. Ele vizează cooperarea
benefică dintre Familie, Școală și Biserică, evidențiind rolul eminamente formator al acestei
triade existențiale în viața persoanei, a familiei, parohiei și a țării din care face parte.

236
Idem, Cooperarea dintre parohie și școală..., p. 15.

92
 Proiecte ca „Hristos împărtășit copiilor” și „Alege școala” au fost implementate pe întreg
cuprinsul Patriarhiei Române. Prin aceste acțiuni se dorește să se refacă „legătura copiilor cu
parohia, cu comunitatea vie, mărturisitoare și rugătoare care prețuiește Familia și Școala”237.
Acțiunea misionară nu s-a manifestat într-o singură direcție, de la Biserică spre tineri,
spre școală și familie, ci și invers, de la familii, tineri și adulți către Biserică. Se constată un
dialog îndumnezeitor al lucrării misionare, care implică întreaga suflare ortodoxă. Amintim aici,
câteva organizații și asociații ale căror activităţi au fost resimțite pe plan național. Asociația
„Părinți pentru ora de Religie”, „Societatea Ortodoxă a Femeilor Române”, „Asociația
Studenților Creștini Ortodocși Români”, „Asociația Tineretului Ortodox Român”, ș.a.. Toate
aceste asociații au filiale în întreaga țară, iar activitatea lor se desfășoară cu binecuvântarea
ierarhilor ortodocși români. Printre rezultatele acțiunilor lor se numără strângerea a peste trei
milioane de semnături pentru modificarea art. 48, alin. (1) din Constituția țării, organizarea
anuală a „Marșului pentru viață” – eveniment organizat în aproximativ toate orașele țării – și nu
în ultimul rând, desfășurarea programului „ITO” (Întâlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși),
care a adunat până acum peste 11 000 de tineri ortodocși din țară și din străinătate (Palestina,
Iordania, Siria, Africa). Evenimentul a avut loc pentru prima dată la Baia Mare, în anul 2014, un
an mai târziu la Cluj, anul trecut la București, iar în anul 2017, orașul Iași a fost gazdă a
evenimentului ce a inclus un număr de peste 6 000 de participanți. La Iași au fost prezenți la
deschiderea evenimentului, membri ai Sfântului Sinod, în frunte cu Preafericitul Părinte Patriarh
Daniel, autorități locale, artiști și nenumărate persoane ale vieții publice din România.
Biserica Ortodoxă Română a susținut această manifestare publică a mărturisirii de
credință ortodoxă. Preafericitul Părinte sublinia în anul 2015 la Cluj-Napoca, în cuvântul de
deschidere, faptul că tinerii de azi, sunt continuatorii și urmașii direcți ai celor ce au urmat pe
Mântuitorul Hristos și pe Sfinții Apostoli, aducându-ne aminte de cuvântul Sfântului Apostol
Pavel adresat lui Timotei: „Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale, ci fă-te pildă credincioșilor
prin cuvânt, prin purtare, prin dragoste, prin duh, prin credință, prin curăție” (I Timotei 4, 12)238.
Ultimul, dar nu cel din urmă aspect al implicării misionare a Bisericii în Școală, îl
reprezintă instituțiile de învățământ cu profil vocațional.
La începutul anului 1990 existau, în toată țara, două Institute Teologice de grad superior,
la București și Sibiu. Începând cu anul 1991, numărul lor a crescut, instituţiile de învăţământ
teologic fiind (re)integrate în sistemul public de învăţământ, ajungându-se în momentul actual la

237
Idem, Misiunea parohiei și a mănăstirii azi..., p. 350.
238
Ibidem, p. 398.

93
un număr de 11 facultăți de Teologie: și 38 de seminarii și școli teologice, majoritatea în
Arhiepiscopia Munteniei și Dobrogei și în Arhiepiscopia Moldovei și Bucovinei239.
În anul 2016, Biserica Ortodoxă Română prezenta un raport detaliat a numărului de elevi,
studenți, masteranzi, doctoranzi și profesori ai școlilor teologice din România. Din acest raport
aflăm că, în cadrul Patriarhiei Române funcționează 28 de seminarii teologice, 7 licee teologice
ortodoxe, un liceu pedagogic, și unul tehnologic. În cadrul lor activează un număr de 898 de
profesori, dintre care 491 sunt titulari, iar 407 suplinitori. Numărul facultăților de Teologie
ortodoxă se ridică la 11 (Iași, București, Constanța, Târgoviște, Pitești, Sibiu, Alba Iulia, Cluj-
Napoca, Oradea, Craiova și Arad), ele fiind completate de către patru departamente de teologie
incluse în cadrul unor altor facultăți. În anul universitar 2014-2015 au fost școlarizați 5 363 de
studenți, 2 122 de masteranzi și 335 de doctoranzi, având un număr de 372 de cadre didactice: 88
de profesori, 75 de conferențiari, 134 de lectori și 67 de asistenți240.
Importanța școlior teologice și a rolului lor formator este foarte bine definită de părintele
Dumitru Stăniloae. El concepe teologia nu ca pe știință, pentru că centralitatea ei este oferită de
Domnul Hristos, de trăirea vieții în El, de îndumnezeirea omului: „nu e necesar să fac eclatantă
absurditatea tezei că teologia e știință și că n-are nici în clin nici în mânecă cu viața religioasă, că
poți fi cel mai mare teolog și totodată cu desăvârșire ateu și imoral. Cine n-are experiența
religioasă, nu e nici teolog, pentru că nu înțelege cuprinsul formulelor pe care le mânuiește”241.
Misiunea Bisericii în Instituțiile Statului Român

Misiunea creștină nu constă în săvârșirea unei lucrări eminamente omenești, ci ea

reprezintă împreuna și continua lucrare în timp și spațiu, a omului cu Dumnezeu. Plecând de la
acest principiu, de la această realitate mântuitoare, au existat mereau oameni devotați și dedicați
slujirii continue a Bisericii, prin aceasta înțelegându-se slujirea aproapelui, a celui ce este ca și
tine, parte componentă și lucrătoare a Bisericii Domnului Hristos.
În decursul istoriei activității misionare a Bisericii s-au evidențiat diferite etape, acțiuni,
care au conturat, mai mult sau mai puțin, o imagine, un profil al misionarului și al lucrării
misionare.

239
Idem, Dăruire și Dăinuire – raze și chipuri de lumină din istoria și spiritualitatea românilor, Editura Trinitas,
Iași, 2005, pp. 344-345.
240
Idem, Misiunea parohiei și a mănăstirii azi..., pp. 350-351.
241
Pr. prof. univ. Dr. Ioan Vicovan, Rolul școlii de teologie în formarea slujitorilor Bisericii în gândirea părintelui
Dumitru Stăniloae, în: „Relația dintre parohie și școală în viața și misiunea Bisericii din contextul actual”, coord.
Adrian Lemeni, pr. David Pestroiu, Editura Basilica, București, 2015, p. 223, apud Pr. D. Stăniloae, Reorganizarea
facultăților de teologie, în „Telegraful Român”, anul LXXXI (1933), nr. 53, apud Pr. D. Stăniloae, Opere complete,
vol. III, p. 315.

94
 Desfășurarea vieții creștinului ortodox, în spațiul coordonatelor misionare a implicat, pe
lângă păstrarea în credință și creșterea în duhovnicie a celor pe care Biserica îi avea în mijlocul
ei și căutarea celor rătăciți, celor care nu l-au descoperit pe Dumnezeu, și aplecarea către cei în
suferință. Această suferință, expresie a păcatului, a încercărilor vieții, dar și a smereniei și a
reorganizării vieții urmând preceptele scripturistice, a sensibilizat și responsabilizat corpul
Bisericii Domnului Hristos. Plecând de la cuvântul relatat la Sfântul Apostol și Evanghelist
Matei: „Veniți binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la
întemeierea lumii, căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să
beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați
cercetat; în temniță am fost și aţi venit la Mine” (Matei 25, 34-36), lucrarea misionară s-a
evidențiat în mod activ, prin implicarea directă a clericilor în instituțiile statului.
Datorită acestui fapt, există astăzi preoți în mai toate spitatelele din spațiul ortodox, preoți
militari, care însoțesc armata chiar și în teatrele de război, preoți aflați în închisorile statale și
chiar preoți prezenți în unități de pompieri. Prezența lor este reglementată în funcție de legile
statelor respective și de acordurile încheiate între autoritatea bisericească și cea de stat.
România nu putea face notă discordantă, iar activitatea misionară a Bisericii Ortodoxe
Românea a dezvoltat concepul de „preot misionar”, transpunându-l în mentalitatea și realitatea
civică, el fiind prezent într-o formă activă în câteva dintre instituțiile satului.
Țară majoritar ortodoxă, cu o tradiție și cultură ce se contompește cu credința în Domnul
Iisus Hristos, în România, lucrarea misionară a avut și are un rol determinant în dezvoltarea
cultural-religioasă a populației. Raportarea la valorile religios-morale, punctul de vedere al
Bisericii Autocefale Române, sărbătorile și tradițiile ortodoxe, au reprezentat mereu criterii și
repere ale organizării vieții și a societății civile.
Termenul de „preot misionar” a căpătat în timp valențe largi de interpretare și înțelegere
în limbajul curent al limbii române. Fiecare preot este misionar, pentru că are de îndeplinit o
misiune. Cu toate acestea, prin această sintagmă se face referire la o categorie anume din rândul
preoților, ei deosebindu-se de ceilalți nu prin sensul și scopul lucrării lor misionare, ci prin
modul de a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu, acest mod fiind diferit în funcție de locul unde
ei activează.
Biserica Ortodoxă Română, a încheiat după anul 1989, diferite protocoale cu instituțiile
statului, protocoale prin care se obliga să formeze și să instruiască, personal clerical pentru a
activa nu doar în parohii ci și în spitale, azile, orfelinate și chiar penitenciare. Un exemplu
concludent în acest caz, în reprezintă protocolul încheiat la 21 octombrie 1993 între Ministerul
Justiției și Patriarhia Română, protocol ce prevede acordarea asistenței religioase deținuților

95
aflați în unitățile subordonate Direcției Generale a Penitenciarelor 242. Anii următori au adus alte
protocoale prin care se încheiau acorduri și cu Ministerul Sănătății, hotărându-se ca fiecare spital
să aibă câte un preot capelan, acesta urmând să fie remunerat din bugetul Ministerului sus-
menționat.
Din această enumerare a preoților misionari din diferite instituții ale statului, nu trebuie
trecut cu vederea preotul militar, cel al unității militare. Istoria acestui „preot misionar” în
Biserica Ortodoxă Română este una seculară. Primii preoți militari apar în paginile istorie
române încă din secolul al XIX –lea, când la data de 2 mai 1850, Domnitorul Barbu Știrbei
introduce serviciul religios în Armata Țării Românești, prin numirea a câte un preot în trei unități
militare: București, Craiova și Brăila. Acest eveniment istoric consemnează prezența preoților
într-un mod instituțional în cadrul unităților militare. Totuși, prezența preoților în mijlocul
armatei este cu siguranță mult mai veche. Însuși Sfântul Ștefan cel Mare se spovedea și
împărtășea înainte de fiecare luptă, Sfântului Daniil Sihastru, act cu siguranță urmat și de oștenii.
În perioada interbelică, urmările Primului Război Mondial erau vii în amintirea
colectivității. Data de 20 iulie 1921 consemnează înființarea primei și ultimei Episcopii a
Armatei din România. Sediul ei era la Alba-Iulia, punctul istoric al Unirii din 1918, iar printre
episcopii acestui nou scaun s-au numărat Justinian Teculescu (1922-1924), dr. Ioan Stroia (1925-
1937) și Partenie Ciopron (1937-1948)243. Doi ani mai târziu, în 1923 se adoptă și Legea clerului
militar. Această nouă episcopie aveea să dispară odată cu anul 1948, iar după momentul 1989 nu
s-a mai adus în discuție reînființarea ei.
Slujirea acestor preoți, în spitale, unități militare, penitenciare și orfelinate face parte din
întregul proces de activitate misionară a Bisericii Ortodoxe Române. Prin prezența preotului în
aceste instituții ale statului se dezvoltă armonios o lucrare de continuă colaborare între persoane,
scopul fiind același, îndumnezeirea tuturor. Prezența persoanei preotului responsabilizează
întreagă structură administrativă, cât și acțiunile celor care lucrează acolo, contribuind astfel la o
mai bună conviețuire și colaborare a oamenilor între ei, aceasta fiind dată de raportarea în
permanență la valorile religios-morale, promovate și amintite de slujitorul Domnului.

Probleme actuale ale păstrării unității dogmatice, canonice și liturgice în spațiul

pan-ortodox

242
Arhidiacon prof. dr. Ioan Floca, Prefața a lucrării „Misiunea Bisericii în Penitenciar” a pr.drd. Olivian Pop,
Editura Tradiție, București, 2000, p. 5.
243
Aurel Pentelescu, Ionuț-Constantin Petcu, Episcopii Armatei Române, Biografii. Documente (1921-1948),
Editura Militară, București, 2016, pp. 3-9.

96
 Sfânta Treime reprezintă modelul de unire și unitate pentru toată făptură creată, dar în
special pentru cel ce tinde spre asemănarea cu Dumnezeu, pentru persoană umană. În decursul
istoriei vechi, cât și nou-testamentare au existat numeroase evenimente care au rupt, dezbinat și
stricat unitatea familiilor – în prima familie apare fraticidul (Facere 4, 8-11), iar în mijlocul
poporului Israel, dezbinarea apare prin făurirea vițelului de aur (Ieșire 32, 2-10). Mai târziu, chiar
unitatea noii Biserici întemeiate la Cincizecime este pusă la încercare: „că fiecare dintre voi zice:
Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt a lui Chefa, iar eu sunt a lui Hristos!
Oare s-a împărțit Hristos?” (I Corinteni 1, 12-13). Cu toate că, Domnul Hristos trimite la
propovăuirea aceluiași Cuvânt Revelat: „Mergând învaţă-ţi toate neamurile, botezându-le în
numele Tatălui și al Fiul și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit
vouă” (Matei 28, 19-20), Sfinții Apostoli insistă asupra unității mărturisirii în credință „Silindu-
vă să păziți unitatea Duhului, întru legătura păcii” (Efeseni 4, 3), „Până ce vom ajunge toți la
unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu” (Efeseni 4, 13).
Au existat situații care au marcat nu doar istoria Bisericii creștine, ci și istoria omenirii.
Începând cu Mare Schismă (1054), Căderea Constantinopolului (1453) și continuând cu Reforma
Protestantă (1517), lumea creștină începe să se fărmițeze în mici comunități, care odată cu
trecerea timpului își doresc, unele reușesc să-și obțină recunoașterea, autocefalia, iar altele încă
tânjesc după perioada în care unitatea Bisericii creștine reprezenta piatra din capul unghiului a
culturii europene și nu numai (ridicarea anatemei la Ierusalilm din anul 1965 – Patriarhul
Ecumenic Athenagoras și Papa Paul al VI –lea, vizita Papei Papa Ioan Paul al II –lea în România
– reprezintă expresii clare ale dialogului și reconcilierii dintre creștinii ortodocși și romano-
catolici).
Biserica Răsăriteană a păstrat caracterul unitar al ortodoxie, atât prin menținerea vechilor
patriarhii ecumenice, cât și prin bună colaborarea a celorlalte între ele. Nenumărate întâlniri,
vizite, organizarea de conferințe, liturghii comune, întrajutorarea materială și chiar convocarea
unor sindoane cu caracter pan-ortodox. Au existat și momente ce au dus la dezbinarea
ortodocșilor din aceeași țară, regiune și chiar comunitate. Una dintre cele mai vechi probleme o
reprezintă disputa „calendarului”. S-a ajuns la o situație de compromis, când s-a hotărât de
comun acord, ca măcar dată serbării Învierii Domnului să fie aceeași în toată lumea ortodoxă, iar
Nașterea și Botezul Domnului să fie serbat pe „stil vechi” și pe „stil nou”, cei dintâi ajungând a fi
numiți „stiliști”.
Disputele interne au măcinat de cele mai multe ori unitatea Bisericii Ortodoxe, epuizând
energia celor angrenați în aceste conflicte – celebră este „Cearta colivarilor” dispută începută în

97
secolul al XVIII –lea, care și astăzi trezește simpatii și antipatii în rândul monahilor din Sfântul
Munte Athos și nu numai. Nu trebuie uitat însă faptul că, din astfel de dispute, au rezultat lucrări
importante pentru creștinătate și s-au evidențiat personalități marcante, mulți dintre ei fiind
canonizați (Sfântul Nicodim Aghioritul).
Rând pe rând, toate bisericile locale ortodoxe au fost măcinate de probleme interne,
datorate atât motivelor de ordin politico-economic, dar și celor socio-culturale, rezultatul fiind
însă același peste tot, ruperea de Biserica Ortodoxă a unor grupuri de creștini, care își creionează
ei o altă viziune asupra Ortodoxiei. Acestea renunță la sinodalitate, ierarhie, succesiune
apostolică, la ascultarea față de ierarhii lor, într-un cuvânt, renunță la unitatea canonică,
dogmatică și liturgică specifică Bisericii Ortodoxe, rezultatul fiind tragic, pierderea lor și a
credincioșilor dați spre povățuire la Sfânta Taină a hirotoniei: „Primește acest Odor și-L
păstrează până la a doua venire a Domnului, când are să-l ceară de la tine”.
Biserica Ortodoxă Rusă s-a confruntat în istoria ei cu diverse schisme ce au adus nu doar
păreri contradictorii, ci deportări, prigoane și chiar vărsare de sânge, toate acestea făcându-se
pentru același crez, credința în Domnul Hristos. Începând cu hlâștii244, secolul al XVI-lea, cu
duhoborții și molocanii în secolul al XVIII –lea245, continuând în secolul XIX cu scapeții246 și
inochentiștii247, Biserica Ortodoxă Rusă a avut de luptat cu diferite forme ale exprimării sectare
în sânul ei.
Parte a mișcărilor sectare au migrat din Rusia către celelalte teritorii aflate în vecinătatea
imperiului. Un exemplu clar în acest sens îl reprezintă așezările de lipoveni întâlnite și astăzi pe
teritoriul României în imediata vecinătate a Deltei Dunării, scapeții acceptați după plată unei
taxe, chiar de Domnitorul Moldovei Mihail Sturdza248 și chiar inochentiștii.
Situația administrativ-jurisdicțională a Bisericii Ortodoxe Ruse, păstrează și astăzi
granițele fostului Imperiu Țarist, iar mai apoi a U.R.S.S -ului. Cu toate că se bucură de o vastă
arie de manifestare, de la granița Chinei, până la Marea Baltică și Marea Neagră, în tot acest
teritoriu au existat mereu lupte pentru obținerea autonomiei Bisericilor locale. Anul 2007 aduce
cu sine semnarea Actului de Comuniune Canonică dintre Patriarhul Alexei și Mitropolitul

244
Pr. dr. Gheorghe Petraru, Secte și neoprotestante și noi mișcări religioase în România, Editura Universitaria,
Craiova, 2006, pp. 247-248.
245
Diac. P.I. David, Sectologie – maanual experimental, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Tomisului, Constanța, 1998,
pp. 133-137.
246
Pr. dr. Gheorghe Petraru, op. cit., p. 249.
247
Prot. Dr. P. Deheleanu, Manual de Sectologie, Tipografia Diacezană Arad, Arad, 1948, pp. 60-63.
248
În orașul Iași ei erau întâlniți la intrarea în oraș dinspre mahalaua Păcurari, dând numele unei străzi pentru o
perioadă de timp. Au fost alungați din oraș după ce au început să facă prozelitism.

98
Laurus. Prin acest document, Biserica Ortodoxă Rusă din exil a intrat în comuniune deplină cu
Patriarhia Moscovei.
Situația în religioasă în Rusia de astăzi este clară. Această stabilitate religioasă este dată
și de stabilitatea politico-economică. Țară majoritar ortodoxă, în fruntea căreia, președintele
Vladimir Putin a arătat nu de puține ori apartenența sa ortodoxă, prieten apropiat al Patriarhului
Chiril I (Patriarh al Moscovei și al întregii Ruşii și primat al Bisericii Ortodoxe Ruse) și un
practicant ortodox convins, acesta a susținut ideea unității adiministrative, canonice, liturgice și
dogmatice a Bisericii Ortodoxe Ruse.
Exemplul Rusiei nu este luat la întâmplare. Dată fiind puterea și influența ei politică,
militară și economică, s-a încercat o stabilizare din punct de vedere social cu ajutorul unității
ortodoxe. Această exprimare a unității a suferit modificări din cauza modului de percepere a
credinței ortodoxe, iar depărtarea de valorile ei a dus la manifestări cu totul străine doctrinei
ortodoxe.
Probleme ale exprimării unității ortodoxe au fost întâlnite atât pe plan local, în sânul
Bisericilor locale, cât și pe plan extern. În anul 2008, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel acorda
un interviu postului de radio „România Actualități” în care sublia importanța păstrării unității
pan-ortodoxe: „Din punctul nostru de vedere, considerăm că trebuie să existe continuitate în
relațiile interortodoxe și chiar o preocupare mai intensă a tuturor Bisericilor Ortodoxe de a aduce
o mărturie comună în societatea secularizată de astăzi. Cred că am avea nevoie de mai multe
întruniri pan-ortodoxe cu regularitate, ritmice. (...) În acest sens, noi am propus de mai multe ori
ca, o dată la trei ani, toți patriarhii ortodocși să se întrunească nu în ședințe aniversare sau
comemorative, ci în ședințe de lucru pentru a arăta că în Ortodoxie sinodalitaatea este un
exercițiu al comuniunii frățești, dar și al co-responsabilității”249.
Cel mai recent caz al neînțelegilor pe plan extern al Bisericilor Ortodoxe, l-a reprezentat
convocarea unui Sfânt Sinod, care s-a dorit a fi pan-ortodox – „Întrunirea Sfântului și Marelui
Sinod al Bisericii Ortodoxe din insula Creta – 2016. Un deziderat misionar al Ortodoxiei,
exprimat ecplict cu un secol în urmă. Reiterat în mai multe rânduri la întruniri panortodoxe, cu o
pregătire laborioasă de 50 de ani, s-a împlinit în Săptămâna Rusaliilor din Anul 2016, în insula
Creta, prin întrunirea Sfântului și marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe”250. Cu toată titulatura
cuvenită și a eforturilor depuse, din cauza neparticipării Bisercii Ortodoxe Ruse, retragerea

249
† Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Misiune pentru mântuire. Lucrarea Bisericii în societate, Editura
Basilica, București, 2009, p. 167.
250
Pr. Nicolae Dascălu, Întrunirea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe în insula Creta – 2016, în:
„Vestitorul Ortodoxiei”, nr. 5-6, anul IX (2016), p. 3.

99
Bisericii Ortodoxe Bulgare, retragerea Bisericii Ortodoxe Sârbe, neparticiparea Patriarhiei
Antiohiei și respingerea Documentului „Relațiile Bisericilor Ortodoxe cu restul lumii creștine”
de către Prea Fericitul Ilia al II-lea al Georgiei, Sinodul nu a mai fost unul pan-ortodox, el
rămânând în istorie ca Sfântul și Marele Sinod din Creta (16-26 iunie 2016).
La acest Sfânt Sinod nu au participat patru din cele 14 Biserici Autocefale (Patriarhiile
Antiohiei, Moscovei, Bulgariei și Georgiei). Astfel, au fost prezenți în Creta un număr de 156 de
ierarhi din 290, câți au fost invitați, în fruntea acestora aflându-se ca președinte, Patriarhul
Ecumenic al Constantinopolului, Bartolomeu.
Temele Sinodului au fost anunțate în mod oficial, încă din luna ianuarie a anului 2016, în
cadrul Conferinței Pre-Sinodale Pan-Ortodoxe de la Chambésy, Elveția (Misiunea Bisericii
Ortodoxe în lumea contemporană; Diaspora ortodoxă; Autonomia și modul proclamării acesteia;
Sfânta Taină a Cununiei și impedimentele la aceasta; Importanța postului și respectarea lui
astăzi; Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine251, urmate de Enciclica și
Mesajul Sinodului252).
Sinodul din Creta, cu toate că nu a fost unul Pan-Ortodox a evidențiat faptul că există o
unitate canonică, dogmatică și liturgică în Biserica Ortodoxă253. Lipsa celor patru Biserici
Autocefale trebuie pusă pe seama unor neînțelegeri și nemulțumiri, mai degrabă de ordin
administrativ-jurisdicțional (cazul Patriarhiei din Antiohia) și de recunoașterea a unei „întâietăți
canonice” (cazul Patriarhiei Ruse).
Reacții împotriva acestui Sinod au existat și înainte de începerea lui, dar mai ales după
finalizarea sa. Au fost semnalate obiecții mai ales împotriva documentului „Relațiile Bisericilor
Ortodoxe cu resptul lumii creștine”, reacționând la unison, parte a unor monahi din Sfântul
Munte Athos, din România și Ucraina. Media a avut și ea un rol destul de important în
răspândirea acestor idei. Astfel, dacă Biroul de Presă al Patriarhiei Române menționa faptul că
„Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe nu a formulat dogme noi, canoane noi sau
modificări liturgice (...) s-a luat act de faptul că textele pot fi explicate, nuanțate sau dezvoltate
de către un viitor Sfânt și Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe. Explicitarea acestora și redactarea
altor documente sinodale cu teme diferite nu trebuie realizate, însă, sub presiunea timpului, ci, în
cazul în care nu există consens pan-ortodox, ele trebuie amânate și perfecționate până când se va

251
http://holycouncil.org/home
252
Msajul Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, a fost redactat în limbile greacă, franceză, engleză și
rusă. Traducerea în limba română s-a făcut după versiunea franceză și se află publicată integral în „Vestitorul
Ortodoxiei”, nr. 5-6, anul IX (2016), pp. 11-12.
253
Ibidem, p. 11.

100
realiza un consens”254, alte site-uri și rețele de socializare alimentau o inexistentă problemă,
„anatematizând” prin vocea unor diverși preoți caterisiți și monahi răzvrătiți, pe cei ce au semnat
documentele Sinodului de la Creta.
Trebuie menționat că, în Conferința preliminară Sinodului, ținută în Elveția la Chambésy-
Geneva (21-28 ianuarie 2016), toate cele 14 Biserici Ortodoxe au semnat toate punctele de
discuție ce urmau a fi dezbătute, stabilind totodată locul și data desfășurării evenimentului 255.
Astfel, „anatematizarea” unora (care au semnat și în Creta) și „canonizarea” altora (care nu au
participat, sau nu au semnat), reprezintă o chestiune arbitrară. Cazuri răzlețe ale unor monahi,
preoți sau chiar schituri, mănăstiri și biserici de parohie, care nu vor să pomenenască pe
întâistătătorii lor, fiind considerați „trădători” ai cauzei ortodoxe, reprezintă parte a distrugerii
spiritului de comuniune specific Ortodoxiei și totodată o încălcare a poruncii ascultării față de
ierarhul locului.
Sinodul din Creta și acțiunile post sinodalice, au arătat că există păreri pro și contra cu
privire la viața și organizarea Bisericii Ortodoxe. Biserica s-a arătat mereu deschisă dialogului,
atât timp cât el este unul constructiv și benefic pentru Ortodoxie. Practic nu se poate vorbi de
două tabere în interiorul Bisericii Ortodoxe, pentru că toți mărturisesc același crez. Simplele
păreri și opinii diferite, asupra unor aspecte cu rezonanță mai mult sau mai puțin dogmatică,
canonică sau liturgică, trebuie să fie privite și înțelese că acțiuni constructive și nicidecum că
elemente de dezbinare a Ortodoxiei: „silindu-vă să păziți unitatea Duhului, întru legătura păcii”
(Efeseni 4, 3).
Un alt caz întâlnit în România, care a luat amploare în ultimul deceniu și poate fi
catalogat ca o fază incipită a distrugerii spiritului de comuniune este cel al canonizării sau mai
bine spus al dorinței unora de a fi canonizate de către Sfântul Sidon al Bisericii Ortodoxe
Române diferite persoane. Evlavia lor față de viața duhovnicească a unor persoane, nu reprezintă
un motiv al dezbinării, ci acțiunea zgomotoază care forțează și încearcă să pună presiune asupra
Sfântului Sinod este un act îndreptat spre „neascultare”, a cărui finalitate nu este alta decât
alterarea unității.
O rezolvare a acestor cazuri, la început locale, iar acum naționale este cel al urmării unor
exemple de unitate, atât din timpul nostru, cât și anterioare societății noastre. Liniștea obștilor
monahale, în care au trăit, trăiesc și vor trăi, exemple, modele și mărturisitori ai credinței care
viețuiesc în ascultare față de chiriarh și starețul obștii lor, reprezintă un model de unitate și

254
http://basilica.ro/concluziile-sfântului-sinod-cu-privire-la-desfășurarea-și-hotorârile-sfântului-și-marelui-sinod-al-
bisericii-ortodoxe-din-creta-16-26-iunie-2016/
255
Pr. Nicolae Dascălu, op. cit., p. 3.

101
smerenie care trebuie utilizat în toate formele de organizare. Subliniem virtutea smereniei, pentru
că sfințenia și sfinții s-au remarcat în primul rând prin smerenie: „Că a căutat spre smerenia
roabei Sale” (Luca 1, 48) și ascultare: „Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38). Sfințenia se
manifestă în pace și nu zgomotos, pentru că acest zgomot – alimentat de media, datorită
profitului imediat – duce la o zdruncinare a ordinii interne, iar dezordinea este rezultatul lipsei
sau întreruperii conlucrării cu harul lui Dumnezeu.

Puncte convergente și divergente

Lucrarea misionară a Bisericii Ortodoxe exprimă unitatea dogmatică, canonică și liturgică

a Ortodoxiei. Unicitatatea Bisericii Ortodoxe a fost dată tocmai de această unitate de exprimare
în comuniune, asemenea unimii Sfintei Treimi, de Jertfă Mântuitorului Hristos și de harul
lucrător cu timp și fără timp al Mângâietorului. Diferitele dispute antagonice apărute în decursul
anilor în Biserica Ortodoxă, nu reprezintă altceva decât slăbirea duhului de comuniune în
ascultarea față de Biserica Domnului Hristos. Acest lucru a fost posibil datorită slăbirii în
credință din cauza a diverse păcate (mândria unora, urmărirea intereselor proprii și nu ale
Bisericii și chiar dorința unor factori externi de a dezbina această structură armonioasă a
credinței și mărturisirii Domnului Hristos).
Situația actuală, a lumii cosmopolite, așează Biserica Domnului Hristos într-o nouă etapă
a dezvoltării ei din punct de vedere religios, moral și cultural. Biserica este chemată și astăzi să
răspundă diferitelor provocări ale vieții contemporane. Conștiința oamenilor că doar Biserica și
în Biserică se poate găsi mântuire, este posibilă numai datorită faptului că Sfânta Tradiție și
Sfânta Scriptură reprezintă izvoare ale Revelației, scrise sub inspirația Sfântului Duh și din acest
motiv actualitatea lor este permanentă, după cum și „Iisus Hristos, ieri și azi și în veci este
același” (Evrei 13, 8).
Într-o lume secularizată, nevoia de Dumnezeu este parcă, mai mare ca oricând. Sprijinul
Bisericii Ortodoxe pentru credincioșii ei și nu numai, trebuie să îmbrace atât chipul blândeților,
cât și al dreptății religios-morale, toate acestea având un țel comun: îndreptarea persoanei către
ţinta sa, Dumnezeu. În aceste condiții ale căutării lui Dumnezeu și a încercării raportării
acțiunilor noastre, la învățătura Domnului Hristos, în lumea post-modernă, unitatea Bisericii se
prezintă ca o caracteristică fundamentală a „succesului” Ortodoxiei. Nevoia de unitate, de
coeziune la un spațiu unitar se arată indispensabilă atât celor care apar debusolați în spațiul

102
actual al lumii ce tinde spre desacralizare, cât și celor ce vor, sunt și au conștiința apartenenței
Bisericii Domnului Hristos, pentru că Ea este Unime a Sfintei Treimii.
Unitatea Bisericii, că trăsătură fundamentală a lucrării ei misionare se manifestă pe două
planuri: orinzontal și vertical. Practic unitatea Bisericii se manifestă încă de la botez, când
pruncul primește iertarea păcatului proto-părinților, ungerea cu Sfântul și Marele Mir și Sfânta
Împărtășanie, arătând prin aceasta integrarea lui în unitatea Ortodoxă. Familia în care el se naște
și crește, reprezintă la rândul ei parte integrantă a Bisericii – Biserica de acasă – parte
componentă a parohiei și a episcopiei. Toată această unitate se dezvoltă în strânsă legătură cu
ascultarea: a copiilor de părinți, a credincioșilor de preotul paroh, a preotului de episcop și a
episcopului de Sfântul Sinod, evidențiind astfel componenta ei verticală.
Unitatea Bisericii se manifestă și după despărțirea sufletului de trup. Cimitirul sau
amestecul de sfințenie și țărână, reprezintă expresia vie și unitară a duhului de comuniune dintre
cei vii trupește și cei vii sufletește. Slujbele oficiate arată credința unitară în învierea morților și a
noastră, pentru că după cum mărturisește Sfântul Apostol Pavel, noi nu suntem ca cei ce n-au
nădejde, ci de credem „că Hristos a Înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi
întru înnoirea vieții” (Romani 6, 4).
Manifestarea unității ortodoxe la nivel național a reprezenat un punct de referință în
formarea poporului român (și nu numai) și a recunoașterii țării pe plan mondial, pentru că nu
doar limba comună a reprezentat un factor al Unirii din 1859 și la cea din 1918, ci și aceeași
credință ortodoxă, cea care a ajutat și la formarea și îmbogățirii limbii române, la crearea
conexiunilor dintre românii din pricipate, dar și dintre ortodocșii de pretutindeni. Astfel, unitatea
Bisericii devine și factor de colaborare între creștini și între toate bisericile locale, pentru că toți
și toate mărturisesc același crez.
Probleme actuale, vocile lacunice, dar vehemente, care acuză direcția de astăzi a
dezvoltării Bisericii Ortodoxe, au existat și vor exista mereu. Opiniile, părerile și viziunile din
puncte diferite, nu pot decât să ajute Biserica și să întărească unitatea ei în lumea de astăzi,
pentru că Biserica rămâne Una și Unitară, indiferent de acțiunile pro și contra ale „vaselor
alese”.
O viziune sau părere asupra unui fapt sau lucru, devine contrar spiritului de comuniune,
când expunerea lui nu se raportează la valorile religios-morale și acțiunea ce urmează părerii este
fără binecuvântare, în afara ascultării, în afara ordinii și deci, în afara Bisericii. Se ridică într-o
asemenea situație întrebarea: Eu ascult de preot, de episcop, tu de cine asculți?. Diversele acțiuni
ale laicilor sau clericilor, mireni sau monahi, de factură radicală, neavând binecuvântarea
ierarhului și nefiind conforme cu referințele de conduită ale Sfântului Sinod, se situează în

103
opoziția Bisericii, făcând nu cinste, ci rău propriei Biserici mărturisitoare. Acțiunea lor
„misionară” se manifestă împotriva crezului și a unității Sfintei Treimi, nefăcând altceva decât să
aducă rătăcire și dezbinare în sânul Bisericii Ortodoxe.
Asemenea idei alei unor persoane, care reușesc să capete adeziune prin faptele lor, dar și
prin cele ale oamenilor cu puține cunoștințe teologice, reprezintă adevărate provocări ale
stabilității unitare a Bisericii. Se recomandă în aceste cazuri, prudență, rezvolvarea venind nu din
confruntare directă – ceea ar putea face mai mult rău, atât celor implicați, cât și celor neimplicați
– ci din rugăciunea comună pentru cei aflați în „grea încercare”, prin expunerea unei forme de
dialog conștientizator și responsabil pentru ambele părți, pentru că după cum spune Însuți
Mântuitorul Hristos: „Din cuvintele tale vei fi găsit drept, și din cuvintele tale te vei osândi”
(Matei 12, 37).

Concluzii

Viziunea pan-ortodoxă subliniază lucrarea misionară a Bisericii Ortodoxe. Această

misiune trebuie să reprezinte Ortodoxia în unitatea ei canonică, liturgică și dogmatică, fără să
aducă modificări acestei unități, indiferent de spațiul și timpul desfășurării și dezvoltării ei.
Întâlnim astfel, o unitate a specificului misonar ortodox, în diversitatea spațiului lui de
propagare, a mentalităților și a specificurilor caracteristice fiecărei națiuni ce a îmbrățișat
credința creștin-ortodoxă.
Lucrarea de față a avut ca scop, aducerea unei contribuții documentare, din punct de
vedere teologico-istoric, cu privire la dezvoltarea conceptului de „Profil și specific misionar pan-
ortodox”, concept ce a găsit justificare în acțiunile misiunii Bisericii Ortodoxe. Analiza
echidistantă a evenimentelor istorice legate de activitatea bisericilor ortodoxe locale, prin aceasta
înțelegându-se atât acțiunile unei Patriarhii, cât și traducerile sau trăirea spirituală a unui simplu
monah, au reprezentat dovada vie faptului că, Biserica Ortodoxă a păstrat o unitate de exprimare,
valorificată în teritoriu, prin dezvoltarea cultural-religioasă a popoarelor care au îmbrățișat crezul
ortodox.
Mare parte a misiunii ortodoxe din secolul al XVIII –lea este de factură intensivă, dar
prin vocea Imperiului Rus, armata țarului a adus odată cu administrația sa și credința creștin-
ortodoxă. Între aceste două aspecte ale acțiunii misionare, care par la prima vedere diametral
opuse, a existat o legătură indisolubilă, marcată prin viziunea pan-ortodoxă și exprimată prin
unitatea ei. Chiar dacă cei din insula Kodiak, abia învățau rugăciunea „Tatăl nostru”, sau cei din
104
arealul fluviului Volga erau botezați de câteva ori, în schimbul unor beneficii256, iar în Muntele
Athos se ridica problema desei împărtășanii, în timp ce Sfântul Antim își permitea să trimită
utilaj tipografic în Iviria, se poate vorbi, de o legătura dintre acești poli ai extremelor. Aceasta
legătură este dată de același crez, de aceeași mărturisire comună și de propovăduirea Evangheliei
Domnului Hristos. Mărturisirea credinței este baza, vârful și centrul lucrării misionare. Misiunea
Domnului Hristos este caracterizată de ambii termeni – atât de mărturisire, cât și de propovăduire
– și fiecare îl explică pe celălalt. Vindecările au fost parabole în acțiune, iar practica
Mântuitorului, prin includerea la marginea societății a ucenicilor a fost o mărturisire puternică, a
garanției și a valabilității învățăturilor Sale.

În esență, importanța mărturii comune este mult mai mare, ea depășind simplele și
arbitrarele granițe teritoriale. Vorbind la nivel de persoană, putem conchide că misiunea nu este
apanajul voii libere a omului, nu reprezintă o alegere a acesteia. Ea reprezintă un dat ființial al
fiecărei persoane, iar mărturisirea este a lui Dumnezeu, Cel care Ne-a vorbit nouă și apoi S-a
arătat nouă: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri a vorbit
părinților noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care
L-a pus moștenitor a toate și prin care a făcut veacurile” (Evrei 1, 1-2).
Scopul temei, cel de a arăta prezența unității pan-ortodoxe și dezvoltarea ei în secolul al
XVIII –lea, în contextul internațional dominat de întrebările raționaliste ale filosofilor iluminiști,
a necesitat îndeplinirea mai multor obiective. Pentru început s-a dorit analizarea și înțelegerea
termenilor și a conceptelor utilizate în text. Fixarea acestui temei reprezintă o condiție sine-qua-
non pentru realizarea lucrării de față, pentru a știe exact cu ce termeni operăm și în ce limite ne
încadrăm.
Următorul pas a fost reprezentat, de stabilirea limitelor istorice și geo-politice în care a
fost încadrat subiectul de față. Din acest motiv, am încercat să supun unei observații succinte și
sistematizate, principalele aspecte ale lucrării misionare extensive și intensive ale Bisericii
Ortodoxe, desfășurate cu precădere în țările române, Sfântul Munte Athos, teritoriul Greciei de
astăzi și în Imperiul Țarist. La baza acțiunilor sus menționate a stat gândirea și voința unor
personalități, care la rândul lor au fost nu doar enumerate ci li s-a evidențiat și activitatea lor
misionară. Astfel, din această simbioză a persoanelor și a acțiunilor lor misionare s-a născut
imaginea unui profil și specific misionar pan-ortodox, care a conferit în secolul al XVIII –lea o

256
Stephen Neill, A History of Christian Missions..., p. 216.

105
unitate de exprimare a Bisericii Ortodoxe și a propagat această unitate, generațiilor următoare
până astăzi, printr-o continuă lucrare și conlucrare cu darul harului Sfântului Duh.
Capitolul al doilea, a avut ca principal obiectiv evidențierea importanței legăturilor
conexe între centrele ortodoxe și bisericilor locale. Aceate legături au fost menținute prin slujire
comună, unitate în rugăciune, prin săvârșirea Sfântei Liturghii, dar și printr-o vie și continuă
circulație a idelor, fie pe cale orală, fie în manuscris, a adevărurilor de credință, a traducerilor
scrierilor Sfinților Părinți și a întrajutorării bisericilor locale. Aspectul ajutorului mutual este
unul foarte important în iconomia misionară a secolului al XVIII –lea, pentru că asistăm la o
perioadă în care ctitorii locașurilor sfinte lasă prin testament dorința neînchinării lor – cazul
Sfântului Antim, al Sfântului Iacob Putneanul – dar nu se opun daniilor de orice fel către
celelalte centre ortodoxe ale lumii, ei înșiși fiind donatori și ctitori. În acest sens stă mărturia lui
Porfirie Uspenski, trăitor în veacul al XIX –lea, care menționează importanța daniilor facute în
special de țările române, către Muntele Athos, Locurile Sfinte și Patriarhiile Ecumenice. Nu
trebuie să omitem și susținerea Sfântului Munte și a Imperiului Rus în această iconomie
misionară bazată pe ajutor mutual. Pe de o parte, Sfântul Munte pregătea profesori, învățați și
trăitori în duhul autentic al Ortodoxiei. Multe dintre personalitățile lumii ortodoxe și-au făcut
ucenicia în Sfântul Munte, recunoscându-i importanța. Pe de altă parte, avem și donații venite
dinspre Est, nu doar către teritoriul grecesc și Patriarhiile Ecumenice, ci și către țările române.
Daniile rusești au împodobit bisericile cu odoare și cărți de cult, scrise evident în chirilică.
Cel de al treilea capitol subliniază într-o manieră obiectivă și sistematică rolul determinat
al modelului Sfintei Treimi și al centralității Domnului Hristos în apariția și dezvoltarea lucrării
misionare. Unitatea Sfintei Treimi reprezintă punctul de plecare al misiunii creștine, misiunea
fiind făcută de Domnul Hristos, prin Sfântul Duh, noi fiind invitați să participăm la împlinirea
poruncii mântuitoare.
Nu a fost trecut cu vederea, modul în care, Ortodoxia s-a facut vizibilă în lume, și modul
în care a fost reperată și înțeleasă de celelate confesiuni creștine, de romano-catolici și
protestanți.
Ultima parte a lucrării are rolul de a evidenția punctele conexe între acțiunea și gândirea
misionară a secolului al XVIII –lea cu cea a realității contemporane. Necesitatea conturării unui
profil și specific misionar pan-orotodox se face simțită și astăzi. Mare parte a provocărilor lumii
actuale își au originea în Secolul Luminilor, iar dorința de exprimare a unității dogmatice,
canonice și liturgice, reprezintă singura cale de a oferi Bisericii Ortodoxe o poziție la fel de
importantă la nivel global, ca cea de acum trei secole.

106
 Tema a conferit o oarecare lejeritate în alegerea unui traseu exponențial, pentru
determinarea factorilor conturării unui profil și specific misionar pan-ortodox. Cu toate acestea,
dată fiind complexitatea ei, atât din punct de vedere teologic, dar și din punct de vedere istoric,
nevoia de sistematizare a informațiilor și restructurarea lor sub forma unei incursiuni în timpul
istoric, din punct de vedere misionar, s-a dovedit a fi o chestiune pe cât de importantă, pe atât de
anevoioasă. Din acest motiv s-au ales a fi prezentate și tratate, doar unele dintre acțiunile
misionare, dintre personalitățile lumii secolului al XVIII –lea și dintre situațiile ce au născut noi
maniere de interpretare și abordare, atât a problemelor teologico-misionare, cât și a cultural-
spirituale.
Limita tezei a fost fixată de maniera de abordare a subiectului. În aparență, o temă
istorico-misionară, dar în esența ei, lucrarea tratează auspiciile gândirii teologice a secolului al
XVIII –lea, raportate atât la realitatea timpului respectiv, cât și la celui prezent. Acest fapt este
posibil din cel puțin două motive. Pe de o parte, anumite probleme ale timpului de atunci sunt
prezente și astăzi, bineînțeles, îmbrăcând haina contemporaneității și a post-modernismului, iar
pe de cealaltă parte și poate cea mai importantă, rezolvarea situațiilor de acest fel se regăsește în
același tezaur al Bisericii Ortodoxe.
Lucrarea de față deschide noi direcții de cercetare. Abordarea unor subiecte al căror
caracter este unul inter-disciplinar, reprezintă un real câștig pentru cititor, deoarece se adresează
unui public larg, sau cel puțin mai numeros dar, totodată, ridică ștacheta gradului de pregătire al
autorului și implică mai mult de timp efectiv de lucru. Rezultatul obținut depășește și
compensează efortul depus. Abordarea inter-disciplinară fiind un continuu izvor de posibilități și
reinterpretări în vederea transpunerii realității și mentalităților în funcție de dorința autorului, dar
și de preferințele cititorului.
Teza de față reprezintă ideea unei munci de pionierat, aducând în atenția cititorilor un nou
concept misionar cu valențe teologico-istorice, și anume cel de „profil și specigic misionar pan-
ortodox”.

107
 Bibliografie

Izvoare:

1. ***, Adresa I.P.S. Mitropolit al Moldovei și Sucevei D.D. Iosif Naniescu catra Sf. Sinod
pentru Sf. Monastire Neamțul, dată în 29 noiembrie 1888, Tipografia Cărților Bisericești,
București, 1888;
2. ***, Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul
curăți, lumina și desăvârși. Din dumnezeieștile învățături duhovnicești ale cuviosului
părintelui nostru Petru Damaschin, vol. 5, trad. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura
Harisma, București, 1995;
3. ***, De veghe în casa Măriei Sale, file de Pateric de la Mănăstirea Putna, Editura Mitropolit
Iacov Putneanul, Putna, 2017;
4. ***, Liturghier, Ediura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2000;
5. ***, Pastorala Sfântului Sinond din Duminica Ortodoxiei din anul Domnului 2017;
6. ***, Relațiile istorice dintre popoarelel U.R.S.S. și România în veacurile XV-începutul
celui de al XVIII –lea. Documente și materiale în trei volume, vol. III, 1673-1711, ediție
biligvă, Editura Știința, Moscova, 1970, p. 328.

108
7. †Neofit Patriarh al Constantinopolului, Pidalion, Cârma Bisericii Ortodoxe, Editura
„Credința Strămoșească”, Iași, 2007;
8. Aghioritul, Nicodim, Războiul nevăzut, Editura Bunavestire, Bacău, 1999, pp. 9-14;
9. Burada, Teodor T. Opere, vol I, Editura muzicală a uniunii compozitorilor, București,
1974;
10. Cantemir, Dimitrie, Divanul sau Gîlceava Înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu
trupul, trad. Virgil Cândea, Editua Minerva, București, 1990;
11. Enăcénu, Ghenadie, Condica Sfântă a Mitropoliei Ungro-Vlahiei. Publicată după
original, vol. I, București, 1886;
12. Fericitul, Ieronim, Epistola XXI către Damasus, în: „Epistole” vol. I, trad. Ana-Cristina
Halichias, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2013;
13. Kant, Immanuel, Manifestul Iluminist – Răspuns la întrebarea: Ce este iluminismul? Ce
înseamnă a se orienta în gândire?, trad: Daniel Mazilu, Editura Paralela 45, Pitești, 2011;
14. Mihordea V., Papacostea Ș., Constantiniu Fl., Documente privind relațiile agrare în
secolul al XVIII –lea, vol. I, Editura Academiei Republicii Populare Române, București,
1961, nr. 322.
15. Montesque, Despre spiritul legilor, vol. II, trad. Armand Roșu, Editura Științifică,
București, 1970;
16. Odobescu, Alexandru, Câteva ore la Snagov, în „Opere alese”, vol. II, Editura
Cugetarea-Georgescu Delafras, București;
17. Paul de Alep, Jurnal de călători în Moldova și Valahia, Editura Academiei Române,
București, 2014;
18. Rosetti, Radu, Conflictul dintre Guvernul României și Mănăstirea Neamțului, extras din
Analele Academiei Române, Seria II – Tom. XXXII, Institutul de Arte Grafice „Carol
Göbl, București, 1910;
19. Sfântul Augustin, Confesiuni, traducere din limba latină Gh. I. Șerban, Editura
Humanitas, București, 2007;
20. Sfântul Antim Ivireanul, Didahii, Editura Basilica, București, 2010;
21. Idem, Opere, Editura Minerva, București, 1997;
22. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. D. Fecioru, București, 1943;
23. Idem, Cuvânt despre dreapta credință*Despre Sfânta Treimi*Despre cântarea
trisaghionului, trad. Laura Enache, Doxologia, Iași, 2015;
24. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Iov, trad. Laura Enache, Editura Doxologia,
Iași, 2012;

109
 25. Idem, Despre preoție, traducere din limba greacă veche, introducere și note de Pr. Prof.
Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2007;
26. Idem, Predici la sărbători împărătești și Cuvântări de laudă la sfinți, ediția a II –a,
traducere de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura BASILICA, București, 2015;
27. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele două sute de capete despre cunoștința de Dumnezeu
și iconomia întrupării Filului lui Dumnezeu – Întâia sută, în: „Filocalia”, vol. II,
traducere și note Dumitru Stăniloae, Editura Humatinas, București, 2004;
28. Sfântul Nicodim Aghioritul, Apanthisma, rugăciunile Sfinților Părinți, Editura Σοφία,
București, 2004;
29. Sfântul Paisie de la Neamț, Scrisoare către ucenicii plecați în Rusia pentru mutarea sa la
Neamț, în „Cuvinte și scrisori duhovnicești I”, ediția a II –a, traducere de Valentina Pelin,
prefață Virgil Cândea, Editura Doxologia, 2010;
30. Sfântul Tihon de Zadonsk, Lupta dintre carne și duh, trad: Cristea Florentina, Editura
Egumenița – Cartea Ortodoxă, Galați, 2011;
31. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, în: „Părinți și Scriitori Bisericești”, 1, trad:
pr. Dumitru Fecioru, Editura Basilica, București, 2009;
32. Idem, Scrieri morale și ascetice, în colecția: „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 5,
traduceri de Isabela Alina Panainte, Florin Filimon, Laura Enache, Octavian Gordon,
Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2013.

Dicționare:

1. ***,
Dicționar Biblic, vol I, trad. Constantin Moisa, Editura Stephanus, București, 1995;
2. Carrez Maurice, Morel Francois, Dicționar grec-român al Noului Testament, trad.
Gheorghe Badea, ed. IBMBOR, București, 1999;
3. Ciorănescu, Alexandru, Dicționarul etimologic al limbii române, Editura Saeculum,
București, 2001;
4. Dicționar Biblic, vol III, trad. Constantin Moisa, Editura Stephanus, București, 1998;
5. Eliade, Culianu, Dicționar al religiilor, trad. Dan Petrescu, Editura Polirom, Iași, 2007;
6. Flew, Antony, Dicționar de filozofie și Logică, trad. D. Stoianovici, ed. Humanitas,
București, 2006;
7. Latourelle René, Fisichella Rino, Dictionnaire de theologie fondamentale, Ed. Les
éditions du Cerf, Paris, 1992;

110
 8. Lefebre, Solange, Sécularité, în „Dictionnaire de Théologie Fondamentale”. Sous la
direction de René Latourelle et Rino Fisichello, Edition du Cerf, Paris, 1922;
9. Leon-Dufour, Xavier, Dictionnaire du Nouveau Testament, Editions du Seuil, Paris,
1978;
10. Marcu, Florin, Marele Dicționar de neologisme, ed. a IX –a, Editura Saeculum Vizual,
București, 2007.

Presă:
„Monitorul Oficial”, nr. 5-6, 1963; nr. 1 din 5 ianuarie 1996; Partea I, nr. 431/2
septembrie 2000; Partea I, nr. 69/31 ianuarie 2002.
Studii și reviste:

1. ***,
Documente internaționale referitoare la prozelitism, Provocarea prozelitismului și
chemarea la o mărturie comună, extras din Revista „The Ecumenical Review”, Geneva,
48, nr. 20/1996, Editura Trinitas, Iași, 1998;
2. †Teoctist Mitropolitul Moldovei și Sucevei, Mitropolitul Iacob Putneanul 1778-1798,
Făclier al Ortodoxiei românești, al năzuințelor de unitate națională și de afirmare a
culturii române, în: „Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul LIV (1978), nr. 5-8, pp. 458-
500;
3. Antonescu, Georgeta, Antim Ivireanul – Angajare și responsabilitate, în revista „Steaua”
nr. 9, anul XLIX (1998), pp. 24-26;
4. Bănică, Mirel, Un „suflet pentru Europa”: dimensiunea ortodoxă, în „Dilema veche”,
anul 2004, nr. 43, p. 12.
5. Bercuș, Constantin I., Semnificația medico-istorică a bolnițelor mînăstirești – contribuții
la problema bolnițelor mănăstirești, în: „Mitropolia Olteniei”, anul XXII (1970), nr. 1-2,
pp. 39-46;
6. Bodogae, Pr. T., Tradiția Sfântului Munte în viața popoarelor ortodoxe, în: „Ortodoxia”,
anul V (1953), nr. 2, pp. 206-2019;
7. Bogadan, Damian. P., 240 de ani de la moartea de mucenic a lui Antim Ivireanul – Viața
lui Antim Ivireanul, în: Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXIV (1956), nr. 8-9, pp.
679-689;
8. Idem, P. Viața lui Antim Ivireanul, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 8-9, anul LXXIV
(1956);
111
9. Bradea, Magistrand Constantin, Cronicile grecești și situația Bisericii românești în prima
jumătate a secolului al XVIII –lea, în: „Biserica Ortodoxă Română” anul LXXXIV
(1966), nr. 5-6, pp. 574-583;
10. Braniște, Pr. Prof. Ene, Cultul Ortodox ca mijloc de propovăduire a dreptei credințe, a
dragoste, a păcii și a bunei înțelegeri între oameni, în: „Studii Teologice”, anul V
(1953), nr. 9-10, pp. 626-642;
11. Idem, Rolul Athosului în istoria cultului ortodox, în: „Ortodoxia”, anul V (1953), nr. 2,
pp. 220-237;
12. Brânzei, Pr. Valerian, Precizare în legătură cu data zidirii bisericiii „Sf. Spiridon” din
Iași, în: „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul XXXIV (1958), nr. 7-8, pp. 661-662;
13. Bria, Ion, Confessing Christ Today. An Orthodox Consultation, în: „International Review
of Mission, LXIV (1975), nr. 253, pp.66-94;
14. Idem, Contra sectarismului, în: „Ortodoxia”, anul 1990, nr. 3;
15. Idem, Prezența lumii în teologia ortodoxă actuală, în: „Biserica Ortodoxă Română”, anul
XLI (1981), nr. 9-10, pp. 184-186;
16. Bulat, Prof. T. G., <<Tiparnițele>> moldovenești de carte bisericească de la
Mitropolitul Varlaam la Mitropolitul Veniamin Costachi (1641-1803), în: „Mitropolia
Moldovei și Sucevei”, anul XLVII (1971), nr. 5-6, pp. 349-361;
17. Idem., Ioan Comnen, „Iatro-filosoful”, profesor la Academia Domnească și Mitropolit al
Dristei († 1719), în: „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXXIV (1966), nr. 3-4, pp.
356-368;
18. Bunea, Preot Ioan, Sensul convertirii creștine, în: „Mitropolia Ardealui” anul XV (1970),
nr. 11-12, pp. 847-853;
19. Cardaș, Gh., Teodor Corbea poet și traducător al psaltirii „Vel Pisar I Canțelar” al
Împăratului Petru cel Mare, în: „Mitropolia Olteniei” anul XIX (1967), nr. 1-2, pp. 28-
44;
20. Caratașu Mihai, Cernovodeanu Paul, Stoicescu Nicolae, Jurnalul călătoriilor canonice
ale mitropolitului Ungrovlahiei Neofit I Cretanul, în: „Biserica Ortodoxă Română”, anul
XCVIII (1980), nr. 1-2, pp. 243-315;
21. Căciulă, Pr. Olimp N., Canonizarea Sfântului Nicodim Aghioritul, în: „Biserica Ortodoxă
Română”, anul LXXIV (1956), nr. 5, pp. 424-430;
22. Ciobotea, Drd. Dan-Ilie, Învățătura Sfântului Ioan Gură de Aur despre rugăciunile
pentru cei adormiți, în: „Mitropolia Banatului”, anul XXVI (1976), nr. 9-12, pp. 643-
654;

112
23. Cioran-Camariano, Adriadna, Traducerile în limba greacă și română a „Nacazului”
(învățătura) Ecaterinei a II –a, în: „Studii Revistă de istorie”, anul XI (1958), nr. 2, pp.
123-132;
24. Ciurea, Pr. Conf. Al. I., Antim Ivireanul predicator și orator, în: „Biserica Ortodoxă
Română”, anul LXXIV (1956), nr. 8-9, pp. 775-817;
25. Idem, Leon Gheucă Mitropolit al Moldovei, în „Luminătorul”, anul LXXV (1942), nr.1-
2, pp. 101-128;
26. Idem., Momente și aspecte esențiale ale influenței Sfântului Munte asupra vieții
religioase din țările române, în: „Ortodoxia”, anul V (1953), nr. 2, pp. 279-293;
27. Cîndea Pr. Prof. Sp., Mijloace pastorale în fața acțiunilor eterodoxe, în: „Mitropolia
Moldovei și Sucevei” anul XXXIV (1958), nr. 3-4, pp. 273-282;
28. Cocora, Gabriel, Constantinescu Horia, Poiana Mărului, în: „Glasul Bisericii”, anul
XXIII (1964), pp. 466-500;
29. Constantinescu, Pr. Horia, Preocupări sociale în scrisul lui Varlaam, Antim Ivireanu și
Dosoftei, în: „Glasul Bisericii”, anul XXII (1963), nr. 9-10, pp. 891-901;
30. Coravu, Dimitrie, Tipografi de la Râmnic din prima jumătate a secolului al XVIII –lea,
în: „Mitropolia Olteniei”, anul (XIX) 1967, nr. 1-2, pp. 45-58;
31. Corneanu, Diac. N., Chipul preotului adevărat după Fericitul Ieronim, în: „Mitropolia
Olteniei”, anul XI (1959), nr. 1-2, pp. 24-31;
32. Crăciunaș, Protos. Irineu, Andrei Rubliov, maestru al vechii picturi bisericești, în:
„Mitropolia Ardealului”, anul VII (1962), nr. 3-6, pp. 284-300;
33. David, Diac. P. I., Cuviosul Paisie cel mare (Velicicovski) un desăvârșit monah român! –
noi cercetări și ipoteze, în: „Biserica Ortodoxă Română”, anul XCIII (1975), nr.1-2,
pp.162-193;
34. Dascălu, Pr. Nicolae, Întrunirea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe în
insula Creta – 2016, în „Vestitorul Ortodoxiei, nr. 5-6, anul IX (2016), pp. 3-10;
35. Dumitrescu, Dan, Activitatea tipografică a lui Mihail Ștefan în Gruzia, în „Studii Revistă
de istorie”, anul XI (1958), nr. 4, pp. 135-138;
36. d’Ornellas, Mgr. Pierre, La paroisse, le manque de prêtres et la participation de laïcs à
la vie et à la mission de l’Eglise, în „Nouvelle Revue Théologique”, tome CXXXIV,
(2012), no. 1;
37. Economidis, Dimitrie V., Nicodim Aghioritul (1748-1809), în: „Biserica Ortodoxă
Română, anul LIX (1941), nr. 1-2, pp. 51-69;

113
38. Elian, Prof. Alexandru, Antim Ivireanul ca luptător împotriva opresiunii otomane
(medalion), în: „Glasul Bisericii” anul XXVII (1968), nr. 11-12, pp. 1165-1169;
39. Enăceanu, Ghenadie, Mitropolitul Ungro-Valachiei Neofit I, în: „Biserica Orthodoxă
Română”, anul II (1876), nr. 5, p. 315. pp. 315-327;
40. Idem, Mitropolitul Ungro-Valachiei Neofit I, în: „Biserica Orthodoxă Română”, anul II
(1876), nr. 10, p. 633. pp. 632-740;
41. Enescu, N. C., Data anaforalei Mitropolitului Iacob II Stamati privitoare la școlile din
Moldova, în: „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul XLVII (1971), nr. 3-4, pp. 192-203;
42. Erbiceanu, C., Bărbați culți greci și români și profesori din Academiile de Iași și
București din epoca zisă fanariotă (1650-1821), extras din analele Academiei Române,
Seria II. – Tom. XXVII, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, 1905;
43. Idem, Material pentru complectarea istoriei bisericești și naționale, documente inedite,
în: „Biserica Ortodoxă Română” anul XV (1891-1892), pp. 577-602;
44. Faur, Pr. lect. Aug., Monahismul românesc și reorganizarea lui, în: „Studii Teologice” ,
seria a II –a, anul II (1950), nr. 3-6, pp. 295-306;
45. Gheroghescu, Ierom. Chesarie, Personalitatea religios-morală a starețului Paisie
Velicicovski, în: „Glasul Bisericii”, anul XXIX (1970), nr. 1-2, pp.114-119;
46. Gheroghiță, Pr. Ilie, Tipografia arabă din mănăstirea Sf. Sava și venirea lui Silvestru
Patriarhul Antiohiei la Iași, în: „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul XXXIV (1958),
nr. 5-6, pp. 418-423;
47. Goldan, Drd. Vasile-Lucian V., Aspecte misionare cuprinse în opera Sfântului Ierarh
Martir Antim Ivireanul, în: „Studia Theologica Doctoralia”, vol. VIII, Educația vârstelor
și vârstele educației, Iași, 2016, pp. 231-242.
48. Idem, Multicultural religious proselytism or missionary activity în the postmodern
secularized society?, în „Management Intercultural”, nr. 38, anul XIX, (1/2017), pp. 27-
32;
49. Idem, The Archibishop Antim Ivireanu`s (1708-1716) – interactions between the
orthodox religion, spirituality and creativity, în: „Management Intercultural” nr. 34, anul
XVII (2015), pp. 339-346;
50. Grămadă, Ilie, De la conștiința de neam, la conștiința națională = trăsătură distinctă a
istoriei românilor, în: „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul LIV (1978), nr. 5-8, pp.
501-520;
51. Grigoraș, N., Mitropolitul Iacov I Putneanul (20 ianuarie 1719-15 mai 1778), în:
„Mitropolia Moldovei și Sucevei” anul XXIV (1958), nr. 9-10, pp. 791-810;

114
52. Hagemoen, Mark, Les défis du leadership pastoral contemporain, în „Lumen Vitae”, vol.
LXVI (2011) nr. 4;
53. Ionescu, Nae, Ce e Predania?, în „Predania”, anul I (1937), nr. 2, pp. 1-2;
54. Iorga, Nicolae, Manuscriptele Mânăstirii Cernica, în: „Biserica Ortodoxă Română”, anul
XXVI (1902), nr. 2-3, pp. 207-234;
55. Ivan, Diac Ioan, Tipografia de la Mănăstirea Neamțu, în: „Mitropolia Moldovei și
Sucevei, anul XXXIV (1958), nr. 3-4, pp. 315-325;
56. Idem, Actualitatea „Așezământului” starețului Paisie Velicicovshi, în: „Mitropolia
Moldovei și Sucevei, anul XXXIII (1957), nr. 8-9, pp. 607-610;
57. Idem, Legăturile între Bisericile Ortodoxe în trecut, în: „Mitropolia Moldovei și
Sucevei”, anul XXXIII (1957), nr. 3-4, pp. 269-272;
58. Jitaru, Mihai Adrian, Reforma liturgică a Patriarhului Nikon al Rusiei în lumina unor noi
studii Teologice, în: „Studia Theologica Doctoralia”, vol. VIII, Editura Doxologia, Iași,
2016;
59. Kapsanis, Gheorghios, Caracterul neptic și isihast al monahismului ortodox și athonit,
în: „TABOR”, anul III (2009), nr. 1, pp. 5-12;
60. Karaisaridis, Pr. Constantinos, Sfântul Nicodim Aghioritul și activitatea sa în domeniul
liturgic – teză de doctorat, în: „Studii Teologice”, anul XXXIX (1987), nr. 1, pp. 6-66;
61. Lupaș, Prof. I., Cum înfățișează o carte tipărită la Sbiu în anul 1805 personalitatea
Mitropolitului Iacob Stamati, în: „Mitropolia Ardealului”, anul IV (1959), nr. 11-12, pp.
850-858;
62. Meteș, Ștefan, Școlile de muzică și cântare bisericească din Iași (1558) și București
(1711-1823) și românii din Transilvania, în: „Mitropolia Ardealului”, anul X (1965), nr.
7-8, pp. 511-520;
63. Mihail, Pr. Paul, Starețul Paisie de la Neamț, înnoitorul monahismului, în: „Mitropolia
Moldovei și Sucevei”, anul XXXVIII (1962), nr. 5-6, pp. 409-417;
64. Mihălțan, Pr. Lect. Ioan, Tradiție, Scriptură, Biserică, în: „Ortodoxia”, anul XL (1988),
nr. 4, pp. 59-73;
65. Mihordea, Vasile, Un colaborator al lui Constantin Mavrocordat la desființarea
rumâniei: Mitropolitul Neofit (1738-1753), în: „Biserica Ortodoxă Română”, anul
LXXXIII (1965), nr. 7-8, pp. 723-724;
66. Miroiu, Dr. Petre, Despre Tipicul bolnițelor mănăstirești, în: „Mitropolia Olteniei”, anul
XXI (1969), nr. 9-10, pp. 696-700;

115
67. Idem, De la Bolniță mînăstirească la spitalul organizat. Evoluția acestei instituții în
general și în țara noastră în special, influențată de cultura greacă, latină și slavă, în:
„Mitropolia Olteniei”, anul XXIII (1971), nr. 5-6, pp. 359-369;
68. Miron, Arhimandrit lect. Dr. Vasile, Preotul de astăzi, misionar și apostol al lui Hristos,
în: „Studii Teologice”, seria a II –a, anul LV (2003), nr. 3-4, pp. 39-45;
69. Moisescu, Prof. Diac. Gh. I., Contribuția românească pentru susținerea Muntelui Athos
în decursul vremurilor, în: „Ortodoxia”, anul V (1953), nr. 2, pp. 238-278;
70. Moldovan, Pr. Ioan Personalități atonite în țările române, în: „Glasul Bisericii”, anul LV
(1999), nr. 1-4, pp. 136-143;
71. N., I., Din istoria filosofiei ruse – culegere de articole, în: „Ortodoxia”, anul VII (1955),
nr. 1, pp. 135-139;
72. Năsturel, Petre Ș., Catalogul Bibliotecii Patriarhiei din Alexandria, în: „Ortodoxia” anul
VII (1955), nr. 1, pp. 113-122;
73. Negoiță, Pr. dr. Ath., Bolnițele Mănăstirilor, în: „Mitropolia Olteniei”, anul XXI (1969),
nr. 9-10, pp. 683-687;
74. Niculae Șerbănescu, Mitropoliții Ungrovlahiei, în: „Biserica Ortodoxă Română”,
LXXVII (1959), nr. 7-10, pp. 722-826;
75. Noica, Constantin, Aristotelismul în Principatele Române în secolul XVII – XVIII. Pentru
valorificarea filozofică a lui Teofil Coridaleu, în „Studii clasice”, anul IX (1967), pp.
260-261.
76. Norocel, Magistrand Ierod. Epifanie, Sfântul Eftimie ultimul Patriarh de Tîrnova și
legăturile lui cu Biserica românească, în: „Biserica Ortodoxă Română” anul LXXXIV
(1966), nr. 5-6, pp. 552-573;
77. Petrescu, Pr. I. D., Filotheiu Ieromonahul (musiograf din vremea lui Constantin
Brâncoveanu), în: „Predania” anul I (1937), nr. 5, pp. 25-27;
78. Pop, Emil, Dimitrie Cantemir și Academia din Berlin, în „Studii”, 5, 1969, pp. 825-847;
79. Popescu, Pr. prof. Dumitru, Sfânta Taină a Preoției – ierarhia sacramentală după Sfânta
Scriptură și Sfânta Tradiție. Preoția obștească, în „Ortodoxia”, anul XL (1989), nr. 1;
80. Popescu, Pr.drd. Ion, Apecte dogmatice în Didahiile mitropolitului Antim Ivireanul, în
„Studii Teologice”, nr. 1, anul XLIII (1991), pp. 106-119;
81. Popescu, Prof. Teodor M., Sfântul Munte Athos și școala bisericească atonită, în
„Mitropolia Olteniei”, anul IX (1957), nr. 7-8, pp. 507-508;
82. Idem, O mie de ani în istoria Sfântului Munte Athos (963-1963), în: „Ortodoxia”, anul
XV (1963), nr. 3-4, pp. 590-620;

116
83. Radu, Pr. Dumitru Autoritatea și concilieritatea în practica actuală a Bisericii.
Convergențe și tensiuni, în: „Ortodoxia”, 2, 1989;
84. Reli, S., Metode de instrucție și educație în școalele mănăstirești și bisericești și în
academiile domnești din trecutul românesc, în: „Revista de Pedagogie”, Cernăuți, anul II
(1933), nr. 3-4, pp. 1-27;
85. Rezuș, Pr. Prof. Petru, Domnul nostru Iisus Hristos în Teologia contemporană, în:
„Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul XLI (1965), nr. 5-6, pp. 269-276;
86. Rămureanu, Diac. Asistent I., Luptător pentru Ortodoxie, în „Biserica Ortodoxă
Română”, anul LXXIV (1956), nr. 8-9 pp. 831 -853;
87. Sacerdoțeanu, Aurelian, Antim Ivireanul Arhivist, Bibliotecar și Tipograf, în: „Glasul
Bisericii”, anul XXII (1963), nr. 9-10, pp. 863-890;
88. Simedrea, Tit, Tiparul bucureștean de carte biserucească în anii 1740-1750, în:
„Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXXIII (1965), nr.9-10, pp. 845-942;
89. Simionescu, Dan, Cărți arabe tipărite de romîni în secolul al XVIII –lea (1701-1747), în:
„Biserica Ortodoxă Română” anul LXXXII (1964), nr. 5-6, pp. 525-561;
90. Stan, Pr. Prof. Liviu, Locurile Sfinte din Orient. Problema interotodox al Muntelui Athos,
în „Ortodoxia”, anul IV (1952), nr. 1, pp. 5-78;
91. Stanciu, Arhim. Mihail, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul Mitropolitul Țării
Românești (1708-1716). Viața și activitatea sa pastoral-misionară, în: „Ortodoxia”, seria
a II –a, anul VIII (2016), nr. 1, pp. 158-174;
92. Stăniloae, Pr. D., Autoritatea Bisericii, în: „Studii Teologice”, seria a II –a, anul XVI
(1964), nr. 3-4, pp. 182-215;
93. Idem, Reorganizarea facultăților de teologie, în „Telegraful Român”, anul LXXXI
(1933), nr. 53, pp. 1-2;
94. Idem, Liturghia și unitatea religioasă a poporului român, în: „Biserica Ortodoxă
Română”, anul LXXIV (1956), nr. 10-11, pp. 1078-1087;
95. Idem, Caracterul permanent și mobil al tradiției în „Studii Teologice”, nr. 3-4, anul
XXV (1973), pp. 149-164
96. Idem, Iisus Hristos ca prototip al icoanei Sale, în: „Mitropolia Moldovei și Sucevei”,
anul XXXIV (1958), nr. 3-4, pp. 244-272;
97. Stoicescu, N., Cum se zugrăveau bisericile în secolul al XVIII –lea și în prima jumătate a
secolului al XIX –lea, în: „Mitropolia Olteniei”, anul XIX (1967), nr. 5-6, pp. 408-429;
98. Șerbănescu, N., Antim Ivireanul Tipograf, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 8-9, anul
LXXIV (1956), pp. 690-766;

117
99. Idem, Strădanii în slujba Bisericii Romînești, în: Biserica Ortodoxă Română”, anul
LXXIV (1956), nr. 6-7, pp. 689-774;
100. Șesan, Pr. Dr. Milan, Sinodalitatea Ortodoxă în veacurile XVII – XVIII, în:
„Mitropolia Ardealului, anul X (1965), nr. 9-10, pp. 660-677;
101. Idem, Despre iconografia ortodoxă națională, în: „Mitropolia Moldovei și
Sucevei”, anul XLI (1965), nr. 5-6, pp. 277-286;
102. Idem, Teologia Ortodoxă în secolul al XVIII –lea (-1760), în „Mitropolia Ardealului”,
anul XV (1970), nr. 7-8, pp. 437-450;
103. Idem, Unele considerații teologice despre gândirea românească în sec XVI-XVIII,
în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul LII (1976), nr. 3-4. pp. 247-248. pp. 245-253.
104. Ștefănescu, Ștefan, Gîndirea politică a lui Dimitrie Cantemir și relațiile Moldovei
cu statele vecine la începutul secolului al XVIII –lea, în „300 de ani de la nașterea lui
Dimitrie Cantemir”, extras din „Studii – revistă de Istorie”, tomul 26, 5, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, București, 1973;
105. Idem, Originea, continuitatea și unitatea poporului român în concepția lui
Dimitrie Cantemir în: „300 de ani de la nașterea lui Dimitrie Cantemir”, extras din
„Studii – revistă de Istorie”, tomul 26, 5, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, București, 1973;
106. Teodorescu, Barbu, Carte veche românească 1508-1830, în: „Mitropolia
Olteniei”, anul XI (1959), nr. 9-12, pp. 589-602;
107. Idem, Cultura în cuprinsul Mitropoliei Ungrovlahiei, în: „Biserica Ortodoxă
Română”, anul LXXVII (11959), nr. 7-10, pp. 826-856;
108. Todoran, Pr. Dr. Isidor, Apostolicitatea Bisericii, în: „Mitropolia Ardealului”, anul
VII (1962), nr. 3-6, pp. 313-324;
109. Turcu, Nicolae C., Activitatea mitropolitului Neofit I al Ungrovlahiei (1738-
1753), în: „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXXIV (1966), nr. 5-6, pp. 533-551;
110. Țepelea, G. F., Mineiele de la Rîmnic, contribuția lor la dezvoltarea limbii
române literare și la biruința ei definitivă ca limbă de cult, în: „Biserica Ortodoxă
Română”, anul LXXXIV (1966), nr. 3-4, pp. 369-387;
111. Velea, Magistrand Marin, Originea și evoluția semeiografiei cântării bisericești,
în: „Studii Teologice”, seria a II –a, anul XVII (1965), nr. 9-10, pp. 593-620;
112. Vulgarakis, Elias, Mission and Unity from a Theological Point of Wiew, în
„International Review of Mission”, volume 54, (1965), pp. 298-307;

118
 113. Zisis, Teodoros, Actualitatea învățăturii Sfântului Atanasie din Paros, în:
„TABOR”, anul V (2011), nr. 7, pp. 23-34.
114.
Cărți:

1. ***, Comunicat al Sfintei Comunități a Sfântului Munte. Respingere a teezelor

eronate ale d.lui Christos Yannaras despre cel întru Sfinți Părintele nostru Nicodim
Aghoritul, în: „Nicodim Aghioritul, Personalitatea – opera – învățătura ascetică și
mistică, cu traducere a Vieții sale și a Prologurilor la scrierile duhovnicești”, trad.
Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2001;
2. ***, Povestire din parte a vieții preacuviosului părintelui nostru Paisie și arătare
pentru adunarea soborului celui împreună cu cuvioșia sa care cu pronia lui
Dumnezeu și pre urmă neîmpuținat se păzezște, în: volumul alcătuit în
colectiv„Paisianismul. Un moment românesc în istoria spiritualității europene”,
Editura Roza Vânturilor, București, 1996;
3. ***, Viața și acatistul Sfântului Cuvios Serafim de Sarov, Editura Institutului Biblic
și de Misiune, București, 2012;
4. ***Cuvânt de învățătură la sfinții și întocmai cu apostolii împărat Constantin și
Elena, în „Opere”, ediție critică și studiu introductiv Gabriel Ștrempel, București,
Editura Minerva, 1972;
5. †Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cooperarea dintre parohie și școală
în contextul misiunii Bisericii și al responsabilității față de generațiile viitoare, în:
„Relația dintre parohie și școală în viața și misiunea Bisericii din contextul actual”,
coord. Adrian Lemeni, pr. David Pestroiu, Editura Basilica, București, 2015;
6. Idem, Misiunea parohiei și a mănăstirii azi – Lucrarea Bisericii în societate în anul
2015, Editura Basilica, București, 2016;
7. Idem, Dăriure și Dăinuire - raze și chipuri de lumină din istoria și spiritualitatea
românilor, Editura Trinitas, Iași, 2005, pp. 386-387;
8. Idem, Liturghie Euharistică și filantropie socială, în volumul: „Asistența social-
filantropică și medicală organizată de Biserica Ortodoxă Română în trecut și astăzi”,
Ed. Basilica, București, 2012, p. 9.

119
9. †Emilian Loviștenul Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, Înfăptuirea
misiunii bisericești în parohie și mănăstire, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova,
2015;
10. †Ioannis Zizioulas, Mitropolit al Pergamului, Euharistie, Episcop, Biserică. Unitatea
Bisericii în dumnezeiasca Euharistie și episcop în primele trei secole creștine, trad:
Pr. dr. Ioan Valentin Istrati, Editura Basilica, București, 2009;
11. Idem, Ființa ecclesială, trad. Nae Aurel, Editura Bizantină, București, 1996;
12. Achimescu, Nicolae, Noile mișcări religioase, ediția a II –a, ed. Limes, Cluj-Napoca,
2004;
13. Amarel, Miguel de Salis, Două viziuni ortodoxe cu privire la Biserică: Bulgakov și
Florovsky, trad: Daniela Chețan, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
2009;
14. Arseniev, N., Monahismul și calea ascetico-mistică răsăriteană, trad: Pr. prof. I.
Zugravu, Cernăuți, 1940;
15. Baconsky, Teodor, Decadența etatismului și renașterea ortodoxă, în: „Gândirea
socială a Bisericii, fundamente – documente – analize – perspective”, Editura Deisis,
Sibiu, 2002;
16. Idem, Puterea schismei. Un portret al creștinismului european, Editura Anstasia,
2001;
17. Baker, Kevin, A History of the Orthodox Church in China, Korea and Japan, The
Edwin Mellen Press, Lewiston, Queenston, Lampeter, New York, Ontario, 2006;
18. Bădară, Doru, Tiparul românesc la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Editura Istros,
Brăila, 1998;
19. Bădărău Dan, Caproșu Ioan, Iașii vechilor zidiri – până la 1821, Editura Junimea,
Iași, 1974;
20. Băileanu, Gh., Așezămintele Sf. Spiridon – de la strădania citorilor la înfăptuirile de
azi, Iași, 1937;
21. Idem, Evoluția juridică a Epitropiei Sf. Spiridon de la 1757-1800 – partea II și III,
Institutul de Arte Grafice „Presa Bună”, Iași, 1929;
22. Idem, Fondarea Epitropiei Sf. Spiridon și crearea persoanelor juridice în vechiul
drept privat, vol. I, Editura „Viața Romînească”, Iași, 1929;
23. Idem, Instituțiile Epitropiei Sf. Spiridon între anii 1800-1833 – partea IV și V.
Evoluția fondațiunilor de asistență publică ale Casei, din Moldova, după documente
inedite, Institutul de Arte Grafice „Goldner”, Iași, 1932;

120
24. Bălan, Arhimandrit Ioanichie, Vetre de sihăstrie românească secolele IV – XX,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
2001;
25. Idem, Pateric Românesc ce cuprinde viața și cuvintele unor cuvioși părinți ce s-au
nevoit în mănăstirile românești, sec. XIV – XX, Editura Institutului Biblic și de
Misiune, București, 1980;
26. Bel, Pr. Conf. Univ. Dr. Valer, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Editura
Renașterea, Cluj-Napoca, 2010;
27. Idem, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, 1 Premise Teologice, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004;
28. Idem, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, vol 2: Exigențe, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002;
29. Idem, Missio Dei, în: Misiunea Bisericii în Sfânta Scriptură și în istorie, Editura
Renașterea, Cluj-Napoca, 2006;
30. Idem, Unitatea Bisericii în Teologia contemporană – studiu înterconfesional-
ecumenic, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003;
31. Bergoglio Jorge, Skorka Abraham, Despre cer și pământ, ediție îngrijită de Diego
Rosemberg, trad. Dan Munteanu Colan, Editura Curtea Veche, București, 2013;
32. Besançon, Alain Sfânta Rusie, trad. Vlad Russo, Editura Humanitas, București, 2013;
33. Bevans Stephen B., Schroeder Roger P., Constants in Context – a theology of mission
for today, Editura Orbis Books, Maryknoll, New York, 2004;
34. Bodogae, Pr. Prof. Teodor, Începuturile și dezvoltarea monahismului athonit, în:
„Românii și Muntele Athos”, Editura Paralela 45, București, 2002;
35. Boeglin, Jean-Georges, La question de la Tradition dans la théologie catholique
contemporaine, Les éditions du CERF, Paris, 1998;
36. Bogdan-Duică G., Popa-Lisseanu G., Viața și opera lui Gheorghe Lazăr, București,
1924;
37. Bosch, David, Dynamique de la mission chretienne. Histoire et avenir des modeles
missionnaires, Haho-Karthala-Labor et Fides, Lome, Paris, 1995;
38. Braniște, Pr. Prof. dr. Ene, Liturgica generală II. Noțiuni de artă bisericească,
arhitectură și pictură creștină, ediția a III –a, Editura Episcopiei Dunării de Jos,
Galați, 2002;

121
39. Braudel, Fernand, The Mediterranean and the Mediterranean World in the Ahe of
Philip II, trad: Sian Reynolds, Editura Harper Colophon Books, New York,
Haerstown, San Francisco, 1972;
40. Bria, Ion, Martyria-Mission. The Witness of the Orthodox Churches Today, World
Council of Churches, Geneva, 1980;
41. Idem, Ortodoxia în Europa – locul spiritualității române, Editura Trinitas, Iași, 1995,
p. 103;
42. Bulat, T. G., Românismul și creștinătatea orientală, în: „Ortodoxia”, vol. II,
Creștinism și românism”, Tipografia Cărților București, 1943;
43. Bulgakov, Serghei, Ortodoxia, trad. Nicolae Grosu, Editura Paideia, București, 1997;
44. Camariano-Cioran Ariadna, Academiile domnești din București și Iași, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, București, 1971;
45. Carp, Radu, Un suflet pentru Europa, dimensiunea religioasă a unui proiect politic,
Editura Anastasia, București, 2005;
46. Cavarnos, Constantin, Sfântul Cosma Etolianul – viața, învățături și profeții, trad.
Prof. Paul Bălan, Editura Bunavestire, Bacău, 2012;
47. Cetfericov, Protoiereul Serghie, Paisie Starețul Mănăstirii Neamțului din Moldova –
Viața, învățătura și influența lui asupra Bisericii Ortodoxe, ediția a II –a, Editura
Nemira, București, 2010;
48. Idem, Paisie, starețul mânăstirii Neamțu din Moldova. Viața, învățătura și influența
lui asupra Bisericii Ortodoxe, trad. De Patriarhul Nicodim, ediția a II –a, Neamțu,
1943;
49. Cioran, E. M., Istorie și utopie, trad. Emanoil Marcu, Editura Humanitas, București,
2011;
50. Idem, Schimbarea la față a României, Editura Humanitas, București, 1990;
51. Cismaș, Pr. Iacob, Preotul – misionar în contextul lumii contemporane, Editura
Renașterea, Cluj-Napoca;
52. Citterio, P. Elia, Nicodim Aghioritul, Personalitatea – opera – învățătura ascetică și
mistică, cu traducere a Vieții sale și a Prologurilor la scrierile duhovnicești, trad.
Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2001;
53. Cole, Neil, Biserica 3.0., trad. Dumitru Dorian, Editura Aqua Forte, Cluj-Napoca, 2012;
54. Comby, Jean, Să citim Istoria Bisericii, vol. 2 – din secolul al XV –lea până în secolul
XX, trad. Mariana Petrișor, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București,
București, 2000;

122
55. Comșa, Dr. Grigorie Gh. Episcopul Aradului, Ortodoxia și românismul în trecutul
nostru, Tiparul Tipografiei Diecezane, Arad, 1933;
56. Coniaris, A. M., Taina Persoanei calea către Dumnezeu, trad. Diana Potlog, Editura
Σοφία, București, 2002;
57. Coravu, P. S. Damaschin, Misiunea filantropică a Bisericii în trecut și astăzi”, în:
„Pastorație și misiune în Biserica Ortodoxă”, Ed. Partener, Galați, 2007;
58. Costa de Beauregard Preot Marc-Antoine, Stăniloae Preot Dumitru, Mica dogmatică
vorbită. Dialoguri la Cernica, ediția a II –a, trad. Maria-Cornelia Ică jr., Editura
Deisis, Sibiu, 2000;
59. Crainic, Nichifor, Transfigurarea românismului, în: „Ortodoxia, vol. II, Creștinism și
românism”, Tipografia Cărților București, 1943, pp. 181-193;
60. Cunningham, David S., These Three Are One: The Practice of Trinitarian Theology,
Blackwell Publishers, Malden, 1998;
61. David, Diac. P.I., Sectologie – maanual experimental, Editura Sfintei Arhiepiscopii a
Tomisului, Constanța, 1998;
62. de Madariaga, Isabel, Russia in the Age of Catherine the Great, Yale University
Press, London, 1981;
63. Deheleanu, Prot. Dr. P., Manual de Sectologie, Tipografia Diacezană Arad, Arad,
1948;
64. Demetrescu, Dr. Dragomir Curs de Istoria Bisericii Creștine, Litografiat de Studenții
Anului II, 1899 – 1900;
65. Djindjihașvili, Fanny, Antim Ivireanu cărturat umanist, Editura Junimea, Iași, 1982;
66. Dukes, Paul, Istoria Rusiei, 882-1996, trad. Gabriel Tudor, Editura ALL, București,
2009;
67. Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol I, trad. Cezar Baltag,
Editura Științifică, București, 1991;
68. Elian, Alexandru, Bizanțul, Biserica și cultura românească – studii și articole de
istorie, Editura Trinitas, Iași, 2003;
69. Erbiceanu, Constantin, Viața și activitatea literară a protosinghelului Naum
Râmniceanu, Editura Academiei Române, București, 1900;
70. Evdokimov, Paul, Ortodoxia, trad: dr. Irineu Ioan Popa, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996;
71. Idem, Înnoirea Spiritului – studii de spiritualitate, Editura Pandora, Târgoviște, 1977;

123
72. Felmy, Karl Christian, Dogmatica experienței ecclesiale. Înnoirea teologiei ortodoxe
contemporane, introducere și traducere pr. prof. dr. Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu,
1999;
73. Fonta, Ilie, Libertatea religioasă în România, împliniri, oportunități, perspective,
Editura Studium, Cluj-Napoca, 1998;
74. Flonta, Mircea, Luminarea ca îndatorire permanentă, în: „Aufklärung heute –
Iluminismul astăzi”, editori Rainer Schubert și Mihai-Andrei Todoca, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2008;
75. Furtună, D., Preoțimea românească în secolul al XVIII –lea – starea ei culturală și
materială, Tipografie și legătorie de cărți „Neamul Romănesc”, Vălenii-de-Munte,
1915;
76. Gaillardetz, Richard R., Ecclesiology for a Global Church. A People Called and Sent,
Editura Orbis Books, Maryknoll, New York, 2008;
77. Gavrilyuk, Paul I., George Florovsky și renașterea religioasă rusă, trad. Adela
Lungu, Editura Doxologia, Iași, 2014;
78. Găleșescu, Al. G., Spătarul Mihai Canatacuzino, întemeietorul mănăstirii și
spitalului Colțea și al mănăstirii Snaia în anul 1695, Tipografia „Gutenberg”,
București, 1906;
79. Gherman, A. M., Un umanist român: Teodor Corbea, Editura Casa Cărții de Știință,
Cluj-Napoca, 2010, p. 9.
80. Giurescu, Constantin C., Istoria Românilor, vol. III, Editura ALL, București, 2010;
81. Goldmann, Lucien, The Philosophy of the Enlightenment, Cambridge, Mass. 1973;
82. Gonneau, Pierre, Ortodoxia rusă – monolitism și rupturi (secolele XVI-XVII), în:
„Istoria Creștinismului”, coord. Alain Corbin, trad. Eduard Florin Tudor, Editura
Rosetti Educational, București, 2010;
83. González, Justo L., Christian Thought Revisited: Three Types of Theology, Orbis
Books, Maryknoll, New York, 1999;
84. Gordon, Pr. Prof. Dr. Vasile, Introducere în Catehetica Ortodoxă, Editura Ʃοφια,
București, 2004;
85. Gregersen, Niels Henrik, Dumnezeu într-o lume evoluționistă, trad. Titela Vîlceanu,
Editura Curtea Veche, București, 2007;
86. Hamer, Jerôme, L`Église est une communion, Les édition du Cerf, Paris, 1962;
87. Harper, Michel, Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre Ortodoxie,
trad. Elena Tâmpănariu, Editura Teofania, Sibiu, 2002;

124
88. Hart, David Bentley, Frumusețea infinitului – Estetica adevărului creștin, trad: Vlad
Dărăban, Editura Polirom, Iași, 2013;
89. Himicinshi, Pr. lect. Univ. Dr. Mihai, Misune și dialog – ontologia misionară din
perspectiva dialogului interreligios, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003;
90. Ică Diac. Ioan I. jr., Stareţul Vasile şi cheile Filocaliei – de la Poiana Mărului în
canonul Ortodoxiei românești și ecumenice, în lucrarea Sfântul Stareț Vasile de la
Poiana Mărului – Introducere în rugăciunea lui Iisus și isihasm, Editura Deisis,
Sibiu, 2009;
91. Idem, Strategii de promovare a Tradiției patristice în epoca modernă: cazul Greciei
secolului XVIII, în: „Nicodim Aghioritul, personalitatea – opera – învățătura ascetică
și mistică”, Editura Deisis, Sibiu, 2001;
92. Idem, Canonul Apostolic al primelor secole, vol. I, Editura Deisis/Stravopoleos,
Sibiu, 2008;
93. Ică, Pr. Porf. Dr. Ioan, Importanța parohiei pentru misiune. Unitatea dintre parohie și
Biserica locală, unitatea internă a parohiei, mijloace și metode de menținere a
acesteia, în: „Pastorație și misiune în Biserica Ortodoxă”, Editura Partener, Galați,
2007;
94. Ionașcu, I., Școala de la Colțea în veacul al XVIII –lea, Tipografia Cărților
Bisericești, București, 1938;
95. Ionescu, G. M., Istoria Mitropoliei Ungrovlachiei, vol. II (1708-1787), Stabilamentul
Grafic Albert Baer, București, 1914;
96. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII –lea (1688-1821), vol. II,
București, 1901;
97. Idem, Bizanț după Bizanț, Editura Enciclopedică Română, București, 1972;
98. Idem, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor, Ed. Princeps
Multimedia, Iași, 2013;
99. Idem, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), vol. I, E.D.P.,
București, 1969;
100. Israel, Jonathan, O revoluție a minții. Iluminismul radical și originile intelectuale
ale democrației moderne, trad. Veronica Lazăr, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2012;
101. Jaspers, Karl, Texte filosofice, Editura Politică, București, 1986;
102. Jitaru, Mihai Adrian, Istoria Bisericii Ortodoxe Ruse, vol. I, Brăila, 2012;
103. Kasper, Walter, Jesus the Crist, Burns and Oates, London, 1976;

125
104. Karaisaridis, Konstantinos Viața și opera Sfântului Nicodim Aghioritul, ediția a II
–a, Editura Anastasia, București, 2000;
105. Kim Sebastian and Kim Kirsten, Christianity as a World Religion, Continuum,
London, New-York, 2008;
106. Kitromilides, Pashalis M., Iluminismul neoelen, Ideile politice și sociale, trad:
Olga Cicani, Editura Omonia, București, 2005;
107. Kuhn, Th., The structure of Science Revolutions, University of Chicago Press,
Chicago, 1983;
108. Lakeland, Paul, Postmodernity: Christian Identity in a Fragmented Ahe (Guides
to Theological Inquiry Series), Fortress Press, Minneapolis, 1997;
109. Larchet, Jean-Claude, Sfântul Maxim Mărturisitorul mediator între Răsărit și
Apus, traducere de Daniela Cojocaru, Editura Doxologia, Iași, 2010;
110. Leb, Ioan-Vasile, Activitatea Misionară a Bisericii Ortodoxe în secolul XX, în:
Misiunea Bisericii în Sfânta Scriptură și în istorie, Editura Renașterea, Cluj-Napoca,
2006;
111. Lemeni, Adrian, Asumarea conștiinței eclesiale în misiunea Bisericii din contextul
actual, în Misiunea sacramentală a Bisericii Ortodoxe în context european,
Simpozion Bruxelles (28 iunie-1 iulie 2011), Editura Basilica, București, 2013;
112. Lemny, Ștefan, Sensibilitate și istorie în secolul XVIII românesc, Ediția a II –a,
Editura Polirom, Iași, 2017;
113. Lossky, Vladimir, Introducere în teologia ortodoxă, trad. Lidia și Remus Rus,
Editura Σοφία, București, 2006;
114. MacCulloch, Diarmaid, Istoria Creștinismului – primii 3000 de ani, trad: Cornelia
Dumitru și Mihai-Silviu Chirilă, Editura Polirom, Iași, 2011;
115. Mantzaridis, Georgios, Globalizare și Universalitate – himer și adevăr, trad:
Preot. Prof. dr. Vasile Răducă, Editura Bizantină, București, 2002;
116. Marga, Andrei, Libertate, reformă, integrare europeană (Despre teoria critică),
în: „Aufklärung heute – Iluminismul astăzi”, editori Rainer Schubert și Mihai-Andrei
Todoca, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2008;
117. Massie, Robert K., Petru cel Mare, viața și lumea lui, trad. Claudia Roxana
Olteanu, Editura ALL, București, 2015;
118. Mayer, Jean – Francois, Sectele, neconformisme creștine și noi religii, ediția a II –
a, trad. Ruxana Pintea, ed. Enciclopedică, București, 1998;

126
119. Melnikov, Fiodor Evfimievici, Scurtă istorie a Bisericii Ortodoxe de rit vechi –
partea I, trad: Lente Ivanov, Editura C.R.L.R., București, 2014, nota 53;
120. Metallinos, Pr. Prof. Dr. Gheorghios D. Parohia – Hristos în mijlocul nostru,
traducere pr. prof. Ioan I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2004;
121. Meyendorff, John, Sfântul Grigorie Palamas și mistica ortodoxă, trad. Angela
Pagu, Editura Enciclopedică, București, 1995;
122. Mihail, Pr. dr. Paul, Schitul Poiana Mărului, un centru ortodox cărturăresc, în:
„Spiritualitate și Istorie la întorsura Carpaților”, sub îngrijirea Dr. Antonie
Plămădeală, vol. I, Editura Episcopiei Buzăului, Buzău, 1983;
123. Mladin, Prof. dr. Nicolae, Prelegeri de Mistică Ortodoxă, cuvânt înainte și note de
pr. Nicolae Streza, Editura Veritas, Târgu-Mureș, 1996;
124. Moisin, Anton, Pan-slavismul și calul său troian, pan-ortodoxismul, Editura
Imago, Sibiu, 1999;
125. Moldoveanu, Pr. Lect. Dr. Ioan, Contribuții la istoria relațiilor Țărilor Române
cu Muntele Athos (1650-1863) – în întâmpinarea a 1040 de ani de la fondarea
Muntelui Athos (963-2003), București, 2002;
126. Moltmann, Jürgen The Church in the Power of the Spirit, Fortress Press,
Minneapolis, 1993;
127. Moo-Sook, Hahn, Encounter – a novel of nineteenth-century Korea, trad. Young
Kim Chang, Univerity of Caligornia Press, Ltd. Berkeley, Los Angeles, London,
1992;
128. Morariu, Arhimandrit Dosoftei Sfântul Serafim de Sarov, viața, nevoințele și
înățăturile, ediția a II –a, Editura Multiprint, Iași, 2004;
129. Moșoiu, Nicolae, Sfânta Taină a Botezului –Începutul Hristomorfizării omului, în
„Misiunea sacramentală a Bisericii Ortodoxe în context european”, Simpozion
Bruxelles (28 iunie-1 iulie 2011), Editura Basilica, București, 2013;
130. Nichifor Crainic, Biserica și școala, în ziarul: „Calendarul”, anul 1, nr. 163, 19
septembrie 1932;
131. Idem, Transfigurarea românismului, în: „Ortodoxia, vol. II, Creștinism și
românism”, Tipografia Cărților București, 1943;
132. Negrici, Eugen, Antim Ivireanul – logos și personalitate, Editura Style, București,
1971;
133. Neill, Stephen, A History of Christian Missions, Editura Penguin Books Ltd,
Harmondsworth, Middlesex, 1984;

127
134. Nellas, Panayotis, Omul – animal îndumnezeit; perspective pentru o antropologie
ortodoxă, ediția a III –a, trad: Ioan Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2002;
135. Noica, Constantin, Carte de înțelepciune, ediție de Oana Bârna, Editura
Humanitas, București, 2008;
136. Oborji, Francis Anekwe, Concept of Mission. The Evolution of Contemporany
Missiology, Editura Orbis Books, Maryknoll, New York, 2006;
137. Odobescu, Alexandru, Câteva ore la Snagov, în „Opere alese”, vol. II, Editura
Cugetarea-Georgescu Delafras, București;
138. Panaitescu, Petre P., Începuturile și biruința scrisului în limba română, Editura
Academiei Republicii Populare Române, București, 1965;
139. Papuc, M., Sfintele Amintiri, Editura Hyperion, Chișinău, 1992;
140. Paul, Pr. Dr. Adrian Gh., Dimensiunea divino-umană a filantropiei creștine în
viziunea Bisericii Ortodoxe, Editura Universității de Nord, Baia Mare, 2011;
141. Pavlovici, Iereul Gheorghe, Cuvânt înainte, în: „Minunile Sfântului Serafim de
Sarov – din însemnările călugărilor Mănăstirii Sarov”, trad: Oxana Toporcean,
Editura Σοφία, București, 2009;
142. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol II, ediția a II –a,
Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române , București,
1994;
143. Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române (secolele XVII-XVIII), vol. II, ediția a II
–a, Editura Instititului Biblic și de Misiune al Biericii Ortodoxe Române, București,
1994;
144. Pătuleanu, Pr. Prof. dr. Constantin, Filantropie creștină între reperele ei istorice
și actualitate, în volumul: „Faptele iubirii milostive – Lucrarea instituțiilor social-
filantropice înființate și administrate de Biserica Ortodoxă Română”, Editura
Basilica, București, 2012;
145. Pelikan, Jaroslav Tradiția Creștină – o istorie a dezvoltării doctrinei, vol. V.,
Doctrina creștină și cultura modernă (de la 1700), trad. Mihai-Silviu Chirilă, Editura
Polirom, Iași, 2008;
146. Petraru, Pr. prof. univ. Dr. Gheorghe, Goldan V. Vasile-Lucian, Aspecte
misionare în „Didahiile” Sfântului Antim Ivireanul, în: Teologie și Pedagogie.
Identitate specifică și responsabilitate comună în actul educației, Editura Doxologia,
Iași, 2016;

128
147. Petraru, Gheorghe, Teologie fundamentală și misionară. Ecumeninsm, Editura
Performantica, Iași, 2006;
148. Idem, Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura... O
istorie a misiunilor creștine, Editura Sf. Mina, Iași, 2013;
149. Idem, Secte și neoprotestante și noi mișcări religioase în România, Editura
Universitaria, Craiova, 2006;
150. Idem, Ortodoxie și Prozelitism, Editura Trinitas, Iași, 2000;
151. Idem, Misiologie Ortodoxă, Revelația divină și Misiunea Bisericii, Editura
Pamfilius, Iași, 2002;
152. Idem, Revelația divină și actualizarea ei în rugăciune și cultul Bisericii, în:
„Sfânta Scriptură și Sfânta Liturghie izvoare ale vieții veșnice”, Ediție îngrijită de Pr.
Lect. Dr. Mihai Vizitiu, Editura Trinitas, Iași, 2008.
153. Placide Deseille, Nostalgia Ortodoxiei, trad. Dora Mezdrea, Editura Anastasia,
1995;
154. Plămădeală, Dr. Antonie Episcopul Buzăului, Dascăli de cuget și simțire
românească, Editura Institutului Biblic și de Misiune, al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1981, nota 212;
155. Idem, Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, prefață de pr. Dumitru
Stăniloae, Editura Sophia, București, 2010;
156. Popa, Gheorghe, Edificarea conștiinței comunitare: O exigență actuală a misiunii
sacramentale a Bisericii, în „Misiunea sacramentală a Bisericii Ortodoxe în context
european”, Simpozion Bruxelles (28 iunie-1 iulie 2011), Editura Basilica, București,
2013;
157. Idem, Comuniune și înnoire spirituală în contextul secularizării lumii moderne,
Editura Trinitas, Iași, 2000,
158. Popescu Prof. Dr. Teodor M., Biserica și Cultura, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al B.O.R., București, 1996;
159. Idem, Istoria Creștinismului ca istorie a culturii, Editura Arhiepiscopiei Sucevei
și Rădăuților, Suceava, 2013;
160. Popescu, Dumitru, prefața lucrării Ereticii și rătăcirile lor doctrinare, ed.
România creștină, București, 1999;
161. Idem, Iisus Hristos Pantocrator, Editura Institutului Biblic și de Misiune
Ortodoxă, București, București, 2005;

129
162. Idem, Hristos, Biserică, Misiune. Relevața misiunii Bisericii în lumea
contemporană, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galați, 2011;
163. Idem, Hristos, Biserică, Societate, Editura Institutului Bilblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998;
164. Idem, Biserica și Cultura, în: Pastorație și misiune în Biserica Ortodoxă, Editura
Partener, Galați, 2007;
165. Idem, Teologie și cultură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1993;
166. Raccanello, Dario, Rugăciunea lui Iisus în scrierile starețului Vasile de la Poiana
Mărului, traducere de Maria-Cornelia Oros și diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis,
Sibiu, 1996;
167. Idem, Sfântul Stareț Vasile de la Poiana Mărului – Introducere în rugăciunea lui
Iisus și isihasm, trad. Diac. Ioan și Maria-Cornelia Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2009;
168. Rahner, Karl, Anonymous Christians and the Missionary Task of the Church, in:
Theological Investigation 11, Seabury, New-York, 1974;
169. Rogobete, Silviu Eugen, O ontologie a iubirii – Subiect și Realitate Personală
supremă în gândirea părintelui Dumitru Stăniloae, trad: Anca Dumitrașcu și Adrian
Guiu, Editura Polirom, 2001;
170. Rupnik, P. Marko Ivan, Cuvinte despre om. I. Persoana – ființă a Paștelui, trad:
Maria-Corneli Oros, Editura Deisis, Sibiu, 1997;
171. Samarian, Pompei Gh., Medicina și farmacia în trecutul românesc, vol. III,
Editura „Bucovina”, București, 1938;
172. Sandu, Pr. Lect. Dr. Dan, „Cinci cuvinte cu mintea mea”(I Corinteni 14, 19).
Valoarea limbajului în exegeza biblică și experiența liturgică, mijloace de cunoaștere
a lui Dumnezeu, în: „Sfânta Scriptură și Sfânta Liturghie izvoare ale vieții veșnice”,
ediție îngrijită de Pr. Lect. Dr. Mihai Vizitiu, Editura Trinitas, Iași, 2008;
173. Savin, Ioan. G, Creștinismul și cutura română, în: „Ortodoxia, vol. II, Creștinism
și românism”, Tipografia Cărșilor București, 1943;
174. Schmemann, Alexander, The Missionary Imperative in the Orthodox Tradition, în
The Theology of the Christian Mission, Abingdon Press, Nashville, 1961.
175. Scriban, Filaret Stavropoleos, Istoria Bisericească pe scurt, Tipografia D.
Gheorghiu, Iași, 1874;
176. Scrima, André, Duhul Sfânt și unitatea Bisericii *„jurnal” de conciliu, trad.
Măriuca Alexandrescu, ed., Anastasia, București, 2004;

130
177. Sibiescu, Pr. Prof. dr. Vasile Gh, Paisie Velicicovschi viețuitor la schitul Cîrnu
(Jud. Buzău) între anii 1744-1746) în: „Spiritualitate și Istorie la întorsura
Carpaților”, sub îngrijirea Dr. Antonie Plămădeală, vol. I, Editura Episcopiei
Buzăului, Buzău, 1983;
178. Sölle, Dorothee, Thinking about God: An Introduction to Theology, SCM Press
London, Trinity Press International, Philadelphia, 1990;
179. Soloviov, Vladimir, Rusia și Biserica Universală, trad: Mioara Adina Avraam,
Editura Institutul European, Iași, 1994;
180. Špidlik, Cardinal Tomáš, Cateheză despre Biserică, trad. Andrei Mărcuș, Editura
Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2005;
181. Spindler Marc et Lenoble Annie, Spiritualités missionnaires contemporaines.
Entre charisme et instututiones, Karthala, Paris, 2007;
182. Stamoolis, James, J., Eastern Orthodox Mission Theology Today, Orbis Books,
Maryknoll, New York, 1986;
183. Stan, Loredana Aurora, Rolul Cuviosului Paisie cel Mare în viața Bisericii
Ortodoxe, Editura Larisa, Câmpulung Muscel, 2012, p. 57.
184. Stan, Pr. Prof. Liviu, Problema Ortodoxă Română și problema Muntelui Athos, în
„Românii și Muntele Athos”, Editura Paralela 45, București, 2002;
185. Idem, Caracterul interortodox al Muntelui Athos, în :„Românii și Muntele
Athos”, Editura Paralela 45, București, 2002;
186. Stanciu, Arhimandrit Mihail, Sfântul Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării
Românești (1708-1716). Viața și activitatea sa pastoral-misionară, în „Didahii”,
Editura Basilica, ediția a II –a, București, 2016;
187. Stăniloae, Pr. Dumitru, Filocalia, vol. IX , Nota 995, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980;
188. Idem, Ortodoxia, lumina lumii și inima neamului nostru, în : „Cultură și
duhovnicie – Articole publicate în Telegraful Român”, vol. II (1937-1941), Editura
Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012;
189. Idem, Cuvânt înainte la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie,
în: „Filocalia sau culegere din scrierile sfinților Părinți, care arată cum se poate omul
curăți, lumina și desăvârși”, vol. III, trad. Pr. D. Stăniloae, Editura Humanitas,
București, 1999;

131
190. Idem, Momente din vechea spiritualitate a ținutului Buzoian, în: „Spiritualitate și
Istorie la întorsura Carpaților”, sub îngrijirea Dr. Antonie Plămădeală, vol. I, Editura
Episcopiei Buzăului, Buzău, 1983;
191. Idem, Isihaștii sau sihastrii și rugăciunea lui Iisus în Tradiția Ortodoxiei
Românești, în: „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se
poate omul curăți lumina și desăvârși, vol. VIII, Editura Institutului Biblic și de
Misiune Ortodoxă, București, 2013;
192. Idem, Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor, în: „Asistență social-
filantropică și medicală organizată de Biserica Ortodoxă în trecu și astăzi”, Editura
Basilica, 2012;
193. Idem, Funcția culturală a preoției astăzi, în: „Cultură și duhovnicie – Articole
publicate în Telegraful Român”, vol. II (1937-1941), Editura Basilica a Patriarhiei
Române, București, 2012;
194. Idem, Misiunea preotului, în: „Cultură și duhovnicie – articole publicate în
Telegraful Român”, vol. I (1930-1936), Editura Basilica a Patriarhiei Române,
București, 2012;
195. Idem, Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic și de
Misune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002;
196. Idem, Biserica românească, în: „Cultură și Duhovnicie – articole publicate în
Telegraful Român”, vol. III, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012;
197. Idem, Funcția culturală a preoției astăzi, în : „Cultură și duhovnicie – Articole
publicate în Telegraful Român”, vol. II (1937-1941), Editura Basilica a Patriarhiei
Române, București, 2012;
198. Idem, Jertfa, esența preoției, în : „Cultură și duhovnicie – Articole publicate în
Telegraful Român”, vol. III (1942-1993), Editura Basilica a Patriarhiei Române,
București, 2012,
199. Idem, Ortodoxia, lumina lumii și inima neamului nostru, în : „Cultură și
duhovnicie – Articole publicate în Telegraful Român”, vol. II (1937-1941), Editura
Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012;
200. Idem, Ortodoxie și Etnocrație în: „Cultură și duhovnicie – Articole publicate în
Telegraful Român”, vol. II (1937-1941), Editura Basilica a Patriarhiei Române,
București, 2012;

132
201. Idem, Ortodoxie și viață socială, în : „Cultură și duhovnicie – Articole publicate
în Telegraful Român”, vol. II (1937-1941), Editura Basilica a Patriarhiei Române,
București, 2012;
202. Idem, Reflexii despre spiritualitatea poporului român”, Editura Cogito, Craiova,
1992;
203. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Reflexii despre spiritualitatea poporului român”,
Editura Cogito, Craiova, 1992;
204. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ediția a III – a, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003;
205. Ibidem, vol. I, II ediția a IV –a, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,
București, 2010;
206. Idem, Ortodoxia pavăza naționalității noastre, în: „Cultură și Duhovnicie.
Articole publicate în Telegraful Român”, vol. II, (1937-1941), Editura Basilica a
Patriarhie Române, București, 2012;
207. Idem, Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor, în: „Asistență social-
filantropică și medicală organizată de Biserica Ortodoxă în trecut și astăzi”, Editura
Basilica, 2012;
208. Sterian, Paul, Răsboiul nevăzut, vieața de îndumnezeire a sfântului părintelui
nostru Paisie cel Mare, Casa școalelor, 1944;
209. Sterpu, Gheorghe N., Contribuții la metodologia misiunilor ortodoxe, vol. I,
Tipografia Cărților Bisericești, București, 1945;
210. Stokoe, Mark, Orthodox Christians in Norh America (1794-1994), Editura
Orthodox Christian Publications Center, 1995;
211. Suttner, Ernst Christoph, Teologie și Biserică la români de la încreștinare până în
secolul al XX –lea, trad: Adriana Cînța, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș,
2011;
212. Ștrempel, Gabriel, Antim Ivireanul, Editura Academiei Române, București, 1997;
213. Teodorescu, Pr. Conf. Univ. Dr. Mihail, Misiunea, metodă concretă de
propovăduire a adevărului mântuior, în „Misiune, Spiritualitate, Cultură”, Editura
Bibliotheca, Târgoviște, 2009;
214. Tia, Arhimandrit Teofil, Reîncreștinarea Europei? Teologia religiei în pastorala
și misiologia occidentală contemporană, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003;

133
215. Timiadis, Mitropolit Emilianos, Preot, parohie, înnoire – noțiuni și orientări
pentru teologia și practica pastorală, traducere de Paul Brusanowski, Editura Sophia,
București, 2001;
216. Toma, Ileana, Ultimul Constantin, romanul Brâncovenilor, Editura Babel, Bacău,
2010;
217. Treadgold, Donald W., The West in Russia and China, Religious and Secular
Thought in Modern Times, vol. I, Russia, 1472-1917, Cambridge at the University
Press, Cambridge, 1973;
218. Tucker, Ruth A., From Jerusalem to Irian Jaya, a biographical history of
christian missions, Academie Books Zondervan Publishing House, Grand Rapids,
Michigan, 1983;
219. Tudorie, Ionuț Alexandru, Cu frică s-au temut acolo unde nu era frică...Istoria
dialogului teologic dintre anglicamii nonjurori și Biserica Răsăriteană (1716-1725),
Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2012;
220. Tulcan, Pr. Prof. univ. dr. Ioan, Direcții ale misiunii Bisericii în lumea de astăzi.
Rolul facultăților de teologie în această privință, în: „Relația dintre parohie și școală
în viața și misiunea Bisericii din contextul actual”, coord. Adrian Lemeni, pr. David
Pestroiu, Editura Basilica, București, 2015;
221. Țarălungă, Ecaterina, Dimitrie Cantemir contribuții documentare la un portret,
Editura Minerva, București, 1989;
222. Țipău, Mihai, Mitropolitul Ungrovlahiei Neofit I Cretanul, în: „Șerban
Cantacuzino, Antim Ivireanul și Neofit Cretanul – Promotori ai limbii române în
cult”, Editura Cuvântul Vieții, 2013, București, p. 247;
223. Ungureanu, Ionel, Personalizarea socialului. Înțelegeri teologice ale realității
sociale, Editura Doxologia, Iași, 2011;
224. Uspensky, Leonid, Semnificația și limbajul icoanelor, în: „Călăuziri în lumea
icoanei”, ediția a II –a, trad. Anca Popescu, Editura Σοφία, București, 2011;
225. Varona, Alexandr, Tragedia shismei ruse – reforma patriarhului Nikon și
începuturile staroverilor, Editura Kriterion, București, 2002;
226. Vasilios, Arhimandritul, Întrarea în Împărăție – elemente de trăire liturgică a
tainei unității în Biserica Ortodoxă, trad. Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu,
1996;

134
227. Vătămanu, N., Iacob Pylarino, medic al curții domnești din București (1684-
1687; 1694-1718), în: „Din Istoria Medicinei Românești și Universale”, Editura
Academiei Populare Române, 1962, pp.121-132;
228. Idem, Contribuții la istoricul înființării Spitalului Colțea, extras din: „Din Istoria
Medicinei Românești și Universale”, Editura Academiei Republicii Populare
România, 1962;
229. Idem, De la începuturile medicinei românești, Editura Științifică, București, 1966;
230. Vicovan, Pr. Ion, Dați-le voi să mînânce! Filantropie creștină, istorie și
spiritualitate, Editura Trinitas, 2001;
231. Idem, Filantropia Bisericii Ortodoxe Române – repere istorice, în: „Asistență
social-filantropică și medicală organizată de Biserica Ortodoxă în trecu și astăzi”,
Editura Basilica, 2012;
232. Idem, Rolul școlii de teologie în formarea slujitorilor Bisericii în gândirea
părintelui Dumitru Stăniloae, în: „Relația dintre parohie și școală în viața și misiunea
Bisericii din contextul actual”, coord. Adrian Lemeni, pr. David Pestroiu, Editura
Basilica, București, 2015;
233. Vlachos, Mitropolitul Hierotheos, Psihoterapia Ortodoxă, trad. Ioan Diaconescu
și Nicolae Ionescu, Editura Sophia, București, 2001;
234. Vulcănescu, Mircea, Creștinul în lumea modernă, în: „Gândirea socială a
Bisericii, fundamente – documente – analize – perspective”, Editura Deisis, Sibiu,
2002;
235. Waldenfels, Hans, Manuel de théologie fondamentale, trad. în lb. franceză de
Claude Geffré, Editura Les éditions du Cerf, Paris, 1997, p. 250.
236. Walle, W. F. Vande, Introduction, în: „The History of the relations between the
low countries and China in the Qing Era (1644-1911)”, Leuven University Press,
Leuven, 2003;
237. Ware, Timothy, Istoria Bisericii Ortodoxe, trad: Alexandra Petrea, Editura Aldo
Press, București, 1999;
238. Idem, The Orthodox Church, Penguin Books, Baltimore, 1963;
239. Wolf, Robert Lee, The Balkans in our time, Editura Harvard University Press,
Cambridge, Massachusetts, 1974;
240. Yannaras, Christos, Adevărul și Unitatea Bisericii, trad. Ierom. Ignatie Trif,
Editura Sofia, București, 2009;

135
 241. Idem, Paradoxul lui Nicodim Aghoritul, în: „Nicodim Aghioritul, Personalitatea –
opera – învățătura ascetică și mistică, cu traducere a Vieții sale și a Prologurilor la
scrierile duhovnicești”, trad. Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis,
Sibiu, 2001;
242. Yannoulatos, Anastasios, Ortodoxia și problemele lumii contemporane, trad.
Constantin Coman, Gabriel Mândrilă, Editura Bizantină, București, 2003;
243. Idem, Misiune pe urmele lui Hristos – studii teologice și omilii, trad. Diac. Dr.
Ștefan L. Toma, Editura Andreiana, Sibiu, 2003;
244. Idem, Thy Will Be Done: Mission in Christ`s Way, in New Directions in Mission
and Evangelization 2: Theological Foundations, Orbis Books, Maryknoll, New York,
1994;
245. Zaharia, Arhimandritul Ciprian, Contribuția românească la sinteza paisiană.
Paisianismul și spiritualitatea generică, în: volumul alcătuit în colectiv„Paisianismul.
Un moment românesc în istoria spiritualității europene”, Editura Roza Vânturilor,
București, 1996;
246. Idem, Paisianismul și slujirea ecumenică a Bisericii Ortodoxe Române, în:
volumul alcătuit în colectiv„Paisianismul. Un moment românesc în istoria
spiritualității europene”, Editura Roza Vânturilor, București, 1996;
247. Zamfirescu, Dr. Dan, Biruința unei idei, în: volumul alcătuit în colectiv
„Paisianismul. Un moment românesc în istoria spiritualității europene”, Editura Roza
Vânturilor, București, 1996.

Surse web:

1. http://holycouncil.org/home;
2. http://basilica.ro/concluziile-sfântului-sinod-cu-privire-la-desfășurarea-și-hotărârile-
sfântului-și-marelui-sinod-al-bisericii-ortodoxe-din-creta-16-26-iunie-2016/.

136