NOŢIUNEA, OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA TEOLOGIEI DOGMATICE

Teologia (de la cuvintele greceşti  Dumnezeu şi   cuvânt, ştiinţă)

este ştiinţa despre Dumnezeu şi lucrările Lui.

Teologia cuprinde o parte teoretică – adică de doctrină, altă parte de trăire –

adică morală şi o altă parte de cinstire, de adorare a lui Dumnezeu – adică de cult.

Teologia dogmatică sau Dogmatica este expunerea sistematică a dogmelor.

Teologia dogmatică lămureşte şi apără adevărul dumnezeiesc, ferindu-i de greşeli

pe cei ce îl primesc şi ajutându-i pe aceştia pe calea mântuirii.

Dogmatica are legături cu toate celelalte discipline teologice. Se poate spune că

Dogmatica este centrul, baza şi coloana vertebrală a tuturor disciplinelor teologice.

DOGMĂ, TEOLOGUMENĂ, PĂRERE TEOLOGICĂ

Definiţie

Dogma (de la cuvântul grecesc pă rere, opinie) este un adevăr revelat de
Dumnezeu, formulat şi proclamat de Biserică, propovăduit credincioşilor în vederea
mântuirii.

Din această definiţie se desprind însuşirile dogmei:

1. Dogma este un adevăr revelat, adică orice învăţătură de credinţă, pentru a fi o

dogmă, trebuie să aibă un temei în revelaţie (Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie)
2. Dogma este formulată şi proclamată de Biserică. Proclamarea solemnă a dogmelor
se face în sinoadele ecumenice. Atunci când vremurile sunt nefavorabile întrunirii
unui sinod ecumenic, proclamarea solemnă în cadrul sinoadelor poate fi înlocuită cu
ceea ce numim Consensus Eccleiae dispersae , adică consensul unanim al Bisericii de
pretutindeni, care este de fapt glasul Bisericii.
3. Dogma este un adevăr neschimbabil, deoarece este un adevăr descoperit de
Dumnezeu, iar Dumnezeu nu se schimbă în planurile şi hotărârile Sale, şi este
formulat de Biserică, iar Biserica este „stâlp şi temelie a adevărului” (I Timotei 3,15) şi
este permanent asistată şi călăuzită de Duhul Sfânt.
4. Dogmele sunt învăţături necesare spre mântuire, care conduc spre mântuire.
Dogmele nu sunt date pentru satisfacerea curiozităţii omeneşti, ci pentru mântuirea
neamului omenesc.
Teologumena este o părere teologică cu largă circulaţiei printre teologi, care are un
oarecare temei în Sf. Scriptură sau în scrierile Sfinţilor Părinţi, dar care nu are
consensul unanim al Bisericii.
Exemple de teologumene: durata zilelor creaţiei, soiul pomului cunoştinţei binelui
şi răului.

Părerea teologică este o opinie particulară a unui teolog cu autoritate, care nu are
un temei în Sfânta Scriptură, este cu strânsă circulaţie printre teologi (bineînţeles, nu
are consensul unanim al Bisericii)

Teologumenele şi părerile teologice pot fi primite în dogmatică numai dacă nu

contrazic dogmele şi aduc un plus de lumină explicativă.
 REVELAŢIA DUMNEZEIASCĂ

Definiţie:
Revelaţia (revelo, -are = a descoperi; revelatio, -onis = descoperire) este acţiunea prin
care Dumnezeu Se descoperă, adică Se face cunoscut pe Sine oamenilor, arătându-le
acestora voinţa şi planurile Sale în legătură cu lumea şi cu oamenii.

Importanţa Revelaţiei
Dacă nu ar exista revelaţie, cunoaşterea lui Dumnezeu nu ar fi posibilă oamenilor,
deoarece El este o fiinţă spirituală şi nu poate fi cunoscut prin simţuri.
Revelaţia este absolut necesară omului, deoarece fără ea omul nu ar putea cunoaşte
nimic despre Dumnezeu, despre voia Lui şi astfel nu şi-ar putea îndeplini scopul ultim
pentru care a fost creat, anume dobândirea fericirii veşnice. Căci Însuşi Mântuitorul Iisus
Hristos zice: „Viaţa veşnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine, singurul şi advăratul
Dumnezeu şi Pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan 17,3).

Dumnezeu S-a descoperit oamenilor pe două căi: pe cale naturală şi pe cale

supranaturală, de unde rezultă cele două feluri ale revelaţiei: revelaţie naturală şi revelaţie
supranaturală.

REVELAŢIA NATURALĂ

Ca fiinţă raţională, omul poate să observe şi să tragă concluzii cu privire la cele ce se

petrec în jurul său, în univers. Observând echilibrul, frumuseţea şi armonia care domnesc în
univers, omul poate ajunge la concluzia că toate acestea nu pot fi produsul întâmplării, ele
nu există de la sine şi nu se petrec oricum, ci după anumite legi. Prin cugetare (folosindu-şi
raţiunea), omul poate ajunge la concluzia că toate cele ce există sunt opera unei fiinţe
atotputernice, atotînţelepte şi atotperfecte, Care este Dumnezeu.

Despre Revelaţia naturală, Sfânta Scriptură se exprimă astfel:

 „Cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi,
adică veşnica Lui putere şi dumnezeire.” (Romani 1,20) – aceste cuvinte le-a rostit Sf.
Pavel despre păgâni, în sensul că ar fi putut să cunoască şi ei ceva despre Dumnezeu din
revelaţia naturală.
 „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps 18,1) 1

Pentru a cunoaşte pe Dumnezeu din revelaţia naturală este necesară raţiunea luminată
de credinţă.
Revelaţia naturală este insuficientă pentru cunoaşterea lui Dumnezeu. Pe temeiul ei
putem şti doar atât: că Dumnezeu există ca o fiinţă cu putere veşnică, despre a Cărei
măreţie vorbeşte întreaga creaţie.

1
Voltaire, scriitor francez din secolul al XVII-lea), spunea: „Universul mă încurcă şi nu pot gândi măcar că poate exista ceasul fără
un ceasornicar”
 REVELAŢIA SUPRANATURALĂ

Revelaţia supranaturală o completează pe cea naturală, dându-i omului posibilitatea

de a-L cunoaşte mai deplin pe Dumnezeu în lucrările Sale, dar numai atât cât îi este omului
necesar pt. mântuire.
Se numeşte revelaţie supranaturală deoarece ea ni se comunică în mod supranatural
şi poate fi primită numai prin credinţă.
Revelaţia supranaturală este superioară revelaţiei naturale, întrucât ea cuprinde
adevăruri mai multe şi mai variate decât cea naturală, unele dintre acestea fiind mai presus
de puterea de înţelegere a minţii omeneşti şi de aceea pot fi primite de om numai prin
credinţă.
Mijlocitorii prin care Dumnezeu a făcut cunoscută oamenilor revelaţia Sa au fost în
Vechiul Testament îngerii, proorocii, oameni aleşi de Dumnezeu, iar în Noul Testament a
fost Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Domnul Iisus Hristos.
Revelaţia supranaturală este însoţită de minuni şi profeţii, acestea fiind criteriile unei
revelaţii supranaturale autentice.
În cazul în care mijlocitorul revelaţiei supranaturale simte îndemnul de a scrie cele
descoperite, vorbim despre inspiraţie divină.
Temeiuri biblice:
„După ce Dumnezeu, odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a grăit părinţilor
noştri prin profeţi, în zilele acestea din urmă ne-a grăit nouă prin Fiul.” (Evrei 1,1-2)
Precum rezultă din cuvintele Sfântului Pavel: „în multe rânduri şi în multe chipuri”,
Revelaţia supranaturală s-a făcut în trepte sau în etape.
Principalele etape ale Revelaţiei sunt:
1. Revelaţia primordială, adică revelaţia din paradis, făcută primilor oameni
2. Revelaţia din Vechiul Testament, făcută mai întâi prin patriarhii şi profeţii
Vechiului Testament, adresată poporului evreu (prin care Dumnezeu i-a pregătit
pentru venirea Mântuitorului Hristos în lume)
3. Revelaţia din Noul Testament, făcută prin Fiul lui Dumnezeu şi adresată lumii
întregi. Mântuitorul Iisus Hristos (Fiul lui Dumnezeu întrupat) este culmea şi
plinirea revelaţiei dumnezeieşti.