7.

MISIUNE CREŞTINĂ ŞI CATEHETICĂ

Misiunea crestină si aspectele ei. Misiunea crestină si aspectele ei (definire, temeiuri
biblice si teologice)
1. Introducere:
Misiunea creştină constă în trimiterea Bisericii în lume în vederea vestirii
Evangheliei şi a lucrării mântuitoare a lui Iisus Hristos.
Misiunea creştină are ca finalitate “integrarea oamenilor în Împărăţia lui Dumnezeu,
întemeiată prin lucarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, inaugurată ca anticipare a ei în
Biserică prin pogorârea Duhului Sfânt, Împărăţie care se va manifesta în plenitudinea ei la a
doua venire a lui Hristos întru slavă” (Bel, Valer)
Misiunea face parte din însuşi planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii, “ea se
întemeiază pe universalitatea mântuirii şi desăvârşirii în Hristos şi participarea la trimiterea
lui Hristos în lume” (Bel. Valer)
Fiecare creştin care îşi mărturiseşte credinţa, o trăieşte şi o păstrează curată devine un
misionar deoarece “misionarismul creştin se realizează prin Biserică de către membrii
clerului, dar şi alte persoane, în familie, şcoală, asociaţii etc” (P.F. Daniel)
Transmiterea dreptei credinţe se face printr-o predare explicită, strucurată şi
sistematică în cadrul unui program de predici, cateheze, ore de religie. Harul botezului, deşi
unic, trebuie conştientizat mereu pentru a fi actualizat în viaţa credincioşilor.
În cadul orelor de religie credinţa nu se predă şi nu se învaţă din perspectiva
îmbogăţirii elevilor în ceea ce prioveşte cultura generală, ci spre a deschide sufletul lor spre
cunoaşterea lui Dumnezeu şi spre o viaţă în care ei să observe şi să urmeze principiile şi
valorile creştine. Pentru transmiterea şi păstrarea dreptei credinţe preotul împreună cu
profesorul de religie au misiunea de a desfăşura un program sistematic al activităţilor
catehetice şi de îndrumare moral – duhovnicească a elevilor.

2. Definitie:
În viziunea ortodoxă, misiunea creştină nu se reduce doar la simpla vestire a
Evangheliei ci totodată “misiunea vizează încorporarea şi creşterea oamenilor ca membri ai
Bisericii – trupul lui Hristos, până la măsura vârstei plinătăţii Lui < Până vom ajunge toţi la
unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la
măsura vârstei deplinătăţii în Hristos>(Efes 4,13)” (Bel, Valer), exigenţele misiunii vizează
atât întoarcerea fiecăruia către Dumnezeu cât şi vieţuirea tuturor într-un duh creştin autentic,
în Duhul Evangheliei lui Hristos.

3. Dimensiunea misionara a educatiei religioase:

Dimensiunea misionară a educaţiei religioase vizează pe lângă instruirea tinerilor în
ceea ce priveşte elementele de doctrină şi istorie creştină şi îndrumarea tinerilor spre
împărtăşirea cu Sfintele Taine. Sfânta Liturghie este o înaintare împreună spre Împărăţia lui
Dumnezeu şi în acelaşi timp un loc în care creştinii se pregătesc pentru misiune (Bel, Valer).
Trimiterea liturgică cu pace să ieşim invită la mărturia evanghelică a tuturor, cheamă la
convertire şi la iubirea aproapelui.

4. Forme concrete ale misiunii : prezenţa, proclamarea, participarea, rugăciunea

şi cateheza:

1
 a. Prezenţa. Chiar dacă este posibil şi câteodată binevenită vestirea Evangheliei prin
mijloace mass-media nimic nu poate suplini eficacitatea şi pragmatismul prezenţei personale.
Mântuitorul îşi trimite apostolii să propovăduiască Evanghelia în mod direct , atenţionându-i
că vor fi primiţi de unii şi respinşi de alţii.
Prezenţa şi implicarea personală a preotului şi profesorului de religie în vestirea Evangheliei
se contituie într-o formă de iubire agapică faţă de cei care vor primi mesajul evanghelic.
b. Proclamarea. Apostolul Petru îşi fundamentează activitatea apostolică spunând:
noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut şi auzit (F. Ap. 4,20). Mesajul pe care trebuie să-
l aducă Biserica l-am putea defini ca fiind vestea cea bună a Împărăţiei lui Dumenzeu, în
conformitate cu acest mesaj, avem menirea de a aduce la cunoştinţă creştinilor în general şi
tinerilor în special faptul că Dumnezeu împărăţeşte asupra Universului, asupra neamurilor,
asupra celor vii şi asupra celor morţi.
c. Participarea. Proclamarea Evangheliei implică participarea concretă la viaţa celor
care ne ascultă. Mântuitorul a spus: Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să
binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima, să propovăduiesc robilor
dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi (Luca 4,18).
Avem aici o percepţie a celor sărăciţi în duh, a trăi cu cei săraci înseamnă a trăi în
comuniune cu ei, într-un plan care depăşeşte anumite repere sociologice sau civice. În
mediile în care sărăcia şi lipsurile sunt cauza păcatelor, în mediile atinse de corupţie,
imoralitate, droguri, alcoolism, lipsă de educaţie, avem o obligaţia să îndemnăm la întoarcere
la penitenţă, la observarea şi ghidarea noastră după principiile evanghelice.
Căile de implicare şi participare la viaţa şi problemele credincioşilor sunt diferite, în funcţie
de situaţiile date. Sfântul Apostol Pavel îndemna: cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi
săi dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip să mântuiesc pe unii (I Cor. 9,22).
d. Rugăciunea. Vestirea Evangheliei ţine de pregătirea noastră în vederea aceptării
harului Duhului Sfânt. El poate pregăti atât inimile noastre, în vederea vestirii Evangheliei cât
şi inimile ascultătorilor în vederea receptării mesajului evanghelic. W. Thomas aprecia că
“este mai important să stăm de vorbă o oră cu Dumnezeu cu privire la cineva şi doar zece
minute să-i vorbim acestei persoane despre Dumnezeu”.
e. Catehizarea. În general predica şi ora de religie sunt receptate ca un apel de suflet,
dar totuşi ca un apel care se adresează atât sentimentelor cât şi voinţei şi raţiunii. Orice
predică, cateheză sau oră de religie are şi un aspect pedagogic, doarece învăţarea în sens
biblic are valenţe emoţionale, raţionale şi volitive.
In acest scop s-au infiintat birouri speciale de catehizare la nivelul ficarei arhiepiscopii,
protoierii, parohii. De amintit programul catehetic “Hristos impartasit copiilor”.

Mântuitorul Iisus Hristos - Catehet si Pedagog Desăvârsit

1. Slujirea învățătorească
Cateheza creştină s-a născut o dată cu zorii creştinismului, avându-L întemeietor pe
Hristos, iar ca izvor fundamental Evanghelia Sa. Slujirea învăţătorească, una dintre cele trei
slujiri, egale în importanţa lor mântuitoare, asumate de Mântuitorul (deodată cu cea
arhierească şi pastorală), este evidenţiată mai pregnant de către evanghelişti decât celelalte
două. El era numit în mod obişnuit Învăţătorul (Rabbi, Didavskalo) apelativ pe care Însuşi l-a
confirmat: “Voi Mă numiţi pe Mine Învăţătorul şi Domnul şi bine ziceţi, că sunt” (Matei 23,
8-10).
Calitatea de învăţător era cerută în mod firesc de caracterul doctrinar, dogmatic, al
creştinismului. Spre deosebire de păgânism, creştinismul este o religie-învăţătură şi trebuia,

2
în consecinţă, să aibă neapărat un învăţător religios. Politeismul grec şi roman era o religie
fără dogme, nepropunând adevăruri de credinţă, fiind, de fapt, un cult a cărui justificare se
pierdea, teoretic, în legendă, mit, superstiţie. În contrast, creştinismul nu s-a mărginit la
dimensiunea cultică, liturgică, cu toate că fost şi ea prezentă dintru început, ci şi-a conturat o
doctrină, o teologie, pe baza învăţăturilor doctrinare propovăduite de cel mai mare Învăţător.

2. Deosebirea dintre Iisus și alți învățători

Chiar şi cei mai înverşunaţi dintre adversarii Săi au recunoscut cu sinceritate:
“Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta”! Care era, de fapt, “secretul” acestei
supremaţii retorice incontestabile? Răspunsul ni-l dă Evanghelistul Matei atunci când spune:
“...Căci îi învăţa ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor” (7, 29). Iar
puterea izvora din persoana Sa dumnezeiască, căci Omul-Hristos este, în acelaşi timp, întărit,
împuternicit, de Dumnezeul-Hristos. El este Pedagogul prin excelenţă, paradigmă a oricărei
pedagogii autentice. Părintele bisericesc Clement Alexandrinul a fost pe bună dreptate
inspirat atunci când Lui, Pedagogului desăvârşit, I-a consacrat una dintre cele mai însemnate
scrieri patristice, Pedagogul, în care spune la un moment dat: “Pedagogul nostru este Sfântul
Dumnezeu Iisus, Cuvântul, Care conduce întreaga omenire. Însuşi iubitorul de oameni
Dumnezeu ne este Pedagog”

3. Conținutul mesajului Său

Conţinutul învăţăturilor Sale vizează realităţile veşnice: Dumnezeu, suflet, nemurire,
viaţa viitoare etc. În principal, trei mari teme sunt conturate în slujirea Sa didactică:
Dumnezeu (Sfânta Treime), lumea (ca operă a lui Dumnezeu), omul, ultimele două fiind
abordate permanent în perspectiva veşniciei. De aceea, în esenţă, marea temă a predicii şi
catehezei Sale o constituie vestirea împărăţiei lui Dumnezeu: “Plinitu-s-a vremea şi împărăţia
lui Dumnezeu s-a apropiat. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” (Marcu 1, 15). Iar pentru
dobândirea împărăţiei cereşti, a mântuirii propriu-zise, ascultătorii trebuiau să recunoască
mesianitatea şi dumnezeirea Sa.

4. Principii și metode folosite

Metodele catehizării Sale anticipează, în sâmbure, cele mai eficiente principii şi
mijloace pe care le-a promovat pedagogia ulterioară, inclusiv cea modernă, pe care le
profesează de fapt şi astăzi. Esenţial, modul desfăşurării învăţământului hristic, la fel cu traiul
Său cotidian, a fost simplu, apropiat, plin de iubire şi compasiune pentru cei umili, în acelaşi
timp, însă, plin de demnitate, măreţie şi forţă spirituală. O simplă enumerare a principiilor şi
metodelor pedagogice actuale va constata similitudini evidente în cateheza Mântuitorului.
Selectăm câteva exemple:
a) Principii:
•1. Psihologic. Dumnezeiesc cunoscător al sufletului omenesc, Mântuitorul se adaptează
permanent la mentalitatea, cunoştinţele şi preocupările celor cărora le vorbea. Într-un fel
vorbeşte cu cei simpli, în alt fel cu Nicodim cel erudit. Vorbeşte autoritar cu Petru cel
impulsiv, dar plin de tandreţe cu Zaheu, vameşul cel smerit...
•2. Natural. Fără să suprasolicite efortul de receptare al ascultătorilor, Mântuitorul, folosind
cu tact metoda inductivă, învăţa mai întâi cele uşor de reţinut, evidenţiind cu prioritate ceea
ce este esenţial de reţinut şi urmat: “Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi dreptatea Lui, şi
toate celelalte se vor adăuga vouă...” (Matei 6, 33);
•3. Intuitiv. Acest principiu, atât de recomandat şi astăzi în procesul educaţional, a fost

3
 utilizat cu precădere de Mântuitorul, în special prin rostirea parabolelor, folosind diverse
mijloace intuitive, cum ar fi acţiunile (grăirea Sa era urmată în chip pilduitor de o fapta
concretă, ca de exemplu o vindecare, o înviere, înmulţire a pâinilor etc.), individualizările
(insistând, concret, pe atitudini ca: “Dacă ochiul tău te sminteşte...”, “Dacă-ti va da cineva o
palmă...”), contrastul (Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, Vameşul şi fariseul) etc.
•4. Temeinic, durabil: “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu!” (Marcu 13, 31).
Învăţătura Sa, dublată de exemplul iubirii Sale jertfelnice aveau să cucerească definitiv
inimile ucenicilor Săi, încât Sf. Ap. Pavel se întreabă retoric şi mărturisitor, totodată: “Cine
ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Foamea, prigoanele, strâmtorările...?” (Romani
8, 35).
•5. Activ şi practic: vorbeşte plugarilor despre semănător; podgorenilor despre lucratorii viei;
pescarilor despre pescuitul minunat; samarinencei despre Mesia Cel aşteptat etc.;
•6. Educativ: urmăreşte nu doar informarea “despre...”, ci formarea, zidirea sufletească a
omului. Nu cele trecătoare, ci cele veşnice: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot
cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4).

b) Metodele, de asemenea, sunt cele mai eficiente şi astăzi:

1.      inductivă (parabolele),

2.      deductivă (predica de pe munte),
3.      analitică (pilda semănătorului),
4.      sintetică (“fiţi, dar, voi desăvârşiţi...”),
5.      genetică (“Eu sunt uşa...”),
6.      experimentală (pescuirea minunată, înmulţirea pâinilor);

c) Forma didactică este

- atât cea povestitoare (acroamatică), aşa cum o întâlnim în special în pilde,
- cea dialogică (întrebătoare sau erotematică), aşa cum o vedem în convorbirile particulare
(de ex. cu samarineanca, cu Nicodim etc.).

Trăirea în Hristos si mărturisirea Lui în lumea contemporană. Scopuri si obiective în

cadrul catehezei si a educatiei religios – morale

“Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20). Este menirea noastră
să purcedem la atingerea acestui scop “lăsându-L pe Hristos să ia chip în acţiunile noastre
personale şi sociale”. În acest fel elevii pot fi responsabilizaţi cu privire la faptele şi
preocupările lor, pot fi îndrumaţi să se raporteze mereu la principiile creştine. Soloviov învăţa
şi îndemna ca “înainte de a te hotărî la un pas cu o oarecare importanţă pentru viaţa personală
şi socială, să-ţi chemi în suflet chipul moral al lui Hristos, să te cercetezi şi să-ţi răspunzi: ar
face El acest pas, sau - cu alte cuvinte - l-ar saluta sau nu, m-ar binecuvânta dacă îl fac sau
nu”.
Finalitatea orei de religie are în vedere convertirea personală, trăirea credinţei şi
conştientizarea apartenenţei elevilor la o comunitate de cult şi de credinţă organizată>>
(Vasile Timiș)
„… poruncit vouă” (Matei 28, 19-20). Porunca de a împlini această chemare nu se
reduce la o lucrare pur liturgică prin botez și la una informativă prin însușirea adevărurilor de
4
 credință, ci este și o activitate educativă. Prin să păzească toate, se arată un îndemn spre
trăirea învățăturii primite, deoarece predarea religiei nu constă în prezentarea unei simple
învățături, ci a unei învățături care se cere transpusă în viață. Prin educația religioasă,
profesorul trebuie să-i conducă pe elevi spre clarificarea sensului vieții lor și spre formarea
convingerii că scopul educativ este esențialul creștinismului. Astfel elevii pot fi conduși la o
stare în care sufletul lor este gata să primească influența Revelației divine și să se dăruiască
lui Dumnezeu ca unicului Stăpân al vieții noastre, așa cum ne îndeamnă ectenia: “toată viața
noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”>> (Sebastian Șebu, Metodica…)
<<În viziunea ortodoxă, misiunea creştină nu se reduce doar la simpla vestire a
Evangheliei ci totodată “misiunea vizează încorporarea şi creşterea oamenilor ca membri ai
Bisericii – trupul lui Hristos, până la măsura vârstei plinătăţii Lui < Până vom ajunge toţi la
unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la
măsura vârstei deplinătăţii în Hristos>(Efes 4,13)” (Bel, Valer), exigenţele misiunii vizează
atât întoarcerea fiecăruia către Dumnezeu cât şi vieţuirea tuturor într-un duh creştin autentic,
în Duhul Evangheliei lui Hristos>> (Vasile Timiș)
Scopurile şi obiectivele (Pr.prof. S.Şebu & prof. Monica şi Dorin Opriş, Metodica predării
religiei):
Scopuri:
1.      informativ (vizează raţiunea),
2.      formativ (simţurile afective);
3.      educativ (conlucrarea primelor două, prin voinţă).
Leg. cu obiectivele cognitive, afective şi voliţionale (docere, delectare, flectere);
a)              informativ + cognitiv – rațiunea
b)               formativ + afectiv – sentimental
c)               educativ + volitiv – voința

Obiective:
Ob. cadru (generale), de ex. „Cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu, în vederea mântuirii sufletului);
Ob. de referinţă (pe ani de studiu: la sfârşitul cl. I, elevii vor şti să…);
Ob. operaţionale (pe lecţii: la sfârşitul lecţiei, elevii vor fi capabili să…);
Teologic vorbind, toate scopurile şi obiectivele vizează mântuirea (= desăvârşirea), cf.
Ef 4, 13: „… vom ajunge la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea
bărbatului desăvârşit”. Altfel spus: formarea caracterului moral creştin (Pr. D. Călugăr,
Caracterul religios moral-creştin).
Scopul informativ (pentru o credință luminată) constă în transmiterea de către
profesor a adevărurilor de credință și morale (asimilarea de către elevi a unor cunoștințe din
învățăturile Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți), pe care elevii, însușindu-le și aplicându-
le în viață (atât în interesul personal, cât și în interesul semenilor și al Bisericii), să ajungă la
desăvîrșire (la dobândirea mântuirii sufletului).
Scopul formativ (formarea caracterului moral-religios) urmărește pregătirea morală și
spirituală a elevilor prin dezvoltarea rațiunii, sentimentului și voinței acestora (dezvoltarea
facultăților sufletești în vederea desăvârșirii). Prin educația religioasă se urmărește formarea
caracterului religios-moral, dar aceasta nu se poate realiza fără un volum de cunoștințe
religioase. Trebuie realizat deci un echilibru între informativ și.formativ.
Scopul educativ urmărește dezvoltarea la elevi a convingerii că viața creștină
autentică este căutarea lui Dumnezeu, permanent, cu dorința de a ajunge la cunoașterea Lui și
la desăvârșirea sufletului lor. Acest ideal fiind scopul suprem al educației religioase, trebuie
să fie urmărit de către fiecare elev și după terminarea perioadei de școlarizare, până la
sfârșitul vieții.
5
 Obiectivele cadru ale religiei se definesc prin raportarea obiectivelor ariei curriculare
“Om și societate“ la finalitățile învățământului obligatoriu și la specificul disciplinei de
învățământ. Ele se referă la formarea unor capacități și atitudini specifice religiei și sunt
urmărite de-a lungul mai multor ani de studiu.
Obiectivele cadru ale religiei sunt:
1.cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu, ca fundament al mântuirii și desăvârșirii omului;
2.cunoașterea și folosirea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase;
3.cunoașterea învățăturilor Sfintei Scripturi, a tradițiilor religioase și a istoriei Bisericii;
4.formarea virtuților creștine și consolidarea deprinderilor de comportament moral-religios;
5.educarea atitudinilor de acceptare, înțelegere și respect față de cei de alte credințe și
convingeri.
Aceste obiective vor fi transpuse în termeni de acțiuni sau manifestări observabile cu
ajutorul obiectivelor de referință și al obiectivelor operaționale.
Obiectivele de referinta se definesc prin raportarea obiectivelor cadru la conținutul
disciplinei de învățământ la nivelul unui an de studiu și la nivelul conținuturilor învățării.
Aceste obiective specifică rezultatele așteptate ale învățării și urmăresc progresia în achiziția
de competențe și cunoștințe de la un an de studiu la altul.
De exemplu, raportând obiectivul cadru 4 la conținutul educației religioase la nivelul
clasei a III-a și la nivelul conținuturilor învățării, avem ca obiective de referință: La sfârșitul
clasei a III-a, elevii vor fi capabili
4.1.să evidențieze care sunt datoriile unui creștin față de Dumnezeu și față de semenii săi;
4.2.să formuleze aprecieri asupra comportamentului unor personaje biblice din Vechiul
Testament.
Obiectivele operaționale sunt enunțuri cu caracter finalist, concret, care detaliază
obiectivele cadru și de referință la nivelul unei unități de conținut/lecții/activități de învățare
(La sfârșitul lecției, elevii vor fi capabili să…), precum și pe domenii psihologice/clase
comportamentale (precizarea obiectivelor operaționale, care sunt obiective concrete,
observabile și măsurabile, se face folosind verbe din domeniile cognitiv – să explice, să
definească, să compare, etc. – afectiv – să fie de acord, să aibă curiozitatea, etc. – volițional –
să perceapă, să reacționeze, să intenționeze, etc.)
Obiective cognitive – ce cunoștințe, deprinderi, capacită ți, abilită ți trebuie să -și
însușească elevul
Obiective afective – vizează formarea de interese/motivații, atitudini,
convingeri și sentimente
Obiective voliționale/psihomotorii – desemnează mișcă ri reflexe, fizice,
capacită ți perceptive, abilită ți motrice (dexteritate manuală , etc.), mișcă ri expresive,
deprinderi de comunicare nonverbală .
În elaborarea și formularea obiectivelor operaționale (La sfârșitul lecției, elevii vor fi
capabili…) se parcurg trei etape:
1. precizarea sarcinii de învățare (…să desprindă învățătura despre Dumnezeu Tatăl…);
2.precizarea condiției de realizare a sarcinii de învățare (…în urma lecturării textului
Crezului…);
3. precizarea performanței minim-acceptabile/criteriului de succes/modului de evaluare (…
folosind cel puțin două din atributele Lui).
În predarea religiei, un rol important îl au obiectivele formativ-educative. Ele
evidențiază finalită țile educației religioase în ceea ce privește comportamentul elevilor
în viața de creștin. În formularea lor se va preciza o singură schimbare de
comportament, condiția de realizare a acesteia și criteriul de succes (Exemplu: elevii să-
și exprime dorința de a face fapte bune fără a fi îndemnați de părinți sau profesori, ori de câte
ori au prilejul).

6
 Aceste obiective privesc în mod deosebit latura afectivă și volițională a personalității
elevilor. Se precizează în legătură cu conținutul fiecărei lecții, dar se urmăresc pe parcursul
mai multor ani de studiu.

  Rolul profesorului de religie în păstrarea, transmiterea si apărarea dreptei credinte

Dimensiunea duhovnicească şi educatională a misiunii profesorului de religie rezultă

din responsabilitatea şi din rolul hotărâtor pe care acesta îl are în transformarea profundă a
personalitătii, în formarea deprinderilor şi atitudinilor de factură duhovnicească şi socio-
morală ale elevilor săi.
În Biserica întemeiată de Mântuitorul Hristos, prin întreaga iconomie a mântuirii,
Pedagogul este însuşi Hristos. Clement Alexandrinul spune: “să fie dar numit Cuvântul cu un
singur nume, Pedagog; numai El, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu poate învesti calitatea de
pedagog cu atributele desăvârşirii”.
De altfel, între credintă şi educatie, relatiile sunt de un tip special. Credinta este o
cerintă indispensabilă oricărei activităti umane: "dacă pleci la drum fără credinta atingerii
unei tinte, şansele de a o îmbrătişa sunt minime" (C.Cucoș). Prin intermediul educatiei
religioase se pot atenua scepticismul şi nihilismul, de care sunt atinse din ce în ce mai multe
persoane.
Unul din factorii de seamă – poate chiar cel mai important – care contribuie la
promovarea educatiei religioase este profesorul de religie. Prin el se realizează functia
catehetică a Bisericii. Începutul misiunii învătătoreşti îl face însuşi Hristos. El învată Biserica
Sa în continuare, făcând-o părtaşă acestei slujiri, îndemnând lăuntric mădularele ei să se
învete unele pe altele.
După Înviere, Mântuitorul porunceşte apostolilor: “Mergând, învătati toate
neamurile”. Hristos Cel Înviat, pentru a-Şi continua lucrarea, se alătură discipolilor Săi: “Și
iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor”. Lucrarea lui Dumnezeu este
cea care continuă şi nu doar lucrarea omului. Dumnezeu transcende omul (catehetul) pentru a
întâlni lumea.
În măsura în care conştientizăm şi ne asumăm – ca profesori de religie – această
misiune, atunci ne angajăm pentru lucrul bine făcut. Lucrul bine făcut implică din partea
noastră un efort constant în domeniul cercetării teologice şi pedagogice.
Suntem obligaţi, volens nolens, să observăm rezultatele ultimelor cercetări pe tărâmul
didacticii generale: în didactica traditională se punea accent pe transmiterea de idei gata
făcute, în didactica modernă se pune accentul pe latura formativă şi educativă a învătării.
Elevul era privit în didactica traditională ca obiect al educatiei, în didactica modernă elevul
devine subiect al educatiei; el trece drept partener în cadrul procesului de învătământ. În ceea
ce priveşte evaluarea didactică, în didactica traditională accentul cădea pe reproducerea
notiunilor; în didactica modernă, accentul cade pe îmbinarea învătării cu activităti aplicative.
Spre exemplu, la lectia de religie verificăm nu doar faptul că elevul a învătat o rugăciune, ci
totodată observăm dacă el o şi rosteşte.
Credem că realizarea educatiei religioase este facilitată de respectarea unor metode şi
principii didactice, care trebuie însă contextualizate la specificul predării religiei. In acest
sens, Părintele profesor Sebastian Şebu sublinia faptul că metodele şi mijloacele de
învătămant trebuie “să fie ilustrate prin exemple luate din Sfânta Scriptură, Sfânta Traditie,
cuvinte ale scriitorilor bisericeşti şi ale părintilor duhovniceşti contemporani”.

7
 A fi şi a nu fi în lume: iată tensiunea teologică în care ne ducem misiunea noastră.
Riscăm uneori să operăm cu unele clişee stereotipe care şi-au pierdut actualitatea, pe de o
parte, iar pe de altă parte putem risca o fidelitate fată de prezent care omite veşnicia. Lucrul
bine făcut incumbă o dublă fidelitate: fată de Evanghelie şi fată de realitatea contemporană.
În acelaşi timp, profesorul de religie este el însuşi mentor şi ucenic în şcoala lui. Este
mentor deoarece menirea lui este aceea de a forma caractere religios-morale, de a forma
opinii. Profesorul de religie este ca un iceberg. Este mai degrabă ceea ce nu se vede decât
ceea ce se vede. Ca la oricare alt profesor, putem să-i observăm cunoştintele de specialitate,
conduita profesională, conceptele privind procesul educational etc. Ceea ce nu se vede sunt
sentimentele lui, conştiinta, atitudinile şi mai ales vocatia.
Spuneam mai sus că profesorul de religie este şi ucenic în şcoala lui. Bine este să
privim statutul nostru ca fiind al ucenicului care mereu are ceva de învătat. Orice tânăr
profesor, când trece pentru prima oară pragul unei şcoli, este plin de entuziasm şi hotărat să-şi
pună în evidentă toate cunoştintele acumulate în anii de facultate. Totodată, el trebuie să fie
conştient de lacunele perceptiei copiilor şi de dificultătile predării unor notiuni şi concepte
însuşite în timpul studiilor universitare. Nu-i uşor de acceptat ideea că nu ştim încă suficient
de mult despre subtilitătile meseriei de dascăl; nu-ti este uşor să concepi că educatia se poate
face şi altfel; nu renuntăm uşor la suficiente. Se ştie că în procesul de învătământ sunt
prezenti trei factori: profesorul, subiectul de educat (elevul) şi materia de învătământ. Pentru
ca procesul de .învătământ să-şi atingă obiectivele, este necesară existenta unei concordante
între aceşti factori.
Observăm că în zilele noastre omul contemporan nu se prea interesează de principiul
ultim al existentei, nu-şi caută un sens al existentei lui. Omul zilelor noastre preferă să
trăiască într-o lume de agitatie şi zgomot, fiindcă îi este teamă să se întâlnească chiar şi cu
sine însuşi. Acest fenomen se manifestă şi în societatea românească cu tot mai mult aplomb.
Ce avem de făcut în această situatie? Credem că societatea cu problemele ei trebuie să stea în
centrul atentiei noastre.
Cu sigurantă, în secolul XXI nu vom transmite mesajul evanghelic ca în secolul al
XIX-lea. Dar vom transmite aceleaşi valori veşnice revelate de Dumnezeu. Cu fiecare etapă,
cu fiecare generatie, Biserica îşi reînnoieşte mijloacele pastorale. Biserica rămâne aceeaşi în
principiile ei privind credinta, dar se revigorează mereu în maniera de expunere a credintei.
Ni se pare sugestiv îndemnul Î.P.S. Antonie Plămădeală: “a fi în pas cu lumea, dar nu ca
lumea”, reactualizând valorile creştine pe măsura fiecărei generatii>> (Vasile Timiș).
Ca reușită a educatiei religioase este nevoie ca profesorul de religie să corespundă
anumitor cerinte. Întrucât el este cel care influentează decisiv educatia elevilor, trebuie să
aibă o personalitate deosebită. Pentru un bun educator se cer anumite calităti spirituale:
a) vocatia (e o simtire lăuntrică, dăruită omului de Dumnezeu; profesorul cu vocatie e
preocupat de dezvoltarea personalitătii elevilor și are conștiinta faptului că este trimisul lui
Dumnezeu în fata elevilor, pentru a le preda învătătura revelată despre Fiul lui Dumnezeu
înomenit)
b) dragostea (virtutea cea mai înaltă a profesorului de religie este iubirea fată de elevii
săi - așa cum și Mântuitorul a iubit copiii – deoarece “a educa înseamnă a iubi“)
c) smerenia
d) răbdarea
e) blândetea
f) profesionalismul (să fie un bun psiholog, să aibă tact pedagogic, să cunoască Sfânta
Scriptură, Sfânta Traditie, să stăpânească metodele de educatie și modul lor de aplicare, să
aibă o cultură generală care să-l ajute in realizarea interdisciplinaritătii, să aibă capacitatea de
autoevaluare a activitătii sale, etc.)
g) sinceritatea și curătia inimii (pentru a putea proteja sufletul curat al elevilor)

8
 h) bunătatea (care exclude nervozitatea, mânia, răzbunarea sau alte sentimente josnice
fată de elevi)
i) evlavia (trebuie să dovedească viata sa duhovnicească, pentru că din evlavia
profesorului se dezvoltă și evlavia elevilor)
j) umorul (fără să ironizeze pe elevi)
k) optimismul (să scoată în evidentă partea bună a lucrurilor)
Profesorul de religie trebuie să fie un model pentru elevii săi, deoarece el nu transmite
o învătătură teoretică, abstractă, fără legătură cu modul nostru de ne trăi viata de zi cu zi, ci o
învătătură vie, concretă, practică, ce trebuie să modeleze sufletele noastre spre a atinge starea
deplinătătii în Hristos, vârsta bărbatului desăvârșit. Profesorul de religie trebuie să ajungă,
prin viata sa și modelul de comportament și trăire pe care îl oferă elevilor săi, să poată spună
ca și apostolul Pavel: “Cele ce ati învătat și ati primit de la mine, cele ce ati auzit și ati văzut
la mine, acestea să le faceti, și Dumnezeul păcii va fi cu voi” (Fil. 4:9)>> (Șebu, Sebastian,
Metodica...)
Etimologic, profesor = pro+for,fari - a spune ceva în fata cuiva - a mărturisi, mentor,
martor, mărturisitorul (prin viata lui) al unui crez (ortodox)
Calitătile profesorului de religie:
1) intelectuale (inteligentă, imaginatie, memorie, etc.)
2) morale (credintă, iubire, nădejde, altruism, echilibru, etc.)
3) fizice

Participarea tinerilor la viata liturgică si la activitătile catehetice. Valente educative ale

cultului divin

Rolul cultului este “să creeze sau să mijlocească o stare de legătură, de comunicare
între Dumnezeu şi om” (Ene Braniște, Liturgica).
Scopurile cultului:
1.  de adorare a lui Dumnezeu,
2.  cel sfintitor,
3.  cel didactic sau catehetic.
Scopul didactic “urmăreşte atât instruirea sau edificarea credincioşilor în învătătura
de credintă creştină ortodoxă, cât şi promovarea vietii religios-morale” (Ene Braniște,
Liturgica), cu alte cuvinte sustinerea, întărirea şi răspândirea credintei şi a virtutilor creştine.
Toate actele cultului au o dimensiune pedagogico-catehetică, dar au şi una
educatională. Dacă orice act al cultului creştin şi împărtăşirea cu Sfintele Taine îl pregătesc
pe elev pentru Împărătia Cerurilor, în egală măsură îl pregătesc şi pentru viata de aici, pentru
o viată mai în conformitate cu principiile evanghelice şi ale moralei creştine. Din această
dublă finalitate a participării elevilor la lucrările sfintitoare ale Bisericii rezultă şi
dimensiunea educativă a misiunii Bisericii în lume. Sfintele Taine îl fac pe elev să fie mai
responsabil, să-şi caute şi să-şi descopere menirea şi vocatia lui.
Taina Mărturisirii este taina care are profunde implicatii didactice, este taina care,
pe lângă dimensiunile soteriologice, are şi unele dimensiuni educationale care vin să
întregească actul pedagogic al instruirii, consilierii şi îndrumării elevilor.
Grija pentru deprinderea elevilor cu participarea regulată la Taina Mărturisirii îi
revine părintelui paroh şi familiei, dar în egală măsură şi profesorului de religie. Prin
participarea la Taina Mărturisirii misiunea Bisericii interferează cu misiunea Şcolii, ambele
institutii urmărind dezvoltarea şi împlinirea personalitătii şi caracterului elevilor.

9
 Spovedania constituie o şansă atât pentru Şcoală - elevii devin mai responsabili, cât şi
pentru Biserică - elevii deprind obiceiul de a se mărturisi. Prin faptul că elevii sunt aduşi în
număr mare la mărturisire, preotul paroh îşi cunoaşte mai bine împlinirile şi neîmplinirile
credincioşilor şi totodată poate contribui la îmbunătătirea actului educational prin sugestiile şi
recomandările date şcolii.
Considerăm că ar fi necesară desemnarea unor preoti care să se ocupe în mod special
de mărturisirea şi consilierea elevilor în şcoli. Deplasarea elevilor, în vederea mărturisirii, de
la şcoală la Biserică este mai anevoiasă, mai ales pentru clasele mici. Profesorilor de religie le
revine misiunea fie de a-i invita pe preoti în mijlocul elevilor, fie de a-i duce pe elevi la
Biserică.
În orice caz, atât preotul cât şi profesorul de religie au obligatia de a-i învăta pe elevi
că mărturisirea lor este importantă, este benevolă, trebuie “să cuprindă toate păcatele, să fie
sinceră şi obiectivă, să fie făcută cu zdrobire de inimă, cu părere de rău”, şi cu dorinta fermă
de a nu mai greşi>> (Vasile Timiș).
Sebastian Șebu, Metodica predării religiei:
Cultul ortodox, folosind bogata comoară de învătături ale Sfintei Scripturi și Sfintei
Traditii, antrenează puterile sufletești ale credinciosului tânăr spre Dumnezeu, Învătătorul
nostru suprem.
Sfintele slujbe, prin simbolistica și puterea lor de sugestie, prin bogătia învătăturilor
de credintă și prin modelele pe care le înfătișează, reprezintă o metodă de cunoaștere a
realitătii religioase pentru elevii de toate vârstele. Cunoștintele dobândite prin ele luminează
mintea elevilor, iar puterea exemplului le mobilizează vointa.
Sfânta Liturghie este cea mai înaltă formă de viată religioasă și de cunoaștere a realitătii
religioase. Ea este o “școală” a educatiei și desăvârșirii creștine. Prin ea elevii află dogmatica
ortodoxă expusă în imnuri, cântări și rugăciuni, dar mai ales își dezvoltă sentimental iubirii
fată de Dumnezeu și fată de aproapele.
Valoarea educativă deosebită a Sfintei Liturghii este subliniată și de prezenta reală a
Mântuitorului Iisus Hristos în Sfânta Euharistie. La Sfânta Liturghie elevii își desăvârșesc
imaginea pe care o au despre faptele și învătăturile Mântuitorului Hristos, dar mai ales despre
lucrarea Sa răscumpărătore, despre jertfa Sa și despre biruinta asupra mortii, prin Învierea Sa.
Sfânta Liturghie îl pregătește pe elev și pentru viata în comunitate, trezindu-i simtul
solidaritătii umane, prin faptul ca toti credincioșii se roagă unii pentru altii (nu doar pentu cei
prezenti, ci și pentru cei din călătorie, pentru cei bolnavi, dar și pentru cei adormiti), rostesc
Crezul, rugăciunile și cântările în comun.
Sfintele Taine sunt foarte importante pentru dezvoltarea vietii religioase prin functia
lor educativă și prin darurile curătitoare și mântuitoare pe care le revarsă asupra
credincioșilor. Pentru ca Taina Spovedaniei să contribuie la educatia religioasă a elevilor,
profesorul de religie trebuie să-i determine pe elevi să conștientizeze importanta ei, arătându-
le care sunt etapele necesare ce se parcurg în săvârșirea acestei Taine și explicând rolul
fiecăreia dintre ele.
Astfel, pentru conștientizarea stării de păcat și pentru hotărârea de a pune început bun,
având încrederea că Dumnezeu iartă pe orice păcătos care se pocăiește, profesorul poate
prezenta elevilor anumite parabole (despre oaia cea pierdută, despre fiul risipitor), întâmplări
biblice (pocăinta regelui David mustrat de proorocul Natan, iertarea de către Iisus a femeii
prinse în adulter), virtuti sau păcate ale unor personaje biblice. De asemenea, pentru a-i ajuta
pe elevi să facă o mărturisire completă, profesorul trebuie să-i îndemne ca în fiecare seară,
după rugăciune, să-și facă un examen de conștiintă, multumind lui Dumnezeu pentru faptele
bune pe care le-au săvârșit și cerându-I să-i ierte pentru faptele rele, pe care urmează să le
mărturisească și la Taina Spovedaniei.

10
 Și în privinta Tainei Împărtășaniei, elevilor trebuie să li se facă cunoscute
importanta și folosul primirii acestei Sfinte Taine, conștientizându-i, pe de o parte, că cel ce
nu mănâncă trupul și nu bea sângele Domnului nu va avea viată veșnică, și, pe de alta parte,
că cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și își bea. Și aici se accentuează
pe pregătirea, atât trupească, dar mai ales sufletească, necesară primirii acestei Taine,
arătându-se totodată că prin împărtășirea credincioșilor din același potir se întărește
comuniunea cu cei vii și cu cei adormiti, participarea tainică la Trupul lui Hristos, ai cărui
mădulare suntem.
Participarea tinerilor la viata liturgică și la cultul divin presupune și învătarea de
către elevi, inclusiv în cadrul orelor de religie, a unor cântări religioase (colinde, cântarea
Hristos a înviat din morti, de Sfintele Paști, alte cântări din cadrul Sfintei Liturghii și a altor
slujbe bisericești).
Cântările religioase sunt însăși credinta cântată și reprezintă o teologie practică.
Scopul cântării este să dea textului o eficacitate mai mare, pentru ca, prin ea, credincioșii să
fie mai ușor îndemnati spre pietate și mai bine dispuși a primi roadele harului prin Sfintele
Taine. În selectionarea cântărilor religioase care vor fi învătate de către elevi, profesorul
trebuie să respecte anumite criterii (vârsta elevilor, tematica programei școlare, capacitătile
intelectuale și vocale ale elevilor, etc.), să prezinte elevilor titlul cântării, categoria din care
face parte (slujba bisericească sau perioada din an în care se cântă, persoana în cinstea căreia
este compusă acea cântare), să explice pe întelesul lor textul cântării, structura cântării,
importanța ei.

Ora de Religie - mijloc de cunoastere a tainelor credintei. Implicatiile educatiei

religioase asupra modelării caracterului si personalitătii tinerilor

Scopul predării religiei are un dublu aspect: informativ şi formativ. Ora de religie,
realizată prin coparticiparea profesorului şi a elevilor, are o dimensiune care trece dincolo de
spatiul didactic, o dimensiune initiatică. Părintele Bria îndemna ca lectia de religie să fie
realizată în analogie cu istoria mântuirii.
Liturghia, ca formă de recapitulare a istoriei mântuirii, se constituie ca model pentru
orice activitate catehetică.
Ora de religie poate fi privită ca o introducere la creştinism, ca un curs de istoria
religiilor (prezentăm un bagaj de cunoştinte şi ritualuri care pot determina luarea unor
optiuni), ca un curs de apologetică (prezentăm unele argumente). Dar ora de religie îşi atinge
plenitudinea şi finalitatea atunci când subiectii (elevii) devin interesati şi practicanti, atunci
când ei conştientizează apartenenta lor la Trupul mistic al lui Hristos care este Biserica.
Prin ciclul credintei, părintele Bria definea procesul prin care istoria sfântă sau istoria
mântuirii trece în istoria oamenilor şi o transformă, generând convertirea personală şi
constituirea comunitătii creştine. Acest ciclu comportă trei etape principale:
• Initierea în tainele credintei, mărturisirea credintei sau fidelitatea fată de Iisus Hristos
şi fată de Evanghelia Sa.
• Lărgirea orizontului sperantei, celebrarea credintei sau fidelitatea fată de sine şi fată
de Biserică.
• Desăvârşirea comuniunii dragostei sau practicarea credintei sau fidelitatea fată de
aproapele sau de lume.
Initierea ca primă etapă favorizează mărturisirea credintei, care nu se separă de trăirea
(celebrarea) credintei prin cult şi de practicarea credintei prin faptele noastre şi prin morala
personală şi socială. Pentru început, elevii sunt initiati în comunitatea de credintă, mai apoi în

11
comunitatea de morală (de trăire). Un profesor bun - prin catehizare - induce elevilor un
anumit stil de viată. Astfel, credinta mărturisită, trăită şi asumată dobândeşte valente
personale şi sociale (paradigma socială a credintei). Eclesia constituie o adunare de credintă,
de liturghisire şi de practică.
O primă etapă a misiunii profesorilor de religie este aceea de a initia în credintă, de a
face ucenici ai lui Hristos prin vestirea Evangheliei lui Hristos. Sfintii Apostoli, primii
mărturisitori ai lui Hristos, i-au învătat pe cei ce au crezut în Hristos cele mai importante
adevăruri de credintă, îngrijindu-se de sporirea creştinilor în cunoaşterea şi aprofundarea
celor învătate. Ne punem întrebarea: noi, creştini ai secolului XXI, trebuie să fim îndemnati
să sporim în cunoaşterea învătăturilor evanghelice? Considerăm că da, cu atât mai mult cu cât
unii credincioşi, chiar cu studii superioare, cunosc mult mai putin domeniul credintei decât
alte domenii de cunoaştere.
Asumarea credintei presupune o viziune globală despre lume, acceptând că Dumnezeu
este Creatorul, Răscumpărătorul şi Sfintitorul care transformă creatia şi viata noastră a
tuturor.
A doua etapă a ciclului credintei o constituie celebrarea credintei prin
participarea la cult, prin fidelitatea fată de sine şi fată de Biserică. Profesorul de
religie îşi va învăţa elevii că “fiecare credincios îşi exprimă credinta sub o formă de
adorare a lui Dumnezeu, de multumire şi bucurie”. Sfânta Liturghie creează mediul
pentru exprimarea bucuriei, a sperantei şi a credintei unei comunităti.
În cadrul cultului public, după mărturisirea credintei (rostirea Crezului)
urmează celebrarea credintei (imnul Pe Tine Te lăudăm). În cadrul orei de religie,
profesorul şi elevii purced la mărturisirea credintei, dar şi la o formă de celebrare, de
adorare, fiecare oră de religie începe şi se încheie cu o rugăciune.
În etapa a treia urmează contextualizarea şi manifestarea credintei în viata
personală şi socială. Ora de religie îndeamnă la angajare, la vietuirea în şi prin Hristos.
Preotul, la Sfânta Liturghie, îi îndeamnă şi îi trimite pe credincioşi la misiune şi la slujire: cu
pace să ieşim …, iar credincioşii răspund întru numele Domnului; de aici reiese rolul
credintei în raport cu semenii, cu morala, cu societatea. Religia (credinta fiecăruia) are sau ar
trebui să aibă un rol însemnat atât în viata personală, cât şi în viata publică.
Într-o astfel de abordare, ora de religie devine o oră care îi face pe elevi să fie
responsabili fată de viata şi faptele lor, fată de actul educational, fată de aproapele, după
cuvintele Mântuitorului: voi sunteti lumina lumii…, aşa să lumineze lumina voastră înaintea
oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din
ceruri (Mt. 5,14-16).
În contextul social şi educational actual profesorul de religie va da lectiei de religie şi
o dimensiune reconciliatorie, observând statutul istoric al Bisericii: nu separăm acum grâul de
neghină, separarea apartine eshatonului. Ora de religie se derulează ca un dialog, cuvintele
folosite în acest dialog sunt inspirate de cuvintele revelate ale Sfintei Scripturi, de Cuvântul
care ni se descoperă în Noul Testament şi care ne dă putere. Mântuitorul, în rugăciunea
dinaintea Patimilor Sale, spune: Nu numai pentru ei Mă rog, ci şi pentru cei ce prin cuvântul
lor vor crede în Mine (In. 17,20).
De multe ori ne plângem că la disciplina religie nu avem suficiente mijloace didactice,
că nu avem suficient material bibliografic adecvat particularitătilor de vârstă ale elevilor.
Totuşi aceste neajunsuri pot fi înlăturate, în primul rând prin folosirea la ora de religie a
Sfintei Scripturi, în mod sistematic. Indiferent de continutul didactic (tema abordată), putem
în câteva minute citi şi comenta un anumit pasaj din Vechiul sau Noul Testament, învătându-i
pe elevi să aprofundeze elementele de doctrină creştină şi să-şi asume identitatea creştină.
Precum orice formă de misiune creştină are şi o dimensiune educativă, tot aşa s-ar cuveni ca
orice lectie de religie să aibă o dimensiune misionară.

12
 Abordarea separată a acestor etape de initiere în tainele credintei este contrară
spiritualitătii creştine. Să nu uităm că orice Sfântă Liturghie este şi o oră de religie, o lectie de
initiere creştină, iar orice oră de religie trebuie să îndemne elevii spre participarea la Sfânta
Liturghie. Mereu trebuie să căutăm şi să cerem de la Dumnezeu “întelepciune şi meşteşug în
stare să ne ajute să găsim multe ieşiri acolo unde nu-i ieşire” (Sf. Ioan Gură de Aur) şi să
îndreptăm sufletele elevilor încredintati nouă. Fericit este profesorul care-şi învată elevii să
înteleagă şi să se bucure că Dumnezeu a întemeiat Biserica Sa pe Pământ, să aprofundeze şi
să trăiască adevărurile de credintă mărturisite de Biserică.

Misiune si educatie în Biserică si Scoală: exigente, convergente, perspective. Implicatiile

pastoral-misionare si educative ale colaborării profesorului de religie cu preotul paroh

Educatia – act sinergic (trei sunt factorii nominalizaţi în tratatele de specialitate:

Familia, Biserica şi Şcoala) şi teandric (colaborarea omului cu Dumnezeu). Dumnezeu a
creat cerul şi pământul, dar a întemeiat şi familia şi Biserica. Iar o dată cu ele s-a înfiripat şi
şcoala, mai întâi în familie şi în Biserică, cu timpul câştigându-şi, desigur, autonomia, dar
dezvoltându-se neîntrerupt în strânsă legătură cu acestea, până în ziua de astăzi. Cei care au
încercat să facă "educatie" fără Dumnezeu, au eşuat lamentabil.
Iată de ce, toti pedagogii întelepti vor mărturisi, smeriti, că nu ei sunt factori decisivi,
primi şi ultimi, ai demersului educational, ci Dumnezeu. Fără El, "zidirea pedagogică" este
zadarnică, după cuvântul psalmistului: "De n-ar zidi Domnul casa (sufletului, n. n.), în zadar
s-ar osteni cei ce o zidesc..." (Psalm 126, 1). Cât de actuale sunt, de asemenea, cele scrise de
Apostolul Pavel: " eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Aşa că nici
cel ce sădeşte e ceva, nici cel ce udă, ci Dumnezeu, Cel Ce face să crească. Cel ce sădeşte şi
cel ce udă sunt una, dar fiecare-şi va primi plata după osteneala sa. Că noi împreună-lucrători
cu Dumnezeu suntem!" (I Cor. 3, 4-9).
1. Slujirea preotului în şi pentru şcoală, în bună conlucrare cu profesorul de
religie. Între factorii direct responsabili pentru reuşita orei de religie se numără şi preotii de la
parohii. Ce pot face ei, practic? Răspundem, concret: pe lângă faptul cu unii au predat religia
până la numirea titularilor, iar altii predau în continuare, fie şi doar cu statutul de suplinitori,
au câteva pârghii speciale de înrâurire asupra elevilor, părintilor şi chiar a profesorilor. Vom
da câteva exemplificări:
- pot, bunăoară, cu tactul necesar, desigur, să-i convingă pe părintii şi elevii care refuză initial
această disciplină, s-o accepte, arătându-le avantajele ei duhovniceşti;
- pot avea o bună conlucrare cu profesorii de religie, în special cu cei din şcolile care se află
teritorial în raza parohiei. Dacă profesorul îl solicită pentru sfeştanie în şcoală, sau pentru a
primi copiii la spovedanie şi împărtăşanie, preotul trebuie să manifeste întreaga
disponibilitate. Iar dacă profesorul de religie nu-l solicită, poate avea el aceste initiative. Mai
mult, îl poate ajuta pe tânărul profesor cu anumite materiale, ca de ex. icoane pentru clase,
anumite cărti şi reviste pentru o mai bună informare (fie şi sub formă de împrumut) etc.
Informarea poate fi, de altfel, reciproc-benefică: preotul îi lămureşte profesorului începător
anumite neclarităti, profesorul poate, la rândul său, să-l informeze pe preot asupra unor noi
aparitii editoriale din domeniul său, care este comun, în mare măsură. În acelaşi timp, după
cum profesorul de religie trebuie să-i îndemne la clasă pe copii să frecventeze biserica, aşa
preotul poate în biserică să-i îndemne pe copii (direct, sau prin părintii şi bunicii lor) să nu
lipsească de la ora de religie. De mare utilitate, pentru ambele misiuni, pot fi convorbirile
periodice dintre preot şi profesori, în vederea unei strategii comune de educatie religioasă.
Cea mai fericită situatie este aceea în care preotul este şi duhovnicul profesorului de religie.

13
 2. Importanta parteneriatelor în educatie şi în recuperări educationale. Potrivit
legii 272/2004, privind protectia şi promovarea drepturilor copilului, responsabilitatea revine
colectivitătii locale (art. 5.3), alcătuită din: Biserică, Şcoală, Politie, Servicii medicale,
Administratia publică locală, Servicii judetene. Este o expresie, iată, a sinergiei de care
vorbeam la început. Art. 103. al. 1, prevede că „Autoritătile administratiei publice locale au
obligatia de a implica colectivitatea locala in procesul de identificare a nevoilor comunitătii şi
de solutionare la nivel local a problemelor sociale care privesc copiii”, iar al. 2: „În acest
scop, pot fi create structuri comunitare consultative cuprinzând, dar fără a se limita, oameni
de afaceri locali, preoti, cadre didactice, medici, consilieri locali, politişti”. În virtutea
prevederilor aceleiaşi legi, în şcoli pot fiinta cabinete de consiliere duhovnicească, ca
expresie a drepturilor şi obligatiilor privind aceleaşi parteneriate educationale. În aceste
cabinete poate şi preotul oferi consultantă duhovnicească, cu acordul directiunii, după un orar
prestabilit şi în bună întelegere cu psihologul şcolii respective.
3. Slujba de la începutul anului şcolar, săvârşită de preot în şcoala de pe
teritoriul parohiei, poate constitui un bun început al conlucrării lui cu
profesorul de religie, ca de altfel cu toate cadrele didactice, cu elevii şi,
totodată, cu părintii elevilor. De obicei, se săvârşeşte slujba sfintirii apei celei mici,
la care se adaugă rugăciunile pentru începutul anului şcolar şi Te-Deum-ul. Dacă
timpul nu îngăduie, se vor rosti doar rugăciunile începătoare şi una dintre rugăciunile
pentru şcolari. La sfârşit, preotul are prilejul (şi obligatia!) de a rosti un foarte scurt
cuvânt, care, bine închegat, poate constitui încă un pas pentru sensibilizarea tuturor
celor de faţă pentru cele sfinte, în general, şi pentru ora de religie, în special.
4. „Hristos împărtăşit copiilor” – un program catehetic complementar orei de
religie, cu scopul de a sustine activitatea de catehizare a copiilor.
Proiectul de faţă este acum dezvoltat în colaborare cu Bisericile Ortodoxe din
Albania, Armenia, Bosnia, Egipt, Georgia, Liban şi Rusia. În aceste tări s-au tradus şi tipărit,
cu adaptare la specificul şi traditia fiecărei Biserici locale, ghidurile catehetice ortodoxe
publicate în limba engleză, avându-i ca autori pe Pr. John Matusiak, Dr. Constance Tarasar şi
Valerie Zahirsky. Avantaje:
• deoarece nu i se impun restrictii şi rigori specifice unui manual care trebuie să se înscrie în
politica dusă în domeniul învătământului de ministerul de resort, ghidurile catehetice au o
mai mare flexibilitate, fiind structurate în aşa fel încât să-i atragă pe copii, stârnindu-le
interesul şi captându-le, spre exemplu, atentia prin jocuri şi aplicatii care nu pot fi incluse
într-un manual;
• faptul că se desfăşoară în biserică şi nu în şcoală (adică într-un spatiu în care copilului i se
mai predau, de asemeni, biologia sau matematica), conferă orei de cateheză o atmosferă
aparte, cadrul oferit de sfintele lăcaşuri sporind atentia, receptivitatea şi evlavia copilului;
pictura bisericii şi structura sa arhitectonică, mobilierul bisericesc sau vasele liturgice
constituie tot atâtea posibilităti de a ilustra “pe viu” cele cuprinse în anumite lectii, aspect
care facilitează asimilarea de cunoştinte.
Concluzia: ora de religie şi cateheza din parohii se află în raport de complementaritate
şi nu de concurentă.
Înfiintarea birourilor de catehizare parohială la nivelul eparhiei şi întocmirea unui calendar
pentru organizarea activitătii catehetice în Patriarhia Română până la nivelul parohiei. Se
urmărește dezvoltarea unor relatii de colaborare între Biroul de catehizare şi inspectoratele
şcolare, în încercarea de a obţine de la Ministerul Educatiei şi Cercetării aprobarea pentru un
punctaj de 36 puncte (conform metodologiei de promovare) acordat profesorilor de religie
care se implică în activitătile proiectului ”Hristos împărtăşit copiilor”.
5. Importanta legăturii dintre elevi şi preotul duhovnic.

14
 Din “Rânduiala slujbei de la începerea anului şcolar”, aflăm că preotul se roagă pentru
ca Dumnezeu să trimită asupra elevilor “în inimi, în minte şi în grai duhul întelepciunii, al
ştiintei, al evlaviei şi al fricii Sale; să-i lumineze cu lumina cunoştintei Sale, să le dea putere
şi tărie pentru întelegerea Legii Lui celei dumnezeieşti şi a toată învătătura cea bună şi
folositoare”. Însă, pe lângă rugăciunile ce se fac la începutul anului şcolar, preotul trebuie să
se implice şi mai mult în şcoală pentru ca rugăciunea să aibă o sustinere faptică.
Elevii care merg la biserică duminică de duminică sunt, de obicei, mai cuminti, învată mai
bine, nu creează probleme. Dintre cei care ridică probleme de comportament şi care au
probleme de sănătate atât ei, elevii, cât şi părintii nu merg la biserică şi nu se spovedesc în
proportie de peste 90%. În marea majoritate a acestor cazuri rezolvarea problemelor vine
dacă părintii acceptă să meargă la biserică şi să se spovedească, dar, şi copiii prin vietuirea lor
în Hristos, rugându-se la Dumnezeu şi mergând la biserică pot să-i ajute pe părinti să meargă
pe drumul cel bun.
Initiative recomandate profesorilor de religie:
• să-i solicite preotului oficierea slujbei la începutul anului şcolar, de comun acord cu
directiunea;
• să mijlocească prezenta preotului în şcoală, în cadrul parteneriatului privind implementarea
legii 272, inclusiv pentru deschiderea unui cabinet de consultantă duhovnicească;
• să-i solicite din timp preotului programarea copiilor pentru spovedanie şi împărtăşanie;
• să participe împreună cu elevii la slujbele bisericii, sustinând la nevoie strana şi cântarea în
comun;
• să-şi ofere serviciile pentru sprijinirea programelor catehetice din biserică: Hristos
împărtăşit copiilor, cateheza şi dialogul pentru adulti etc.;
• să-l sprijine pe preot în alte activităti pastoral-catehetice, cum ar fi: redactarea unui buletin
parohial, alcătuirea unui site pe internet, amenajarea bibliotecii parohiale etc.;

15