UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA DIN IAȘI”

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „DUMITRU STĂNILOAE”

SPECIALIZAREA TEORIA ȘI PRACTICA FORMĂRII RELIGIOASE - STUDII DE MASTER
ANUL UNIVERSITAR 2022-2023

LUCRARE DE SEMINAR
OBIECT: EDUCAȚIA RELIGIOASĂ ȘI CATEHEZA PENTRU ADULȚI

CATEHEZĂ ȘI CATEHUMENAT ÎN PRIMELE

VEACURI CREȘTINE

Profesor îndrumător: Studenta:

Pr. conf. dr. Dan Sandu Tătaru Ana Maria

IAȘI 2022
 CUPRINS

Introducere
1. Cateheză și catehumenat în primele veacuri ale Bisericii de Paul L. Garilyuc, prezentare
lărgită a Cărții
1.1. Începuturile Bisericii Neotestamentare
1.2. Convertire și catehumenat în Secolul al II-lea
1.3. Catehumenatul în Tradiția apostolică
1.4. Școala catehetică din Alexandria
1.5. Catehumenatul la Ierusalim în secolul al IV
1.6. Catehumenatul în Antiohia de la sfârșitul secolului al IV-lea pană la mijlocul
secolului al V-lea
1.7. Catehumenatul la Milan și în Africa de Nord de la sfârșitul secolului al IV-lea până la
mijlocul secolului al V-lea
1.8. Declinul Catehumenatului în Evul Mediu timpuriu
2. Relevanța operei de catehizare în Biserica din primele veacuri creștine și în timpurile
noastre.
3. Experiența catehumenală în cadrul Bisericii ortodoxe din Diaspora.
4. Concluzii
Bibliografie
Introducere
Din punct de vedere etimologic cuvântul cateheză provine din grecescul κατάχεῖν se traduce
prin expresiile „a răsuna, a răsuna de sus în jos, a spune ceva de la loc înalt”. La începuturile
creștinismului, Cateheza, nu avea numai un caracter didactic-învățătoresc de transmitere a unei
doctrine religioase ci ea implica și o inițiere tainică într-o relație personală cu Dumnezeu care
conducea la o schimbare radicală de direcție cu privire la propria viață.
Modelul suprem de cateheză ne-a fost arătat de Însășii întemeietor ei, adică de Hristos, care
nu a fost numai Pedagogul desăvârșit, ci prin fapte și cuvânt e a reprezentat întruparea Evangheliei
Sale. Dacă ne întoarcem și ne oprim la seminația originară a cuvântului cateheză, sau doar la
expresia „ a răsuna” ne dăm seama că ea trezește în mintea noastră imaginea unui fenomen sonor
puternic care umple și produce uimire, iar după ce a trecut lasă după sine o rezonanță, un ecou, o
urmă adâncă în sufletul cuiva. Și, într-adevăr, în primele veacuri creștine opera de catehizare, de
transmitere a învățăturii Evangheliei, a „Veștii celei Bune” a răsunat într-atât în sufletul creștinilor,
încât a produs o schimbare radicală a paradigmelor vieții lor, cunducându-i pe unii dintre ei până la
asumarea cu bucurie a căi martiriului. Această observație naște în mod firesc în mintea fiecăruia
acelaşi dilemă pe care și-o puneau și ne-creștinii văzând pe creștini cum, pentru fidelitatea la
propria credință, se supuneau de bună-voie schingiuirilor, sfâșierilor de către lei și orișicăror alte
forme de tortură. Dacă păgâni se întrebau ce fel de învățătura putea prețui mai mult decât propriului
trup și chiar propria viață, noi, creștinii moderni, ne întrebăm, la fel de mirați, de ce nu mai avem
aceiași ardere în credință și mărturisire. Putem observa că lumea creștină de astăzi, nu pare a fi
foarte departe de cea păgână de mai demult. Oare cuvântul Evangheliei nu mai are aceiași putere de
pătrundere în sufletele noastre, oare astăzi are diavolul mai multă putere asupra omului sau
Dumnezeu și-a retras harul Său? Sfinții contemporani ne învață că răspunsul la aceste întrebări este
unul negativ. Aplecarea omului spre păcat precum și dragoste Dumnezeiască sunt neschimbate.
Situația pare paradoxală. Astăzi, ca niciodată, avem acces nemijlocit la cuvântul Evangheliei și la
cărți duhovnicești, încă mai avem Sfinți, nevoitori și preoți. Ce ne lipsește dar, din a face din viața
noastră o mărturie vie a credinței? Oare avem nevoie astăzi de o recatehizare generală, de noi
cateheți, dascăli puternici ai cuvântului dumnezeiesc? Se pot considera catehumeni și cei care deși
au primit Botezul nu cunosc nici cele mai simple noţiuni ale credinţei? La aceste intrebări voi
încerca să o dau o tentivă de răspuns pornind de la opera „Cateheză și catehumenat în primele
veacuri ale Bisericii” a autorului Paul L. Gavrilyuc.
1. Cateheză și catehumenat în primele veacuri ale Bisericii de Paul L. Garilyuc, prezentare
lărgită a Cărții
1.1. Începuturile Bisericii Neotestamentare
În acest prim capitol autorul descrie nașterea practicii catehetice și modul și în care aceasta
era practicată de către Sfinții Apostoli și primii creștini. În această etapă primară învățătura despre
credință și principiile viețuirii creștine erau transmise prin viu grai, de la om la om. Particularitatea
acestei prime etape este că ea a precedat răspândirea și cunoașterea cărților ce aveau să intre în
canonul Noului Testament. Deși Evanghelia nu avea încă formă scrisă ea se reflecta în însăși modul
de viețuire al Apostolilor, ea reprezenta cuvântul viu al propovăduirii care rodea în sufletul
oamenilor ce îl cunoscuseră pe Hristos în trup. Hristos Însuși era pentru primii creștini nu numai
Învățătorul desăvârșit, ci reprezenta însăși întruparea învățăturii Sale. El nu învăța numai prin
cuvânt ci învățătura Sa se regăsea în mod deplin în exemplul vieții Sale. Pentru primii creștini,
propovăduirea și transmitea învățăturii Mântuitorului, pe lângă o porunca expresă a Mântuitorului
(Mc. 16, 15-16) era un lucru extrem de firesc: Iată, Dumnezeu s-a făcut om ca să vestească
aproprierea Împărăției și mântuirea oamenilor iar „Vestea cea Bună” nu putea să rămână ascunsă ci
trebuia împărtășită lumii întregi.
Pentru Mântuitorul cateheza reprezenta în primul rând o întâlnire personală, un dialog intim
de la suflet la suflet cu ucenicul iar mai apoi o propovăduire generală adresată mulțimii. Ea
răspundea la frământarea cea mai adâncă a omului: „Ce să fac ca să dobândesc Împărăția
cerurilor?”. Pentru cel ce primea răspunsul, aceasta era surprinzător de simplu dar în același timp
șocant. Simplu deoarece reprezenta o împlinire a poruncii mozaice, ceva ce deja auzise, dar
paradoxal deoarece nu prea avea de-a face cu obișnuitele formalități și prescripții exterioare ale
Legii, pe care evreii se străduiau cu atâta acrivie să le urmeze. Întreaga Sa învățătură este cuprinsă
în dubla poruncă a iubirii. (Lc. 18. 27).
Această abordare a Legii mozaice cumva răsturna ordinea de valoare în materie de împlinire a
faptelor credinței. Hristos propovăduia pentru prima dată o lege a cărui glas pornea din adâncul
sufletului și apoi de revărsa spre cele exterioare: „Ci toate câte iți să vă facă vouă oamenii,
asemenea și voi faceți lor, că aceasta este Legea și prorocii” (Mt. 7,12).
O altă noutate greu primit pentru evreul obișnuit cu strictețea prescripțiilor Legii era faptul
că Hristos includea și pe păgâni printre destinatarii învățăturii Sale.
Vestea ce Bună adusă de Mântuitorul în lume era adresată tuturor oameni, nu numai poporului ales,
iar această schimbare de paradigmă era greu de primit pentru însuși ucenicii Săi. Această piedică
din inimile lor a fost însă depășită definitiv înainte de Înălțarea Mântuitorului, atunci când, cei ce
fuseseră aleși ca „pescari de oameni” au primit porunca propovăduirii și a practicării botezului:
„Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă.„ (Mt. 28, 19-20)
Apostoli au fost deci primii cateheți iar printre trăsăturile definitorii ale Bisericii apostolice era
spiritul misionar și mesajul puternic eshatologic al propovăduirii. În Faptele Apostolilor regăsim
ideea precum că cateheza pre-baptismală era extrem de sintetică și primirea Botezului era
condiționată în principal în mărturisirea de a fi primit în inimă credința față de Mântuitorul și de
Învățătura Sa. Nu putem vorbi de o cateheză propriu-zisă ci mai degrabă despre o călăuzire divină
directă: „Acesteia Dumnezeu i-a deschis inima ca să ia aminte la cele grăite de Pavel” (F.A. 16, 14),
„Încă pe când Petru vorbea aceste cuvinte, Duhul Sfânt a căzut peste toți cei care ascultau cuvântul”
(F.A. 10, 44). În perioada Apostolică familiarizarea noilor membri ai Bisericii cu viața comunității
nu începea decât cu Botezul.
Cât privește Botezul celor noi veniți la credință, o parte dintre ei cunoscuseră deja botezul
săvârșit de Ioan, însă Mântuitor, pentru prima dată le vorbea oamenilor de alt fel de Botez. Este
vorba despre nașterea din nou, „ din apă și din Duh” ( In. 3,1-13) pe care o regăsim în convorbirea
cu fariseul Nicodim.” Totuși, cu privire la acest Botez trebuie menționat că Mântuitorul sfătuiește
pe ucenicii să îl practice abia după Învierea Sa. ( In. 4,2; Mc. 16.16; Mt. 28,19).
Dacă Botezul constituia pentru fiecare creștin o „naștere din nou” cateheza reprezenta „hrana
duhovnicească„ prin care aveau ei să crească întru Hristos. Cateheza post-baptismală reprezenta
deci o componentă mult mai dezvoltată decât ceea ce preceda Botezul.
Cât privește conținutul catehezei și metodele pedagogice folosite în Biserica primară trebuie
precizat faptul că instruirea noilor creștinii necesita o etapizare și o diferențiere între catehumeni
proveniți dintre păgâni şi cei proveniți dintre evrei. Evrei aveau deja o pregătire temeinică ce consta
în învățăturile Legii Mozaice, care după mărturisirea Sf. Apostol Pavel reprezenta „o călăuză spre
Hristos”(Ga. 3, 24). Cât privește pe păgânii același Pavel subliniază că cateheză adresată lor începe
cu „hrana cea moale”, sau „laptele” educării conștiinței și cu împlinirea poruncilor, iar mai apoi ei
pot primi „hrana cea tare” adică învățătura despre darurile Duhului Sfânt și iconomia lui Dumnezeu
(I Co. 3, 1-13). Păgânii trebuiau întâi să primească întâi întreagă istorie a mântuiri, începând de la
facerea lumii, să cunoască principalele evenimente din Lege și din cărțile profeților, până la venirea
Mântuitorului. Lor li se propunea să intre și să facă parte din istoria mântuirii, din noul Israel:
Biserica.
Viața în noua credință era strâns legată de comunitatea discipolilor. Autorul ne spune că „ Chiar și în
manifestările ei profund personale, mistice și profetice, viața cu Dumnezeu era o lucrare comună și
primii creștini nu se puteau raporta la ea independent de Biserică”. Comuniunea dintre membri
comunităților era foarte strânsă și sentimentul apartenenței era definitoriu în viața credinciosului.
Deși în Biserica primară nu putem vorbi despre o distincție bine definită între rolurile de
slujire știm însă că rolul de catehet a fost dintru început bine conturat, iar acesta putea reveni nu
numai preotului sau episcopului ci și altor persoane din comunitate. După mărturia Faptelor
Apostolilor, a învăța pe alții era o harismă, un dar al Duhului Sfânt, Pavel arătând că în Biserică,
Dumnezeu a stabilit o anumită ordine: „ întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi
pe cei ce au darul de a face minuni” (I Co. 12, 28).
1.2. Convertire și catehumenat în Secolul al II-lea
În secolul al II se asistă la o organizare mai bine definită a Bisericii și la dezvoltarea
catehezei, în special în forma sa pre-baptismală. Problema principală a Bisericii în acest veac o
reprezintă păstrarea și cristalizarea unității de învățătură transmisă de Apostoli. Datorită unui număr
mare de convertirii într-un timp relativ scurt au apărut în sânul comunităților creștine și mișcări care
se îndepărtau de dreapta învățătură transmisă de Apostoli. După ruperea completă față de iudaism,
în noua Biserică creștină, necesitatea unui catehumenat organizat se impunea.
Caracteristică acestei perioade este problema transformării moștenirii iudaice și depășirea ei
printr-o organizare a vieții spirituale proprii și bine definită. În primul rând se poate observa ruperea
față de sinagogi, casele particulare și mormintele primilor martiri devin de acum locul principal de
întâlnire al comunităților creștine. Acestea nu-și legau viața ritualică de un edificiu de cult sau de
vreo-un loc anume ci considerau că inima fiecărui credincios este templu al Duhului Sfânt, creștinii
se simțeau străini în de orișicare loc, regăsindu-și obârșia doar în Ierusalimul ceresc.
Postul creștin era umplut din nou de sensul său originar trasat de către profetul Isaia: „Nu
ştiţi voi postul care Îmi place? - zice Domnul. Rupe-ţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile
jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând,
adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine.
(Is. 58, 6-7).
Creștinii nu mai sărbătoreau Sabatul ci treptat ziua Duminicii devenea ziua închinată
Domnului. Răspândirea din ce mai largă în sânul imperiului a noii religii creștine făcea ca păgânii
să devină principali destinatarii al propovăduirii. Din această pricină misionari creștini încep a-și
pune problema elaborării unei adevărate strategii de propovăduire, după modelul predicii din
Areopag a Sfântului Apostol Pavel. Pentru a vorbi cu păgâni „pe același grai” cateheții creștini
căutau o manifestare a culturii păgâne care să se preteze unei abordării în spiritul creștin. Datorită
diferențelor destul de mari dintre cultura păgână idolatră și creștinism, filozofia, datorită câmpului
deschis de orientări și dezvoltării ale sale, reprezenta terenul cel mai propice pentru dialog.
Conceptul de filozofie era destul de larg pentru a cuprinde nu numai o nouă doctrină ci însăși o
nouă formă de conduită religioasă și, în special era suficient de respectat pentru a capta bunăvoința
auditorului către dialog. Pentru acest motiv găsim în secolul al II-lea apologeți creștini care folosesc
termenul de „ filozofie creștină”. Formei principale de cateheză în epoca apostolică, adică ceea a
predicatorilor nomazi, a fost înlocuită spre sfârşitul secolului al II-lea cu școlile creștine locale
conduse de învățători cu autoritate. Una dintre aceste școli a fost ce a Sf. Iustin Martirul, la Roma,
găzduită în casa unui anume Martin. Aceasta primea pe oricine dorea să primească „cuvântul
adevărului”. Aceste prime școli creștine erau în strânsă legătură cu ierarhia bisericească însă nu erau
neparat supuse controlului acesteia, motiv pentru care și abaterile de la dreapta credință nu au fost
puține. Printre acestea din urmă se numărau școlile lui Marcion, Rodon, Valentin etc.
În primele două secole tradiția orală constituia încă piatra de temelie în transmiterea
învățăturii apostolice, întrucât relatările directe a evenimentelor din viața mântuitorului făceau parte
dintr-un trecut recent, iar canonul Noului Testament nu era încă bine format. Totuși, apar și primele
scriere cu caracter pur didactic. Este vorba despre Didahia și Epistola lui Barnaba, care pot fi
considerate cele mai vechi manuale catehetice datând chiar din această perioadă. În cadrul școlilor
creștine relația dintre învățător și discipoli era profund personală și se baza pe încredere și slujire
reciprocă. Pe lângă învățătura catehetică cel mai convingător discurs pe calea convertirii era însăși
exemplul martirilor. Tertulian ne spune că sângele vărsat de aceștia este „sămânța credinței
creștine”. Pentru un catehumen, moartea martirică reprezenta actul de intrare în comunitatea
Bisericii, acesta primind „botezul sângelui”.
Conținutul catehezei din această perioadă ne-a fost transmis prin intermediul Demonstrației
propovăduirii apostolice a lui Irineu. Din această operă reiese că o parte importantă din cateheza
prebaptismală o reprezenta studiul Canonului Vetero-Testamentar, care era transmis catehumenilor
în lumina venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu. Explicația hristocentrică a evenimentelor istorice
din Vechiul Testament reprezenta temelia doctrinară a noii doctrine creștine. Catehumenilor le era
explicat că istoria mântuirii nu s-a încheiat odată cu timpul venirii în lume a lui Hristos ci ea
continuă și este vie în propovăduirea apostolilor, în viața sfinților și a martirilor și în viața liturgică a
Bisericii. Din punct de vedere practic, în Biserica Primară, partea dogmatică a învățăturii creștine
nu putea fi despărțită de trăirea vie a acesteia, întrucât adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu nu era
posibilă fără o transfigurare interioară a persoanei, adică asumarea moralei creștine prin împlinirea
poruncilor.
1.3. Catehumenatul în Tradiția apostolică
Tradiția Apostolică este considerată manualul eclezial cel mai se seamă începând cu secolul
al III-lea. Deși operă a fost în centru a numeroase cercetări, asupra autorului, datei și provenienței
acesteia nu există încă un consens unanim. Opiniile cu cea mai mare autoritare în materie consideră
că versiunea finală a acesteia își are originea în secolul al III-lea în cadrul școlii lui Ipolit al Romei.
Tradiția apostolică ne arată o etapizare bine structurată a perioadei de catehumenat. Aceasta începe
printr-o cercetare preliminară a celor ce doresc să se aproprie de comunitatea creștina, urmată apoi
de o perioadă de catehumenat de trei ani. După aceasta catehumenii care dau dovadă de seriozitate
și devotament în pregătirea lor sunt supuși unei a doua cercetării, menită să stabilească aptitudinea
lor pentru a primii Botezul creștin. Dacă catehumenul se dovedea apt în acest sens atunci începea o
pregătire mult mai aprofundată și țintită care culmina în participarea la ritualul baptismal și primirea
Sfintei Euharistii.
Treapta de jos a catehumenatului consta într-o pregătire de trei ani iar cei ce se aflau în
această etapă erau numiți „ascultători”. Autorul Tradiției Apostolice lasă să se înțeleagă că această
perioadă de trei ani avea un rol orientativ iar importantă era schimbarea vieții iar nu timpul în sine.
Ascultătorii erau îndrumați atât de clerici cât și de ceilalți membri ai comunității, deoarece cum am
văzut mai sus, harisma învățăturii, nu era prerogativa preoţilor ori era legată de vreo slujire anume
și mai important, nu era mai puțin pnevmatoforă decât profeția sau facerea de minuni.
În Biserica primară învățarea cuvântului era parte integrantă a vieții liturgice a comunității,
instruirea era permanentă iar participarea la sfintele Taine fără înțelegerea semnificației lor era de
neconceput. O mare importanță era acordată luptei împotriva răutății și practicarea dragostei în toate
formele ei, milostive, slujitoare, de pătimitoare, de renunțare s.a.m.d. Rugăciunea particulară și în
comun, participarea la catehezele matinale zilnice, lupta împotriva pornirilor păcătoase și
îndreptarea spre o viață virtuoasă reprezentau un întreg.
La treapta superioară a catehumenului se trecea printr-o ultimă întâlnire cu preotul sau
episcopul, la care catehumenului participa însoțit de garanți care să ateste despre buna sa conduită și
dorința nezdruncinată de a face parte din comunitate. În această etapă procesul didactic se
intensifica iar la sfârșitul fiecărei lecții toți candidații primeau punerea mâinilor și erau exorcizați.
Primirea Botezului se făcea printr-un ritual de afundare însoțit de lepădarea de Satana şi
mărturisirea credinței în Sfânta Treime. După a treia afundare catehumeni primeau de către preot
ungerea cu untdelemnul mulțumirii, după care erau conduși în biserică. Episcopul punea apoi
mâinile pe fiecare dintre ei invocând harul Duhului Sfânt asupra lor și urma o a doua ungere pe
creștet însoțită de prima sărutare a păcii. Din aceasta clipă noii botezați întrau în comunitatea
credincioșilor ca membri ai unei unice familii și primeau prima împărtășanie.

1.4. Școala catehetică din Alexandria

Școala catehetică din Alexandria a reprezentat unul dintre centrele culturale creștine cele mai
de seamă în istoria creștinismului. Aici în Alexandria fusese instituită de către Ptolomeu I (285-246
î. Hr.) cea mai mare și impresionantă Bibliotecă din antichitate iar potrivit tradiției tot aici a fost
realizată faimoasa traducere a Vechiului Testament ce poată numele de Septuaginta. Dintru
începuturile sale orașul Alexandria s-a remarcat ca mediu propice de înflorire a culturii și în special
a școlilor de filozofie gnostice și platoniciene. Întorcându-ne însă la școala creștină ce a luat origine
aici, primul dascăl care a activat în cadrul acesteia a fost Panten. Deși cel mai probabil școala exista
de dinainte, nu se cunoaște activitatea acesteia. Acesta a fost dascălul care l-a condus pe Clement
Alexandrinul, în căutările sale spirituale, pe calea creștinismului. Mărturiile lui Eusebiu de Cezarea
ne prezintă un fapt extrem de uimitor pentru practica pedagogică creștină timpurie. Este vorba
despre predarea filozofiei grecești, care făcea parte din programul școlii încă din timpul lui Panten.
Acesta ne arată că studiul filozofiei eleniste avea scopul de a oferi un răspuns mișcărilor eretice și
ne atestă încă dintru început rolul polemic si apologetic ce îl juca studiul filosofiei.
Următorul conducător al școlii din Alexandria a fost Clement Alexandrinul, care a fost un
om de o cultură enciclopedică. Acesta cunoștea filozofia elenistă ca nimeni altul în vremea sa.
Printre cele mai importante opere catehetice ale lui Clement putem număra Protrepticul, Pedagogul
și Stromate. În prima lucrare, adresată unui public păgân, arată lipsurile și limitele religiilor păgâne
și afirmă adevărul creștin revelat de Însăși Dumnezeu. Ce de a doua constituie un contrarăspuns la
atacurile gnosticilor care ademeneau pe creștinii proaspăt convertiți. În această operă el conturează
portretul catehetului de care avea nevoie Biserica în acele vremuri tulburi. Dascălul creștin complet
trebuia să fie instruit în știintele vremii dar și puternic înrădăcinat în credință. Acesta trebuia să fie
capabil de a da un răspuns filozofilor păgâni și eretici care îndepărtau credincioșii de la dreapta
învățătura. Infine, cea mai de seamă trăsătură a catehetului trebuia să fie discernământul, capacitatea
de a recunoaște în cultura înconjurătoare ceea ce era compatibil și putea servii predicii creștine.
Ceea de-a treia operă se arată sub forma unor însemnării asupra unor subiecte foarte diverse. În anul
202 d. Hr. la conducerea școlii a urcat elevul lui Clement, Origen. Înteresant de meționat este că,
spre deosebire de școlile păgâne de retorică, școala lui Origen primea deopotrivă și fete și băieți.
Metoda catehetică în timpul lui Origen se centra pe întâlnirile dintre dascăl și ucenic, sau cele în
grupuri mai restrânse. Unul dintre cei mai renumiți elevi a lui Origen a fost Sfântul Grigorie al
Neocezareei. Autorul ne spune că Origen a reușit să-l convingă pe Sfântul Grigorie să renunțe la
cariera de avocat în favoarea celei de pedagog creștin, mai puțin prin argumente logice ci mai
degrabă prin exemplul personal și prietenia sa.
Elevi care întrau a face parte din această școală catehetică puteau primii mai întâi o educație în
științele eleniste, deoarece materii precum aritmetica, muzica, geometria, astronomia și dialectica
făceau parte din programa de studiu. Clement Alexandrinul considera că aceste științe departe de a
împiedica educația creștină, ajutau la înțelegerea tainelor dumnezeiești.
Școala catehetică din Alexandria deși își cunoaște apusul la sfârșitul secolului al IV-lea, nu a încetat
să-și exercite influența asupra formarea gândirii teologice creștine din secolele următoare.
Putem conchide că orientare școlii din Alexandria a fost una cu totul deosebită față de modelele
practicate la Roma și în Africa de Nord. La Roma, școala catehetică își limita câmpul de acțiune
exclusiv asupra educației creștine și dascăli ei se ocupau strict de pregătirea catehumenilor pentru a
primii Botezul. În mediul acesta studiul științelor grecești era condamnat ca formă de idolatrie.
La școala din Alexandria, deopotrivă, se considera că filozofia, în special cea platonică, a
reprezentat pentru păgâni un fel de pregătire pentru a primii creștinismul. Pregătirea filozofică avea
un rol apologetic, adică ajuta elevi să înfrunte ereziile. Origen nu refuza niciodată să primească la
școala sa pe cel ce dorea să primească o pregătire doar în științe și filozofie, nădăjduind mereu într-
o convertire la adevărata credință a acelei persoane.
1.5. Catehumenatul la Ierusalim în secolul al IV
Odată cu convertirea Împăratului Constantin la creștinism, din religie persersecutată cu
asiduitate în secolul al III-lea, creștinismul devine o religie acceptată și chiar sprijinită de
conducerea timpul. Abia la mijlocul secolului al V-lea, în Imperiu de Răsărit ea ajunge a fi religie de
stat. Până la Constantin creștinii nu au avut nici temple, nici altare, sau alte locuri publice de slujire.
Pentru creștini primelor veacuri Ierusalimul încetase relativ repede, a mai avea un rol de centru
spiritual. Acesta se explica adesea datorită sentimentelor contradictorii pe care le nutreau primii
creștinii față de Cetatea Sfântă. Primele comunități își legau aspirațiile mântuitoare de Ierusalimul
ceresc, iar nu de cel pământesc. Aflând că creștinismul era o religie fără „temple” Împăratul
Constantin a încercat să remedieze acest lucru construind imense edificii demne de măreţia
imperială. Deoarece templele păgâne nu puteau fi folosite drept loc de cult, s-a ales pentru
practicarea cultului noii credinţe Bazilica romană, folosită până atunci ca edificiu public civil. Una
dintre cele mai frumoase locașuri edificat de împăratul Constantin în acele timpuri a fost Martyrium
de la Ierusalim. Încet încet locurile legate de viaţa şi activitatea Mântuitorului începeau a fi
redescoperite şi puse în valoare. Începând cu sfârşitul secolului al IV-lea Ierusalimul începea a
atrage sute şi mii de pelerini. Altădată privirea creştinilor era îndreptată către cele de sus, către
Ierusalimul ceresc, şi către înainte, spre viitoarea şi apropriata a Doua Venire a lui Hristos. Acum, în
schimb, atenția lor era adresată Locurilor Sfinte din Ierusalimul pământesc şi concentrată pe
schimbările favorabile care aveau loc în prezent. Crearea unei geografii sfinte în favoarea
creştinilor de-a lungul acestor decenii, defineşte pentru mai multe secole viitorul caracter al
creştinismului. De acum înainte, puterea minunată pe care o izvorau sfintele moaşte sau un loc
sfânt, pelerinajele şi măreţia exterioară a slujbelor vor avea aceiași importanţă în convertirea
necreștinilor ca şi exemplul sfinţilor şi al catehezei.
 Interesant de subliniat este o schimbare de traiectorie ce se petrece în acest secol cu privire
la cultul martirilor. În perioada persecuțiilor, hotărârea de nezdruncinat a mucenicilor în faţa
chinurilor şi a morţii reprezenta pentru mulţii dovada vie a credinţei în Hristos şi mărturia personală
a biruinţei Sale asupra morţii. Odată cu venirea la putere a împăraţilor binevoitori faţă de creştinism
şi promovarea cultului sfintelor moaşte, atenţia oamenilor era captată nu atât de exemplul personal
al mucenicilor cât de puterea minunată care provenea din sfintele lor moaşte.
Secolul al IV-lea a fost nu doar secolul de aur al patristici ci și secolul de aur al predicării și
al catehezei. Tocmai datorită atenției acordată de Biserică în pregătirea catehumenilor pentru Botez,
aceasta a putut garanta o cunoaștere autentică și o asumare a credinței cu toate exigențele sale
morale. Cât privește biserica din Ierusalim despre formele de catehumenat practicate aici, avem
detalii mai amănunțite datorită însemnărilor minuțioase a unei anume calugărițe Egeria, venită la
locurile sfinte cu ocazia unui pelerinaj. Majoritatea locuitorilor din Ierusalim, precum și din alte
eparhii apropiate se botezau odată cu sărbătorea Învierii. Săptămânile înainte de Paști erau pentru
catehumeni o perioadă de pregătire deosebit de intensă, care cuprindea lectura și studiul zilnic al
Scripturii, postul, rugăciunile comune și privegherile. Catehumenii care doreau să se boteze în anul
respectiv trebuiau să-i dea preotului numele lor cel mai târziu în a doua săptămână a postului mare.
Candidați acceptați în urma întâlnirii cu Episcopul treceau într-un grup separat numit „al celor ce se
pregăteau pentru iluminare. Având în vedere faptul că ședințele de cateheză se succedau practic în
toate zilele săptămânii și cereau mult timp, Sfântul Chiril al Ierusalimului cerea celor ce se
pregăteau pentru Botez, să amâne grijile lumești și să participe la o disciplină duhovnicească foarte
exactă, ce purta numele de cateheză dogmatică. Ședințele de cateheză dogmatică a Sf. Chiril erau în
număr de douăzeci și, spre deosebire de predicile din cadrul slujbelor obișnuite, aveau un caracter
sistematic. De-a lungul primelor ședințe erau tratate amănunțit semnificația postului, a pocăinței, a
mărturisirii și a iertării aproapelui.
Ședințele următoare aveau în centru lor explicarea sistematică, articol cu articol, al
Simbolului de credință. Ultima săptămână cei ce se pregăteau pentru iluminare țineau post aspru și
participau la privegherile din Săptămâna Mare. Cei botezați nu puteau intui decât contururile
evenimentului, pentru că descrierea amănunțită a Sfintelor Taine făcea obiectul unei cateheze
speciale, mistagogice, ținută în timpul Săptămânii Luminate, după Botez. Cateheza mistagogică s
Sf. Chiril al Ierusalimului cuprindea cinci omilii: prima consta în rânduiala lepădării de Satana, cea
de-a doua în explicarea Botezului, a treia cuprindea Mirungerea și ultimele două erau dedicate
Sfintei Euharistii.
1.6. Catehumenatul în Antiohia de la sfârșitul secolului al IV-lea pană la mijlocul secolului al
V-lea
 Antiohia reprezenta, în lumea elenistică un centru cultural și religios greu de egalat. E
posibil ca Evanghelia după Matei, precum și Didahia să fi fost compuse chiar în Antiohia. În
memoria Bisericii de răsărit una dintre figurile cele mai iubite și respectate o reprezintă un părinte
antiohian, Sfântul Ioan Gură de aur. Probabil nici-o scriere a Părinților din aceea vreme nu a
cunoscut atâtea copii în Evul mediu precum predicile Sfântului Ioan. El a fost un păstor de suflete și
un predicator care resimțea în mod deșlușit toate relele din timpul său. S-a folosit de talentul său de
orator nu în dezbaterile dogmatice cu colegii săi episcopi ci mai ales în predicile adresate laicilor.
Condamna cu un curaj surprinzător păcatul, fără să țină cont de rangul persoanei, fie că a fost vorba
de patriarhul Teofil al Alexandriei, sau de împărăteasa Eudoxia. Deși încă din timpul vieții și-a
făcut numerosi dușmani printre cei care dețineau puterea, totuși, defăimătorii săi nu au fost în
măsură să împiedice faima și dragostea ce i le purta poporul, iar după moarte, cinstirea adusă de
întreaga Biserică.
În Biserica Antiohiei, la fel ca și în celelate Biserici din secolul al IV-lea, erau numeroși
catehumenii care amânau primirea Botezului pentru o perioadă nedeterminată.
Principalele două rațiuni erau următoarele: pe de o parte, Botezul era privit de păgâni ca o formă de
clemență deoarece prin el se primea iertarea tuturor păcatelor din trecut; iar pe cealaltă mulți
catehumeni nu se hotărau să primească această taină din teama de a nu mai săvârși vreun păcat grav
după Botez. Celor care continuau să trăiască în păcat și amânau pocăința, Sfântul Ioan le reamintea
că nimeni nu știe ceasul morții sale, iar dacă aceasta vine pe neașteptate, sufletul nebotezat se va
înfățișa înaintea Dreptului Judecător necurățit și va primi plata dreaptă a faptelor sale.
Printre catehumeni erau însă și cei care doreau să se boteze cât mai repede. În acest sens
exista o anumită practică care le permitea să se prezinte înaintea unui preot, sau cel mai adesea
înaintea ecoscopului, pentru a se supune unei conversații preliminare. În timpul acestei conversații
era chestionat garantul, pe care Sfântul Ioan Gură de Aur îl numește „părinte duhovnicesc”, cu
privire la modul de viață al fiului său duhovnicesc și la schimbarea caracterului său de-a lungul
catehumenatului. Numele garantului era înscris în registrul Bisericii împreună cu cel al candidatului
la Botez. După primirea la „luminare”, candidați erau supuși unui prim exorcism și le erau
îndepărtate hainele și încălțămintea. Sfântul Ioan Gură de Aur adaugă faptul că acest ritual făcea
egalitate între săraci și bogați pentru era același pentru toți, fără deosebire de situație. În lumea
spirituală nu exista decât o singură bogăție: frumusețea sufletului. După primul exorcism, candidați
primeau prima însemnare cu semnul sfintei crucii. Catehumenii nu erau doar simpli auditori pasivi,
ci aveau de lucrat cu ei însăși și de purtat o luptă aprigă pe tărâmul interior. Pentru Sfântul Ioan,
poate că mai mult decât pentru ceilalți dascăli, miezul catehezei consta în lupta duhovnicească. El
compara cele treizeci de zile de pregătire pentru Botez cu o școală de gladiatori care lupta împotriva
demonilor. Particularitatea operei catehetice a Sfântului Ioan era faptul că el acorda o importanță
minoră pregătirii dogmatice și insista cu precădere pe transformarea morală a personalității și
asupra problemelor vieții obișnuite.
O altă nestemată a Bisericii antiohiene a acestor timpuri a fost Sfântul Grigorie de Nyssa.
Acesta a elaborat o cateheză chiar pentru cateheți. Este vorba despre Marele cuvânt catehetic, scris
în jurul anului 380 d. Hr.. Potrivit întroducerii sale această operă era adresată cateheților mai mult
decât catehumenilor. Sfântul Grigorie evidențiază că orice catehet trebuie să fie mai întâi un bun
apologet. Precum un medic cu experiență, el trebuie să aleagă tratamentul care va ajuta persoana să
se vindece. Sfântul Grigorie nu se mulțumește să prezinte mesajul evanghelic al mântuirii în
întreaga lui simplitate, profunzime și originalitate paradoxală, ci se străduiește, de asemenea, să
răspundă la întrebările și ezitările catehumenilor. Pentru practica catehetică valoarea Marelui
Cuvânt Catehetic al Sfântului Grigorie de Nyssa este neprețuită. Această operă pune în lumină
întrebările și îndoielile care îi frământau pe catehumeni. Ea revelează aspectul cel mai creator al
catehezei: dialogul dintre credință și necredință, dintre inima deja convertită și cea care tinde către
convertire. Discursul catehetic, chiar și cel mai strălucit, nu valorează nimic dacă nu oferă un
răspuns la întrebările arzătoare ale credinței. Sfântul Grigore este de părere că predica nu poate
înlocui dialogul personal dintre catehet și catehumen. De la Sfântul Grigorie, catehetica sub foma
întrebărilor și răspunsurilor a câștigat o faimă enormă.

1.7. Catehumenatul la Milan și în Africa de Nord de la sfârșitul secolului al IV-lea până la

mijlocul secolului al V-lea
Spre deosebire de alte provincii ale Imperiului Roman, în provinciile latine din Africa d
Nord convertirile în mașă au început cu jumătate de secol înaintea celei a împăratului Constantin.
În anul 250 Biserica din aceste locuri a suferit din plin de pe urma persecuțiilor împăratului Decius,
însă, contrar așteptării păgânilor, persecuțiile în loc să risipească Biserica creștină, mai degrabă o
întăreau și o ajutau să crească. Având în vedere convertirea rapidă a populației în aceste zone, s-a
ajuns ca la începutul secolului al V-lea, o parte relevantă a viitorilor catehumeni să facă parte din
familii creștine. Este important de menționat că în Africa de Nord pe lângă creștinii ortodoxi eru
foarte puternice curente novațiene și cele donatiste. (aceste două secte reprezentau orientări extreme
și opuse cu privire la reprimirea în Biserică a cel ce apostaziau).
În secolul al V-lea, păgânismul, epuizat din punct de vedere intelectual, se recunoștea învins
în fața noii religii. Deși creștinismul învinsese păgânismul la nivel intelectual și politic, în practică
lupta reală se dădea în vieți cotidiene, și riscul cel mai mare era cel de a pierde pe plan personal, și
de a se transforma, în inimile laicilor, într-un nou păgânism. Țesătura credințelor păgâne se imbina
atât de intim în planul cotidian încât nu se mai sesiza granița dintre viața cotidiană și cultul
demonilor.
Una dintre personalitățile fără egal ale teologiei latine a fost și continuă a fi Fericitul
Augustin; până astăzi rămâne unul dintre cei mai cinstiți și citiți Părinți Apuseni. Mama Fericitului
Augustin, Monica, era o creștină evlavioasă, în timp ce tatăl său a rămas pentru mult timp un păgân
simpatizant al creștinismului, care, după exemplul multora, își întârzia Botezul. Aminitindu-și de
asprimea pedepselor din partea Bisericii pentru păcatele săvârșite după Botez, Monica nu a vrut să-
și boteze fiul nici chiar atunci cârn acesta fusese cuprins de o boală gravă. Pentru mulți, în aceea
perioadă, amânarea Botezului reprezenta o modalitate de evita să-și schimbe viața. Tânărul
Augustin, după ce a absolvit școala în provincia natală a mers în Cartagina, visând la o carieră de
avocat. Acolo a fost prins puternic în mrejele pasiunilor și plăcerilor tinereții. Gustând din plin din
plăcerea ce îi putea oferii păcatul, s-a simțit dezgustat pentru o vreme și a început căutarea pe
tărâmul spiritual. Această deșteptare la realitate nu s-a datorat predicilor sau lecturii Sfintei
Scripturi, ci a lecturii lui Cicero: Hortensius. Tocmai Cicero l-a îndemnat să se întrebe cu privire la
soarta omului. Cu toate că Cicero nu menționa nicăieri numele lui Hristos, Augustin, din propria sa
voie, Îl căuta instinctiv ce Cel căruia îl cunoscuse încă din fragedă pruncie. După o abatere de nouă
ani în secta maniheilor, total dezamăgit, Augustin, la sfatul prietenilor, se îndreaptă de Milan pentru
a cere acolo o funcție de retor. Din fericire această cerere a primit un răspuns favorabil și Fericiutul
Augustin s-a stabilit la Milan, acolo unde cunoaște pe omul care îi va schimba întreaga sa viață.
Este vorba despre Episcopul Ambrozie. Sfântul Ambrozie a fost primul dintre Părinții latini ai
Bisericii care s-a născut și a crescut într-o familie creștină. Sfântul Ambrozie l-a primit pe Augustin
cu multă bunăvoință, dar nu au devenit apropiați. Ambrozie era mereu asaltat de mulțimile venite să
discute probleme lor zilnice iar Augustin nu avea îndrăzneala de a se apropia pentru un dialog.
În afara predicilor episcopului și a îndemnurilor mamei sale, discuțiile cu creștinii au avut,
de asemenea, o mare influență asupra lui, mărturisind că „ Hristos i s-a vestit printre prietenii
creștini. Cum deja a fost menționat, adesea, întâlnirea cu un om duhovnicesc de excepție putea fi un
imbold mult mai puternic pentru hotărârea cuiva de ași schimba viața. Însă, cel mai important avânt
spre a primii Botezul a fost chiar intervenția divină care l-a îndemnat să ia aminte la cuvintele
Epistole către Romani: „Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în
fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă. Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să
nu o faceţi spre pofte.” ( Rom. 13, 13-14).
Fericitul Augustin din acest moment se înscrie pe listele celor ce doresc Botezul. A urmat o
rapidă ascensiune a sa pe tărâmul credinței, care l-a condus spre a fi numit preot iar mai apoi
Episcop al Hipponei. O lucrare catehetică de căpătâi a fost „ Despre cateheza celor simpli”. În
această lucrare el dă un răspuns dificultăților celor mai însemnate cu care se confruntau majoriatea
catehetiților. Orice cateheză, afirmă fericitul Augustin, se lovește de trei obstacole principale:
primul constă în extrema dificultate de a exprima în mod adecvat învățătura despre Dumnezeu în
cuvinte simple și concise. El afirmă că nu trebuie să ne rușinăm în a vorbi despre Dumnezeu într-un
limbaj simplu, pentru că Mântuitorul Însuși ne-a dat exemplu de smerenie când se adresa poporului
în predica Sa.
Cel de al doilea obstacol se referă la faptul că materialul propovăduirii poate să pară
plictisitor catehetului pentru că este mereu repetat. Fericitul recomandă catehetului să depășească
această criză prin abordarea mai implicată a personalității omului care se aproprie de credință. El
afirmă cei nou veniți trebuie primiți cu multă căldură, și catehetul trebuie să se aplece asupra
înțelegerii neputințelor lor încercând să evite orice urmă de aroganță.
În al treilea rând el recomanda ca dialogul prealabil să nu dureze foarte mult și sfătuit cât de
mult posibil un dialog cu interlocutorul și de-a evita discuția în picioare. Fericitul Augustin propune
două exemple de cateheză. Prima este adresată omului educat cu o anumită formare. Pentru acesta
Fericitul propune aruncarea unei provocări cu tentă filosofică, de exemplu: „ care este binele
absolut?” Omul acesta trebuie condus pe drumul care îl ajută să înțeleagă că rășispunsul constă în
„ Dumnezeu și în viața veșnică.„
Al doilea tip de cateheză se rezumă după cum urmează: „ Astfel, Hristos S-a întrupat mai
înainte de toate, ca omul să afle cât de mult îl iubește Dumnezeu, şi aflând, să se aprindă de
dragoste pentru Cel ce l-a iubit întâi, şi să-şi iubească aproapele, urmând porunca şi exemplul Celui
Care s-a făcut aproapele omului, atunci când acesta din urmă nu-I era aproape, ci rătăcea departe de
EL”. Sarcina catehetului, afirma Fericitul Augustin, este aceea de a arăta în Sfânta Scriptură istoria
mântuitoare a iubirii lui Dumnezeu.
1.8. Declinul Catehumenatului în Evul Mediu timpuriu
Experiențele originale în exerciţiu catehumenal, atât de bogat în secolul al IV-lea şi în prima
jumătatea a secolului al V-lea, ulterior au dispărut. Începând cu sfârșitul secolului al V-lea
catehumenatul prebaptismal încetează să mai reprezinte o instituţie bisericească obligatorie pentru
adulţi. Începe să-şi reducă durata şi este eliminat, treptat din practica bisericii.
În sinteză, principale cauze de declin ale catehumenatului au fost următoarele: generaliyarea
Botezului la copii, scăderea nivelului general de educaţie şi Boteyurile în masă din raţiuni politice.
Boteyul copiilor a devenit o practică generală în seculul al VI-lea, fără a avea însă o legătură diretă
cu învățătura păcatului strămoşesc, ci mai degrabă din pricina precarietăţii vieţii omeneşti.
A doua cauză, adică declinul nivelului de educaţie s-a datorat condiţiilor politice vitrege ale
timpului, invaziilor barbare în occident şi amenintarea musulmană în orient. Ultima cauză legată
direct de prima consta în faptul că conducărorii politici creştinii au început să nu mai admită alte
comfesiuni în sânul poporului, diferite de a sa.

2. Relevanța operei de catehizare în Biserica din primele veacuri creștine și în timpurile

noastre.

3. Experiența catehumenală în cadrul Bisericii ortodoxe din Diaspora.

4. Concluzii
Bibliografie