Teologie Morala

Crestinismul este o doctrina religioasa sau o invatatura de credinta (lex credenti = legea
credintei), dar este si un mod de viata (experienta credintei).
Crestinismul = Doctrina + Morala Si Cult.
Adevarul de credinta care este cuprins in dogme devine convingere launtrica si se exprima in
formule de cult, rugaciune, gesture, semen, care constituie un limbaj nonverbal.
Continutul normelor morale prezinta aspectul obiectiv , ca si actele in care se exprima, si ele
constituie domeniul teologiei morale.
MORALA (etimologie)
In limbajul usual se folosesc doi termini:

Morala

Etica

La acesti termini se adauga atributele:

Crestina

Filosofica

Etica (gr.) = ithos = locuinta, patrie, (apoi) convingerile, caracterul sau felul statornic de a
actiona.e
Folosoful Aristotel foloseste termenul pentru a desemna virturile care se intemeiaza pe obicei, pe
experienta si timp; virtuti etice.
Intreaga filosofie ulterioara lui Aristotel utilizeaza termenul in acest sens.
La ganditorii greci, ithos = morala.
Ethos (gr.) = morala unui grup social, popor.
Lingvistii afirma ca ithos si ethos au aceeasi tulpina in greaca.
Filosofii afirma ca morala grupului social a fost cea dintai norma de viata.

In Noul Testament ithos datina, liturgica (luca 1:9)

Morala = mos, moris (lat.) moralis.
Filosoful Seneca foloseste pentru prima data termenul Phylosofia moralis.
Desi aproape echivalente, intre cei doi termini exista o diferenta.
Etica = stiinta teoretica ce defineste viata morala arata esenta moralitatii.
Ea este o refectie filosofica asupra principiilor generale ale moralei sau studiul sistematic al
doctrinelor morale.
Morala = faptele morale legate de anumite conditii (ex.: timp si loc) cu aspect subiectiv si
colectiv.
In limbajul teologic folosim sintagma teologie morala sau morala crestina, care conduce
mai degraba spre aspectul practice al Crestinismului.
Obiectul moralei reprezinta faptele sau actiunile omenesti, dar acestea fac si obiectul altor
discipline sociologia, dreptul, psihologia, politica
Domeniul morale il constituie insa numai faptele constiente si libere ale omului (faptele
morale).
Faptele morale atag dupa ele responsabilitatea morala.
Instinctele, actele facute din frica sau constrangere, nu intra in domeniul faptelor morale.
Scopul cercetarii morale.
Morala procedeaza la stabilirea unor principia morale, dupa care trebuie sa se indrume conduita
omului = morala stiinta normativa nu doar descriptiva. Ea expune in mod sistematic normele
dupa care omul trebuie sa-si indrumeviata pentru realizarea virtutii.
Metodele Teologiei Morale.
Metodele = calea pe care aceata disciplina teologica o urmeaza in expunerea invataturii morale
crestine.
Metodele utilizate de teologiea morala stau in legatura cu scopul disciplinei calauzirea
crestinismului la desavarsire (indumnezeire).

Morala filosofica utilizeaza ca metode de cercetare si de sistematizare:

Observatia

Introspectia

Iar datele obtinute sunt prelucrate prin inductie, deductive, analiza, sinteza, analogie, ceea ce
inseamna ca ea foloseste atat metoda:
Empirica
Rationala
Prin cele doua metode se ajunge la formularea unor principii si norme morale care sunt
recomandate spre a fi urmate si anume: notiunile de baza ale morale:
o Constiinta
o Datoria
o Responsabilitatea
Teologia Morala nu ignora aceste metode dar, avand un specific propriu, nu poate ramane
exclusive la acestea.
Astfel, pentru ca Teologia Morala isi are fundamentul in revelatia divina, metoda empirica o va
utiliza limitat, ca o ilusitrare prin fapte concrete, a unor adevaruri cuprinse in revelatia
dumnezeiasca.
Cat priveste metoda rationala, care consta in reflectia asupra datelor obtinute prin metoda
empirica, prelucrarea si sistematizarea acestora, aceasta este utilizata de teologia morala pentru
sistematizarea materialului ei, chiar daca aceasta provine din revelatie.
Plecand de la scopul ultim al morale crestine (preamarirea lui Dumnezeu si fericirea omului) s-au
individualizat trei metode, care corespund a trei deziderate:
1. Cunoasterea adevarului metoda rational - dedcutiva
2. Implinirea poruncilor - metoda practica

3. Unirea cu Dumnezeu metoda ascetic-mistica (duhovniceasca) - (invatatura despre

vituti, avand ca scop viata in Hristos)
Trei cai:

Purificarea

Iluminarea

Unirea cu Dumnezeu

Teologia Morala disciplina teologica, care pe temeiul revelatiei Dumnezeiesti, expune

sistematic si metodic normele morale dupa care crestinul trebuie sa se condica pentru a-si realiza
mantuirea.

Caracteristicile Teologiei Morale:

1.

Isi intemeiaza intregul continut pe autoritatea divina

Binele moral care trebuie infaptuit este expresia voii lui Dumnezeu

Poruncile morale porunci ale lui Dumnezeu, avand o autoritate absoluta.

Din revelatie noi cunoastem menirea noastra, cauza slabiciunii noastre si posibilitatea si
mijloacele de sfintire ale credinciosilor.

Din punct de vedere practic, morala cuprinde principia cu valoare educativa

2. Din punct de vedere al mijloacelor folosite:

Naturale

Supranaturale

Sf. Tane, rugaciunea, postul

Hristos nu este doar un model exterior, ci e si o prezenta harica permanenta in viata crestinului,
prin harul dumnezeiesc.
3. Asprectul sinergetic conlucrarea credinciosului cu harul Dumnezeiesc, exemplu viata si
mladitele.
4. Caracterul ecclesiologic, sobornicesc si duhovnicesc al moralei ortodoxe.
Binele absolut are un chip personal Dumnezeu (Sf. Treime), iar viata crestina este comuniune
de viata intre noi, Hristos si intreaga creatie.

Raportul Teologiei Morale cu celelalte discipline

Pana in secolul 16, in Apus, Dogma si Morala se faceau impreuna, iar Rasarit pana in secolul 18.
Apoi, relatia cu studiile biblice si apoi cu liturgica, cu dreptul canonic
Moralele confesionale
Deosebirile dogmatice dintre diferitele biserici si confesiuni crestine au imprimat o structura
deosebita moralei fiecarei confesiuni:
A. Morala Ortodoxa:

Fidelitate fata de revelatia Dumnezeiasca

Hristocentrismul

Induhovnicirea

Eclesialitatea

Sinergismul

Comuniunea in Biserica

B. Morala Catolica:

Rationalism

Legalism

Cazuistica

Teoria meritului

Biserica Catolica a proclamat, in 1879, scrierile lui Toma DAquino normative pentru Dogmatica
si Morala.
Cazuismul a dus la sistemele probabiliste.
C. Morala protestanta urmeaza principiile generale ale protestantismului:

Sola Scriptura

Sola Fide

Solus Cristus

Sola Gratia

In privinta pacatului (stramosesc si):

Coruperea iremediabila a naturii umane

predestinatia

Realizarea ordinii morale

In inteles moral, Dumnezeu, ca Bine absolut, este si norma absoluta a moralitatii si ultimul scop
al actiunilor morale. Prin urmare, Dumnezeu este autorul intregii ordini morale, iar vointa Sa
afanta este cel mai inalt principiu.
Ordinea morala se realizeaza potrivit unor principia (unele sunt indeplinite de Dumnezeu, altele
de om). Astfel Dumnezeu, Binele supreme, Isi descopera voia Sa spre a o cunoaste si a o urma.
Voia lui Dumnezeu este cuprinsa in Legea morala (principiul obiectiv al moralitatii).
La randul lui, credinciosul trebuie sa realizeze in activitatea sa aceasta ordine morala; constiinta
morala si libertatea de alegere si actiune sunt principiul subiectiv al moralitatii.
Actele noastre, pentru a fi considerate acte normale, trebuie sa indeplineasca anumite conditii:

Sa fie constiente

Sa fie libere

Astfel, faptele morale devinfapte morale bune (virtuti) si rele (pacate, vicii).
Putem sintetiza:
A. Conditii asigurate de Dumnezeu pentru realizarea ordinii morale:

Legea morala

Constiinta morala

Libertatea morala

B. Conditii care privesc activitatea omului in raport cu ordinea morala:

Caracterul moral al faptelor omenesti (virtutea si pacatul)

In sens larg, prin lege se itnelege norma (dreptarul) dupa care actioneaza orice lucru sau fiinta.
Ea este indrumarul actiunii omului.
Statutul acestor legi poate sa fie enuntul al unor decrete devine ori adevaruri (formulari) ale
ratiunii.
Intrucat, potrivit invataturii crestine, orice autoritate isi are temeiul in Dumnezeu, intrucat scopul
oricarei legi este realizarea binelui (comun si individual) legea morala este o prescriptie
durabila in vederea realizarii binelui moral.
Considerata astfel, legea are drept caracteristici:

Necesitatea

Obligativitatea

Intrucat legea morala este obligatorie ea nu poate fi incalcata fara sanctiune. Ascultarea de lege
se impune in mod neconditionat.

Insusirile legii morale:

1. Necesitatea, care deriva din caracterul ei obligatoriu. Ea se exprima prin: forma
imperativa (trebuie sau este intezis) Imperativul legii morale este categoric, in timp
ce celelalte sunt ipotetice.
2. Durabilitatea (permanenta) ea este valabila fara inrerupere (pentru legile divine, ea poate
ajunge la vesnicie)
Faptul ca legea morala este durabila, nu inseamna ca ea nu poate fi schimbata sau modificata

3. Vine, in mod direct sau indirect de la Dumnezeu

4. Intrucat atat persoana umana, cat si Biserica, isi desfasoara activitatea in societate.
Societatea detine autoritatea jurisdictional care o indreptateste a fa legi.
5. Scopul legii este promovarea binelui, atat pentru fiecare persoana,cat si pentru societate.
6. Pentru a fi obligatorie, o lege trebuie promulgate.

Lege, porunca si sfat moral

Scopul vietii crestine este desavarsirea morala (asemenea cu Dumnezeu), motivul este iubirea,
mijlocul este implinirea poruncilor.
Sfera poruncilor este cea a binelui obligatoriu.
In afara sferei binelui poruncit sau a ceea ce opreste legea morala, exista si un domeniu al binelui
neobligatoriu, dar sfatuit pe langa porunci, exista si un spatiu al sfaturilor evanghelice
(morale), al binelui sfatuit.
In cadrul morale, sfaturile morale indica cele mai potrivite cai pentru realizarea desavarsirii
morale. Sfaturile morale sunt mai presus de porunci, de aceea nu sunt obligatorii.
Legea morala crestina este dispozitie in vederea realizarii binelui, care are caracterul cel mai
general. Ea are forma unor porunci, care cer savarsirea unui bine obligatoriu sau opresc
savarsirea anumitor fapte.
Legea detine un loc de mijloc intre Dumnezeu (temeiul obiectiv al moralitatii) si credincios
(subiectul binelui moral).
Porunca este o dispozitie, preciza a Legii in legatura cu savarsirea unui bine determinat si
obligatoriu sau in legatura cu oprirea savarsirii unor fapte nepermise. Legea cuprinde diferite
porunci: unele impugn, altele opresc savarsirea anumitor fapte.
Sfatul moral se refera al binele sfatuit. Prin implinirea acestuia, credinciosul ajunge mai usor la
desavarsire.

Autonomia si Heteronomia

Autonomia este situatia morala in care omul este propriul sau legiuitor. Sistemele de morala
folosite sunt sisteme autonome.
Heteronomia descrie situatia cand legea morala este impusa dinexterior, din afara.
Legile care provin de la Dumnezeu sunt teonome. Teonomia = autonomia + heteronomia
Impartirea legii
I. Dupa autor (origine)
A.Dumnezeiasca
B. Omeneasca
A. Legea Dumnezeiasca se exprima in:

Legea vesnica

Legea naturala

Legea pozitiva (exprimata) a Vechiului Testament si a Noului Testament

B. Legea omeneasca:

Bisericeasca

Civila
o Juridical
o politica

II. Cu privire la forma:

A. Afirmativa
B. Negativa
III. Cu privire la obligatie
A. Nemijlocit obligatorie (divina)
B. mijlocit obligatorie (pemisiva)
IV. Legea vesnica

A. Fizica
B. Morala:

Naturala

Pozitiva
o Dumnezeiasca (Vechiul Testament si Noul Testament)
o Omeneasca (civila si bisericeasca)

Legea vesnica

Dumnezeu a creat lumea, in mod absolut liber si a fixat un tel (stabilit din vesnicie). Acesta este
realizat in timp. El nu poate fi gandit in afara vointei si perfectiunii lui Dumnezeu.
Scopul ultim al creatiei si realizarea lui este Dumnezeu.
Existenta scopului presupune si existenta posibilitatilor de realizare a lui.

Plecand de la scopul creatiei, deosebim:

a) Planul creatiei lumii, care exista din veci
b) Planul mersului ordonat al lumii, ca impuls al creaturilor, in vederea realizarii scopurilor lui.
c) Realizarea acestui plan, in mod statornic, prin providenta divina.
Definitie: Legea vesnica este planul din eternitate al lui Dumnezeu, dupa care El a hotarat sa
oranduiasca si sa conduca lumea spre scopul ei ultim.
Legea vesnica este izvorul si norma a tot cea ce exista:

A ordinii naturale (fizice)

A ordinii spiritual morale din lume

Legea vesnica contine principiile generale dupa care trebuie sa se conduca creatura si prin
aceasta, legea vesnica se deosebeste de providenta (principiul, modul de infaptuire a acestei legi
general).
Dovezi desper existenta legii vesnice
La antici, filisoful stoic Zenon vede Legea vesnica in ratiunea universala vesnica, care
patrunde totul (este identica cu Zeus)
Preotul grec Oindar numeste legea vesnica regele tuturor.
Sofocle o pune pe Antigona sa faca referire la legea vesnica. Regele Creon o opreste sa-si
ingroape fratele. Acestuia, Atigona ii raspunde ca exista o porunca mai mare decat cea
regeasca, care este din vesnicie si este data de Zeus, fiind inprescriptibila; trebuie urmata
si porunceste sa-i ingroape pe cei morti.
Cicero spune: Deasupra legilor omenesti exista o lege vesnica, ce cuprinde intregul
univers. Ea iss are principiul in intelepciunea lui Dumnezeu.
In Sf. Scriptura, in Pildele lui Solomom se face mentiune despre existenta acestei legi, iar
in Noul Testament, Evrei: Dumnezeu toate le poate prin cuvantul puterii Sale.

Insusirile legii universal

1. Universalitatea legea vesnica se extinde asupra intregii ordini create (fizice si morale)
2. Necesitatea din actul creatiei.Se cuvenea ca Dumnezeu sa dea un scop creatiei si sa
randuiasca: ca toate sa tinda spre acelasi scop.
3. Imutabilitatea (Neschimbabila) si durabilitatea (tine cat tine lumea)

Legea vesnica este suprema lege. Ea este izvorul tuturor formelor temporale ale legii fizice si a
intregii ordini morale.
Legea morala naturala
Legea vesnica exista in Dumnezeu din eternitate si se comunica creatiei in timp prin legi
temporale.
Prima dispozitie (primul impuls) sadit de Dumnezeu in firea oamenilor, prin care ei sunt condusi
spre realizarea scopului lor, este reprezentata de legea morala naturala.
Definitie: Legea morala naturala este lumina inerenta firii omenesti sau dispozitia (capacitatea
innascuta cognitiva) prin care omul cunoaste bienele pe care trebuie sa-l faca si raul de care
trebuie sa se fereasca. Este cunoasterea pe care Dumnezeu ne-o impartaseste prin natura noastra
pentru ca, pe baza experientei, omul sa faca binele si sa evite raul.
Legea morala natura este data in firea noastra ca dispozitie, ca in mod spontan omul sa-si
formeze, din experienta, cu ajutorul gandirii, notiunile de bine si rau si sa inteleaga ca binele
trebuie facut, iar raul evitat.
Legea morala naturala nu este identica cu constiinta morala. Constiinta morala este numai
organul subiectiv de manifestare a legii morale naturale.
Existenta legii Morale Naturale
a) Prima dovada a existentei Legii Morale Naturale ne-o ofera ratiunea si judecata noastra. Daca
admitem existenta unui scop al (unei finalitati) creatiei, atunci admitem si existenta unei ordini
morale, iar aceasta presupune prescriptii care constituie tocmai Legea Morala Naturala.
b) A doua ne ofera experienta Primele notiuni de ordine sunt cele de BINE si de RAU.
c) A treia: Constiinta noastra morala
d) Istoria, sociologia, etnografia
e) cea mai importanta dovada (pentru crestini) ne-o ofera Revelatia Dumnezeiasca (Sf. Scriptura
si Sf. Traditie)
Locul clasic cu privire la Legea Morala naturala: Romani: paganii care nu au lege, din fire fac
ale legii.

Din traditie: Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Ambrozie al Mediol.

Insusirile Legii Morale Naturale

1. Unitatea (toate preceptele legii morale naturale vin de la Dumnezeu si cu acelasi scop:
mentinerea ordinii morale, au acelasi obiect: ceea ce de la natura e bine sau rau; toate se
deduc dintr-un singur principiu general: fa binele si evita raul)
2. Universalitatea Legea Morala Naturala este coexstensiva naturii umane, sub raportul
principiilor ei cele mai generale.
3. Durabilitatea si neschimbabilitatea (bazata pe neschimbarea vointei divine si a firii
umane)
4. Nu admite abatere si nici dispensa.
5.
Legea Morala pozitiva (poruncita)
Legea Morala Naturala nu este suficienta pentru a ne calauzi in realizarea scopului final, pentru
ca e foarte generala.
Legea Morala Naturala este evidenta numai in principiile ei generale. Cand trecem la cazuri
concrete, principiile ei isi pierd claritatea, de

nevoia unei legi pozitie, care sa stabileasca ce

trebuie sa facem in situatii concrete.

De asemenea dispozitiile Legii Morale Naturale sunt prevazute cu o sanctiune insuficienta.
Legea pozitiva este o lege data in timp, promulgata in mod expres de o autoritate legitima
(Dumnezeu sau omul0 si urmareste realizarea binelui individual si obstesc.

In functie de autor
Legea pozitiva dumnezeiasca
Legea pozitiva omeneasca

Insusirile legii pozitive

1. Sa provina de la autoritatea legitima O autoritate poate legifera numai cu privire la
supusii sai si numai in chestiuni care tin de competenta sa.
2. Sa nu contrazica dispozitiile legii morale naturale
3. Sa urmareasca binele (individual si obstesc)
Legea vesnica
Fizica (lumii fizice)
Morale (lumii rationale

Naturale

Poruncita (pozitiva)
o Dumnezeiasca
o Omeneasca

Bisericeasca

civila

Trebuie sa fie posibil de realizat atat din punct de vedere fizic, cat si moral.
Impartirea legii morale pozitive
Dupa originea ei:

dumnezeiasca

omeneasca

a) Legea dumnezeiasca ne este data de Dumnezeu prin revelatia supranaturala, in vederea

realizarii scopului nostru ultim: preamarirea lui Dumnezeu si fericirea creaturii.
b) Legea omeneasca este data de autoritatea omeneasca competenta (bisericeasca sau zivila)
inscopul promovarii binelui

Raportul dintre legea pozitiva si legea Morala Naturala.

Deosebirea fundamentala dintre ele sta in obligatie.

Legea Morala Naturala isi are temeiul obligativitatii in Dumnezeu, in timp ce legea
Morala Pozitiva isi are temeiul obligativitatii sale, fie in voita lui Dumnezeu, fie in vointa
legiuitorului omenesc.

Legea Morala Naturala impune acele fapte care, dupa natura lor, sunt bune si opreste pe
cele care, dupa natura lor sunt rele

Legea pozitiva impune sau interzice, si fapte indiferente moral.

Legea Morala Naturala poate as fie cunoscuta de mintea noastra prin reflectie, in timp ce
legea pozitiva care se bazeaza pe o promulgare pozitiva, poate fi cunoscuta prin informatia
(informare) personala, sau prin marturia altcuiva.

Legea Morala Naturala este unitara si universala. Legea pozitiva este valabila numai atat
timp, peste atat loc (spatiu) si in acele situatii cat se intinde vointa si puterea legiuitorului.

Legea Morala Natura dupa esenta si, este dumenzeiasca, in timp ce cea pozitiva poate fi
dumnezeiasca , fie omeneasca.

Legea pozitiva in vechiul Testament

Dumnezeu a descoperit omului inca de la inceput scopul sau ultim. De aceea Dumnezeu a dat
primilor oameni, inca in rai, porunci pozitive. Asa incat se poate vorbi de legea harului (din
starea paradisiaca). Prin caderea in pacat, omul si-a atras asupra lui atat moartea trupeasca, cat si
cea sufleteasca. De aceea pacatul a dus la o intunecare a constiintei lui morale, acum este nevoie
de legea pozitiva.
Fagaduinta unui Rascumparato si necesitatea pregatirii in vederea primirii Rascumparatorului,
fac necesara legea pozitiva (poruncita).

Impartirea Legii Vechiului Testament

1. Legea premozaica cuprinde toate porunzile date de Dumnezeu, pe perioada vechiului

Testament, inainte de Moise, prin patriarhi (in special Noe si Avraam).
Dupa continut, legea premozaica cuprinde presriptii ale legii morale naturale, ca si prescriptii
pozitive descoperite de Dumnezeu prin Revelatie, purtatorilor acestora.
Ex.: deosebire intre animale curate si necurate, interdictia de a consuma sange, taierea imprejur,
casatoria de levirat.
De legea premozaica tin:
a) poruncile noahitice (legea lui Noe)
b) poruncile date lui Avraam
a) Acele porunci primite de Noe dupa potop:

Interzicerea uciderii

Interzicerea consumarii carnii carnii cu sange

Porunca razbunarii emociderii (legea Talionului)

Intarirea stapanirii omului pe pamant

Traditia iudaica a completat aceste porunci, ridicand numarul legilor la sapte:

A nu trai fara dregatorie

A nu huli pe Dumnezeu

A nu cadea in idolatrie

A nu se casatori cu cansangeni

A nu ucide

A nu rapi

A nu consuma sange, sugrumate, sau prada fiarelor.

b) Poruncile date lui Avraam

Dupa raspandirea neamurilor pe pamant, Dumenzei a ales pe Avraam ca purtator al voii Sale,
fagadunindu-si ca din el se va naste un popor ales si mare. Dumnezeu a facut cu Avraam un
legamant, pecetluit cu semnul taierii imprejur si i-a dat o serie de porunci.
2. Legea mozaica legea data de Dumnezeu prin Moise, atat prin modul descoperirii sale,
cat si prin continut si scop (slujirea lui Dumnezeu). Scopul ei apropiat era pregatirea
poporului Israel pentru viitorul sau mesianic, conducandu-l la mantuire si prin el, toate
neamurile.
Aceasta pregatire mesianica s-a realizat prin:

Credinta intr-un singur Dumnezeu si ascultarea de El (monoteismul religios si etic)

Intarirea constiintei pacatoseniei si recunoasterea necesitatii de a-si curata pacatele prin

jertfa.

Speranta ca prin mila si harul lui Dumnezeu vor dobandi un Mantuitor

In ansamblu, legea mozaica cuprinde prescriptii diferite dupa continut:

A. Legea morala
B. Legea ceremoniala
C. Legea politica

Civila

Juridica

A. Legea Morala se cuprinde in Decalog, care contine cuvintele vietii. Cele 10 Porunci sunt
expresia voii lui Dumnezeu cel viu si au menirea sa impartaseasca aceasta Viata si omului,
potrivit poruncii. Paziti toate poruncile Mele si toate hatararile sa le tineti, caci omul care le
primeste, va trai prin ele.

Decalogul contine in mod explicit consecintele imediate ale principiilor celor mai generale ale
Legii marale naturale, expuse intr-o forma pozitiva. De aceea, impreuna cu legea morala
naturala, Decalogul formeaza un intreg inseparabil, pentru ca cele 10 porunci au fost date prin
Moise, ele se mai numesc si Legea lui Moise si reprezinta cea dintai lege scrisa a poporului
Israel. Doar 2 din cele 100 Porunci (2 si 4) depasesc prescriptiile legii morale naturale ,
Decalogul are o valoare absolut vesnica.
Dupa expresia unui teolog, decalogul accentueaza unitatea si spiritualitatea lui Dumnezeu si
pune cinstirea Lui in fruntea tuturor datoriilor morale si reglementeaza raportul dintre oameni
pana azi.
B. Legea ceremoniale: prescriptiile ceremoniale reprezinta in sens propriu legea mozaica. Din
acestea rolul pedagogic pe care l-a avut Vechiul Testament. Ea se infatiseaza ca pedagog
(indrumatorul unui popor care nu era pregatit pentru primirea Mantuitorului)
Din acest motiv, prescriptiile legi ceremoniale sunt de natura externa si au numai o insemnatate
simbolica si tipica.
Prescriptiile legii mozaice cu privire la:jertfe, curatiri, lucruri sfinte, urmaresc sa trezeasca in
cadrul poporului constiinta pacatului, cainta si dorul asteptarii unui Izbavitor, care sa-I scoata din
aceasta stare.
Astfel, legea ceremoniala exterioara realizeaza o pregatire interioara a poporului evreu,, pentru
opera de mantuire care avea sa fie realizata de Mantuitor.
Faptul ca legea era exterioara, a favorizat caderea poporului evreu intr-un formalism ritualist.
Sf, Apostol Pavel numeste legea ceremoniala mbra bunurilor viitoare si stihurile cele slabe si
sarace.
Pentru Noul Testament (Legea harului si a iubirii). Legea ceremoniala a incetat.
C. Legea politica

Civila

Juridica

Aceasta se refera strict la organizarea poporului evreu intr-o forma teoretica. Legile lui de
conducere provin direct de la Dumnezeu prin porunci pozitive. Ele sunt aplicatii ale legii morale
naturale la viata sociala si servesc la realizarea misiunii poporului Israel.
Obligativitatea acestei legi pentru poporul Israel era absoluta. Acceste legi pe de-o parte,
reglementau raporturile dintre cetateni pe de o parte, ea mentinea separatia intre poporul ales si
poporul pagan.
Moralistii considera ca aceasta lege a incetat partial odata cu venirea mantuitorului.
Cele 10 Porunci = Temelia moralitatii, ele au fost completate cu valoari inalte prin profeti si apoi
prin invataturile Evangheliei.

Poruncile:
1. Cinstirea lui Dumnezeu interna (prin virtutiile teologice si extera prin cult), (virtuti
teologice contrar: idolatria, erezia, apostozia, schisma, agnosticismul, egoismul,
indiferentismul)
2. Interzice chipurile cioplite. Cinstirea lui dumnezeu este o adorare sau latreuntica (de
slujire-. Icoana nu este idol, deoarece nu se substituie lui Dumnezeu.
3. Dumnezeu este sfant si Numele Lui participa la sfintenie (Iahve, prin vocalizare Iehova)
4. Ziua odihnei in Vechiul Testament este ziua Sabatului si a fost randuita ca ziua odihnei
dupa facerea lumii si in amintirea scoaterii poporului evreu din Egipt.
5. Cea dintai porunca cu fagadunita (ca sa-ti fie tie bine si sa traiesti ani multi pe pamant)
6. Viata reprezinta bunul care este conditia tutror celorlalte
7. Interzice desfranarea (relatiile in afara casatoriei) dar se paote extinde si la celelalte forme
de neinfranare.
8. Protejeaza proprietatea individuala
9. Opreste marturia mincinoasa
10. Sa nu doresti nimic din cate are aproapele tau.
Impartirea Decalogului
In Biserica Ortodoxa pe prima tabla:

Primele patru porunci (cinstirea lui Dumnezeu)

Pe a doua tabla urmatoarele sase (iubirea aproapelui)

In Biserica Catolica

Primele patru primele 3 la ei (1+2 = 1)

Urmatoarele 7 (una din ele se imparte in doua)

In Biserica Protestanta

Primele 5

Urmatoarele 5

Legea Vechiului Testament

Obligatorie si legata de alegerea poporului ales

Este limitata in spatiu si timp

Imperfecta in formulare si in realizarea ei

Nu are putere de a indrepta pe oameni

Era centrata pe datorie

Implinirea legii era cauzata de frica de pedepse.

Legea Morala a Noului Testament

Cand a venit pliniea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau Cel nascut din femeie, nascut sub
lege, ca e cei de sub lege sa-I raspumpere.
Date fiind limitarile legii Vechiului Testament, ea avea menirea de calauza spre Hristos. In
aceasta menire a ei era sa dezvolte in oameni constiiinta pacatoseniei, sa nasca in oameni dorinta
dupa venirea unui Rascumparator.
Ceea ce era cu neputinta Legii, pentru ca era slaba, a savarsit Dumnezeu, trimitand pe Fiul
sau.
Legea s-a dat prin Moise, iar harul si Adevarul prin Iisus Hristos
Sf. Pavel ii spune: Hristos este sfarsitul legii.

Sinodul de la Ierusalim (a 50) a hotarat sa nu se impuna crestinilor obligativitatea legii

ceremoniale a Vechiului Testament.
Referirile Noului Testament cu privire a vechiul testament ca:
a) nu toata legea vechiului Testament este inlaturata in Crestinism, ci doar legea ceremoniala si
cea civila si a ramas in uz legea morala.
b) nu se poate sustine inexistenta legii Noului testament N-am venit sa stric legea, ci sa o
plinesc
Domnul da porunci Apostolilor: Porunca noua va dau voua ; .al Legii celei noi
Alte referiri exista la Sf. Apostoli
Ex.: Sf. Apostol Iacov vorbese despre Cretinism ca despre o lege. Stricam noi Legea prin
credinta? Sa nu fie! Ci intregim Legea.
Putem sa afirmam existenta legii Noului Testament, si caracterul legislativ al Evangheliei.
Din punct de vedere formal, invatatura evangheliza nu este expusa sub forma unor legi morale, ci
acestea se deduc din adevarurile morale geenrale, din sfaturi, sentinte, indemnuri.
Legea Noului Testament este cuprinsa, in mod special, in cele 9 fericiri, in [orunca cea mare a
iubirii si sfaturile evanghelice .
Insusirile Noului Testament
1. Lege desavarsita pentru ca prin Mantuitorul Hristos am primit harul si ni s-a revelat
adevarul.
2. Lege esential interna esenta ei este harul sfintitor care, prin credinta si prin iubire
devine generator de viata noua.
Sf. Pavel o numeste legea Duhului in Romani, iar Sf. Ev. Ioan o numeste Legea harului si
adevarului
Cel care are poruncile Mele si le pazeste, acela este cel care Ma iubeste interioritaeta legii
Noului Testament nu exclude poruncile.
3. Desavarsirea ei pentru ca ni se infatiseaza ca o lege a iubirii. Iubirea este motivul,
cuprinsul si implinirea legii. Iar scopul ei e ascemenea cu Dumnezeu.

4. Universalitatea si necesitatea pentru mantuire pentru ca se adreseaza tutror oamenilor,

este unitara si nu poate fi supusa niciunei schimbari.

Fericirile si explicarea lor (9 fericiri)

Sf. Ioan Gura de Aur, in Omilii la Matei zice: Hristos nu da invataturile Sale ca sfaturi sau
porunci, ci ca fericiri, pentru a face placut la auz cuvintul Sau si pentru a deschide tuturor
oamenilor usa invataturilor Sale.
Cele 10 Porunci constituie baza moralitatii, in timp ce fericirile realizeaza un progres, arata
virtutiile pe care trebuie sa le aiba un crestin caracter pozitiv, constructiv.
Ele au si un caracter hristologic, pentru ca ne propun realizarea noastra in Hristos, dar au si un
caracter ecclesiologic, in sensul ca ele sunt exemplificari ale virtutilor, realizate in Biserica.
Toate fericirile au ca rasplata un dar dumnezeiesc: Imparatia Cerurilor
Celelalte denumiri sunt nume pentru darurile din Imparatia Cerurilor.
Forma de viitor exprima dimensiunea eshatologica a vietii crestine, care se face prezenta in
Biserica.
I. Fericiti cei saraci cu duhul ca a lor este Imparatia Cerurilor
Sfantul ev. Luca reda aceasta fericire intr-o forma mai concisa. Prin saracia cu duhul, Biserica
a inteles intotdeauna smerenia.
Sf. Ioan Gura de Aur: Dupa cum mandria este izvorul oricarui pacat, tot asa smerenia este
incercarea oricarei virturi.
Mentiunea cu duhul exprima spiritualizarea sensului cuvantului saracie (ii da o dimensiune
morala).
In consecinta, cei saraci cu duhul, sunt cei care cu creditna in Dumnezeu si cu smerenie isi
lucreaza mantuirea. Ei nu au un duh plin de aburii mandriei. Nimic nu impiedica mai mult
milostivirea lui Dumnezeu decat lipsa smereniei.
II. Fericiti cei ce plnag, ca aceia se vor mangaia

Plansul este constiinta pacatoseniei si exprima dorul dupa viata in Hristos, iar mangaierea va fi
primita in Imparatia Cerurilor.
III. Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul
Atat antichitatea greaca, cat si lumea iudaica au pretuit blandetea si linistea sufleteasca. Evlavia
Vechiului Testament socotea blandetea ca fiind sinonima cu smerenia. Pentru greci, bladetea era
asociata cu filantropia. Tot pentru ei, blandetea era semnul distinctiv pentru folosofi (Socrate este
cel mai cunoscut).
Pentru romani, blandetea (clementa) era virtutea caracteristica conducatorului intelept si bun.
Opusul blandetii era brutalitatea (mania nestapanita)
Blandetea nu ingaduie ca violenta si nedreptatea sa fie savarsite. Ex.: In Vechiul Testament,
Moise este chipul blandetii, in timp ce Hristos este supremul blandetii.
In planul vietii duhovnicesti, blandetea este imitarea blandetii Mantuitorului.
Blandetea este intarirea rabdarii, usamaica dragostei, incercarea chibzuintei duhovnicesti,
caci zice Scriptura: Invata-va Domnul pe cei blanzi, caile Sale.
Din blandete se nasc alte virturi: cunoasterea gnoza, in timp ce din asprime se naste nestiinta.
Prin pamant Sf. Maxim Marturisitorul zice ca trebuie sa intelegem deprinderile si puterea intarita
si cu desavarsirea neclintita a celor blanzi, in bine.
Sf. Ilarie Pictavianul Zice Domnul fagaduieste mostenirea pamantului, celor blanzi adica acel
trup pe care El Insusi l-a asumat ca taberbernocul al Sau Si noi ne vom imbraca cu slava
Trupului Sau transfigurat.
IV. Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptaet, ca aceia se vor satura
a flamanzi = a dori cu ardoare
a inseta = a recunoaste, plin de durere, nevoia acelor lucruri ce revitalizeaza sufletul.
dreptate = comportamentul bineplacut lui Dumnezeu
In interpretarea clasica a Bisericii vechi, dreptatea nu este privita in raport cu legea juridica, ci cu
cea morala (virtutea).

Foamnea si setea dau o dimensiune dinamica tinderii spre virtute (care nu mai ramane doar la
stadiul de vointa, ci devine o problema de fapt, de viata)
Saturarea are un continut eshatologic, ea trimite la Imparatia cerurilor. Acolo se vor realiza
taote aspiratiile omului. Saturaera este o metafora a ospatului Imparatiei.
Sf. Ilarie Pictavianul zice: dorul adanc al sfintilor dupa Dumnezeu va

primi o umplere

desavarsita in Ceruri. Cea mai mare piedica in realizarea dreptatii este parerea de sine.
V. Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui.
Cei milostivi sunt cei care isi manifesta mila si dragostea fata de cei lipsiti.
In Noul Testament, Mantuitorul exprima prioritatea milei fata de jertfa.
Prin mila se intelege si intr-ajutorarea frateasca si iertarea pacatelor. Fagaduinta ca aceia se vor
mului trimite la realitatile eshatlogice.
Voind sa vina in anutorul celor nevoiasi, Biserica a formulat un indreptar de milostenie.
Faptele milei trupesti:

A satura pe cel flamand

A adapa pe cel insetat

A imbraca pe cel gol

A primi pe cel strain

Cercetarea bolnavilor

Cercetarea celor in temnita

A ingropa pe cei morti

Faptele milei sufletesti:

A indrepta pe cel care greseste

A invata pe cel nestiutor

A da sfat bun celui care are nevoie

A ne ruga pentru aproapele

A mangaia pe cei intristati

A sufei cu rabdare asuprirea

A ierta pe cei ce ne0au gresit

In legatura cu acestea, vom fi cercetati la judecata.

Voind sa vina in ajutorul semenilor care sunt in situatii dificile, Biserica a formulat un indreptar
al milei.
Aceste fapte facute pentru semeni, Domnul le primeste ca fiind facute pentru El. De-a lungul
istoriei sale, biserica a evidentiat caracterul comunitar al milosteniei = Institutia de asistenta
sociala.

Azile pentru vaduve

Asezaminte pentru fecioare

Orfelinate

Asezaminte pentru straini

Asezaminte pentru saraci

Spitale

Azile pentru batrani

VI. Fericiti cei curati cuinima ca aceia cor vedea pe Dumnezeu

In vovabularul ebraic, inima nu desemneaza organul fiziologic, ci centrul vointei gandirii si a
simtirii, deci sufletul lui .
Iudaismul preferanotiunea de inima, iar grecii pe cea de suflet. Puritatea inimii, integritatea,
corespondenta intre actiunea externa si gandul intern, dorinta de a-I placea lui Dumnezeu, in
analogie cu curatirea inimii se foloseste curatia ochiului.

Curatirea inimii inseamna lipsa de rautate; omul curat este cel care nu are nici o patima, pozitiv,
netulburat de nici o ispita, spiritualizarea, asa incat aceasta, sa slujeasca telurile celor mai inalte
ale omului. Vederea lui Dumnezeu inseamna cunoasterea lui Dumnezeu.
In aceasta cunoastere, important este ca aceasta prezenta divina sa ia forma in moi si sa se
constituie in ceea ce noi numim stare de fericire. Sfintii primesc de aici ca o armura a slavei
viitoare, darul vederii luminii Dumnezeiesti. Vederea eshatologice are ca obiect pe Dumnezeu
Insusiasa cum El este.
Sf. Grigore de Nissa: In fagaduinta vederii lui Dumnezeu e un indoit inteles; Al cunoasterii firii
mai presus de toate si altul al unirii cu el prin curatia vietii
Sf. Ioan Gura de Aur: Prin cei curati cu inima, Domnul intelege pe cei care implinesc toate
virtutea, si n-au in cugetul lor nici un pic de rautate ca si pe cei care traiesc in curatie trupeasca si
sufleteasca, caci de nici o alta virtute n-aveam nevoie pentru a-L vedea pe Dumnezeu decat
virtutea aceasta, de aceea Dlmul arata ca nu este de ajuns milostenia pentru a-L vedea pe
Dumnezeu ci e nevoie si de curatie trupeasca si sufleteasca.
VII. Fericiti facatorii de pace ca aceia fii lui Dumnezeu se vor chema
Indemnul de a realiza pacea ocupa un loc central in revelatia divina a Vechiului Testament si
Noului Testament. Indemnul de a cauta si a infaptui pacea are o eferinta eshatologica, este o
speranta de viitor. Numeroase texte scripturistice il prezinta pe Mesia ca Cel care aduce pacea in
lume.
Fiind facator de pace, crestinul Il imita pe Tatal Ceresc, care este Dumnezeul pacii.
Prin lucrarea Sa si prin jertfa pe Cruce, Mantuitorul a impacat cerul cu pamantul, ingerii si
oamenii.
Sf. Maxim Marturisitorul stabileste cinci sinteze sau minumi pe care le-a realizat Hristos.
Actul creatiei este caracterizat deosebirei care in urma pacatului au devenit contradictorii.
Omul microcosmos este chemat sa fie mediator, vocatia lui era nu doare sa reflecte structura
universalului, ci mai ales sa conduca multiplicitatea si dualitatea universalului spre unitatea lui
Dumnezeu.

Realizarea ei a fost cu neputinta din cauza pacatului din aceste motive,unitatea trebuie sa fie
realizata mai intai si in totalitate de Hristos si apoi de catre om in Hristos.
Aceste medieri infaptuite de Hristos sunt:
1. Intre barbat si femeie
2. Intre paradis si lumea locuita
3. Intre cer si pamant
4. Intre ceel sensibile si cele spirituale
5. Intre intreaa fire creata si creator
Calitatea de Domn al Paci este afrmata la nastere de catre ingeri. In cuvatarea de desptartire
Domnul le da apostolilor Pacea Sa. Dupa Inviere Domnul ii intampina pe apostoli cu salutul
Pace voua.
La trimiterea la propavaduire A CELOR 70 DE UCENICI, Domnul le-a poruncit: In ce casa veti
intra mai intai spuneti Pace casei acesteia
Pacea pe care Domnul ne-o da este intreita:

pacea cu noi insine,

pacea cu Dumnzeu si

pacea cu semenii nostril

Opuse pacii sunt:

razboiul

persecutiile

nedreptatea

certurile

vorbirea de rau

Sf. Grigore de Nissa: Facator de pace este cel care da pacea si altuia, insa n-ar putea-o impartasi
cineva altuia daca n-ar avea-o el insusi. Pacea nu este altceva decat impreuna patimire iubitoare
inreptata spre cel de aceeasi fire.
VIII. Fericiti cei prigoniti pentru dreptate ca acelora este Imparatia Cerurilor.
Mantuitorul Iisus Hrisots si crestinii de-a lungul istoriei au fost supusi la persecutii si defaimari.
Persecutiile din cauza dreptatii este o tema importanta in Vechiul Testament.
Prototipul al acesteia este dreptul Iov. El sufera nevinovat dar stie ca cele rele sunt trecatoare. In
iudaismul elenist, tema persectiti dreptului a devenit o teologie a martirajului. In predica de pe
Munte, straduinta pentru plinirea dreptatii e aratata ca cel mai inalt scop, iar persecutia pentru
drepttate trebuie sa fie cea mai aleasa virtute.
Sf. Ioan Gura de Aur zice: ca in aceata fericire este vorba de cei prigoniti pentru vitute. In mod
curent, prin dreptate se intelege intreaga filosofie a sufletului.
Mantuitorul Hristos pune 2 conditii fericirii:

sa fie ocarat pentru Hristos

sa fie ocarat pentru nedreptate

Sf. Teofilact in talcuirile la Evanghelia dupa Matei zice: Fericiti sunt cei prigoniti pentru toata
fapta buna.
IX. Fericiti veti fi cand va vor ocara si sa vor prigonii si vor zice tot cuvantul rau
impotriva voastra, mintind din pricina Mea.Bucurati-va si va veseliti, caci plata voastra
multa este in ceruri.
Aceasta fericire se adreseaza celor caer s-au angajat sa implineasca invatatura lui Hristos, acestia
se considera urmatorii lui Hristos si ccepta prigoana suferinta pentru Hristos, asadar fagaduinta ii
vizeaza nu pe toti prigonitii, ci numai pe cei care sufera petnru numele de crestin.
Rasplata este acordata in Imparatia Cerurilor pentru toate fericirile.
Sf. Maxim Marturisitotul: Multi prigoniti are lumea, dar pentru ca sunt fara randuiala, multi
ocarati, dar petnru pacate rusinoase, fericiti sunt numai aceia care patinesc pentru Hristos dupa
pilda.

SFATURI EVANGHELICE

Porunca si sfat

Legea morala crestina este legea iubirii.

Iubiea cuprinde toata legea si proorocii. Motivul implinirii poruncilor este dragostea de Dze si de
aproapele. Implinirea poruncilor este dovada iubirii.
Iubirea si desavarsirea sunt fara hotar, de aceea poruncile se extend in domeniul sfaturilor.
Sfaturile evanghelice sunt moduri mai inalte si mai adecvate de desavarsire, dar si mai greu de
realizat. Din acest motiv, ele nu sunt general obligatorii.
1. Poruncile si sfaturile evanghelice sunt expresii si mijloace ale iubirii de Dzeu si de aproapele
si ele constituie tinta vietii crestine.
2. Poruncile arata binele general obligatoriu, a caror neimplinire este pacat si duce la pierderea
mantuirii, in timp ce sfaturile evanghelice ne prezinta un bine mai inalt spre care ne impinge
iubirea de Dzeu dar nu sunt obligatorii.
3. Implinirea poruncilor da nadejdea mantuirii , iar implinirea sfaturilor evanghelice
dadesavarsirea morala.
PORUNCA regula generala obligatorie, a carei impliniri este necesara pentru mantuire
SFATUL un indemn care face apel la voia noastra libera, spre realizarea unui bine mai inalt
sfaturile evanghelize desavarsesc poruncile.
Sfaturile evanghelice sunt in numar de trei:
a) Fecioria - Recomandata de Mantuitorul cu prelejul vorbirii despre divort
b) Saracia de buna voie - Recomandata de Domnul in convorbirea cu tanarul bogat.
c) Ascultarea neconditionata
Aceste trei sfaturi, pe de-o parte, cer o renuntare, iar pe de alta parte, porpun o daruire.

Obiectii la sfaturile evanghelice care s-au adus de unii: sunt importante firii sau degradeaza
demnitatea umana.
a) Fecioria
Castitatea (inainte de casatorie) a fost mult pretuita si in afara monohismului, fiind socotita un
bun temei pentru relatiile conjugale autentice.
In miscarile ascetice, fecioria era privita drept o modalitate desavarsita de infranare, avand ca
scop sa-l faca pe om liber, nedependent de nimeni, in masura sa-si stapaneasca toate reactiile
fiintei sale, pentru a le supune in mod liber vointei sale.
Dinacest punct de vedere, fecioriei i s-a atribuit un caracter sacral, fara ca sa fie obligatoriu
considerat religioas. In acest sens, ea este valorizata ca nestricaciune, vesnica tinerete, vitalitate
infloritoare.
Aspectul religios al castitatii apare mai clar atunci cand acesta este asociat cu idea ca libertatea
interioara este o conditie obligatorie pentru a ne putea unii cu Dzeu.
Despre feciorie in Sf. Scripturi
Poporul ales percepe binecuvantarea divina ca fecunditate, iar nerodirea ca bluestem si rusine.
Numai Dzeu are puterea de a face roditoare pe anumite femei, sperpe pe altele (Sarra, Ana mama
lui Samuel).
Prin aceasta El arata ca alesii Sai purtatorii fagaduintelor divine, nu sunt riicati pe calea naturala
a fecunditatii firii, ci printr-un har si printr-o interventie speciala a atotputerniciei lui Dzeu.
Alaturi de aceasta linie teologica a Vechiului Testament, exista si situatia unor optiuni special
pentru castitate. Iudita prefera sa ramana fidela vaduviei ei, Sf. Ana proorocita nu se
recasatoreste, pentru a se alipi mai strans de Domnul.
Intre cele mai importante prefigurari monahale cresinte: Sf. Ilie Si Sf. Ioan Botezatorul si Maica
Domnului.
In spatial iudaic, Filimon iudeul si Iosif Flaviu, consemneaza faptul ca esemianii renuntau la
casatorie, pe care o considerau un obstacol pentru viata comunitara.

SB sirian Afrate, inpolemica cu un evreu invoca traditia autentica a Vechiului Testament, potrivit
careia Moise, dup ace a primit misiunea sa de la Dzeu, a renuntat la viata conjugal.
Aceasta traditiei este consemnata si de Filom Iudeu, in Viata lui Moise.
In Vechiul Testament, abstinenta era socotita necesara pentru savarsirea unui act sacru. Prin
urmare, in situatiile critice, abstinenta se impune atat din punct de vedere ritual, cat si ca
penitenta.
Proorocul Ieremia primeste porunca divina de a nu se casatori, din prinica ruinei care ameninta
tara. Acest text a fost adesea enuntat in literature monahala, in sprijinul legaturilor dintre feciorie
cunoasterea semnelor timpului.
In Noul Testament, fecioria este raportata la Biserica. Biserica e numita fecioara lui Israel.
Cuvintele Domnului Sunt unii care s-au facut fameni pentru imparatia lui Dzeu confera
fecioriei o dimensiune eshatologica.
In (Matei 25) fecioarele asteapta Mirele, cele intelepte manifestand chipul authentic al Bisericii.
Sf. Apostol Pavel arata fecioria ca preferabila casatoriei, insa spune ca aceasta este un dar si o
chemare speciala a lui Dzeu.
Sfintii Parintii incepand cu secolul IV constituie o literature bigata pe tema fecioriei: Sf.
Atanasie, Af. Vasile, Af. Grigore de Nyssa, Sf. Ioan Gura de Aur, Evganie Pontcul.
Pozitiile Sfintilor Parinti cu privire la feciorie pot fi grupate in jurul unor temeiuri:

dogmatic,

mistic,

antropologic,

ascetic,

eclesial,

eshatologic

Temeiurile dogmatice

Origen este teologul care urca tema pana la taina Preasfintei Treimi, caci relatiile dintre
Persoanele Sf. Treimi sunt spiritual si deci feciorelnice.
Prin intruparea Logosului, acest mesiter ceresc (al fecioriei) s-a realizat pe pamant: Iisus
feciorelnic, nascut dinFecioara, comunica acest har Bisericii.
Fecioria Bisericii are o dimensiune dogmatica, in sensul ca sfintenia desavarsita a Bisericii nu
este stricta de sofisme si nici de supersitii, si aceasta se afimra si in fecioria menbrilor Bisericii
care la unii, devine desavarsita.
Trupul feciorelnic este aratat drept temple al Sf. Treimi, restabilire in aceasta lume a starii
paradisiace si anticipare a imparatiei eshatologice si confirmare a Invierii lui Hristos.
Fecioria trupeasca permite inca de pe pamant, sa transfigureze trupul nostrum asa cum a fost
trupul Domnului pe Tabor.
Fecioarele sunt associate misterului Fecioarei Maria, adica misterului fecunditatii spirituale.
Tema preferata sfintilor parinti, aceasta maternitate se realizeaza ori de cate ori zamislim in
izvorul viu al inimilor noastre, nestricaciunea duhului si dam nastere intelepciunii, dreptatii.
Sf. Grigore de Nyssa: Aceasta noua maternitate face sa inceteze blestemul cel dintai, ce apasa
asupra maternitatii umane, pentru ca ingaduie o nastere care nu mai tine de vointa carnii, ci de
vointa lui Dzeu, ci se afirma in libertate si in iubire.
Aspectul mistic
Sfintii Parinti afirma ca intre feciorie si rugaciune exista o legatura ca intre mijloc sis cop.
Sf. Grigore de Nyssa spune ca , prin acest mijloc sublime de vietuire ne putem ridica spre
inaltimi, putem avea aripi, putem ajunge la contemplatie. Pentru el, metafora zborului evca teme
biblic, el vorbeste e poru,bita si o asimileaza Sf. Duh.Duhul da impulsul zborului si ne duce la
tinta Hristos:Sa ne facem luminosi, apropiindune de lumina cea adevarata.
Contrar acestei stari privilegiate, casatoria esre prezentata drept o viata de griji sau mai degraba
obarsia si radacina grijii celei desarte.
Tertulian este cel dintai S. B. care a folosit expresia Sponsa Cristi (mireasa lui Hristos) pentru
a desemna fecioria crestina.

In randuiala bisericeasca a consacrarii fecioarelor, au fost introduce rituri care tin de slujba
cununiei, pentru a sugera acest lucru.
Ceea ce face din feciorie sa fie mireasa lui Hristos e nunta ei spiritual cu Hristos, care sustine
aceasta feciorie perpetua.
Fecioria nu mai poate avea alt mire, decat pe Hristos, si asteapta intoarcerea Lui cu veghe, cu
inima desavarsita curate, cu ochii mari deschisi si candelele aprinse (Sf. Grigore de Nazianz)
Nu a fost niciodata negat ca orice crestin botezat este mireasa lui Hristos, dar aceasta calitate
strluceste mai cu seama insufletul feciorelnic.
Aspectul antropologic
Principiul vietii monahale afirma monahismul drept calea de a ne raintoarce la adevarata fire sau
natura nepervertita a omului. A vietui conform firii sau naturii inseamna a restitui conditiei
umane integritatea pe care acesta a avut-o la creatie si care va fi restaurata la sfarsitul timpului
sip e care starea de feciori o vesteste.
Fecioria este asadar recuperare a rauiului si prefigurare a imparatiei. Prin ea culegem bunurile
harazite Invierii. Prinlibertatea fata de trup, prin dedicarea contemplatiei lui Dzeu in Treime, prin
iubirea lor universala fecioarele sunt martore profetice a ceea ce va fi starea umanitatii inviate.
Ele traiesc intimp, dar vestesc imparatia lui Dzeu. In feciorie nu exista nici intristare, nici
placere, nici frica, nici indrazneala, nici manie sau vreo patima asemanatare. In ea se realizeaza
biruinta asupra morti. Diviziunea firii umane in barbat si femeie s-a facut pentru a realiza o
unitate suprerioara celei prin natura: Unitatea iubirii intre persoane libere, dupa chipul unitatii Sf.
Treimi.
Pentru Sf. Ioan, fecioria nu trebuie opusa casatoriei: a defaima casatoria inseamna a defaima
slava fecioriei fiindca, fata de casatorie, fecioria reprezinta desavarsirea ei ultima.
Aspecte ascetic
Fecioria angajeaza toate eforturile ascetic in aceasta directive. Acceptarea liberta a acestei
chemari inseamna consacrarea intregii finite lui Dzeu. De aceea , virtutea fecioriei, este asimilata
martiriului.
In apocalipsa sunt prezenti cei 144.000 de barbate feciorelnici parga Israelului duhovnicesc.

Barbatul circumcise al Vechiului Testament este simbolul omului fecirelnic, care a lepadat grijile
trupesti. Omul feciorelnic, zice Origen, isi reteaza patimile trupului, fara a-l atinge.
De feciorie sunte legate: paza inimii si a minti, fuga de toate prilejurile de pacat, puterea de a
rezista isiptelor, postul, asceza vederii,
Manastirea trebuie sa fie abato (abatie) (nacalcata nici de femei, nici de copii, nici de tineri).
In acest fel intelegemde ce monahii se sarguiau cu rigurozitate sa fuga de femei.
Un monah spunea:Copiii mei, sarea vine din apa, dar daca este in contact cu apa, se dizolva si
dispare. Tot asa monahul vine din femei, dar daca se apropie de femei, sfarseste prin a nu mai fi
monah. (Sf. Ioan Moshu)
Vaduvele aveau un statut special in Biserica primara
Morala Cursul 8 21.04.2015

Votul saraciei de buna voie

In Vechiul Testament saracia nu era privita ca un ideal spiritual, ci ca o stare de pedeapsa,

asociata cu lenea.
Pe de alta parte, Dzeu Isnusi Se face aparatorul saracilor impotriva nedreptatii sociale.
Strigatul saracilor urca la Dzeu si El Insusi vine sa-I mangaie pe cei nevoiasi in incercarile lor.
Acestia sunt numiti saracii Domnului.
In Noul Testament, Domnul Hristos avertizeaza impotriva primejdiei bogatiei, iar celor care
doresc sa-L urmeza le cere saracia efectiva, prin renuntarea la toate bunurile.
In Predica de la Munte, Domnul identifica pe mostenitorii Imparatiei Cerurilor pe cei saraci.
In Biserica Veche
Primii crestini proveneau din starile sociale mai putin bogate. Ei sunt invitati sa-si foloseasca
bunurile pamantesti ca si cum nu le-ar avea. Securitatea lor este pusa in legatura cu iubirea
reciproca, ci nu cu bunastarea.

Sf. Vasile cel Mare, dar si alti autori de scrieri duhovnicesti, vorbeste cu entuzism de comunitatea
bucurilor, atestate scripturistic.
Aceste exemple nu au character juridic si nu trebuie invocate impotriva proprietatii private. Sf.
Apostol Pavel ii avertizeaza pe tesaloniceni: cine nu vrea sa lucreze, sa nu manance.
Atitudinea generala care predomina de la inceputul Crestinismului este de simpatie fata de saraci
si de dispret pentru bogatie.
Sf. Clement Alexandrinul, propune o alta optica asupra proprietatii. El atrage atentia ca pofta
pacatoasa, si nu bucurile pamantesti in sine, impierdica postul.
In monahismul timpuriu
a) Pustnicii (anahoretii) si monahismul idioritmic
Optiunea pentru viata monahala presupune d la inceput renuntarea la toate bunurile personale si
restrangerea bunurilor la un minim necesar.
Apoftegmele Patericului condamna practica in care monahii si-ar fi pastrat anumite bunuri.
Sf. Antonie cel Mare a poruncit unui momah sa cumpere cerne sis a o poarte pe trupul gol.
Consecinta a fost ca a fost atact de caini, symbol al demonilor care ataca monahul care si
pastreazabunurile personale.
Exista multe povestiri ziditoare de suflet despre ascetii hraniti de ingeri; regula era ca monahii,
prin lucrul mainilor sa-ai agoniseasca pentru necesarul vietii , iar daca prisosea, sa faca mila.
Mnahii cei batrani si bolnavi traiau din milostenia celor tineri. Apoi foarte curand,s-a adaugat
ajurotul din partea oamenilor.
b) Monahismul pahomian (de obste. Chinovial)
Are caracteristica comunitatea de bunuri,care a adunat monahii in obste.
Punerea in comun a bunurilor asigura un mod de viata superior celui de sine.
Pe langa aceasta, administrarea lor inteleapta permiteaacumularea bunurilor. In conscinta ierarhia
Bisericii nu va intarsia sa profite de bunurile manastirilor.
c) Viata de obste a mnahismului bizantin.

In Imperiul Bizantin (Roman de Rasarit) proprietatea era caracteristica cetateanului roman.

Confiscarea bunuriloe si exilul erau socotite echivalente cu pedeapsa cu moartea.
Cu toate ca la inceputul vietii monahale Sf. Vasile, ucenic al lui Eustatie de Sevasta, accepta ca
necesara renuntarea la orice preocupare lumeasca, el nu a fost niciodata convins ca bunurile
pamantesti sunt in sine un rau. Folosite cu detasare, acestea devin unelte in slujba lui Dzeu,
pentru ca prin natura lor, ele sunt menite slujirii binelui tuturor oamenilor, si deci posibilitatii de
a face milostenie.
Potrivit fomulei celei mai vechi a Sf. Vasile, acetul putea pastra administarea bunurilor sale
pentru fratii din manastire. Acest lucru la facut si Sf. Vasile o perioada.
Mai tarziu, Sf. Vasile a hotarat ca itnreaga administrare a bunurilor sa fie lasata manastirii.
Aceasta asezare i se parea a fi intr-o mai mare continuitate cu traditia vechii Biserici din
Ierusalim si ca ar corespunde mai bine idealului eshatologic al vietii monahale (Aceasta ultima
pozotie a lui s-a impus in cele din urma)

Filarghia patima iubirii de arginti.

d) Necesitatea de a trai din munca proprie s-a impus in monahismul Palestinian, caruia I se
aducea acuza ca ar cadea cu usurinta in ispita de a trai din pomeni.
Hotarari canonice.
In Bizant randuiala si practica manastirilor vasiliene a fost intarita prin legi imperial. POtrivit
acestos decrete, inainte de primul vot, candidatul la monahism trebuia sa renunte la bucurile sale,
afara de partea care revenea fratilor, daca avea. Renuntarea se face in favoarea cui voia el sa lase.
Daca nu se facea aceasta formalitate, atunci proprietatea bunuriloe trecea automat pe seama
manastirii. Daca se lasa fiilor, manastirea primea o parte echivalenta cu cea a unui fiu.
Dupa renuntare, monahul era declarat inapt pentru a dobandi sau administra bunuri proprii.
Pentru cei care incalcau aceste reguli, sinodul din Const. (859 -861) hotaraste ca bunurile
dobandite nelegitim sa fie vandute si impartie saracilor, si monahii sa fie pedepsiti.
Problemele bogatiei manastirii.

Regulile chinoviale ale saraciei privesc realizarea saraciei individuale, dar manastirea putea avea
bunuri, si acestea erau considerate -de la binefacatori, din donatii - sursa principal a veniturilor,
era, insa munca monahilor.
Organizatii bine ocrotite de guvernatori ,nanastirileau ajuns sa fie bogate si au ajuns adevarate
puteri economice conflicte cu mireni (oameni politici) si cu ierarhia Bisericii.
Din aceasta pricina, a bogatiei manastirii, manahii si au facut multi dusmani si persecutori.

ASCULTAREA

Awa Moise a zis unui frate: Frate, sa venim la ascultare. Aici se afla smerenia, puterea, bucuria
si rabdarea. Aici se gasesc staruinta, iubirea frateasca, strapungerea inimii si iubirea. Caci cine
asculta bine, implineste toate poruncile lui Dzeu. Din contra, cine nu urmeaza acultarea, chiar
daca posteste sau fac alt lucru care I se pare bun, nu va agonisi nici macar o singura virtute si nu
va sti ce inseamna monahul
Viata sub ascultare duce mai sigur la scop, fiindca cel ce asculta este eliberat de toate grijile si
dobandeste pacea.
In lumea antica exista convingerea ca in Univers domneste ordinea, care cere subordonare, iar
timpul este supus destinului.
Filosofii stoici au elaborate un system al cunoasterii care organizeaza simturile in vederea
dobandirii stiintei. De aici rezulta ca pe langa dereminismul natural, ei afirmau si o necesitatea
psihologica care limiteaza libertatile.
Filon dinAlexandria este cel ce a pus libertateaomului in legatura cu libertatea lui Dzeu de unde
rezulta boia sa afirme ca supunerea li libertatea sunt conciliabile intr-un plan superior.
In Sf. Scriptura.
Revelatia afirma ca, ascultand de Dzeu, omul devine liber, iar prin neascultare, omul se fac rob al
pacatului.

Restaurarea libertatii s-a facut prin ascultarea Domnului Iisus Hristos, pana la moarte. Prin
ascultarea Sa, El a devenit unica lege a vietii crestine. In acelasi timp, ascultarea este considerate
drept un rod al credintei, care ne elibereaza din rebia legii.
In Romani, Sf. Pavel recomanda ascultarea fata de autoritatea legitima.
Potrivit textelor scripturistice, numai ascultarea de Dzeu este eliberarea pe cand oricare alta
ascultare inseamna supunere fata de lume si fata de trup.
Potrivit Evangheliei dupa Matei, ascultarea descrie cel mai bine relatia Fiului cu Tatal. Crestinii
sunt chemati sa traisca ascultarea ca pe o urmare a lui Iisus Hristos.
In monahism este recomandata ascultarea care nu judeca, care este alogos (fara ratiune) sau chiar
oarba; asadar, ascultarea nu doar cu trupul, ci si cu mintea.
Potrivit Sf. Ioan Scararul, cine asculta este vindecat de orbirea trupeasca.
Sf. Varsanufie da sfatul de a nu trece sub tacere niciodata gandurile proprii.
Sf. Teodor Studitul se plange de slabirea practicii de a-si marturisi gandurile.
Marturisirea aceasta nu este Spovedanie, ci este indrumare duhovniceasca. Aceasta aratare a
gandurilor este un mod de a verifica cum trebuie sa traisca in manastire si la ce trebuie sa fie
atenti.
Awa Doroteiii spune ucenicului sai DOsita: Mananca cat doresti, numai sa-mii spui ce
mananci.
Intrebarile sunt concrete, iar raspunsurile scurte si precise.

Aretologia stiinta despre virtute.

Virtutea este o notiune comunca moralei crestine si moralei filosofice. Cuvantul virtute este
polisemantic.
In limbajul comun si intr-un sens slab, cuvantul virtute = insusire fizica sau psihica a unei
persoane, dar, intr-un sens mai deplin, prin virtute se intelege o anumita conduita a noastra
conforma unor principii morale (statornicie).

Din punct de vedere etimologic, cuvantul virtute vine de la latinescul virtus al carui
corespondent in limba greaca este areti. Latinescul virtus vine de la vir = barbat si exprima
curajul fizic, taria si de aici puterea de a rezista impotriva patimilor si a ispitelor si practicarea
binelui.
Filosoful Cicero defineste virtuea: Caci virtuea este numita astfel de la barbat, caci barbatului ii
eset specifica si proprie puterea.
La Homer si la vechii greci, cuvantul areti are intelesul de dispozitie, ceea ce la latini se numea
habitus putere sau insusire corporala cu un inteles concret.
Ex.:virtutea (vitejia) lui Ahile; (puterea) lui Hercule; (frumusetea) Afroditei.
Asadar, virtutea a desemnat initial manifestarea exterioara a aptitudinilor si a superioritatii
individuale care facea impresie si aducea lauda si cinste.
Cel dintai filisof care acorda virtutii un sens interior, considerandu-o dispozitie sau putere
sufleteasca, care arata caracterul cuiva, a fost Platon.
De la el s-a impus sensul spiritual al virtutii, aceasta insemnand posedarea unor insusiri
personale de natura spirituala, ca bunatatea, fidelitatea, etc.

Virtutea crestina si notele caracteristice.

In crestinism, virtutea primeste un inteles mai deplin, moral prin excelenta.

In Noul Testament, cuvantul areti este folosit doar de 4 ori.
In toate aceste lucrari, are un inteles dogmatic, desemnand fie puteri divine, fie umane.
Pentru a desemna virtutea, in Noul testament se foloseste alte expresii: intelepciune,
spiritualitate, viata in duh, nu dupa trup, sfintenie, dreptate, cucernicie, scultare, nazuinta spre
fapte bune.
In toate cazurile, insa e vorba de virtute numai acolo unde crestinul manifesta o nazuinta, o
atitudine constanta spre implinirea legii morale si unde aceasta nazuinta se uneste cu fapta.

Spre deosebire de intelegerea antica, pentru care virtutea este o putere de natura pur omeneasca,
in Crestinism, izvorul virtutii, ca si conditiile de realizare a ei, nu rezida numai in puterile
omenesti si doar staruinta crestinismului nu poate da nastere la virtute.
Izvorul virtutii sta in harul dumnezeiesc, potrivit Sf. Ap. Pavel: caci Dzeu este cel ce lucreaza in
voi si ca sa voiti, si ca sa savarsiti dupa a lui banavointa.
La harul divin se asociaza stradania credinciosului.
Virtutea crestina este legata de persoana. Si in consecinta, ea angajeaza toate puterile sufletului
(ratiune, vointa, sentiment) ca si abilitatile sufletului.
Tinand seama de aceste elemente, putem definii virtutea ca fiind activitatea continua, statornica
si libera a persoanei, izvorata din harul divin, caruia se asociaza puterile omenesti proprii si prin
care se realizeaza voia lui Dzeu, in stradania continua de a ajunge la asemanarea cu Dzeu.
Sf Ap. Pavel intelege credinta ca stare existentiala, ea implica faptele bune
Metropola = capitala unei provincii. Episcopul metropolei = mitropolit
Astfel inteleasa virtutea crestina, ea nu se rezuma nici la cunoasterea binelui, nici la dispozitia
sau intentia spre bine, nici la multumirea pe care o simtim pentru bine, nici la deprinderea de a
savarsi binele, dupa cum virtutea nu este nici fapta privita in sine.
Din punct de vedere subiectiv, virtutea este atitudinea sau dispozitia constanta spre bine, iar din
punct de vedereobiectiv este lucrarea care erzulta din aceasta atitudine interioara. Ea consta in
statornicia si promptitudinea vointei spre fapte bune.
Virtutea este deci statornicita in implinirea voii lui Dzeu exprimata in legea morala.
Fiind legata de persoana si de procesul de desavarsire a acesteia, virtutea este fara de sfarsit.
Pe de-o parte ea nu sfarseste din aceasta viata, iar pe de alta parte, nu este un bun care sa nu se
mai poata pierde.
Pana la iesirea din aceasta viata, crestinul trebuie sa lucreze si sa se straduiasca sa fie virtuos. In
acest sens Sf. Ap. Pavel zice: Celui care I se pare ca sta, sa ia minte sa nu cada, si nu socotesc
ca am luat rasplata sau ca sunt desavarsit(0 ci numai una fac: uitand cele de dinapoi si tinzand
la cele de dinante, alerg la tinta spre rasplata chemarii () cati suntem desavarsiti, eaceasta sa
gandim.

In faza de inceput a viaetii duhovnicesti, virtutea presupune lupta intre tendintele potrivnice in
noi. Dar, depasinta aceasta faza initiala, virtutea duce la realizarea armoniei interioare, la
realitatea fiintei noastre. Scrierile duhovnicesti numesc aceasta stare isihie (liniste). Modul cel
mai desavarsit de virtute crestina este Dze Omul Iisus hristos. Dupa Domnul Hristos sunt Sf.
Apostoli, proorocii, Sf.martiri, Cuviosii si Cuvioasele, care au realizat in viata lor modelul
vietuirii lui Iisus hristos.

Realizarea virtutii, dupa invatatura Sf. Parinti, cere:

Harul dumnezeiesc

Stradania crestina

Invatatura crestina

Practica statornica si continua

Sf. Parintii si SB definesc virtutea evidentiind elementele care fac posibila realizarea ei. Clement
Alexandrinul zice: virtutea nu este altceva decat o dispozitie a sufletului in concordanta cu
ratiunea, referitoare la viata intreaga.
Sfantul Grigore de Nyssa, sub influenta lui Aristotel, defineste virtutea drept calea de mijloc intre
2 excese.
Sf. Grigore Teologul defineste virtutea ca fiind dispozitia spre savarsirea lucrurilor bune.
Fericitul Augustin defineste virtutea ca fiind o dispozitie a sufletului, potrivita naturii si ratiunii
sau o calitate a sufletului intelept sau ca iubirea binelui moral sub toate formele sale. El
considera virtutea ca o putere care vindeca sufletul de pornirile lui potrivnice savarsirii binelui
sau o putere care curata ochii inimii ca sa vada virtutea. Pentru el, virtutea este atat o terapie a
sufletului, cat si o indrumare in viata crestinului.

Sf. Maxim Marturisitoru, defineste virtutea ca fiind libertatea sufletului. Virtutea inseamna atat
nevointele incordate ale libertatii indreptate spre bine, cat si roadele acestor nevointe. Osteneala
existenta omului, dar harul care face posibila lucrarea virtutilor, vine de la Dzeu.
Teologii protestanti nu considera virtutea ca mijloc pentru a ajunge la mantuire, ea nu face parte
din procesul de mantuire, indreptare a crestinului, ci este un rod, o consecinta a indreptarii si a
noii iubiri.
Ei spun ca cel deja mantuit savarsesc binele.

Clasificarea virtutilor

Virtutea, ca manifestare a crestinismului in raport cu savarsirea binelui, este unitara, dar din
cazua manifestailor diferite ale vietii, se realizeaza in diferite virtuti special.
Criterii de clasificare
O impartire a virtutilor gasim inca de la Socrate (470 399 I.Hr.) care invata ca virtutile sunt
idei si stabileste o clasificare a lor dupa care, virtutile particulare decurg din cele generale.
Dupa el, virtutea pin excelenta este (sofia) intelepciunea = stiinta generala a binelui, care
cuprinde toate celelalte virtuti, precum genul cuprinde speciile. Calea cea mai sigura spre virtute
este stiinta. Cine stie/ cunoaste binele, il si face.
Din intelepciun decurg alte patru virtuti:
a) pietatea/ evlavia fata de zei (evsevia = Eusebiu)
b) dreptatea fata de oameni (dicheosidi)
c) curajul in primejdii (andreea)

d) cumpatarea/ stapanirea de sine fata de placer (encrateea secta encretitilor = asceza extrema
Tertulian a apartinut ei spre sfarsitul vietii)
Platon (427 347 I. Hr. ) (elev al lui Socrate) socoteste ca prin virtute omul se aseamana cu
Dzeu. Dupa el, binele este adevaratul sens al frumusetii; el are in sine puterea de atractie si
pentru ca binele este identic cu frumosul, este suficient ca cineva sa-l vada, ca sa-l si practice.
Potrivit conceptiei sale trihotonice asupra persoanei, pe care o rasfrange si asupra sufleului, el
atribuie fiecarei puteri sufletesti cate o virtute anume:

Ratiunea

Irascibila

Dorinta

Astfel:
1. Ratiunii ii corespunde virtutea intelepciunea (sofia).
2. Puterii irascibile ii revine curajul
3. Dorintei ii corespunde cumpatarea.
4. A patra virtute este dreptatea, care asigura armonia celorlalte virtuti si este (superioara)
cunuma tuturor virtutilor fiecare virtute (ditre acestea) poate fi definta in raport cu dreptatea:
Intelepciunea consta in justetea ratiunii
Temperanta, in justetea simturilor
Iar curajul, in justetea inimii
Sentimentul este un mixt.
Puterea irascibila:
A avea (instinctual posesiei)
A putea (instinctual dominarii)
pustie)

(directiile in care a fost ispitit Mnatuitorul in

 A valora (instinctual vanitatii)

Monahul trece de la a avea la a fi

Aristotel (384 0 322 I.Hr.) nu urmeaza impartirea virtutiilor data de Platon. Pentru el, virtutea
este practica efectiva si continua a binelui. In sistemul sau moral, virtutile sunt:
1. Intelectuale (dianoetice) ale ratiunii:
a) intelepciunea
b) intelegerea
c) prudent
2. Etice (morale)
Primele (Intelectuale) pastreaza raportul just al ratiunii fata de ea insasi si fata de pornirile
sufletesti inferioare, in timp ce virtutile etice implica starea de mijloc (proportia dreapta) intre 2
excese.
Aceasta impartire a fost preluata, in E.M. de catre Toma DAquino.
Impartirea virtutilor in Crestinism se face dupa mai multe criterii:
A. Dupa obiectul spre care se indreapta si dupa scopul lor:
1. Virtuti teologice (in raport cu Dzeu)
2. Virtuti morla (in raport cu oameni)
B. La randul lor, virtutile morale se impart in:
1. cardinal
2. derivate
Virtutile cardinal sunt socotite drept izvoare sau suporturi ale celor derivate.
Intrucat virtutile teologice sunt daruri care se revarsa in sufletul omului credincios, deodata cu
harul sfintitor, au fost numite de moralistii catolici, virtuti insuflate (dar nu este considerate cea
mai potrivita denumire)

Virtuti crestine se nasc la Botez.

Teologii Romano- Catolici dau si alte impartiri:
Virtuti:
a) natural (datorate exclusive puterilor natural ale omului)
b) supranaturale (daruri ale lui Dzeu catre om)
Alti moralisti, urmand lui Toma dAquino, le impart in:

Intelectuale

Morale

Altii in:

Insuflate

Dobandite

Alti Romano-Catolici, enumera intre virtutile insuflate si cele 7 daruri ale Duhului Sfant, pe care
le considera mai inalte decat cele morale si mai adanci decat cele teologice.
Teologia Ortodoxa nu considera darurile Duhului Sfant ca virtuti, ci ele ajuta pe crestini sa
realizeze virtutile. Daca le consideram in finalitatea lor, realizate in viata crestina, ele sunt virturi
de netagaduit.
Virtutile cardinal

Virtutile cardinale sunt o categorie precrestina.

Referinte in Vechiul Testament sunt

la cartile sapientiale: Prov. Lui Solomon, Intelepciunea lui Solomon.

la filosofii stoici.

Numirea de virtuti cardinale vine de la latinescul cardinis = suport, balama, si indica locul or in
viata crestina.
Din aceasta cauza, ele sunt numite si virtuti capitale (de capetenie). Iar, dupa filosofii
neoplatonici, unii moralisti le-au numit virtuti cetatenesti.

In crestinism, virtutile cardinale sunt cunoscute de timputiu, dar o abordare a lor mai
sistematica vom intalni la PSB din sec.4 (Sf Clement Alexandrinul, Sf. Grigorie Taumaturgul,
Origen), iar in Apus: Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin, Sf. Ambrozie.
Fericitul Augustin prezinta vitutile cardinale in stransa legatura cu cele teologice, socotindu-le
drept exterioriza ale acestora. Tot Sf. Augustin considera virtutile cardiale drept sinteza tuturor
virtutilor morale si le aseamana cu cele 4 fluvii ale Edenului.
Parintii dau mai multe explicatii la faptul ca aceste virtuti apar si la filosofii antici, si in Sf.
Scriptura.:
1. Cea a imprumutul (din Sf. Scriptura, folosofii s-au inspirat)
2. Cea a Sf. Iustin Martirul si Filosoful, plecand de la Logosul creator si revelator al lui
Dzeu; inspiratia dubla.
Aceasta explicatie ia ca baza revelatia naturala si afirma posibilitatea ratiunii sa cunoasca
ratiunea dumnezeiasca.
Filosofii antici (pagani) au primit o calauzire spre cunoasterea adevarului dumnezeiesc, prin
revelatia nat.
Astfel, folosofii antici au fost conacratii ca premergatori si Crestinismului, lucrare realizata si de
proorocii Vechiului Testament, dar intr-un mod mai deplin.

Vecernia = timpul Vechiului Testametn, de pregatire

In picturile exterioare ale manastirilor, sunt pictate cele 7 laude si Triodul (scara Sf. Ioan,
Judecata)

Admise in Crestinism, virtutile cardinale au primit o reformulare a sensului lor si au fost

fundamentate pe virtutile teologice.

A. Pentru antici, INTELEPCIUNEA este scopul folosofiei.

Socrate Intelepciunea = stiinta a cee ace stim si a cee ace nu stim. Ea imbina cunoasterea
teoretica cu realizarea unui obiectiv practic.
Inteleptul se deosebeste de savant si de omul de stiinta in masura in care el isi traieste
existential credinta, iar viata lui se constituie ca o realizare si o marturie a adevarului.
Idealul cel mai inalt al antichitatii era inteleptul.

Cei sapte intelepti ai Greciei antice rau considerati ca poseda toate stiinta secolului, si de
aceea erau consultati de cei care detineau puterea ploticica/ militara.
Protagoras, ii mentioneaza pe urmatorii:

Thales

Pittacos

Bias

Solon

Cleobul

Myson

Chilon

Caracetristicile Intelepciunii
In antichitate, le gasim la filosofi stoici. Particularitatea intalepciunii era trairea in armonie cu
lumea.
Legile cosmosului se oglindeau in viata inteleptului.
Inteleptul pentru antici era cel care contempla lucrurile ceresti si care traia sentimentul profund al
ordinii si al rationalitatii lucrurilor.
Intelepciunea pentru antici reprezinta cunoasterea intuitiva a legilor Universului si se manifesta
in intelegerea aratata problemelor celuilalt, in echilibrul personalitatii, in cumpatare si in
moderatia dorintelor.
In intelesul moral, intelepciunea se opune atat pasiunii, cat si nestiintei. Ea tinde sa se identifice
cu prudenta.
In Crestinism, Intelepciunea nu este doar rezultatul puterilor omenesti, ci ea

se fundamenteaza pe harul dumnezeiesc si ea

se arata in cunoasterea voii dumnezeiesti.

B. DREPTATEA era considerata la antici dreptul fundamentul ordinii sociale statornice. Ea se

realizeaza dand fiecaruia ceea ce i se cuvine.
Dreptatea s-a infaptuit cu

dreptate retribuitiva

dreptate distribuitiva

a. Dreptatea retribuitiva urmareste sa echilibreze nedreptatea, corectand situatia si restaurand

un echilibru, pe carenedreptatea la falsificat.
Restaurarea se realizeaza prin luarea de la contravenient si oferirea catre partea vatamata.
Aceasta conceptie pleaca de la ideea ca un delict striga dupa pedeapsa si ca ordinea morala este
dezechilibrata, pana cand se va administra corectia.
b. Dreptatea distribuitiva se realizeaza prin stabilirea de principii care statornicesc distribuirea
dreapta a datoriilor si a beneficiilor, rezultatul fiind ca fiecare primeste ceea ce i se cuvine.
Principiul care guverneaza este acela ca persoanele trebuie tratate in mod egal, daca nu exista
temeiul pentru o inegalitate (tratament diferentiat)
Aici survin apoi alte aspecte, precum rolul statului in corectarea inegalitatii si legaturii dintre
sistemul distributiv si maximalizarea bunastarii si principiul diferentei, care urmareste asigurarea
unei existente decente pentru toti cetatenii.
In Crestinism, dreptatea devine sinonimul sfinteniei (drept = sfant), iar in Fericiri, Mantuitorul
fericeste pe cei prigoniti pentru dreptate.

C. BARBATIA/ CURAJUL se dovedeste in infruntarea primejdiilor, dar si actelor care se opun

infaptuirii binelui.
Virtutea barbatiei incepe cu biruinta patimilor proprii si se extinde la biruinta piedicilor externe,
care se opun binelui.
Curajul crestin se dobandeste in rabdare, in suferinte, in staruinta nadejdii: cel care va rabda
pana la sfarsit, acela se va mantuii.

D. La antici, CUMPATAREA reprezinta calea de mijloc intre doua extreme, ambele

daunatoare.
In Crestinism, cumpatarea este virtutea prin care crestinul dobandeste stapanire asupra lui insusi
si urmareste calea care duce la mantuire.
Se manifesta in: sobrietate, modestie, decenta, pudoare, discretie, economie si tacere.
Importanta virtutiilor cardinale
Ele sunt virtuti ale caracterului moral. Cu toate ca ele vin dupa cele teologice, nu se poate realiza
o viata crestina fara ele.
Prin raportarea lor la virtutiile teologice, ele capata o semnificatie mai inalta decat in aantichitate.
Reprezentare lor alegorica:
INTELEPCIUNEA = o fecioara care poarta o carte/ o oglina in mana, sau un sarpe
inolacit pe bratul ei
DREPTATEA = o fecioara cu o balanta/ sabie
CURAJUL = un tanat imbracat intr-o armura de razboi/ sau un leu inlantuit
CUMPATAREA = o fecioara care tine in mana un urcior in care amesteca ceva/ sau cu un
frau (brau al castitatii).