Pr. Ionut Chiriac - Ghid Titularizare

1
I. REVELAȚIA DUMNEZEIASCĂ
Generalități
Revelația – este acțiunea prin care Dumnezeu descoperă oamenilor voința și planurile Sale
în legătură cu lumea și cu oamenii (din latinescul Revelo, revelatio = a descoperi, descoperire).
Prin revelaţie, Dumnezeu se coboară la măsura omului, împărtăşindu-i acestuia, pe măsura
înţelegerii lui, cunoştinţe despre Sine, despre voinţa şi planurile Sale.
Scopul revelaţiei este acela de a-l ajuta pe om să îndeplinească obiectivul ultim al vieţii sale,
anume, dobândirea fericirii veşnice, aşa cum rezultă din textul de la Ioan17;3: „Şi aceasta este
viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul şi adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos, pe
Care L-ai trimis.”
I.1.1 Revelaţia naturală
Omul descoperă adevărurile despre Dumnezeu prin observarea vieţii interioare proprii, prin
ceea ce vede că se petrece în societate, în istorie şi în lume, lucruri care dovedesc faptul că toate
aceste realităţi nu pot fi produsul întâmplării, nu pot exista de la sine, nu se petrec oricum, ci, se
desfăşoară după anumite legi, fiind opera unei Fiinţe superioare omului.
Temeiuri scripturistice și patristice

Creația, în calitate de lucrare a lui Dumnezeu, își descoperă Autorul: „Cerurile spun Slava
lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.” (Psalm 18;1)
Nu au nici o scuză oamenii care nu găsesc suficiente argumente în creația văzută pentru a
crede în existența lui Dumnezeu, care este nevăzut: „Pentru că ceea ce este cunoscut despre
Dumnezeu este vădit (învederat) între ei, căci Dumnezeu le-a arătat lor. Cele nevăzute ale Lui se
văd de la facerea lumii, întelegându-se din făpturi, adică veșnica lui putere și dumnezeire, așa ca ei
să fie fără cuvânt de aparare.”( Romani 1;19-20).
Sfântul Ioan Gură de Aur vede în creație „magistrul cunoașterii lui Dumnezeu”, iar
Sfântul Atanasie cel Mare declară „că numai cei care și-au pierdut rațiunea neagă existența lui
Dumnezeu, care ne-a adus la existență prin creație”.
Cu toate acestea, Revelația naturală este incompletă și insuficientă, deoarece ea oferă date
doar despre existenţa lui Dumnezeu, fără a preciza mesajul sau voia lui Dumnezeu referitoare la om
și la modul în care acesta trebuie să răspundă chemării, pe care Dumnezeu i-o adresează. Pentru
acest motiv, Dumnezeu explicitează revelația naturală prin revelația supranaturală.
I.1.2. Revelaţia supranaturală
„Revelaţia supranaturală nu e decât încorporarea celei naturale în persoane şi acţiuni

istorice.” (Sf. Maxim Mărturisitorul – Ambigua).
Dacă prin revelația naturală, omul deduce existența lui Dumnezeu din armonia și finalitatea
creației, prin revelația supranaturală, Dumnezeu Însuși se descoperă omului prin mijloace mai
Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
presus de fire. Această descoperire a lui Dumnezeu, prin intermediul revelației supranaturale nu
poate fi primită şi înţeleasă decât prin credinţă.
Revelația supranaturală poate fi:
1. externă – când vine direct de la Dumnezeu sau prin slujitorii Săi direcți (îngeri, prooroci
etc.) şi este însoţită de semne externe (minuni sau profeţii);
2. internă – când se produce în sufletul celui căruia Dumnezeu i se adresează, luminându-i
mintea şi împărtăşindu-i acestuia cunoştinţe, sentimente şi îndemnuri, pe care altfel nu le-ar fi avut.
Despre Revelația supranaturală există numeroase dovezi în Sf Scriptură. Astfel,
Dumnezeu s-a descoperit protopărinților nostri, patriarhilor, lui Moise, profeților și chiar unor
oameni simpli, trimițându-i să vestească preoților, regilor cele descoperite. Sfântul Apostol Pavel
vorbește lămurit despre această descoperire a lui Dumnezeu în epistola sa către Evrei 1;1-2: „După
ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri a vorbit părinţilor noştri prin
prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul .”
Revelația supranaturală s-a desfășurat în 3 etape succesive:
1. Revelația primordială – dată omului în paradis și păstrată prin urmașii acestuia până la
Avraam;
2. Revelația specială – făcută în sânul poporului evreu, până la venirea Mântuitorului;
3. Revelația dumnezeiască, absolută și universală – dată prin Mântuitorul.
Deși s-a desfășurat în etape, revelația supranaturală este unitară și presupune o creștere și o
dezvoltare în timp.
Prin revelația supranaturală, Dumnezeu se face cunoscut în mod clar ca Persoană, sau mai
bine spus, Treime de Persoane. El cheamă și trimite o persoană către o colectivitate umană.
Revelația supranaturală își are apogeul în Hristos, căci în El a ajuns la împlinire planul de mântuire
și îndumnezeire al creației. Dumnezeu nu vine mai aproape de om decât a facut-o în Hristos.
Revelaţia este posibilă deoarece nu contrazice nici fiinţa divină (pe Dumnezeu ca autor al ei)
şi nici pe om (ca primitor al acesteia şi al adevărurilor descoperite).
I.2. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

– căi de transmitere a revelaţiei
I.2.1 Sfânta Scriptură (grec. βίβλίον, βίβλία = carte, cărţi)
Sfânta Scriptură – este o colecţie de cărţi sfinte, scrise de prooroci, apostoli şi alţi oameni
cu viață sfântă, sub inspiraţia Duhului Sfânt, ce cuprinde adevăruri de credinţă, norme de purtare şi
relatări istorice, pe care Dumnezeu le-a descoperit spre a fi scrise, păstrate şi transmise
credincioşilor în scopul mântuirii.
Sfânta Scriptură este împărțită în:

1. Vechiul Testament – în care este înfăţişată istoria revelaţiei de la Adam
până la Hristos şi care cuprinde 39 de cărţi canonice, la care se adaugă 13 cărţi sau fragmente de
cărţi necanonice (anaghinoscomena), dar bune de citit, fiind ziditoare de suflet;
2. Noul Testament – care cuprinde descoperirea dumnezeiască făcută de
Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi transmisă de Sfinţii Apostoli, cuprinzând 27 de cărţi canonice.
Ambele testamente sunt normative. Totuși, Noul Testament are o valoare mai mare pentru
că el cuprinde revelația făcută de Însuși Fiul lui Dumnezeu și transmisă de Sfinții Apostoli.
3
Vechiul Testament inițiază procesul de revelare al lui Dumnezeu, iar Noul Testament îl
desăvârșește. Cele 2 Testamente sunt deci complementare.
Texte scripturistice şi patristice care prezintă raportul dintre cele două Testamente:
 Matei 5;17 – „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să
stric, ci să împlinesc”.
 Galateni 3;24 – „Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, ca să ne îndreptăm
prin credinţă”.
 Fericitul Augustin – „Novum Testamentum in vetere latet, Vetus Testamentum in novo
patet” (Noul Testament în cel vechi se ascunde, Vechiul Testament în cel nou se
deschide).
Inspiraţia Sfintei Scripturi

Temei: „Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre
mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie
desăvârșit, bine pregătit, pentru orice lucru bun”. (II Timotei 3;16-17). Din acest text reiese
totodată și autoritatea absolută a Scripturii pentru învățătura de credință și pentru viața creștinului.
Definiție: Inspirația este acţiunea dumnezeiască asupra unui autor sfânt, prin care
Dumnezeu îi luminează mintea acestuia, spre a cunoaşte şi înţelege cele descoperite, îl îndeamnă să
scrie şi îl fereşte de greşeli în decursul scrisului. Inspirația este rezultatul conlucrării dintre factorul
divin şi uman.
Inspirația:
 nu este dicteu verbal;
 prin inspirație aghiograful primeşte doar conţinutul de idei al revelaţiei;
 nu anulează cugetarea, voinţa şi modul specific de redactare al aghiografului;
 are caracter real, dinamic, respectându-i-se personalitatea şi libertatea autorului.
Acesta este motivul pentru care Sfântul Apostol Petru spune: „Pentru că niciodată
proorocia nu s-a facut din voia omului, ci, oamenii sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de
Duhul Sfânt.” (II Petru 1;21).
Temeiuri scrispturistice și patristice cu privire la inspirația Sfintei Sripturi

Inspirația Sfintei Scripturi este afirmată în mod frecvent și în Vechiul Testament:
 Isaia 8;1 „Şi a zis Domnul către mine: „Ia o carte mare şi scrie deasupra ei cu slove
omeneşti...”.
 Ieremia 2;1 - „Fost-a cuvântul Domnului către mine şi a zis ...”.
Parinții și scriitorii bisericești vorbesc și ei pe larg despre inspirația Sfintei Scripturi. Astfel:
 Atenagora spune că „… Duhul Sfânt se servește de gura proorocilor ca de un
instrument.”
 Sfântul Teofil al Antiohiei lămurește problema inspirației, prin prezența și lucrarea
Duhului Sfânt: „Profeții, care istorisesc facerea lumii, n-au fost de față atunci, dar era de față
înțelepciunea lui Dumnezeu cea care era în El și Cuvântul cel Sfânt al Său care e veșnic...”.
Lectura şi tâlcuirea Sfintei Scripturi

Biserica Ortodoxă recomandă citirea Sfintei Scripturi de către fiecare credincios, fără ca
aceasta să însemne că fiecare credincios o poate și interpreta (tâlcui) dupa priceperea sa. Sfântul
Apostol Petru atrage atenția asupra dificultăților legate de interpretarea Scripturii: „… sunt unele
lucruri cu anevoie de înțeles (este vorba de epistolele Sfântului Apostol Pavel), pe care cei
4
neștiutori și neîntăriți le răstălmăcesc, ca și pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (II Petru
3;16).
Diaconul Filip, întâlnind pe famenul etiopian, care citea profeția lui Isaia, l-a întrebat:
„Înțelegi cele ce citești?” iar acesta îi răspunde: „Cum voi putea înțelege dacă nu mă va povățui
cineva?” (Fapte 7;27-31). Deci, credincioșii pot citi Sfânta Scriptură, dar nu se pot abate de la
tâlcuirea pe care o face Biserica. Această interdicție nu are caracter formal, ci corespunde unor
necesități logice. − „E nevoie de multă ştiinţă (duhovnicească) pentru ca, înlăturând mai întâi cu
grijă vălurile literelor, care acoperă cuvântul, să putem privi cu mintea dezvăluită pe Cuvântul
Însuşi, stând de Sine şi arătând în Sine limpede pe Tatăl, atât cât e cu putinţă oamenilor.” (Sf.
Maxim Mărturisitorul – Capete gnostice).
Atunci când se face afirmația că Biserica este interpreta infailibilă a Sfintei Scripturi, prin
„Biserică”, se înțelege clerul și credincioșii în comuniune cu Mântuitorul Hristos prin Duhul
Sfânt. În oceanul de înţelesuri ale Duhului de dincolo de literă, nu se poate vâsli în chip rătăcitor, ci
numai sub călăuzirea Duhului Sfânt, aceluiaşi Duh Care transmite înţelegerea lor în Biserică, din
generație în generație.
I.2.2. Sfânta Tradiţie
Definiție: Sfânta Tradiţie este permanentizarea dialogului Bisericii cu Hristos; este cel de-
al doilea izvor al revelaţiei dumnezeieşti, prin ea înţelegându-se totalitatea adevărurilor revelate,
care nu se cuprind în Sfânta Scriptură, ci au fost predate prin viu grai de către Mântuitorul şi Sfinţii
Apostoli, fiind consemnate ulterior în scris şi păstrate de către Biserică până în zilele noastre.
Sfânta Tradiție se deosebeşte de „tradiţia” în sensul profan al termenului, care reprezintă
totalitatea învăţăturilor, datinilor, practicilor, creaţiilor spirituale şi materiale ale unui popor,
moştenite din generație în generație.
Trebuie precizat că:
» modul de propovăduire al Mântuitorului şi al Sfinţilor Apostoli a fost predica orală;
» Mântuitorul nu a lăsat nimic scris, iar cât priveşte scrierile rămase de la apostolii care au
scris, sau de la ucenicii acestora (scrieri ce constituie Noul Testament), acestea sunt scrise mai mult
ocazional, spre a răspunde nevoilor celor cărora le-au fost adresate, majoritatea lor fiind legate de
anumite situaţii şi împrejurări locale.
Sfânta Tradiție este completitivă şi explicativă:

 exemplu de elemente completitive ale Sfintei Tradiții – cele nouă cete îngereşti, numirile
şi ordinea lor ierarhică, diverse ierurgii în legătură cu Sfintele Taine: împărtăşirea copiilor îndată
după Botez, invocarea sfinţilor, cinstirea icoanelor şi a sfintelor moaşte;
 exemplu de elemente explicative ale Sfintei Tradiții – colegialitatea apostolică, ierarhia
bisericească sacramentală, naşii la botez şi la nuntă, ritualul săvârşirii Tainelor, înţelegerea Sfintei
Scripturi în lumina învăţăturii Sf. Părinţi.
Aspectele Tradiţiei
Sfânta Tradiție dispune de două aspecte și anume:
a) aspectul statornic – Biserica recunoaşte fondul tradiţiei dumnezeieşti apostolice
preluate de ea. Acest aspect este delimitat în timp de la Cincizecime şi până la moartea ultimului
Apostol (anul 100), fiind apoi fixată în scris de Biserică, în timpul Sinoadelor Ecumenice (325-
787);
5
b) aspectul dinamic – este aspectul prin care Biserica dezvoltă continuu tradiţia
apostolică, după nevoile lăuntrice şi exterioare, ca răspuns la problemele fiecărei epoci. Acest
aspect nu este delimitat în timp, întrucât Biserica, fiind asistată de Duhul Sfânt, răspunde mereu
tuturor problemelor din fiecare epocă, stând ferm în tradiţia apostolică.
Monumentele sau documentele Sfintei Tradiţii, care formează aspectul dinamic al Sfintei
Tradiții sunt:
 Simbolurile de credință (apostolic sau roman, niceo-constantinopolitan și cel
atanasian);
 Cele 85 de canoane apostolice;
 Definițiile dogmatice ale celor 7 Sinoade Ecumenice și a altor 9 sinoade locale
aprobate de Sinodul VI Trulan;
 Mărturisirile de credință ale martirilor;
 Definițiile dogmatice împotriva ereziilor;
 Scrierile Sfinților Părinți;
 Cărțile de slujbă;
 Mărturiile arheologice și istorice, referitoare la credința creștină apostolică.
Criteriile Sfintei Tradiţii

Alături de Sfânta Tradiție, au apărut și s-au dezvoltat și o serie de tradiții false. Criteriul de
deosebire al Sfintei Tradiții de falsele tradiții a fost formulat de Vincențiu de Lerin astfel:
„Tradiția adevărată constă în ceea ce s-a crezut întotdeauna, peste tot și de către toți.”
Prin urmare, ceea ce se găseşte în tradiţie trebuie:
 să fi fost crezut totdeauna în Biserică, începând cu Biserica veche;
 să fie crezut în toate bisericile creştine de pretutindeni;
 să fie la fel consemnat de către cea mai mare parte a Părinţilor şi a scriitorilor
bisericeşti.
Texte scripturistice şi patristice:

 Ioan 21;25 – „…sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi
scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris.”;
 Ioan 20;30 – „…şi alte minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în
cartea aceasta.”;
 Matei 28;19-20 –„mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi
al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă...”;
 II Ioan 1;12 – „Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie şi cu cerneală, ci
nădăjduiesc să vin la voi şi să vorbesc gură către gură...”;
 II Tesaloniceni 2;15 – „Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-
aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.”;
 Faptele Apostolilor 20;31 – „Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă aminte că, timp de
trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi.”;
 Sf. Vasile cel Mare – „Din dogmele şi practicile ţinute de Biserică, pe unele le avem în
învăţătura scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiţia Apostolilor. Şi unele şi altele au aceeaşi
putere.”;
 Sf. Ioan Hrisostom (Gură de Aur) – „Este evident că Apostolii n-au predat toate prin
scrisori, ci multe fără scrisori, dar şi acestea sunt vrednice de credinţă.”
6
I.3. Biserica, locul de păstrare și transmitere a Revelației.

Relația Scriptură-Tradiție-Biserică
În Vechiul Testament Legea a fost încredințată de Moise unei comunități religioase; la fel și
în Noul Testament, Sfinții Apostoli au predicat după Cincizecime unei comunități creștine
constituite, căreia i-a fost încredințată Evanghelia sau Revelația desăvârșită prin Iisus Hristos. Prin
urmare, atât Sfânta Sriptură cât și Sfânta Traditie constituie „bunuri” ale Bisericii, care le ferește de
interpretări eronate și le fructifică prin Duhul Sfânt în folosul membrilor ei.
Despre relația interioară care există între Biserică, Scriptură și Tradiție, Părintele
Stăniloae se exprima astfel: „Fără Biserică, în calitate de subiect al ei, Tradiția nu poate fi
practicată și transmisă. Dar nici Biserica n-ar putea exista fără Tradiție. Scriptura se menține
eficientă prin Tradiție, iar Tradiția există prin practicarea ei de către Biserică. În același timp,
Biserica are nevoie de Scriptură, pentru a aprofunda cunoașterea și trăirea ei în Hristos”.
Biserica, Scriptura și Tradiția sunt indisolubil unite. Scriptura este absorbită în viața
Bisericii prin Tradiție. Biserica explică și aplică Scriptura prin Tradiția apostolică. Tradiția a format
și menține Biserica, iar Biserica e obligată să păzească conținutul Scripturii, pe care i l-a transmis
Tradiția apostolică. În fine, fără Biserică n-ar fi existat Scriptura.
II. DUMNEZEU CREATORUL
Generalități
Cu toate că la actul creaţiei au participat toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi („Să
facem om după chipul şi asemănarea noastră” (Facere 1;26), însuşirea specială de creator revine,
prin apropriere, Tatălui.
Ca ansamblu unitar, lumea cuprinde în structura sa două părți care se intercondiționează:
lumea materială și lumea spirituală. Această realitate este exprimată de Sfânta Scriptură astfel: „La
început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Facere 1;1). Prin cuvântul „cer” este definită lumea
nevăzută sau a îngerilor.
II.1. Crearea lumii nevăzute
Chiar dacă referatul biblic nu vorbește în mod precis despre crearea îngerilor, totuși,
învățătura Bisericii întelege prin „cerul” făcut „la început”, lumea spirituală, lumea îngerilor.
Cuvântul „înger” (grec. αγγελος = sol, crainic, vestitor), exprimă funcția pe care îngerii o
îndeplinesc în iconomia mântuirii, anume aceea de a face cunoscută voia lui Dumnezeu.
Îngerii, în înțeles propriu, sunt fiinţe spirituale, personale, mărginite, dar superioare omului,
create de Dumnezeu spre a-i fi „duhuri slujitoare” (Evrei 1;14).
Originea îngerilor
7
Îngerii sunt creaturi ale lui Dumnezeu de natură spirituală, aduși din neființă la ființă din
nimic, fără să fie însă emanaţii ale divinităţii și fără să fie creaţi de Dumnezeu dintr-o materie
preexistentă (cum susţineau gnosticii).
Potrivit Sfinților Părinți Atanasie cel Mare și Teodoret al Ciprului, motivul pentru care nu
este precizat în mod expres crearea îngerilor este acela de a feri pe poporul evreu de pericolul
divinizării lor. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că „în cartea Facerii se urmărește numai
descrierea începutului lumii văzute.”
Temeiuri scripturistice și patristice

Majoritatea Sfinților Părinți susțin crearea lumii îngerești ca fiind anterioară creări lumii
materiale.
∎„Mai întâi, zice Sfântul Grigorie de Nazians, a cugetat Dumnezeu puterile îngerești și
cerești și gândul a devenit faptă, implinită prin Cuvântul, și desăvârșită în Duhul Sfânt.”
∎Sfântul Ioan Damaschin: „Se şi cădea să fie făcută mai întâi ființa spirituală, apoi cea
sensibilă şi la urmă, din cele două, omul.”
În afara referatului creației („La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.” Facere 1;1)
– prin cer înţelegându-se lumea îngerilor – Scriptura afirmă cu claritate originea îngerilor:
∎Numeri 9;6 „Numai Tu ești Domn și numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor și toată
oștirea lor, pământul și toate cele de pe el.”;
∎Iov 38;7: „Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toţi îngerii Mei.”
Natura şi lucrarea îngerilor

Îngerii sunt ființe de natură spirituală, conform Psalmului 103;5: „Cel ce faci pe îngerii Tăi
duhuri şi pe slugile Tale pară de foc” şi Epistolei către Evrei 1;14: „Au nu toţi sunt duhuri
slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?”.
În privința însușirilor, îngerii au raţiune, simţire şi voinţă, despre ei spunându-se în Scriptură
că:
 văd faţa lui Dumnezeu: „Căci zic vouă că îngerii din ceruri, pururea văd fața Tatălui
Meu.” (Matei 18;10);
 împlinesc voia lui Dumnezeu: „Binecuvântați pe Domnul, toți îngerii Lui cei puternici în
virtute, care împliniți poruncile Lui și auziți glasul cuvintelor Lui.” (Psalmul 102;20);
 se bucură pentru întoarcerea păcătoşilor: „Căci zic vouă, așa se face bucurie îngerilor
lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăiește” (Luca 15;10);
 mijlocesc între oameni şi Dumnezeu.
În comparație cu oamenii, îngerii sunt ființe superioare acestora, atât în putere, cât și în
cunoștintă și virtute, numindu-i psalmistul „puternici în virtute”(Psalmul 102;20).
Deși sunt ființe superioare omului, ei sunt ființe mărginite, deoarece sunt creaturi.
Marginirea lor se manifestă și în domeniul cunoașterii: „ Iar de ziua și ceasul Acela (al celei de-a
doua veniri), nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri...” (Matei 24;36). De asemenea, puterea lor este
limitată, pentru că nu pot face minuni decât din încredințarea lui Dumnezeu.
Deși sunt existențe spirituale, nu pot fi omniprezenți. „Îngerii sunt circumscriși, căci atunci
când sunt în cer, nu sunt pe pământ, iar, când sunt trimiși de Dumnezeu pe pământ, nu rămân și în
cer” (Sf Ioan Damaschin).
Scopul creării îngerilor
8
Scopul creării îngerilor este preamărirea lui Dumnezeu, împlinirea voii Sale şi în acelaşi
timp propria fericire, având să slujească în calitate de mijlocitori între Dumnezeu și oameni.
În raport cu oamenii, slujirea îngerilor este aceea de a le face cunoscută oamenilor voia lui
Dumnezeu, de a le aduce mesaje din partea Lui, de a-i povățui spre bine, de a le fi oamenilor
păzitori ferindu-i de rău, precum și aceea de a fi mijlocitori către Dumnezeu pentru oameni, ducând
rugăciunile acestora înaintea tronului ceresc.
Biserica învață, de asemenea, că fiecare om are un înger păzitor, pe care îl primește la botez
spre a-i fi ocrotitor, așa cum susțin Sfinții Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur și scriitorul bisericesc
Origen.
Îngerii păzitori:
 îi apără pe oameni de duhurile rele (Psalmul 90; 10-11);
 mijlocesc pentru oamenii credincioși ( Apocalipsa 8;3);
 însoțesc sufletele celor adormiți ( Luca 16;22);
 ocrotesc biserici, cetăți, popoare (Daniil 3;38) și comunități creștine
(Apocalipsa 1;20)
Numărul şi ierarhia îngerilor

Sfânta Scriptură nu precizează numărul îngerilor. Dar din context putem deduce că el este
foarte mare. Astfel, vorbindu-se despre:
tabere (Facere 32;1-2)
zeci de mii și milioane (Daniil 7;10)
mulțime de oaste cerească (Luca 2;13)
legiuni de îngeri (Matei 26;53).
Întemeindu-se pe Sfânta Scriptură și urmând Sfântului Dionisie Areopagitul, Biserica învață
că ierarhia cerească se compune din nouă cete împărțite în trei triade sau clase, în funcție de
apropierea lor de Dumnezeu și anume:
1. Scaunele, Heruvimii şi Serafimii;
2. Domniile, Stăpâniile şi Puterile;
3. Începătoriile, Arhanghelii şi Îngerii.
Cinstirea îngerilor
Potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: „Au nu toți sunt duhuri slujitoare, trimise spre
slujire, pentru cei ce au să moștenească mântuirea?” (Evrei 1;14), îngerii sunt slujitori ai lui
Dumnezeu trimiși să slujească oamenilor, pentru ca aceștia să dobândească mântuirea. Deci, ei sunt
mijlocitori între Dumnezeu și oameni, și împreună rugători cu ei către Dumnezeu, în vederea
dobândirii mântuirii. Această idee este bine reliefată în cult: „Îngeri ai pus oamenilor, ca un
milostiv și slujitori mântuirii slugilor Tale, ai arătat Hristoase”; „Puterile îngerești, stând înaintea
scaunului Tău, rugându-se pentru neamul omenesc” (Slujba Sfinților Arhangheli. Mihail și
Gavriil). Pentru acest motiv, Biserica a stabilit că sfinților îngeri li se cuvine un cult de venerare,
asemenea sfinţilor.
Sinodul VII ecumenic (787) stabilește în mod oficial venerarea sfinților și a îngerilor. De
asemenea, Biserica a întocmit: rugăciuni, acatiste, imne speciale în cinstea îngerilor, a rânduit ziua
de luni în cinstea și pomenirea lor și a așezat sărbătoarea Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și
Gavriil în data de 8 Noiembrie a fiecărui an, iar, în semn de prețuire și cinstire, numeroase biserici
poartă hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil.
Starea morală a îngerilor

În calitate de fiinţe spirituale, înzestrate cu libertate, îngerii aveau posibilitatea să progreseze
în perfecţiune şi virtute, dar, în acelaşi timp, aveau şi libertatea de a păcătui; cu alte cuvinte, ei se
puteau folosi de libertatea lor pentru a progresa în virtute, astfel încât să ajungă la starea de a nu mai
9
păcătui, așa cum au ajuns cei care n-au căzut, după cum puteau abuza de libertatea lor decăzând din
starea în care se găseau, așa cum au făcut o parte din ei, prin refuzul comuniunii cu Dumnezeu.
Păcatul îngerilor, cel dintâi păcat, a fost de natură spirituală, constând în răzvrătirea
împotriva lui Dumnezeu din cauza mândriei. Ei au păcătuit printr-o hotărâre liberă, deplină,
irevocabilă și definitivă.
Gravitatea păcatului lor rezultă din două motive și anume:
 fiind ființe spirituale, superioare omului, îngerilor le era mai ușor să nu
păcătuiască,
binele și răul prezentându-li-se cu mai multă evidență decât pentru om;
 în calitate de ființe pur spirituale, păcatul lor este numai al răutății, nu și al
slabiciunii, deoarece ei neavând trup, n-au nici afecte.
Îngerii cei răi sau diavolii

Folosindu-se rău de libertatea lor și răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu din mândrie, o
parte din îngeri au fost izgoniți din cer, ajungând astfel îngeri răi sau diavoli.
Numele de „îngeri răi” li s-a dat deoarece ei nu voiesc și nu fac niciodată binele, ci numai
răul. Aceștia poartă diferite numiri :
 demoni, (Matei 17;18)
 diavoli (Matei 4;1)
 duhuri necurate (Matei 10;1)
 iar căpetenia lor se numește Satan (Matei 12;26)
Îngerii răi sau diavolii sunt fiinţe personale şi reale, ca şi îngerii buni. Diavolul are o
existență reală și incontestabilă. Scriptura Noului Testament vorbește foarte des de acțiunea
răufăcătoare a diavolilor asupra oamenilor, de aceea, Mântuitorul a dus o luptă înverșunată
împotriva lor, izgonind duhurile necurate din nenumărați demonizați și făcându-i pe aceștia
sănătoși.
Nu se știe când au căzut îngerii răi din starea lor originară, dar este de presupus că nu îndată
după crearea lor. Se poate spune însă cu certitudine (pe temeiul cuvintelor Mântuitorului „Voi
sunteți fii ai diavolului....acela de la început a fost ucigător de oameni și în adevăr n-a stătut.” Ioan
8;44), că ei au căzut înainte de crearea omului, deoarece diavolul i-a ispitit pe protopărinții noștrii,
Adam și Eva.
Numărul diavolilor
Numărul diavolilor este foarte mare, Sfânta Scriptură vorbind de o împărăție a diavolului
(Matei 12;26, Luca 11;18). La fel ca și în cazul îngerilor buni, între ei există deosebiri de trepte.
Diavolul se străduiește necontenit să-i îndemne pe oameni la săvârșirea de păcate, de aceea
îi supune la tot felul de ispite. Dorința lui de a-i pierde pe oameni și de a-i câștiga pentru împărăția
sa o arată Sfântul Apostol Petru: „…diavolul umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită” (
1 Petru 5;8).
Deși poate ispiti pe orice om, fiind însă creatură, puterea lui este mărginită, fapt pentru care
el nu poate sili sau constrânge pe om la păcat.
Dumnezeu îngăduie ispitele diavolului cu scopul de a ne încerca și fortifica credința în El.
De aceea Sfântul Apostol Iacov zice: „Fericit bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se,
va lua cununa vieții, pe care Domnul a făgăduit-o celor ce-l iubesc pe Dânsul.” (Iacov 1;12)
10
II. 2. Crearea lumii văzute
Generalități
După crearea lumii nevăzute sau a îngerilor, Dumnezeu creează lumea văzută, cosmosul cu
elementele lui componente și omul, în șase zile.
Lumea văzută este lumea care cade sub simţurile omului, ea cuprinzând întregul univers,
inclusiv omul, care nu poate fi despărţit de natură.
Lumea văzută a fost creată din nimic, excepție făcând omul, aşa cum aflăm din textul
Psalmului 148;5: „...El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit”; dar aceasta nu înseamnă că
lumea văzută a apărut dintr-o dată, așa cum arăta ea la crearea omului, ci a fost creată în mod
progresiv, într-o ordine deplină.
Lumea văzută are un început şi un sfârşit, asemenea omului; Cuvintele cu care începe Cartea
Facerii: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Facere 1;1), arată că lumea a fost creată,
deci a luat ființă în timp.
Scopul creaţiei este acela ca întreaga făptură să ajungă la o comuniune deplină cu

Dumnezeu „Lumea a fost făcută pentru om, iar omul pentru Dumnezeu” (Sfântul Ioan
Damaschin).
Referatul biblic despre crearea lumii văzute în şase zile

În prima zi a făcut Dumnezeu materia (pământul) şi lumina. „Și a zis Dumnezeu: Să fie
lumină! Și a fost lumină! Și a văzut Dumnezeu că lumina e bună: și a despărțit Dumnezeu lumina
de întuneric. Și Dumnezeu a numit lumina ziuă, iar întunericul noapte. Și a fost seară și a fost
dimineață! Ziua întâi!” (Facere 1;3-5). Dacă prin „cer” înțelegem lumea nevăzută, prin „pământ”
înțelegem lumea văzută, pământul având, în prima zi, formă nedefinită.
În ziua a doua (Facere 1;6-8), Dumnezeu creează bolta cerească (tăria), prin care a
despărţit apele de sus de cele de jos, începând organizarea materiei, pentru a crea condiţiile necesare
vieţii.
În ziua a treia (Facere 1;9-13), Dumnezeu separă apele de uscat; uscatul l-a numit
Dumnezeu „pământ”, iar adunările apelor „mări”. În aceeași zi, Dumnezeu a poruncit pământului
„Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi
pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!”.
În ziua a patra a creației (Facere 1;14-19), Dumnezeu creează „luminători care să
lumineze pământul, să despartă ziua de noapte și ei sa fie spre semne și anotimpuri și spre zile și
ani”. Dumnezeu a făcut „luminătorul cel mare, soarele, spre stăpânirea zilei şi luminătorul cel mic,
luna, spre stăpânirea nopții şi stelele”.
În ziua a cincea a creației (Facere 1;20-23), Dumnezeu aduce la existență vieţuitoarele din
ape şi păsările cerului: „A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape și toate ființele vii, care
mișună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, și toate păsările înaripate după felul lor.... Și le-a
binecuvântat Dumnezeu și a zis: prăsiți-vă și vă înmulțiți și umpleți apele mărilor și păsările să se
înmulțească pe pământ!”.
În ziua a șasea (Facere 1;24-31), Dumnezeu poruncește pământului „să scoată ființe vii,
după felul lor. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor și animale domestice după felul lor
și toate târâtoarele pământului după felul lor”.
11
După aducerea la existență a viețuitoarelor terestre, Dumnezeu îl creează pe om: „Și a zis
Dumnezeu: Să facem om după chipul și asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii mării,
păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul”
(Facere 1;26).
Superioritatea omului, în raport cu restul creației, este evidențiată de faptul că numai omul
este creat după chipul lui Dumnezeu. Acest „chip” al lui Dumnezeu în om, nu înseamnă
asemănarea omului cu Dumnezeu după ființă, ci asemănarea cu El în ceea ce privește stăpânirea.
Pentru acest motiv, Scriptura a adăugat „...ca să stăpânească peștii mării , păsările cerului...”
După ce a terminat lucrarea Sa în ziua a șasea, în ziua a șaptea (Facere 2;2-3), Dumnezeu
„s-a odihnit de toate lucrările Sale pe care le-a făcut. Și a binecuvântat Dumnezeu ziua a șaptea și
a sfințit-o.”
Sfântul Ioan Gură de Aur precizează că „odihna” lui Dumnezeu înseamnă că nu mai
aduce ceva de la neființă la ființă, iar „sfintirea” zilei a șaptea înseamnă că a deosebit-o de celelalte,
tocmai prin faptul că în ea S-a „odihnit.”
Crearea omului (antropologia creştină)

Antropologia creștină este învățătura despre om, întemeiată pe Revelația dumnezeiască.
Temele principale ale antropologiei sunt: originea omului, constituția ființei umane și menirea
omului.
Prin natura sa și prin locul pe care îl deține în creație, omul se deosebește de toate celelalte
existențe. El este încheierea și coroana creației. Prin sufletul său aparține lumii spirituale, iar prin
trupul său, lumii materiale, motiv pentru care este numit microcosmos (o lume mică în cea mare)
sau macrocosmos (o lume mare în cea mică Sfântul Ioan Damaschin) și mediator între lumea
spirituală și cea materială (Sfântul Maxim Mărturisitorul).
Poziția distinctă a omului în lume este indicată și de modul în care a fost creat,
manifestându-se o implicare specială a lui Dumnezeu: trupul lui a fost creat din pământ și i se dă
suflare de viață prin insuflarea lui Dumnezeu, omul devenind astfel „ființă vie” (Facere 2;7), spre
deosebire de restul creației care a fost adusă la existență doar prin Cuvântul lui Dumnezeu.
Superioritatea omului, în raport cu restul creației, nu are caracter ontologic, ci unul

funcțional: omul este singura ființă rațională, deci capabilă de a sesiza raționalitatea creației și de a
o orienta spre cerul nou și pământul nou voite de Dumnezeu.
Originea omului
Conform Sfintei Scripturi, omul, ca și celelalte existențe, provine de la Dumnezeu prin
creație; dar, pe când celelalte făpturi apar prin simpla exprimare a voinței divine: „să fie”, omul este
creat după sfat dumnezeiesc și prin lucrarea directă și nemijlocită a lui Dumnezeu: „Și a zis
Dumnezeu: Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii mării,
păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile care se târăsc pe pământ și tot pământul! Și a
făcut Dumnezeu pe om după chipul Său: după chipul lui Dumnezeu l-a făcut: a făcut bărbat și
femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat și a zis: Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l
stăpâniți!” (Facere 1;26-28).
Adevărul creației directe a primilor oameni de către Dumnezeu este amintit în multe locuri
din Sfânta Scriptură, iar Sfântul Ioan Damaschin rezumă afirmând: „Dumnezeu îl creează pe om
cu mâinile Sale din natura văzută şi nevăzută, după chipul şi asemănarea Sa. A făcut trupul din
pământ, iar suflet raţional şi gânditor i-a dat prin suflarea Sa proprie”.
Natura omului
După învățătura creștină, omul este format din două elemente distincte:
12
 trup material
 și suflet spiritual, insuflat de Dumnezeu.
„Numele de «om», susțin Sfinții, Grigorie de Nyssa și Grigorie Palama, nu se aplică
sufletului sau trupului în mod separat,(ci amândurora împreună), căci împreună au fost create
după chipul lui Dumnezeu.”
Sfântul Irineu compară trupul cu un instrument muzical, iar sufletul cu artistul care cântă la
acest instrument.
Fericitul Augustin afirmă, de asemenea, că: „omul nu este definit de trupul singur sau de
sufletul singur, ci de amândouă.”
Termenele tehnice, utilizate de teologie, în privița naturii compuse a omului din suflet și
trup sunt dihotomism și dualism antropologic.
Pornind de la filosofia lui Platon și Plotin, privind ființa omului, apolinariștii au susținut o
concepție antropologică trihotomică; potrivit lor, omul s-ar compune din: trup, suflet și spirit.
Sufletul este nerațional sau animal, în timp ce spiritul reprezintă partea rațională a segmentului
spiritual.
În Sfânta Scriptură, partea spirituală a omului este desemnată atât prin termenul „suflet”
(psihi), cât și prin termenul „spirit” (pnevma sau nous) sau „duh”. Mântuitorul, de exemplu, spune
că își pune viața (sufletul) pentru oile Sale sau că își dă duhul (Luca 23;46). În toate cazurile în
Sfânta Scriptură acești termeni sunt sinonimi.
Omul ca protopărinte
Concepția creștină privind umanitatea este monogenistă. Astfel Biserica, bazându-se pe
revelaţie, învaţă că omul descinde din unica pereche a primilor oameni: Adam şi Eva.
Omenirea formează o unitate fiinţială și de origine, Adam fiind „părintele neamului
omenesc”, iar Eva „mama tuturor celor vii” (Facere 3;20) şi din ei „a răsărit neamul omenesc”
(Tobit 8;6).
Concepţia creștină monogenistă este importantă din punct de vedere dogmatic, ea explicând,
pe de o parte, universalitatea păcatului strămoşesc, iar pe de altă parte posibilitatea mântuirii în Iisus
Hristos. „Căci precum în Adam toți mor, așa în Hristos toți vor învia.” (I Cor. 15;22).
Nemurirea sufletului
Prin nemurirea sufletului, înţelegem nedescompunerea substanţei spirituale simple a
sufletului, care nu moare, iar la despărţirea de trup, continuă să persiste în existență, într-o altă
lume, păstrându-şi facultăţile sale superioare, identitatea sa, amintindu-şi trecutul său şi sentimentul
responsabilităţii sale.
Asemenea existenței lui Dumnezeu, existența sufletului nemuritor este mărturisită clar în
Revelația dumnezeiască, dar se întemeiază și pe o serie de argumente raționale, care întăresc și
confirmă credința în nemurirea sufletului. Acestea sunt:
 argumentul ontologic – se bazează aprioric pe însăşi natura spirituală, simplă a sufletului
omenesc (este întâlnit la Pitagora şi Platon);
 argumentul teleologic – porneşte aspiraţiile infinite ale sufletului omenesc, ce tinde
necontenit spre realizarea perfecţiunii morale şi spirituale şi spre atingerea fericirii, deşi acestea nu
pot fi satisfăcute deplin în viaţa pământească;
 argumentul moral – porneşte de la existenţa şi necesitatea respectării ordinii morale;
 argumentul istoric – se bazează pe credinţa universală, din toate locurile şi timpurile, în
nemurire; Aristotel spunea: „Ceea ce toţi oamenii ţin instinctiv ca adevărat, este un adevăr
natural”;
 argumentul teologic – se bazează pe ideea că sufletul este o substanţă spirituală, simplă,
deci indestructibilă, revelaţia divină confirmând acest lucru şi precizând sensul adevărat al nemuririi
sufletului.
13
Texte scripturistice şi patristice care afirmă existenţa şi lucrarea sufletelor după moarte:
 II Corinteni 5;6-8: „Ştiind că, petrecând în trup, suntem departe de Domnul, avem
încredere şi voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul.”;
 Luca 16;19-31 – în pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, se vede că aceştia
vieţuiesc după moarte cu sufletul, înainte de învierea trupurilor;
 Atenagora Atenianul: „Dumnezeu nu ne-a făcut ca pe nişte oi sau ca pe nişte vite, ca să
pierim şi să dispărem apoi fără urmă…”;
 Sfântul Maxim Mărturisitorul: - spune că sufletul este raţional şi cugetător în sine, prin
firea sa şi nu din pricina trupului, fiind de sine subzistent şi prin aceasta nemuritor; „Deci sufletul,
existând pururea, cugetă şi raţionează şi prin sine, şi cu trupul, pentru sine şi pentru fiinţa sa.”
Teorii cu privire la transmiterea sufletului

 Preexistenţialismul – susţinut de Origen, afirmă că sufletele au fost create toate deodată,
la începutul creaţiei lumii şi, păcătuind în acea stare, au fost puse în trupuri, ca pedeapsă în vederea
curăţirii prin suferinţă în trup;
 Traducianismul – reprezentat de Tertulian, încearcă să explice originea sufletelor prin
asemănare cu originea trupurilor, adică susţine că sufletele urmaşilor s-ar desprinde din sufletele
părinţilor;
 Creaţionismul – este susţinut de majoritatea Sfinţilor Părinţi şi învaţă că sufletul este de
la Dumnezeu prin creaţie nemijlocită, dat atunci când se formează trupul, devenindu-i astfel
principiu de viaţa.
II. 3 Omul chip și asemănare a lui Dumnezeu
Vorbind despre crearea lumii, Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu l-a creat pe om „…după
chipul și după asemanarea Sa” ( Facere 1;26), pentru ca în versetul următor să se precizeze:
„ după chipul lui Dumnezeu l-a facut” (1;27). Pornind de aici, Părinții disting chipul de
asemănare, cu toate că între ele există o intercondiționare desăvârșită. Prin această distincție, ei au
precizat ce este chipul și în ce constă asemănarea.
Chipul lui Dumnezeu din om se referă în special la natura spirituală a acestuia, adică la
rațiune, voință și sentiment, însușiri sau calități ale sufletului omenesc, orientate chiar prin creație
spre Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu în om este sădit de Dumnezeu în vederea asemănării și a
îndumnezeirii, ca aspirație a omului spre modelul său absolut, fără ca asemănarea să presupună și
identitatea după natură cu Dumnezeu.
Omul este o creatură care a primit poruncă să devina dumnezeu, ne spune Sfântul Grigorie
de Nazianz. Deci, chipul lui Dumnezeu aparține naturii umane prin creație sau este un dat
ontologic.
Asemănarea presupune misiunea pe care omul trebuie s-o implinească, prin conlucrarea
sa liberă cu harul dumnezeiesc sau cum spune Sfântul Vasile cel Mare, „chipul este asemanarea
în potență, iar asemanrea chipul în actualitate.” Aceeași idee este evidențiată și de Sf Ioan
Damaschin: „Cuvintele «după chipul» indică rațiunea și libertatea, iar cuvintele «după
asemănare», arată asemănarea cu Dumnezeu în virtute, atât cât este cu putință”.
Comentând textele din Facere 1;26-27, Sfântul Grigorie de Nyssa precizează atât
distincția cât și complementaritatea dintre chip și asemănare: „Suntem după chip prin creație, iar
după asemănare ajungem prin noi înșine, prin voința noastră liberă...Dar, de fapt, prin creație noi
am primit posibilitatea de a deveni asemenea lui Dumnezeu.”
14
În chip este dată posibilitatea asemănării sau îndumnezeirii. Prin păcat, chipul nu se mai
angajează pe calea asemănării, dar rămâne în om ca un chip slăbit din cauza neexersării virtuților.
Pentru acest motiv, se spune că Hristos a restabilit chipul sau a aflat chipul pierdut, fară a-l crea din
nou.
III. DOGMA SFINTEI TREIMI
III.1 Persoanele Sfintei Treimi: însușiri și distincții
Persoanele Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, sunt Persoane reale şi deosebite
(distincte) una de alta, având fiecare însușiri personale proprii prin care se disting, neputându-se
confunda una cu alta. Deși ființa dumnezeiască nici nu se împarte, nici nu se desparte, fiind veșnic
una și aceeași, fiecare Persoană dumnezeiască posedă în integralitate ființa dumnezeiască în chip
propriu.
Persoanele Sfintei Treimi se disting sau se deosebesc după modul în care posedă ființa
divină astfel:
Tatăl naşte din veşnicie pe Fiul şi purcede din veșnicie pe Sfântul Duh; Tatăl
fiind astfel nenăscut și nepurces;
Fiul este născut din veci din Tatăl;
Sfântul Duh este purces din veci din Tatăl.
Modul în care fiecare Persoană posedă ființa divină evidențiază însușirile proprii fiecărei
Persoane, motiv pentru care mai sunt numite și proprietăți.
Deosebirea dintre persoanele Sfintei Treimi este una personală, nu ființială, deci fără a se
altera în nici un fel unitatea ființială divină.
Pe lângă însușirile personale sau proprietățile personale, Persoanele Sfintei Treimi se mai
disting între ele și prin ceea ce li se atribuie în lucrarea externă (în afara ființei): Tatălui creația,
Fiului mântuirea lumii, Duhului Sfânt sfințirea lumii. Aceste lucrări externe sunt numite predicate
pentru a nu fi confundate cu propriețătile. Astfel:
Tatăl este creator şi autor al planului de mântuire (Efeseni 1;4);
Fiul este mântuitor (I Corinteni 1;30);
Sfântul Duh este sfinţitorul şi desăvârşitorul (Ioan 14;26).
Pornindu-se de aici, nu trebuie înteles că fiecare Persoană divină lucrează în mod separat, ci
lucrările lor sunt comune, fiecare Persoană având o contribuție proprie, pentru că „…același
Dumnezeu lucrează toate în toți” (1 Corinteni 12; 6)
Cele trei Persoane nu se confundă între ele, nu se amestecă, nu se contopesc.
IV. DUMNEZEU PRONIATORUL
IV.1. Definirea și aspectele providenței
Definiție. Providența divină (de la grecescul pronoia și latinescul providentia = purtare de

grijă , prevedere) desemnează purtarea de grijă pe care Dumnezeu o manifestă în mod permanent
față de întreaga creație și în mod special față de om. Ea definește și explică modul în care
Dumnezeu conduce lumea spre scopul final pentru care a fost creată.
15
Aspectele providenței
În providență deosebim 3 acte sau aspecte:
1. conservarea lumii – reprezintă lucrarea dumnezeiască prin care lucrurile și
ființele
create sunt păstrate în forma originară;
2. cooperarea, conlucrarea sau asistenţa – este acţiunea prin care Dumnezeu
împărtășește întregii creații ajutorul Său, pentru ca aceasta să-şi împlinească finalitatea specifică.
Cooperarea lui Dumnezeu cu segmentele creației nu este uniformă, astfel:
 cu existența nerațională, Dumnezeu lucrează în sensul că veghează ca aceasta să-și
desfășoare activitatea potrivit legilor sădite în structura ei „Soarele Și-a cunoscut
apusul său, pus-ai întuneric și s-a făcut noapte (Psalmul 103;20-21);
 cu omul, Dumnezeu cooperează folosindu-se de raționalitatea lui, în special aceasta
este evidențiată numai atunci când omul se raportează în mod constant la Dumnezeu,
făcând binele cerut de El; răul făcut de om se datorează ispitei și propriei libertăți :
„Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este cel care Mă iubește pe Mine și
pentru aceasta va fi iubit de Tatăl meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui” (Ioan
14;21);
3. guvernarea, conducerea sau cârmuirea lumii – este activitatea prin care
Dumnezeu conduce creația în general şi fiecare creatură în special spre înfăptuirea scopului ei:
„Hotar ai pus (apelor), pe care nu-l vor trece nici nu se vor întoarce ca să acopere pământul”
(Psalmul 103;10).
Cele trei aspecte ale providenței sunt expuse în mod separat pentru a facilita înțelegerea.
Împreună, ele definesc realitatea unică a providenței divine și exprimă ideea că planul de
îndumnezeire al creației și al omului nu este zădărnicit de păcat.
V. DUMNEZEU MÂNTUITORUL
V.1. Dumnezeirea și umanitatea Mântuitorului
Hotărârea din veci a lui Dumnezeu, cu privire la mântuirea lumii, a fost împlinită de Fiul lui
Dumnezeu, Care S-a întrupat „la plinirea vremii” (Galateni 4;4).
Fiul lui Dumnezeu „S-a făcut om pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire” (Crezul
Art. 3). „Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19;10), „...Iisus
Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Timotei
1;15).
Pe temeiul Revelației, Biserica învață că Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, este
Dumnezeu–Om, Dumnezeu adevarăt și Om adevarăt, afară de păcat. Astfel, în Persoana cea una a
lui Iisus Hristos, se cuprind 2 firi: cea dumnezeiască și cea omenească, adevăr afirmat pe baza
datelor din Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție.
Acest adevăr este mărturisit de:
1) Profețiile mesianice ale Vechiului Testament
Firea dumnezeiască este menționată în locurile în care se spune despre Mesia că este
născut din Dumnezeu din veșnicie (Psalmul 2;7, Mihea 5;1) numit fiind Domn și Dumnezeu (Ps
109;1, Maleahi 3;1, Ieremia 23;6, 33;16).
Firea omenească este menționată în locurile în care Mântuitorul este numit sămânță a
femeii, a lui Avraam, Isaac, Iacov, Iesei, odraslă a lui David, născut din fecioară, om. (Facere
3;15, 12;3, 26;4, 28;3, Isaia 11;1, Ieremia 23;5, Isaia 7;14, 53; 3-9).
16
2) Mântuitorul Însuși își atribuie Sieși, atât firea dumnezeiască, cât și pe cea
omenească:
 numindu-se Fiu al lui Dumnezeu și Fiul Omului, omniprezent, atotputernic,
existent în cer și pe pământ (Ioan 3;13-14, 3;16-17, Matei 28;18);
 Mântuitorul lucrează ca și Tatăl (Ioan 5;17);
 face minuni, are toată judecata, I se cuvine aceeași cinstire (adorare) și are viață
întru Sine ca Tatăl (Ioan 5; 21-27);
 are aceleași atribute divine precum: veșnicie, atotputernicie, cunoaștere divină ca
și Tatăl (Ioan 8;12-14, 8;58, Matei 11;27);
 este Fiul lui Dumnezeu (Matei 26;63-64, Marcu 14;61-62);
 deoființă cu Tatăl (Ioan 8;40);
 firea omenească și-o afirmă Mântuitorul, numindu-se: Om (Ioan 8;40) și Fiu al
Omului (Matei 8;20, 18;11, Marcu 9;12, Luca 22;48, Ioan 3;14, 5;27).
3) Apostolii și Evangheliștii învață la fel despre cele 2 firi ale lui Iisus Hristos.
Despre firea dumnezeiască se relatează că:
 Tatăl Îl declară pe Hristos la Botez și la Schimbarea la Față „Fiul Său cel iubit”
(Marcu 1;11, Matei 17;5);
 Evanghelia este a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Marcu 1;1);
 El este Dumnezeu Cuvântul: „…și Cuvântul Trup s-a facut”, adică s-a întrupat
(Ioan1;14);
 Sfântul Evanghelist Ioan spune: „Iar acestea s-au scris, ca să credeți că Iisus
este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 20;31);
 Iisus Hristos este „Dumnezeu arătat în trup” (1 Timotei 3;16);
 „Domnul măririi” (1 Corinteni 2;8);
 „Marele Dumnezeu” (Tit 2;13);
 „Chipul lui Dumnezeu, egal cu Dumnezeu” (Filipeni 2;6),
Toate acestea fiind rezumate în mărturisirea Sfântului Apostol Petru: „Tu esti Hristos, Fiul
lui Dumnezeu, Celui viu” (Matei 16;16), și în cea a Sfântului Apostol Toma: „Domnul meu și
Dumnezeul meu!” (Ioan 20;28).
Cu aceeași claritate se mărturisește și firea omenească a lui Iisus Hristos, anume în:
 genealogiile de la Matei, Cap.1 și Luca, Cap. 3, fiind prezentat ca urmaș al unor
oameni adevărați și reali;
 istorisirea despre nașterea Domnului și despre întreaga Sa viață pământească, de
la naștere până la moarte, om adevărat, cu trup și suflet, precum și cu toate
însușirile și funcțiile specifice firii omenești, afară de păcat (Matei 27;57-60,
Marcu 14;8, Luca 24;39, Matei 26;38, 27;50, Luca 23;46).
Biserica a învățat totdeauna pe temeiul Revelației, adevărul despre cele două firi ale
Mântuitorului, atât în Simbolul de Credință, cât și în definițiile dogmatice ale Sinoadelor
Ecumenice, privitoare la Persoana Mântuitorului, El fiind mărturisit Dumnezeu desăvârșit și Om
desăvârșit.
Tot astfel, și Sfinții Părinți, mai ales, combătând ereziile hristologice, au accentuat cu putere
și fără nici o excepție, credința referitoare la cele două firi ale Mântuitorului, atât pe temeiul
dovezilor creștine, cât și al argumentelor raționale.
Acestea se pot vedea din următoarele:
 ca mijlocitor între Dumnezeu și oameni, Mântuitorul trebuia să fie și Dumnezeu și om.
Fără să fie Dumnezeu adevărat și om adevărat, adică, fără o întrupare adevărată, Mântuitorul n-ar fi
readus cu adevărat pe oameni la Dumnezeu, refăcând legatura harică dintre oameni și Părintele
Ceresc.
17
 în calitate de învățător desăvârșit, ca binevestitor (Luca 4;18), ca lumină a lumii (Ioan

8;12), Mântuitorul trebuia să fie Dumnezeu-Om. Numai prin Cuvântul lui Dumnezeu făcut om, se
poate cunoaște deplin Dumnezeu. Numai Cuvântul Ipostatic putea să ne facă cunoscut pe Tatăl, ale
Cărui judecăți rămân nepătrunse (Romani 11;33).
 ca răscumpărător (Galateni 3;13), restaurator și „mijlocitor al noului așezământ” (Evrei
12;24), Mântuitorul trebuia să aparțină și dumnezeirii și umanității. Numai uniți cu Cel nestricăcios
și nemuritor, oamenii pot ajunge la nestricăciune și nemurire.
În cultul ei, Biserica are numeroase cântări, care cuprind o adevarată teologie a întrupării
Fiului lui Dumnezeu care a devenit și om adevarat. Una dintre acestea este „dogmatica” de la
vecernia de sâmbătă seara, de la glasul al VIII-lea din perioada Octoihului: „Împaratul Cerurilor,
pentru Iubirea de oameni pe pământ s-a arătat și cu oameni a viețuit. Că din Fecioară Curată trup
luând și din trânsa ieșind cu adăugarea firii omenești, Unul este Fiul, îndoit în fire iar nu în fețe.
Pentru aceasta, propovăduindu-L pe Dânsul Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, mărturisim pe
Hristos Dumnezeul nostru….”
Prerogativele Mântuitorului Hristos față de ceilalți oameni

Hristos, deși om adevărat, posedă totuși 2 prerogative sau privilegii față de ceilalți oameni
și anume: nașterea Sa supranaturală și impecabilitatea sau neputința de a păcătui.
 Întruparea și nașterea lui Iisus Hristos din Fecioara Maria, nu s-au petrecut după
rânduiala firii omenești, ci în chip mai presus de legile firii. Zămislirea s-a făcut prin lucrarea divină
a Tatălui și a Duhului Sfant (Luca 1;35, Matei 1;20), fără atingerea fecioriei, iar nașterea n-a stricat
pecețile fecioriei Maicii Domnului, ea rămânând fecioară și după naștere, pentru totdeauna, adică
Pururea Fecioară.
 Impecabilitatea lui Iisus Hristos Omul, înseamnă libertate desăvârșită față de orice
păcat, atât cel originar cât și personal. Lipsa păcatului strămoșesc o mărturisește Revelația divină
prin cuvintele îngerului spuse Fecioarei Maria, anume: „...Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui
Dumnezeu se va chema” (Luca 1;35), Cel ce „...în trup a osândit păcatul” (Rom. 8;3).
Părinții Bisericii, în unanimitate, învată că Iisus Hristos este sfânt încă de la naștere,
deoarece, pe de o parte, zămislirea și nașterea Lui din Sfânta Fecioară se săvârșesc pe cale
supranaturală, iar pe de altă parte, fiindcă Cel ce se naște din Fecioara Maria nu este o persoană
nouă, ci o Persoană Divină.
Unirea ipostatică şi consecinţele ei

Potrivit Sinoadelor Ecumenice, Biserica învață că, Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și
om adevărat, Dumnezeu-Om, cu 2 firi (dumnezeiască și omenească), unite într-o singură Persoană
sau Ipostas, Persoana lui Dumnezeu Cuvântul.
Această unire între Fiul, sau Cuvântul lui Dumnezeu, și firea omenească în Iisus Hristos,
poartă numele de unire ipostatică sau personală.
Unirea celor două firi, în Persoana Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, se face prin
întrepătrundere reciprocă, numită perihoreză.
În Iisus Hristos sunt două firi sau naturi, cu două voinţe şi lucrări corespunzătoare celor
două firi, unite într-o singură Persoană sau Ipostas – „unite fără împărţire, fără despărţire, fără
amestecare şi fără schimbare” (Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon – 451).
Unirea ipostatică este afirmată în textele scripturistice:

Ø despre întrupare „…și Cuvântul trup s-a făcut şi s-a sălășluit între noi” (Ioan 1;14, în
completare cu Filipeni 2;6-8, Gal 4;4, Rom 1;3, 9;5);
Ø despre însușirile divine și umane, însușiri care se referă în mod concomitent la
dumnezeirea și umanitatea Mâmtuitorului: „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan10;30, în
completare cu Matei 26;63-64, Ioan 10;15, 2;19, 3;13, Matei 16;16) „Vulpile au
18
vizuini și păsările cerului cuiburi, iar Fiul Omului n-are unde să-și plece capul” (Matei
8;20);
Ø despre însușirile divine ale omului Iisus Hristos și însușiri umane ale lui Dumnezeu
Iisus Hristos: „Iar când a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Său cel
născut din femeie” (Gal, 4;4; în completare cu 1 Cor. 2;8, Rom 8;32);
Ø despre unicitatea Persoanei lui Iisus Hristos (și a Tatălui): „Nu avem decât un
singur Dumnezeu, Tatăl, și un singur Domn, Iisus Hristos”( 1 Cor. 8;6 în completare cu
Efes 4; 5-6);
Consecinţele unirii ipostatice

Coexistența celor 2 firi, în Persoana Mântuitorului Hristos, implică o serie de consecințe
care evidențiază efectele întrupării îndreptate, atât spre firea Sa umană asumată, cât și spre firea
omenească în general.
1. Comunicarea însuşirilor celor două firi
În Persoana Mântuitorului, firii dumnezeieşti i se atribuie însuşiri și lucrări omeneşti, iar firii
omenești i se atribuie însușiri și lucrări dumnezeiești, fără ca prin aceasta să se schimbe firile.
Temeiuri scripturistice:
 Matei 16;13-16 „Cine zic oamenii că sunt, Eu, Fiul Omului?... Răspunzând Petru a zis:
Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”
 Ioan 5;27 „…Și nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel care s-a coborât din cer, Fiul Omului
care este în cer”.
Pe baza comunicării însușirilor, lucrările lui Iisus Hristos sunt în acelasi timp și
dumnezeiești și omenești, adică teandrice.
2. Îndumnezeirea firii omeneşti

Prin unirea ipostatică, firea omenească primește daruri și puteri, care duc la asemănarea cu
Dumnezeu, scop cuprins în planul creației (Facere 1;26).
Sfântul Apostol Petru precizează că, întrupându-se Hristos, „ne-a dăruit toate cele ce sunt
spre viață și spre bună cucernicie; ...cu aceasta El ne-a hărăzit făgăduințe mari și de mare preț, ca
prin ele să vă faceți părtași îndumnezeirii firii și să scăpați de stricăciunea poftei celei din lume” (2
Petru 1;3-4).
3. Lipsa de păcat în Iisus Hristos

Lipsa de păcat în Iisus Hristos este o consecință a faptului că firea Sa omenească este
asumată de ipostasul divin, care nu poate greși. Impecabilitatea absolută a Mântuitorului este
justificată și de faptul că se naște fără păcatul strămosesc, întrucât este Dumnezeu întrupat.
Întruparea face posibilă comunicarea energiilor firilor prin intermediul Persoanei. Prin
unirea ipostatică, și voința omenească voiește numai binele ca și voința firii dumnezeiești, de aici
rezultând lipsa absolută de păcat și desăvârșita sfințenie a lui Iisus Hristos.
Sfânta Scriptură dă mărturie despre faptul că Iisus Hristos este Sfânt încă de la naștere,
fără păcatul strămoșesc, fiind conceput prin lucrare dumnezeiască (Luca1;35) și fără păcat
personal (Ioan 8;46, Evrei 4;15, 1 Petru 2;22).
4. O singură închinare adusă Mântuitorului Hristos
19
Mântuitorului Iisus Hristos I se cuvine o singură închinare, atât după natura Sa

dumnezeiască, cât şi după cea omenească, și anume adorare. Unitatea Persoanei lămurește de ce lui
Hristos I se cuvine o singură închinare, ca lui Dumnezeu: închinarea se adresează Persoanei, iar
Persoana lui Hristos este Una: Fiul lui Dumnezeu întrupat.
Un al doilea aspect al acestei consecințe îl reprezintă faptul că, după unirea ipostatică, firea
umană a lui Iisus Hristos, nu mai este niciodată despărțită de Persoana Sa, și, respectiv, de firea Sa
dumnezeiască. Aceasta înseamnă că, unde este trupul lui Hristos, este prezent, în chip nedestărțit,
Hristos Însuși cu toată dumnezeirea. De aici rezultă că, dacă Sfânta Împărtășanie este trupul lui
Hristos, față de aceasta, creștinii trebuie să aibă cinstirea datorată lui Hristos Însuși, și anume
adorare.
Sfânta Scriptură mărturisește egalitatea de cinstire a Fiului întrupat cu Tatăl: „ Toți să
cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinstește pe Fiul, nu cinstește nici pe Tatăl care
L-a trimis” (Ioan 5;23).
5. Fecioara Maria este, cu adevărat, Născătoare de Dumnezeu

Dacă cel ce S-a născut din Fecioara Maria este Dumnezeu adevărat, respectând principiile
logicii, Cea care Îl naște, este Născătoare de Dumnezeu.
Calitatea de „Născătoare de Dumnezeu” este anticipată de profetul Isaia 7;14: „Iată
Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui «Emanuel», care se tâlcuiește:
Dumnezeu este cu noi”.
Îngerul explică Fecioarei modalitatea zămislirii: „Duhul Sfânt Se va pogori peste Tine și
puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care se va naște din Tine, Fiul lui
Dumnezeu se va chema” (Luca 1;35).
Elisabeta îsi manifestă bucuria exaclamând: „ …și de unde mie cinstea aceasta, ca să vină
la mine Maica Domnului meu?” (Luca 1;43).
Sfântul Apostol Pavel afirmă și el: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe
Fiul Său, născut din femeie, sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim
infierea” ( Gal 4;4-5).
În legătură cu calitatea de Născătoare de Dumnezeu, se află și pururea fecioria Maicii
Domnului. Fecioara Maria a fost fecioară atât înainte de zămislire, la zămislire, la naștere, cât și
după naștere.
Sfântul Ioan Gura de Aur circumscrie pururea fecioria Maicii Domnului tainei prin
excelență, dificultatea înțelegerii acestei taine fiind comparabilă cu taina nașterii Fiului din Tatăl.
Cei care contestă pururea fecioria Maicii Domnului invocă textul de la Matei 1;25: „...și nu
a cunoscut-o pe ea, până ce ea L-a născut pe Fiul ei”.
În interpretarea ortodoxă, expresia „până ce”, are sensul de continuitate, iar verbul, exprimă
o acțiune care nu se termină. Două exemple în care se pretează o astfel de interpretare sunt: „Șezi
de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrajmașii Tăi așternut picioarelor Tale”(Psalmul 109;1);
„...și Micol, fiica lui Saul, n-a avut copii până în ziua morții ei” ( 2 Regi 6;23).
CONCLUZIE
În Iisus Hristos există două voinţe şi două lucrări corespunzatoare celor două firi ale
Sale: dumnezeiască și omenească.
Datorită perihorezei firilor, firea dumnezeiască este cea care lucrează şi împărtăşeşte, iar
firea omenească cea care primeşte putere de la firea dumnezeiască. În acest sens, avem exemplul
momentului când Mântuitorul se roagă în gradina Ghețimani Părintelui Ceresc, adresându-I-se
astfel: „Părintele Meu, de voiești să treacă de la Mine paharul acesta, însă nu voia Mea, ci voia Ta
să se facă!” (Luca 22;42). Voința omenească a Mântuitorului, în acest caz se supune celei
dumnezeiești.
20
În același sens, Sfântul Ioan Damaschin afirmă următoarele: „Iisus Hristos nu făcea numai
omenește cele omenești, căci nu era numai om ci și Dumnezeu, dar nici nu lucra numai
dumnezeiește cele dumnezeiești, căci nu era numai Dumnezeu ci și om.”
V.2. Întreita slujire a Mântuitorului
Mântuitorul îşi împlineşte opera mântuitoare sub întreit aspect:

 ca profet sau învăţător – învaţă, aducând Revelaţia divină desăvârşită despre
Fiinţa şi voia lui Dumnezeu şi despre mântuire (Ioan 17;3);
 ca arhiereu – reface prin Jertfa răscumpărătoare legătura omului cu Dumnezeu
(Evrei 10; 12-13);
 ca împărat – învinge puterile răului, conducându-l pe om la menirea lui cea
adevărată (Matei 28; 18).
a) Slujirea profetică
Slujirea profetică este activitatea Mântuitorului de învăţător şi descoperitor al adevărului
absolut despre Dumnezeu, al normelor morale, confirmând toate prin viaţa Lui ca pildă de viaţă
desăvârşită: „Eu sunt lumina lumii; cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea
lumina vieţii (Ioan 8;12) ...Căci pildă am dat vouă, ca precum v-am făcut Eu, să faceţi şi voi”
(Ioan 13;15)
Mântuitorul Însusi își face cunoscută calitatea de prooroc, atunci când îi ceartă pe cei din
patria Sa: „Nu este prooroc disprețuit decât în patria lui și casa lui” (Marcu 6;4).
Nici unul din proorocii Vechiului Testament nu-și aroga dreptul de a învăța prin el însuși,
ci în calitate de trimis a lui Dumnezeu, totdeauna începându-și propovăduirea cu sintagma: „Așa
grăiește Domnul...”. Spre deosebire de aceștia, Mântuitorul declară despre Sine: „Eu spre aceasta
m-am născut și am venit ca să mărturisesc pentru adevăr” (Ioan 18;37); sau „Ați auzit că s-a zis
celor de demult...Eu însă vă spun vouă!”(Matei 5, 21-22).
Concluzia: El este proorocul și învățătorul, prin excelență, care grăiește deopotrivă în
numele Tatălui dar și în numele Său. „În învățătura, pe care o dă El, se tălmăcește pe Sine Însuși,
ca țintă finală și desăvârșită a omenirii” (Pr. D. Stăniloae).
b) Slujirea arhierească
Slujirea arhierească se află în centrul operei mântuitoare deoarece, prin ea, Iisus Hristos l-a
împăcat pe om cu Dumnezeu, refăcând legătura harică dintre om şi Dumnezeu.
Slujirea Arhierească constă în chenoză, suferințele îndurate de-a lungul vieții pe pământ, dar
mai ales în jertfa de pe cruce pentru păcatele omenirii prin care a restabilit comuniunea dintre
oameni și Dumnezeu.
Despre calitatea Sa de jertfă, vorbește Mântuitorul Însusi: „Fiul Omului n-a venit ca să I
se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul Său preţ de răscumpărare pentru mulţi.”
(Matei 20;28).
Calitatea de arhiereu a Mântuitorului este ilustrată și de Sfântul Apostolul Pavel în Epistola
sa către Evrei 2;17: „Pentru aceea dator era întru toate să se asemene fraților, ca să fie milostiv și
credincios arhiereu în cele către Dumnezeu, pentru ispășirea păcatelor poporului”.
Ca om, Hristos a murit pe cruce „potrivit sorții trupurilor noastre asemănătoare”, dar trupul
Lui nu a suferit procesul natural de descompunere datorită „sălășluirii Cuvântului în el” (Pr. D.
Stăniloae). Moartea pe cruce a Mântuitorului, devine mijlocul de biruire a morții pentru toți
oamenii. Conform Sfântului Chiril al Alexandriei, El slujește ca preot (Arhiereu), pentru că și-a
asumat umanitatea.
21
Hristos este nu numai Arhiereu jertfitor ci și jertfa însăși; El este și Cel care aduce și care Se
aduce jertfă și cel care primește ca Dumnezeu: „Acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi
spre iertarea păcatelor!... Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi care pentru voi și pentru
mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26;26-28).
Spre deosebire de preoția lui Aron, Hristos este Arhiereu după rânduiala lui Melchisedec
(Evrei 6;20), adică fără predecesor și fără succesor, preoția lui fiind eternă și universală.
Pe lângă scopul principal, opera mântuitoare a Domnului, are și unele consecințe, printre
care:
 adeverirea misiunii Sale și a adevărului propovăduit;
 sfințirea Legii celei noi, prin jertfa divino-umană;
 învederarea prin fapte a nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu față de lume: „ Atât
de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său, Cel unul născut, L-a dat ca
oricine crede în El , să nu piară ci să aibă viață vesnică” (Ioan 3;16);
 înlăturarea părerii greșite a iudeilor despre un Mesia lumesc: „Împărăția Mea nu
este din lumea aceasta” (Ioan 18;36);
 arătarea unui exemplu de smerenie, răbdare și lepădare de sine.
Jertfa Mântuitorului de pe cruce se actualizează permanent, până la sfârşitul veacurilor, în
jertfa euharistică, după porunca Lui: „aceasta să o faceți spre pomenirea Mea” (Luca22:19).
a) Demnitatea împărătească
Chemarea profetică și slujirea arhierească ale Mântuitorului s-au împlinit în starea
chenotică, de smerenie a Lui. Pentru desăvârșirea operei mântuitoare, trebuia să arate și slava
divină, trebuia să aibă și demnitatea împărătească.
Demnitatea împărătească se evidenţiază în măreţia şi puterea Dumezeului-Om, Mântuitor,
Împărat duhovnicesc, Împărat ceresc, Împărat al adevărului, Împărat al dreptăţii şi păcii, Împărat al
împăraţilor:
În Vechiul Testament Mesia este înfățișat ca :
 „stând pe scaunul împăraților” și ca „Cel ce face dreptate”
 sau ca „Cel ce va face judecată și dreptate pe pământ” (Ieremia 23;5-6),
 „Împărat peste Sion” (Ps 2;6).
În Noul Testament,
 îngerul Gavriil, Îl vestește pe Hristos ca Împărat Veșnic (Luca 1;33);
 magii de la răsărit caută pe „Împăratul iudeilor” și îi aduc daruri ca unui
Împărat (Matei 2;2);
 la intrarea în Ierusalim este aclamat ca împărat (Matei 21;7-9);
 iar în fața lui Pilat, Iisus recunoaște demnitatea de împărat (Matei 27;11) de
asemenea o și proclamă (Matei 28;18), El fiind „Împăratul împăraţilor şi
Domnul domnilor” (I Timotei 6;15).
Nu în ultimul rând, Mântuitorul Însuși afirmă demnitatea Sa împărătească atunci când,
intră în Ierusalim: „Spuneți fiicei Sionului: Iată, Împăratul vine la tine, blând și șezând pe
asină”(Matei 21;5).
Mântuitorul îsi exercită demnitatea împărătescă într-o anumită măsură în viața pământească,
dar în mod desăvârșit după moartea Sa.
În prima parte își arată puterea prin minuni, în special cele săvârșite asupra morții (înviind
pe fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Nain și pe Lazar din Betania) ca și prin stabilirea principiilor
după care se conduce Biserica.
În a doua parte, își manifestă puterea de Împărat prin coborârea la iad și prin înviere,
sfărâmând puterea și stăpânirea diavolului, prin înălțarea și șederea de-a dreapta Tatălui și prin
prezența Sa continuă în Biserică, în calitatea de Cap al ei.
22
Ultima manifestare în timp a puterii (demnității) împărătești va fi la Parusie, prin învierea

generală, judecata universală, înoirea cerului și a pământului, după care va urma împărăția veșnică
împreună cu cei drepți.
VI. DUMNEZEU SFINŢITORUL
VI. 1. Persoana şi lucrarea Sfântului Duh
Biserica Ortodoxă învaţă că există un singur Dumnezeu, întreit în persoane: Tatăl, Fiul şi
Sfântul Duh, Acestea fiind egale şi consubstanţiale, ele deosebindu-se prin însuşirile personale.
Persoana Duhului Sfânt îşi ia Fiinţa din veşnicie, din Tatăl prin purcedere.
Divinitatea Sa a fost negată în secolul al IV-lea de către pnevmatomahi, care au fost
condamnați la Sinodul al doilea Ecumenic de la Constantinopol din anul 381. Acest Sinod a
formulat învățătura despre Duhul Sfânt astfel: „...[credem] și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață
făcătorul, Care de la Tatăl purcede, Cel ce, împreună cu Tatăl și cu Fiul, este închinat și mărit,
care a grăit prin prooroci” (Art 8. din Simbolul Credinței).
În timpurile de după Reforma protestantă, dumnezeirea Duhului Sfânt a fost din nou
negată, de data aceasta de unitarieni și raționaliști, susținând că nu este o Persoană Treimică, ci o
însușire sau o putere a lui Dumnezeu, care sfințește pe om.
Rugăciunea „Împărate ceresc”, din canonul zilnic al Bisericii, adresată Duhului Sfânt,
reflectă teologia despre Persoana și lucrarea Sfântului Duh în Biserică și în lume, în modul cel mai
desăvârşit, fiind numit astfel:
 Împărate ceresc – titulatură atribuită pe temeiul însuşirilor comune cu celelalte persoane
ale Sfintei Treimi;
 Mângâietorule – pentru că a fost trimis apostolilor de către Mântuitorul pentru a fi
mângâiați de despărțirea de El, prin Înănțarea la ceruri, spre a rămâne cu Apostolii în veac (cf. Ioan
14;16, 15;26);
 Duhul adevărului – pentru că va mărturisi despre dumnezeirea Fiului, (cf. Ioan 15;26),
după cum afirmă Biserica prin troparul Botezului: „…și Duhul în chip de porumbel a adeverit
întărirea Cuvântului”;
 Vistierul bunătăţilor – deoarece, prin El, oamenii primesc de la „Părintele luminilor
toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit” (Iacov 1;7);
 Dătătorule de viaţă – pentru că prin El viază întreaga creatură, precum spune psalmistul
(Psalm 103; 31);
 Care pretutindeni eşti – arătând atotprezența Duhului Sfânt;
 şi toate le împlineşti – Duhul Sfânt este trimis în lume de Mântuitorul, spre a împlini
lucrarea de mântuire a neamului omenesc. Prin lucrarea Sa, El, este Desăvârşitorul operei de
mântuire realizată de Fiul, şi, de asemenea, El este Sfinţitorul oamenilor şi al lumii.
Prin Duhul Sfânt s-au făcut descoperiri proorocilor. El s-a pogorât asupra Apostolilor la
Cincizecime, sub chipul limbilor de foc, iar prin pogorârea Lui s-a întemeiat în chip văzut Biserica,
întemeiată în chip nevăzut de Hristos, prin jertfa de pe cruce (Fapte 20;28).
Duhul Sfânt rămâne permanent prezent şi activ în Biserică şi prin El sporeşte şi creşte
însăşi Biserica; El este „Duhul lui Hristos” și prin El, Hristos este prezent în Biserică, pâna la
sfârșitul veacurilor ( Matei 28;20).
Sfântul Duh îşi realizează lucrarea Sa mântuitoare şi sfinţitoare în Biserică prin harul
divin.
23
Harul divin este energia (puterea sau lucrarea) dumnezeiască necreată, care izvorăște din
Ființa divină comună a celor trei Persoane, și, care se revarsă prin Duhul Sfânt asupra oamenilor,
în scopul mântuirii și sfințirii lor.
Însuşirile harului divin

1. Necesitatea – harul divin este necesar pentru mântuire, deoarece omul nu se poate mântui
prin propriile puteri. Caracterul necesar al harului pentru mântuire a fost tăgăduit de pelagieni şi
semipelagieni în vechime, iar în timpurile moderne de raţionalişti şi socinieni.
 Ioan 15;5: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”;
 Ioan 15;4: „Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi. Precum mlădiţa nu poate aduce rod de
la sine, de nu va fi în viţă, aşa şi voi, de nu veţi fi întru Mine”;
 Sf Macarie cel Mare: „Precum peştele nu poate vieţui fără apă, sau precum nimeni nu
poate umbla fără picioare, vedea fără ochi, vorbi fără limbă, ori auzi fără urechi, tot astfel, fără
Domnul Iisus şi fără conlucrarea puterii dumnezeieşti, nu este cu putinţă a înţelege tainele
atotînţelepciunii dumnezeieşti şi a fi creştin desăvârşit”.
2. Gratuitatea harului – harul divin nu se dă omului pentru vreun merit personal, ci numai
din dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu, „...care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să
ajungă la cunoştinţa adevărului” (I Timotei 2;4).
3. Universalitatea harului – harul divin se dă tuturor oamenilor, spre a se putea mântui,

oferindu-li-se în mod egal tuturor, dar neforțându-le libertatea, nesilindu-i pe oameni să-l primească
şi astfel să se mântuiască fără voia lor; protestanţii susţin că însuşirea personală a mântuirii realizate
de Hristos este numai opera harului, omul neputând face nimic prin propriile sale puteri.

 I Timotei 2;6: „... S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi”;
 Sf. Ioan Gura de Aur: „... Dumnezeu nu constrânge pe nimeni, dar, dacă Dumnezeu
voieşte şi noi nu voim, mântuirea noastră este cu neputinţă. Aceasta însă nu din cauză că voinţa Sa
ar fi neputincioasă, ci pentru că nu voieşte să facă silă nimănui”;
 Sf Macarie cel Mare: „... Firea omenească este capabilă să primească şi binele şi răul
şi harul dumnezeiesc şi puterea vrăjmaşului, dar nu poate fi silită fără consimţirea voinţei
omeneşti. Din cauza libertăţii, cu care este înzestrat omul, Dumnezeu nu produce nimic în om, cu
toate că poate”.
Harismele
Definiție – Harismele sunt daruri care zidesc Biserica, într-o măsură mai mare decât darurile
obișnuite, posesorii lor fiind aleși după necunoscuta și negrăita înțelepciune a lui Dumnezeu.
După Isaia 11;2-3, cele şapte daruri ale Duhului Sfânt sunt: al înţelepciunii, al înţelegerii, al
sfatului, al puterii, al cunoştinţei, al bunei-credinţe (al evlaviei) şi al temerii de Dumnezeu.
Texte scripturistice:
 I Corinteni 12;4-11: „Darurile sunt felurite, dar Duhul este acelaşi … Şi lucrările sunt
felurite, dar e acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi. Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului
spre folos. Căci unuia i se dă prin Duhul cuvânt de înţelepciune şi altuia cuvântul cunoştinţei după
acelaşi Duh. Şi unuia i se dă credinţa în acelaşi Duh, iar altuia darul tămăduirilor întru acelaşi
Duh. Unuia darul facerii de minuni, iar altuia proorocie; unuia feluri de limbi, iar altuia
tălmăcirea limbilor. Şi toate acestea le lucrează Unul şi acelaşi Duh, împărţind, îndeosebi,
fiecăruia precum voieşte”.
24
VI. 2. Sfânta Biserică – întemeiere și însușiri
1. Generalități
Potrivit definiției, formulate de teologul grec Hristu Andrutsos, „Biserică se numeşte

instituția sfântă, care este întemeiată de Cuvântul Cel Întrupat al lui Dumnezeu, spre mântuirea și
sfințirea oamenilor, care-şi derivă puterea prin succesiune neîntreruptă de la Apostoli, și, prin ei,
de la Domnul, care posedă puterea și autoritatea Lui dumnezeiască, fiind alcatuită din oamenii
care au aceeași credinţă, se împărtășesc de aceleași Sfinte Taine și se împart în popor și clerul
conducător”
Biserica se împarte în:
Ø Biserica luptătoare – cea de pe pământ, care luptă împotriva păcatului;
Ø Biserica triumfătoare – a îngerilor, a drepților, și a sfinţilor, care au triumfat în lupta
împotriva răului.
2. Întemeierea Bisericii
Întemeierea Bisericii stă în strânsă legătură cu întemeierea Împărăţiei lui Dumnezeu pe

pământ, împărăție despre care vorbesc profeţiile Vechiului Testament (Isaia 2;2-4, Daniel 2;44),
Sfântul Ioan Botezătorul (Matei 3;2, Marcu 1;2-4) și Însuși Mântuitorul (Matei 4;17, Marcu
1;15), Biserica fiind însăși această Împărăție.
Actul de întemeiere al Bisericii:

 în mod nevăzut – Biserica a luat fiinţă prin jertfa de pe cruce a Mântuitorului – Faptele
Apostolilor 20;28: „Drept aceea luaţi aminte de voi şi de toată turma, în care Duhul Sfânt v-a pus
pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu scump sângele Său”;
Mântuitorul Însuși, a vorbit clar despre Biserica, pe care o va întemeia nevăzut prin jertfa de pe
Cruce: „...pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16;18).
 în mod văzut Biserica a fost întemeiată la Cincizecime, când Duhul Sfânt S-a pogorât
peste Apostoli şi a fost întemeiată, în urma predicii Sfântului Apostol Petru, prima comunitate
creştină botezându-se „ca la trei mii de suflete” (Faptele Apostolilor 2;41).
După porunca Domnului: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele
Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh...” (Matei 28;19), Apostolii au întemeiat în diferite regiuni
Biserici locale, ei considerându-se drept colaboratori ai Domnului și iconomi ai tainelor lui
Dumnezeu (1 Corinteni 4;1), iar pe Domnul, drept întemeietorul Bisericii și „piatra din capul
unghiului” ( 1 Cor 3;11, Matei 21;42).
Mântuitorul a întemeiat Biserica pentru continuarea lucrării Sale mântuitoare în lume şi i-a
dat puterea de a continua întreita Sa slujire, învăţătorească, arhierească şi împărătească,
propovăduind adevărul Evangheliei, neschimbat şi nealterat, curăţind de păcate şi sfinţindu-i pe
credincioşi prin Sfintele Taine şi conducându-i pe calea dobândirii vieţii veşnice.
3. Însuşirile Bisericii
25
Simbolul de credință Niceo-Constantinopolitan evidențiază patru însușiri sau atribute ale

Bisericii: unitatea, sfințenia, sobornicitatea sau catolicitatea (universalitatea) și apostolicitatea.
a) Unitatea
Biserica este una şi unică, anume, Biserica lui Hristos, El Însuși, afirmând singularitatea
temeliei ei în fața Apostolilor: „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Matei 16;18), ceea ce
înseamnă că El va întemeia o singură și unică Biserică.
Sfântul Atanasie cel Mare spune că: „temelia sau «piatră cea din capul unghiului», nu
poate fi alta decât cea pusă, adică Hristos”.
Biserica este una şi unică, întrucât Unul este Dumnezeu, Unul este Iisus Hristos, Capul şi
întemeietorul ei, Unul este Duhul Sfânt sălăşluit în ea; Una este Treimea cea deofiinţă şi
nedespărţită, de unde rezultă şi necesitatea păstrării unităţii de comuniune și de viaţă cu Dumnezeu.
Unitatea fiinţială a Bisericii este expresia extensiunii unităţii Persoanelor Sfintei Treimi:
„Este un singur trup şi un singur Duh, precum şi chemaţi aţi fost, într-o singură nădejde; este un
Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, care este peste toate şi în voi toţi ”
(Efeseni 4;4-6); „...Au doară s-a împărţit Hristos?” (I Corinteni 1;13).
Unitatea Bisericii se exprimă în unitatea de credință, în comuniunea liturgică, precum și în
conducerea ei. Unitatea în credinţă, constituie, pe de o parte, legătura care unește pe credincioși cu
Mântuitorul, iar pe de altă parte, legătura care unește pe toți credincioșii între ei, indiferent de loc și
timp.
b) Sfinţenia
Sfinţenia Bisericii este sfinţenia lui Hristos Însuşi, întrucât ea este trupul Lui tainic, trup
nedespărţit niciodată de Capul său. Ea este Sfântă, pentru că este locaş al Duhului Sfânt; „Hristos
a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţindu-o cu baia apei prin cuvânt
şi ca să o înfăţişeze Sieşi Biserică sfinţită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci
ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Efeseni 5;25-27).
Dacă Biserica n-ar fi sfântă în ființa ei, ea n-ar putea sfinți.
În Noul Testament Biserica este definită drept „seminție aleasă, preoție împărătească și
neam sfânt” (1 Petru 2;9).
Deci, Biserica este sfântă, pentru că Întemeietorul și Capul ei, Hristos, este Sfânt și Sfânt
este Duhul care sălășluiește în ea. Biserica este sfântă, deoarece posedă mijloacele de mântuire și
sfințire a credincioșilor: Sfintele Taine. Este sfântă, deoarece sfânt este scopul pe care îl urmează:
sfințirea și mântuirea credincioșilor, prin sălășluirea lui Hristos în ei.
Membrii Bisericii nu sunt sfinţi de la început, ci se sfințesc prin participarea la sfințenia lui
Hristos.
Dezvoltând datele Revelației, Sfinții Părinți afirmă frecvent faptul că izvorul sfințeniei
Bisericii se află în întruparea și jertfa Mântuitorului Hristos, prin care firea Sa umană participă , în
mod nemijlocit, la sfințenia Sfintei Treimi.
c) Sobornicitatea sau catolicitatea (universalitatea)

Este însuşirea Bisericii de a fi un întreg unitar, viu şi activ peste tot pământul unde s-a
răspândit creştinismul.
Sobornicitatea Bisericii este implicată în unitatea ei; „Ea e o unitate realizată şi menţinută
prin convergența, comuniunea şi complementaritatea unanimă a membrilor ei. Convergența,
comuniunea şi complementaritatea ţin de calitatea Bisericii de trup al lui Hristos prin care se
urmăreşte” (Pr. D. Stăniloae); „împlinirea Celui care plineşte toate întru toţi” (Efeseni 1;23).
Pentru acest motiv, Sfântul Ignatie Teoforul afirmă că: „... acolo unde este Hristos, acolo este
Biserica universală”. Deci, Hristos este prezent numai în Biserica Cea Una, din care face parte
fiecare biserică locală şi chiar fiecare credincios.
Sobornicitatea Bisericii are două aspecte: extensiv şi intensiv:
26
· caracterul extensiv exprimă prezenţa spaţială a Bisericii pe întreaga întindere a

lumii;
· caracterul intensiv arată că în fiecare biserică locală e prezent Hristos întreg.
Dacă prezenţa Mântuitorului şi a Duhului Sfânt asigură unitatea şi sfinţenia Bisericii, aceeaşi
prezență asigură şi sobornicitatea ei.
După Sfântul Vasile cel Mare, organizarea Bisericii se săvârşeşte, în mod evident şi
incontestabil, în Duhul Sfânt, în calitate de pincipiu, care însumează părţile în momentul împărţirii
harismelor: „... Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt prooroci? Oare toţi învăţători? Oare toţi au
putere să săvârșească minuni?” (1 Cor 12;29). Aşa cum în trup există mai multe mădulare cu
lucrări proprii, şi noi, cei mulţi, suntem un trup în Hristos „şi fiecare suntem mădulare unii altora,
dar avem felirite daruri, după harul ce ni s-a dat ”(Romani 12;5-6).
Nu în ultimul rând, sobornicitatea exprimă modul de organizare al bisericii „în sobor” – în

sinod prin care este asigurată asistarea Ei de către Duhul Sfânt până la sfârșitul veacurilor.
d) Apostolicitatea
Apostolicitatea este însuşirea prin care Biserica se afirmă, ca fiind întemeiată de Iisus
Hristos şi aşezată „...pe temelia Apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind
însuşi Iisus Hristos” (Efeseni 2;20); și „...nimeni nu poate să pună altă temelie, decât cea odată
pusă, care este Iisus Hristos” (I Corinteni 3;11).
Apostolicitatea Bisericii decurge din faptul că, prin Apostoli, Hristos se face cunoscut şi de
la ei s-a moştenit credinţa în El şi certitudinea învierii Lui.
Mântuitorul încredinţează misiunea de propovăduire universală a Evangheliei Apostolilor,
după cum reiese din textul de la Marcu 16; 15: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi
Evanghelia la toată făptura” şi Matei 28, 19-20: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am
poruncit vouă.”
Apostolicitatea se manifestă prin succesiunea apostolică a credinţei şi a harului, care nu pot
fi separate. Prin succesiunea apostolică, credinţa şi învăţătura apostolilor ajung până la noi,
păstrându-se în timp integritatea ei.
Sf Ioan Gură de Aur precizează că prin apostoli a vorbit Hristos Însuşi, pentru că
învăţătura nu este a lor, ci a Celui ce i-a trimis. Dogmele Bisericii îşi au originea în cer, chiar dacă
sunt transmise prin oameni.
I. PENTATEUHUL
STRUCTURĂ ȘI PREZENTARE GENERALĂ
Denumirea. Primul grup de cărți al canonului Vechiului Testament (cel mai vechi și baza
celorlalte) este Pentateuhul sau cele cinci cărți ale lui Moise. Acestea sunt: Facerea (sau Geneza),
Ieșirea (sau Exodul), Leviticul, Numerii și Deuteronomul.
După cuprins, Pentateuhul a fost numit „Legea” sau „Tora”, după originea lui
dumnezeiască a fost numit „Legea Domnului”.
Importanța Pentateuhului.
27
Pentateuhul este temeiul istoric al întregii religii revelate, întreaga ordine dogmatică și
morală, atât a Vechiului cât și a Noului Testament, neputându-se explica fără Pentateuh. Pe el se
reazămă frățietatea popoarelor, născute din același strămoș comun, Adam. Fără căderea în păcatul
strămoșesc nu există răscumpărarea, iar fără originea unică a întregului neam omenesc,
răscumpărarea prin Mesia nu este universală.
Caracterul general al Pentateuhului - Pentateuhul nu este o carte de istorie în sensul
obișnuit al termenului, nici o carte de cosmogonie sau geogonie. Pentateuhul, în realitate, este
istoria întemeierii neamului omenesc.
Cuprinsul principal al Pentateuhului este „Legea dată de Dumnezeu”, dar nu expusă

sistematic, cu paragrafe, ca într-un cod de legi, ci expusă istoric, în ordinea revelării ei:
 Facerea este „cartea începutului lumii”, care istorisește întâmplările premergătoare Legii;
 următoarele trei cărți: Ieșirea, Levitucul și Numerii, expun însăși „Legea” și unele
evenimente în legătură cu revelarea legilor;
 Deuteronomul este epilogul care recapitulează și confirmă constituirea Legii.
Centrul și fondul lucrării este, prin urmare, „Legea”. Pe Muntele Sinai se face un legământ
între Dumnezeu și poporul lui Israel, care a fost prevestit în făgăduința făcută lui Avraam. De aceea,
autorul insistă mai puțin pe anumite lucruri (istoria de după Noe, până la risipirea neamurilor,
petrecerea în Egipt, cei 40 de ani din pustie, etc.), în schimb redă amănunțit întâmplările din
iconomia mântuirii (căderea în păcat, potopul, ieșirea din Egipt și mai ales legislația sinaitică).
Unitatea Pentateuhului. Unitatea lucrării, deci și unicitatea autorului, se vede, pe lângă modul de
istorisire și caracterul lingvistic, și din faptul că întregul material este grupat în jurul a trei idei
principale: ideea mesianică, separarea poporului biblic de alte neamuri, și dreptul divin și istoric
al lui Israel asupra Canaanului.
Pentru păstrarea trează a ideii mesianice și a monoteismului, a fost necesară separarea
poporului de orice influență păgână și străină. Separarea aceasta se asigură prin legi severe și
speciale, și se poate face numai prin așezarea poporului într-o țară îmbelșugată, unde singur e stăpân
și unde e ferit de contactul cu lumea păgână. Această țară este Canaanul, la a cărei stăpânire poporul
are și drept natural istoric (pentru că acolo s-au zămislit strămoșii lui, părinții celor 12 seminții), dar
și drept divin (căci a fost promisă de Dumnezeu lui Avraam și urmașilor lui).
Timpul compunerii. Timpul în care Moise a compus Pentateuhul nu se știe, însă:

după mărturiile interne ale cărții, acesta a fost compus în timpul dintre
ieșirea din Egipt și ocuparea Canaanului de către evrei;
după mărturiile externe, Pentateuhul a fost compus înainte de ocuparea
Canaanului, când toate cărțile erau adunate într-un întreg.
Cuprinsul Pentateuhului
1. Facerea își are denumirea de la faptul că prezintă originea cosmosului, a cerului și a
pământului, a oamenilor și a tuturor lucrurilor. Este prima carte cu care începe Pentateuhul și se
împarte în două părți:
Prima parte, cap 1-11, arată cum Dumnezeu a pregătit întreaga omenire pentru mântuire;
Partea a doua, cap 12-50, istorisește cum Dumnezeu, în opera de mântuire a omenirii, alege
o familie și o face un popor mare în care aveau să se binecuvinteze toate neamurile.
2. Ieșirea își are denumirea de la evenimentul istoric cu care începe: ieșirea poporului din
robia Egiptului. Cuprinsul cărții este împărțit în trei părți, precedate de o scurtă introducere:
28
Introducerea ( cap. 1;1-7) arată pe scurt că urmașii lui Iacov în Egipt s-au înmulțit și au
devenit un popor;
Prima parte (capitolele 1 – 13) cuprinde istoria ieșirii poporului din Egipt, sub conducerea
lui
Moise (cele 10 pedepse, instituirea serbării Paștelui).
A doua parte (capitolele 13 – 18) cuprinde călătoria evreilor spre muntele Sinai și pregătirea
lor pentru primirea Legii (trecerea prin Marea Roșie, Dumnezeu conduce poporul Său ziua prin
stâlp de nor și noaptea prin stâlp de foc, îl hrănește cu mană din cer, cu prepelițe, cu apă izvorâtă din
stâncă, biruirea amaleciților prin puterea rugăciunii);
A treia parte (capitolele 19 – 40) istorisește descoperirea Legii pe muntele Sinai. După
încheierea legământului între Dumnezeu și popor, consfințit prin jertfe și stropirea poporului cu
sânge. Moise, în singurătate timp de 40 de zile pe muntele Sinai, primește noi descoperiri și
instrucțiuni, între altele și cele referitoare la construirea cortului sfânt și la obiectele de cult. Între
timp poporul se închină vițelului de aur; la întoarcere, Moise, supărat, izbește cu tablele Legii în
vițelul de aur, care se sfărâmă, și pedepsește pe cei fără de lege. Reînnoiește legământul și primește
noi table ale Legii. Se construiește Cortul Sfânt.
3. Leviticul, numită de evrei „Legea preoților” sau „Legea jertfelor”, cuprinde dispoziții
referitoare la cultul sacru.
Prima parte (capitolele 1 – 10) vorbește despre felurile jertfelor, despre îndatoririle și
drepturile preoților, și istorisește consacrarea lor solemnă;
A doua parte (capitolele 11 – 27) cuprinde dispoziții referitoare la curățirea levitică. Poporul
trebuie curățit prin curățire externă rituală, pe lângă cea internă. Preoții au norme speciale de
curățire. Observarea sau călcarea Legii cauzează stări speciale, pentru care există dispoziții aparte,
atât pentru preoțime cât și pentru popor.
4. Numerii, își are denumirea de la faptul că în ea se cuprinde recensământul poporului

întreg. Evreii o denumesc „în pustiu”, deoarece cuprinde istoria peregrinării poporului în deșertul
Arabiei. Generația rebelă e respinsă ca una care, deși martoră atâtor semne și dovezi ale providenței
divine, totuși e în continuă nemulțumire.
Prima parte (capitolele 1 – 14): după numărătoarea poporului se istorisește răzvrătirea ivită
în urma informațiilor mincinoase ale iscoadelor trimise în Canaan și din cauza ostenelilor călătoriei,
precum și a lipsei de carne. Însuși Aaron și Mariam sunt între răzvrătiți. Dumnezeu respinge
generația răzvrătită și hotărăște putrezirea osemintelor lor în pustiu;
A doua parte (capitolele 15 – 19) expune unele întâmplări din cursul celor 40 de ani de
călătorie în pustiu.
A treia parte (capitolele 20 – 36): Moise scoate apă din stâncă; moartea lui Aaron și
înlocuirea lui cu Eleazar, fiul său; pentru o nouă nesupunere, pedepsirea cu șerpii veninoși șarpele
de aramă; se ocupă țara amoniților; moabiții încearcă să se împotrivească; Balaam și madianiții sunt
înfrânți; ținutul de dincolo de Iordan e ocupat și este dat în stăpânirea triburilor Ruben și Gad
jumătate, iar cealaltă jumătate tribului Manase.
5. Deuteronomul (A doua Lege), numită de evrei și „repetarea Legii”, cuprinde trei

cuvântări ale lui Moise, în care sunt reamintite binefacerile, în parte primite, în parte încă numai
promise de Dumnezeu, pentru împlinirea Legii. Se repetă sumar Legea însăși. Adaosul istoric
(capitolele 31 – 34) cuprinde istorisirea alegerii lui Iosua, ultima cântare a lui Moise, moartea și
jelirea lui de către popor în câmpiile Moabului.
29
PERSOANA MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS

DUPĂ PROFEȚIILE MESIANICE
A. Profeții mesianice în Pentateuh

1) Întâia veste bună: „Vrăjmășie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi
sămânţa ei; Acela îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul.” (Facere 3;15).
2) Binecuvântarea lui Noe: „A zis: Blestemat să fie Canaan! Robul robilor să fie fraţilor
săi! Apoi a zis: Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Sem; iar Canaan să-i fie rob! Să
înmulţească Dumnezeu pe Iafet şi să se sălăşluiască acesta în corturile lui Sem, iar Canaan să-i fie
slugă” (Facere 9;25-27)
3) Făgăduințele făcute patriarhilor:
 lui Avraam:
. 3.1. – prima făgăduință e făcută de Dumnezeu lui Avraam atunci când îl cheamă din
Haran: „După aceea a zis Domnul către Avraam: Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa
tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu. Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te
voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te
vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate
neamurile pământului” (Facere 12;1-3);
3.2. – a doua făgăduință e făcută de Dumnezeu lui Avraam după teofania de la
stejarul Mamvri, atunci când Dumnezeu se hotărăște să nu ascundă de Avraam ceea ce urma să facă
în Sodoma și Gomora (Facere 18;18);
3.3. – a treia făgăduință e făcută de Dumnezeu lui Avraam datorită încercării
credinței sale de a jertfi pe Isaac pe muntele Moria: „ ...de vreme ce ai făcut aceasta şi n-ai cruţat
nici pe singurul tău fiu, pentru Mine, de aceea te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea şi voi
înmulţi foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării şi va stăpâni
neamul tău cetăţile duşmanilor săi; și se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele
pământului, pentru că ai ascultat glasul Meu” (Facere 22;16-18).
 lui Isaac:
3.4. – a patra făgăduință e făcută de Dumnezeu lui Isaac atunci când îi spune să nu
se ducă în Egipt, din cauza foametei ivită în Canaan, ci să locuiască în Gherara, la Abimelec, regele
filistenilor; dacă Îl va asculta, Dumnezeu îl va binecuvânta și va împlini făgăduința făcută lui
Avraam, tatăl său (Facere 26;4).
 lui Iacov:
3.5. – a cincea făgăduință e făcută de Dumnezeu lui Iacov la Betel, atunci când
Iacov, de frica fratelui său Esau, fuge în Haran; pe drum, într-o noapte, vede o scară ce leagă
pământul de cer, iar Dumnezeu, arătându-i-se în capul scării, îi promite că pământul pe care doarme
i-l va da lui și urmașilor săi: „Urmaşii tăi vor fi mulţi ca pulberea pământului şi tu te vei întinde la
apus şi la răsărit, la miazănoapte şi la miazăzi, şi se vor binecuvânta întru tine şi întru urmaşii tăi
toate neamurile pământului” (Facere 28;14);
3.6. – întorcându-se din Mesopotamia cu soțiile și cu fiii săi, Iacov, în rugăciunea lui
către Dumnezeu, pentru a-l salva de mânia fratelui său Esau, reproduce din nou conținutul
făgăduinței lui Dumnezeu (Facere 32;12);
3.7. – Profeția lui Iacov despre Împăciuitorul (Șiloh): „Nu va lipsi sceptru din Iuda,
nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni Împăciuitorul, Căruia se vor
supune popoarele”. (Facere 49: 10).
30
4) Steaua din Iacov: - „Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea
răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel şi va lovi pe căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui Set
îi va zdrobi” (Numeri 24;17).
5)Profetul cel Mare: „Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica
Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi” (Deuteronom 18;15). și „...Și voi pune
cuvintele Mele în gura Lui și El le va grăi lor tot ce-i voi porunci Eu”. (Deuteronom 18;18).
B. Profeții mesianice în Cartea Psalmilor

 psalmi direct mesianici: 2, 15, 21, 44, 71, 109, etc.;
 psalmi indirect sau tipic mesianici: 8, 33, 39, 68, 117, etc. (se referă la David sau alt
rege, chiar la bărbatul cel drept în general, dar prefigurează pe Hristos și împărăția Lui);
1. Demnitatea împărătească a lui Mesia și Nașterea din veci
►„Iar Eu sunt pus împărat de El peste Sion, muntele cel Sfânt al Lui, vestind porunca
Domnului. Domnul a zis către Mine: „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut! Cere de la Mine
şi-Ţi voi da neamurile moştenirea Ta şi stăpânirea Ta marginile pământului. Le vei paşte pe ele cu
toiag de fier; ca pe vasul olarului le vei zdrobi!” (Psalm 2;6-9)
2) Patimile lui Mesia (Vaietele celui nevinovat)
► „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit?” (Psalm
21;1);
►„Toţi cei ce m-au văzut m-au batjocorit, grăit-au cu buzele, clătinat-au capul zicând:
Nădăjduit-a spre Domnul, izbăvească-l pe El, mântuiască-l pe El, că-l voieşte pe El”. (Psalm 21;7-
8);
►„Străpuns-au mâinile mele şi picioarele mele. Numărat-au toate oasele mele, iar ei
priveau şi se uitau la mine. Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi”.
(Psalm 21;18-20).
3) Mesia, ca împărat și preot:
►„Zis-a Domnul Domnului Meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi
aşternut picioarelor Tale” (Psalm 109;1);
► Arhieria veșnică a Mântuitorului Hristos, așa cum afirmă și apostolul Pavel (Evrei 5);
„Juratu-S-a Domnul şi nu-I va părea rău: Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec ”.
(Psalm 109;4);
► Egalitatea și consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl, deoarece Fiul este numit Domn, ca și
Tatăl, și stă de-a dreapta Tatălui (Evrei 1;3-13); Hristos Însuși amintește acest verset vrând să arate
existența Sa înaintea lui David, al cărui fiu este.
4) Nașterea din veci din Tatăl
►„Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut”. (Psalm 109;3)
C. Profeții mesianice cu privire la:

1) timpul și locul venirii Mântuitorului:
►cele 70 de săptămâni de ani de la Daniel 9;24
►„Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi
Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei”. (Miheia 5;1);
2) seminția din care se va naște:
►„O dată m-am jurat pe sfinţenia Mea: Oare, voi minţi pe David? Seminţia lui în
veac va rămâne”. (Psalm. 88;35);
►„O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da” (Isaia
11;1);
31
3) nașterea dintr-o fecioară:

► „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui
Emanuel”. (Isaia 7;14);
4) închinarea magilor și aducerea de daruri:
►„Împăraţii Tarsisului şi insulele daruri vor aduce, împăraţii arabilor şi ai reginei
Saba prinoase vor aduce”. (Psalm 71;10);
5) întreita Lui activitate de prooroc, preot și împărat;
6) divinitatea Lui:
►„Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor,
M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor
prinşi în război libertate”. (Isaia 61;1);
7) intrarea trimfală în Ierusalim:
► „Bucură-te foarte fiica Sionului, veseleşte-te fiica Ierusalimului, căci iată
Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei” (Zah. 9;9);
8) vânzarea lui Hristos pe treizeci de arginți:
► „Şi Mi-au cântărit simbria Mea treizeci de arginţi. Atunci a grăit Domnul către
Mine: Aruncă-l olarului preţul acela scump cu care Eu am fost preţuit de ei. Şi am luat cei treizeci
de arginţi şi i-am aruncat în vistieria templului Domnului, pentru olar”. (Zaharia 11;12-13);
9) patimile, moartea și învierea Lui:
►„Ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas, înaintea celor ce o
tund, aşa nu şi-a deschis gura Sa” (Isaia 53;7);
10) la adăparea cu oțet și fiere:
► „Şi mi-au dat spre mâncarea mea fiere şi în setea mea m-au adăpat cu oţet.”
(Psalm 68;25);
11) împărțirea hainelor Lui și aruncarea de sorți pentru cămașa Sa:
► „Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi.” (Psalm
21;20);
12) împungerea coastei Lui cu sulița:
► „...şi îşi vor aţinti privirile înspre Mine, pe Care ei L-au străpuns”. (Zaharia
12;10).
D. Profețiile Îl prezintă pe Mântuitorul ca pe o Persoană reală, divino-umană, scoțând în

relief când firea Sa dumnezeiască, când firea Sa umană:
a) Firea dumnezeiască este mărturisită în:
 „Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut”. (Psalm 2;7);
 „Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut”. (Psalm 109;3);
 „Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor
peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei”. (Miheia 5;1);
 sau când e numit direct chiar Dumnezeu-Domn, Adonai, Elohim și chiar Iahve.
b) Firea omenească este mărturisită în locurile în care Mesia este numit:
 „sămânța femeii” (Facere 3;15), „a lui Avraam” (Facere 12;22), „a lui Isaac”
(Facere 26;4), „a lui Iacov” (Facere 28;14);
 „Mlădița din tulpina lui Iesei” (Isaia 11;1);
 „Odraslă a lui David” (Ieremia 23;5), „care se va naște dintr-o Fecioară în
Betleem, și numele Lui va fi Emanuel” (Isaia 7;14);
 în locurile unde sunt prezentate fapte minunate din viața Sa pământească;
32
 Iar ultimul profet, Sfântul Ioan Botezătorul, care face legătura între Noul și Vechiul
Testament, nu numai, că L-a mărturisit pe Iisus ca Mesia, dar L-a și arătat cu
degetul său contemporanilor: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatul
lumii!” (Ioan 1;29).
I. PILDELE MÂNTUITORULUI ȘI EXEGEZA LOR
Pildă (parabola) = exemplu (comparaţie) prezentat sub formă de scurtă istorioară cu conținut
religios-moral.
I.1. Pilda semănătorului

(Luca 8;5-15)
Cuvinte simbol
 Semănătorul – Dumnezeu;
 Sămânţa – Cuvântul lui Dumnezeu;
 Păsările care au mâncat seminţele – îngerii răi, diavolii;
 Locurile în care au căzut seminţele – tipologii umane sau dispoziții sufletești ale
unuia și aceluiași suflet;
 locul de lângă drum – oamenii indiferenţi, dezinteresaţi;
 locul pietros – oamenii superficiali;
 locul dintre spini – oamenii copleşiţi de griji;
 pământul bun – oamenii buni.
Aplicare în ziua de azi
Semănătorul – învăţătorul (profesorii, părinţii);

Sămânţa – învăţăturile primite în şcoală, acasă, în Biserică;
Pământul – categorii de elevi/oameni.
Locurile unde a căzut sămânța

„…una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o”.
[…] „cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor,ca nu
cumva, crezând, să se mântuiască”– sămânţa căzută pe drum (pe pământ nearat), simbolizează
inima „nearată”, adică oamenii pripiți şi grăbiţi ce umblă mereu după câștigurile mărunte ale vieţii,
nu se opresc să cugete la înţelesul învăţăturilor auzite în Biserică. Vorba le intră pe o ureche, le iese
pe alta, ei rămân cu sufletul gol ca înainte. E ca şi cum ai semăna grâu în mijlocul drumului .
„…alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală”. […] „cea de
pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei
cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă”. Sămânța căzută pe piatră, îi reprezintă
pe oamenii cu inima împietrită, cei care uită repede. Învăţătura auzită de ei se prinde o clipă, iar la
ispită, se leapădă de Cuvântul Evangheliei.
„…alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o”. […] „Cea căzută între
spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă
şi nu rodesc”. Sămânța căzută între spini este asemenea sfaturilor spuse unui om cu prea multe
33
griji/plăceri/preocupări. Întâi le primeşte cu bucurie, dar goana după avere şi alte ambiţii, înăbuşă cu
totul sfaturile cele după Dumnezeu, după cum ghimpii nu lasă să crească pomul răsărit la umbra
spinului.
„…alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit”. […] „Iar cea de pe
pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru
răbdare”. Sămânța căzută în pământul cel bun reprezintă cuvântul auzit de oamenii cu inima bună.
După cum sămânţa aceea dă rădăcini multe, care pătrund bine în pământ şi hrănesc bine planta,
făcând-o să rodească, tot aşa şi vorba auzită de un om evlavios, se înrădăcinează în sufletul lui şi-i
arată calea spre fapta bună.
Învăţături morale desprinse:

 Învăţăturile lui Dumnezeu nu rodesc în mod egal în sufletele tuturor oamenilor!
 Necesitatea de a asculta învățătura lui Dumnezeu!
 Păstrarea și aplicarea în viața personală a învățăturilor lui Dumnezeu!
 Nu tot ce se seamănă, răsare și rodește!
 Sămânţa bună roadește întru răbdare!
 Necesitatea de a primi sămânţa/cuvântul, păstrarea ei/lui curată/curat în memorie,
aprofundarea și meditarea la ea/el, şi împlinirea ei/lui întru răbdare!
I.2. Pilda vameșului și a fariseului

( Luca 18; 10-14)
Fariseii = membri ai unei comunități politico-religioase iudaice; ei trăiau separați de restul

evreilor, considerându-se drepți, pentru faptul că îndeplineau formal ritualurile religioase.
Vameșii = erau oameni urâți de popor, deoarece erau colaboratori ai stăpânirii romane
cotropitoare, considerați trădători de conaționalii lor, întrucât strângeau biruri de la oameni pentru
stăpânirea romană.
Cei doi despre care vorbeşte pilda, s-au urcat la Templu ca să se roage. Nu se spune dacă era
vorba de rugăciunea de dimineaţă sau de seară.
Rugăciunea fariseului, deşi în prima parte, dădea impresia unei rugăciuni de mulţumire
adusă lui Dumnezeu („Dumnezeule, Îţi mulţumesc...” v. 11), pe parcurs, ea se transformă într-o
rugăciune de elogiere a propriilor virtuţi, expunându-I lui Dumnezeu, spre informare, ca şi cum
Dumnezeu nu ar fi ştiut, propriile „performanțe duhovnicești”. Din păcate, o astfel de rugăciune nu
apropie de Dumnezeu, ci înstrăinează și izolează de Dumnezeu; este o rugăciune care închide în
propriul egoism; Este rugăciunea omului trufaş, semeţ, mândru, care nu caută cu prioritate ceea ce
foloseşte sau ajută sufletul, ci, dimpotrivă, îl strică. O astfel de rugăciune nu atrage ajutorul lui
Dumnezeu, ci îl respinge.
Rugăciunea cu bună-umilință a vameşului („Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” v.
13), însoţită de lovirea pieptului, ca sediu al păcatului, însoțită de plângerea cu umilinţă, se arată a fi
diametral opusă încrederii fariseului în dreptatea sa; totodată, aceasta arată dorinţa manifestă de
îndreptare a vieţii şi de mântuire a unui om cu conştiinţa zdrobită de păcat. Spre o astfel de
rugăciune, Dumnezeu caută cu bunăvoinţă și-i răspunde pozitiv, fapt sugerat de remarca
Mântuitorului: „...adevărat vă spun vouă, acesta s-a întors mai îndreptat la casa sa.”
În această pildă :
Vameșul este modelul celui care se roagă curat, modelul vrednic de imitat; este modelul
omului smerit, care așteaptă de la Dumnezeu iertare și mântuire.
34
Fariseul, în schimb, nu se roagă, ci doar se gândește cum să se pună în valoare, rugăciunea

sa fiind o laudă adusă lui însuși, și nu lui Dumnezeu;
Reperul, la care se raportează fariseul, este vameșul de alături, el văzându-se superior
lui doar pentru faptul că îndeplinește niște prescripții ale Legii, pe când reperul la care se
raportează vameșul este Dumnezeu.
Mesajul parabolei poate fi sintetizat astfel: „Dacă mândria l-a coborat pe om din cer,
smerenia l-a înălțat”!
Învățături morale desprinse:

 Adevărata rugăciune este cea însoțită de pocăință!
 Dumnezeu urăște slava deșartă și iubește smerenia!
 Adevăratul om al rugăciunii nu caută locul din față, ci plin de smerenie ca semn al
adevătatei pocăințe, stă deoparte; el nu pomenește faptele bune știind că Dumnezeu
nu voiește o înșiruire de fapte, ci pocăință smerită pentru toate!
 Dumnezeu nu are nevoie de CV-ul nimănui! Fiind Dumnezu, ne cunoaşte biografia
în întregimea ei. Din păcate, comportamentul fariseului, prin modul său de raportare
la Dumnezeu, în loc să-l fi înălţat, l-a pogorât, pe când vameşul, prin zdrobirea şi
lovirea inimii, a obţinut gratitudinea lui Dumnezeu, iertarea şi bunăvoinţa Sa
I.3. Pilda fiului risipitor

(Luca 15;11-32)
Cuvinte simbol:
 Tatăl - Dumnezeu;
 Fiul mic - oamenii care petrec în păcate, risipind darurile lui Dumnezeu;
 Fiul mare - oamenii credincioși, care-L ascultă pe Dumnezeu şi Îi implinesc
poruncile;
 Averea - darurile lui Dumnezeu (talanții);
 Ţara îndepărtată - păcatul;
 Slugile - îngerii;
 Roşcovele – hrană a porcilor, animale considerate de evrei necurate. Roșcovele,
asemenea păcatului, la început sunt dulci, apoi pline de amar.
Darurile Tatălui
Haina - Sfântul Botez;
Pecetea şi inelul - harul Sfântului Duh; demnitate.
Încalţămintea – să nu fie vătămat, când umblă pe calea Domnului (de șerpi-diavolul)
(robii mergeau înainte desculți, fiul purtând încălțăminte);
Viţelul cel gras - Fiul lui Dumnezeu, Domnul Hristos – se dă spre împărtăşire (la
Sfânta Taină a Împărtăşaniei/Euharistiei, în timpul Sfintei Liturghii).
Învăţături morale desprinse

 Datoria de a fi ascultători faţă de Dumnezeu şi faţă de părinţi!
 Dumnezeu iartă pe cei păcătoşi, care se întorc la El!
 Datoria de a cere iertare celor pe care i-am supărat!
 Necesitatea mărturisirii păcatelor, în vederea dobândirii iertării!
 Necesitatea de a nu ne lasa cuprinși de invidie!
35
 Necesitatea de a ne bucura împreună cu îngerii din ceruri de revenirea oricărui

păcătos la Dumnezeu, nelăsându-ne pradă mâniei sau invidiei, precum fratele cel
mare!
I.4. Pilda samarineanului milostiv

(Luca 10;25-37)
Simbolurile pildei:
 Omul căzut între tâlhari – primii oameni înșelați de diavol, omul pradă patimilor;
 Preotul și levitul – Legea Vechiului Testament și slujitorii ei, care n-au reușit sa-i
vindece pe oameni de urmările păcatului strămoșesc și să le deschidă din nou porțile
raiului;
 Samarineanul milostiv – Hristos;
 Undelemnul – darurile Duhului Sfânt primite după Botez prin Taina Mirungerii;
harul iertarii, primit în Taina Mărturisirii păcatelor;
 Vinul – sângele lui Hristos vărsat, pe Cruce pentru vindecarea și mântuirea omului;
Sfânta Euharistie;
 Casa de oaspeți – Biserica unde păcătoșii primesc iertare și îngrijire adecvată pentru
vindecarea rănilor produse de păcate, gazde fiind preoții Noului Testament.
Învățături morale desprinse

 Aproapele nostru:
 este omul de lângă noi, orice om cu care venim în contact;
 reprezintă provocarea imediată a relației și a spațiului, în care suntem
chemați să împlinim poruncile lui Dumnezeu;
 este orice om, care are nevoie de ajutor, indiferent de etnie, religie,
naționalitate.
 Ajutându-ne aproapele, împlinim Legea Noului Testament!
 Binele nu se poate face fără jertfă! Iar jertfa înseamnă renunțare la interesul
propriu, imediat, în favoarea nevoii aproapelui!
 Prin fapte ne arătăm iubirea față de aproapele și lucrăm la mântuirea noastră!
 Dacă-l iubim pe aproapele, îl iubim pe Dumnezeu!
I.5. Pilda celor zece fecioare

( Matei 25;1-13)
Cuvinte simbol
 Nunta – Împărăția lui Dumnezeu;
 Mirele – Hristos, care va veni a doua oară pe pământ;
 Fecioarele – sufletele oamenilor, chemați la bucuria Împărăției lui Dumnezeu;
 Fecioarele înțelepte – creștinii, care se îngrijesc de sufletele lor și le împodobesc
prin curăție, credință, dragoste și fapte bune;
 Fecioarele neînțelepte – oamenii care nu își pregătesc sufletele, amânând mereu
întoarcerea la Dumnezeu sau oamenii evlavioși dar nemilostivi;
 Candela – sufletul omului;
 Untdelemnul – faptele bune săvârșite în timpul vieții.
36
Învățături morale
 Deoarece numai Dumnezeu știe când va fi sfârșitul, trebuie să fim întotdeauna
pregătiți pentru întâmpinarea Mirelui Hristos!
 Trebuie să ascultam și să împlinim cuvântul Lui Dumnezeu, făcând mereu fapte
bune!
 Singura avuție, cu care omul se întoarce la Dumnezeu, este alcatuită din faptele sale!
I.6. Pilda talanților

(Matei 25;14-30)
Simbolurle pildei
 Stăpânul care-și împarte avuția – Dumnezeu;
 Talanții – darurile împărțite de Dumnezeu oamenilor;
 Lucrarea cu talanții – punerea lor în slujba semenilor;
 Ascunderea talanților în pământ – refuzul ajutorării celor în nevoi și refuzul de a
pune în valoare darurile primite de la Dumnezeu.
Învătături morale desprinse

v Deşi ne dăruieşte în mod inegal cu daruri, Domnul ne cheamă pe toţi la împreună-
lucrare şi răsplată!
v Dumnezeu nu este nedrept, chiar dacă împarte în mod inegal daruri oamenilor,
deoarece o face potrivit puterilor lor!
v Fiecare avem datoria de a înmulţi talanții încredințați de Dumnezeu, întrucât vom da
socoteală!
v Înmulțirea talanților ne aduce mântuirea sufletului și intrarea în Împărăția Cerurilor!
Pilda neghinei
(Matei 13;24-30; 36-43)
Cuvinte simbol:
 Semănătorul – Fiul Omului;
 Ţarina – lumea;
 Sămânţa bună – fiii împărăţiei, (Evanghelia);
 Vrajmaşul – diavolul;
 Neghina – fiii celui rău, erezia sau învățătura alterată;
 Secerişul – sfârşitul lumii;
 Secerătorii – îngerii;
 Cuptorul de foc – iadul;
 Hambarele – Împărăţia cerurilor.
Învăţături morale desprinse

 Să ne pregătim pentru Judecata de Apoi!
 Fiecare om va fi răsplătit în funcţie de faptele sale!
 Dumnezeu este îndelung-răbdator față de toți păcătoşii, aşteptând pocăinţa acestora!
37
 La sfârşitul lumii, Dumnezeu va judeca pe toţi oamenii cu dreptate, răsplătindu-i sau

pedepsindu-i, după faptele lor!
 Datoria noastră - pregătirea sufletelor prin împlinirea poruncilor!
 Domnul Hristos ne învaţă că trebuie să luăm seama numai la sămânţa curată, pentru
că mai sunt şi alţii care seamănă răul!
 Să nu ne grăbim cu judecată şi cu osânda!
 Să nu ne temem că păcatul va rămâne nepedepsit!
II. PATIMILE ȘI ÎNVIEREA DOMNULUI
A. Patimile Domnului
Patimile şi Moartea Domnului nostru Iisus Hristos, constituie actul prin care, Fiul lui
Dumnezeu cel întrupat, răscumpără omenirea din osânda păcatului, împăcându-i pe oameni cu
Dumnezeu şi deschizându-le calea spre mântuire.
Evenimente premergătoare Patimilor Domnului
În zilele următoare intrării Sale solemne în Ierusalim, Mântuitorul, împreună cu ucenicii Săi,
merge pentru a pretrece noaptea în Betania. Acolo, cu două zile înainte de Paşti, în casa lui Simon
Leprosul, pe când stătea la masă, Domnul Hristos este uns cu mir de nard de mult preţ, în semn de
preţuire, de o femeie (Matei. 26, 7-13). Gestul stârneşte oarecare nemulţumire între ucenici,
motivându-se că mirul se putea vinde şi, cu banii luaţi pe el, puteau să ajute pe săraci. Domnul
Hristos răspunde ucenicilor că „pe săraci îi au pururea cu ei, dar pe El nu”. Ungerea aceasta este
.
interpretată de Domnul ca o prevestire a înmormântării Sale.
Miercuri, Iuda intră în legătură, pe ascuns, cu sinedriştii şi-L vinde pe Domnul pe treizeci de
arginţi. Suma aceasta era preţul derizoriu de răscumpărare a unui sclav care ar fi ucis animalul de
povară aparținând altcuiva (Exod 21;32).
A doua zi, joi, doi ucenici pleacă la Ierusalim, spre a găti cina pe care Mântuitorul avea să o
servească cu ucenicii Săi.
Spălarea picioarelor ucenicilor
Gestul spălării picioarelor era la evrei un gest de bun-venit arătat de gazdă pentru oastetele
ei. Cel mai adesea, spălarea picioarelor era săvârșită de către sclavi, prin aceasta, actul spălării
picioarelor, căpătând semnificația unei adânci umilințe. Dacă stăpânul avea însă un sclav evreu,
acesta avea dreptul de a-și refuza stăpânul în cazul în care, cel căruia sclavul evreu trebuia să-i spele
picioarele, era considerat nevrednic de aceasta.
Domnul Hristos, înainte de Cină, dezbrăcându-Se de haină şi încingându-Se cu un ştergar,
spală picioarele ucenicilor Săi şi le şterge cu ştergarul cu care era încins. Mântuitorul săvârşeşte
spălarea picioarelor ucenicilor ca pe un semn de smerenie, ca un semn de preţuire şi dragoste pentru
Apostoli, dar mai ales de pildă pentru ei.
Cina cea de Taină
Joi seara spre vineri, adică „înainte de praznicul Paştilor” (Ioan 13;1), Mântuitorul,
împreună cu ucenicii Săi, mănâncă la Ierusalim ultima Sa Cină, ştiind că înainte de Paștile iudeilor
va fi răstignit. La această Cină, ei nu consumă azime, ci pâine dospită, căci nu sărbătoresc Paștile
iudaic, ci iau o masă, la care Mântuitorul instituie Cina cea de Taină (Sfânta Euharistie).
Prevestirea vânzării și a lepădarii apostolilor.
La această Cină, Domnul Hristos descoperă vinderea Sa de către unul dintre ei, precizând că
este cel care „a întins cu Mine mâna în blid” (referindu-se la Iuda Iscarioteanul). Îndată după Cină,
Mântuitorul le prevestește ucenicilor faptul că în acea noapte toţi îl vor părăsi. Petru Îl asigură că el
38
nu-L va părăsi. Mântuitorul îi prevesteşte că înainte de a cânta cocoşul, de trei ori se va lepăda de
El, cum că nu Îl cunoaște.
Prinderea şi arestarea lui Iisus
După cină, Domnul Hristos merge împreună cu ucenicii Săi spre Muntele Măslinilor, în
grădina Ghetsimani, care se afla la poalele muntelui. În grădină, luând pe Apostolii Petru, Iacov şi
Ioan, se depărtează de ceilalţi la o distanţă oarecare , apoi, lăsându-i şi pe aceştia, Se retrage singur.
Acolo, într-o rugăciune fierbinte, – ştiind chinurile patimilor pe care trebuia să le suporte – cere, ca
om de la Tatăl, să îndepărteze de la El paharul suferinţei. De trei ori revine la ucenici, pe care îi află
dormind şi-i îndemnă să privegheze împreună cu El. În sfârşit, revine împreună cu cei trei la ceilalţi
ucenici, iar peste câteva momente este înconjurat de ostaşii templului şi de slugile Sinedriului,
călăuziţi de Iuda. Acesta îl sărută spre a-L face cunoscut celor ce veniseră să-L prindă.
Simon-Petru încearcă să-1 apere, lovind pe sluga arhiereului şi tăindu-i urechea (Ioan 18;
10). Întorcându-Se spre mulţimi, Mântuitorul le reproşează că nu era nevoie să vină spre a-L prinde
cu săbii şi toiege, ca pe un tâlhar, căci în fiecare zi invățase mulțimile în templu înaintea lor. Apoi,
Domnul Hristos este arestat şi dus la Caiafa, arhiereul în funcţiune. Ucenicii îl părăsesc. Petru Îl
urma de departe şi intră chiar în curtea arhiereului.
Iisus în faţa Sinedriului
Domnul Hristos este judecat de Sinedriu (Matei 26;57-66), fiind acuzat că S-a numit pe
Sine Fiul lui Dumnezeu, fapt care se pedepsea cu moartea. Ei caută să-şi întemeieze acuzaţia pe
martori. Cu multă greutate găsesc doi martori care afirmă că Mântuitorul a spus: „pot să dărâm
Templul lui Dumnezeu şi în trei zile să-1 clădesc”. Întradevăr, Domnul Hristos spusese acestea, dar
s-e referea la Teplul Trupului Său adică la Moartea şi Învierea Sa.
Întrucât Mântuitorul nu răspundea nimic şi martorii nu se potriveau în mărturii, arhiereul
apelează la conştiinţa acuzatului, provocându-L să jure dacă, în adevăr, este Fiul lui Dumnezeu.
Domnul răspunde afirmativ. Arhiereul îşi sfâşie veşmântul ca semn de indignare pentru că
Mântuitorul S-a numit pe Sine Fiul lui Dumnezeu, şi, cu aprobarea sinedriului, îl condamnă la
moarte. După aceasta Domnul Hristos este umilit, fiind scuipat şi lovit cu palme şi pumni.
În acest răstimp, are loc lepădarea lui Petru, care se afla în curtea arhiereului (Matei 26;69-
75). Fiind întrebat dacă nu cumva face parte dintre ucenicii lui Iisus,. el neagă şi se leapădă de trei
ori de Domnul Hristos. Auzind îndată cocoşul cântând, Petru îşi aminteşte de prevestirea
Mântuitorului, şi, ieşind afară, a plâns cu amar.
Mântuitorul înaintea lui Pilat
Dimineaţa, Sinedriul se mai adună încă o data (căci aşa cerea legea) și hotărăște
condamnarea la moarte a Mântuitorului, predându-L procuratorului Ponţiu Pilat spre a confirma
sentinţa forului lor de judecată şi a-L executa.
Iuda, asistând la proces (Matei 27;3-10) şi știind nevinovăţia Mântuitorului, se căieşte de
fapta sa, şi se prezintă sinedriştilor, restituindu-le banii, mărturisind că a vândut sânge nevinovat.
Aceştia nu iau în serios mărturia lui. Banii restituiţi de Iuda nu-i primesc în visteria templului, ci
hotărăsc să cumpere cu ei ţarina olarului, în vedera îngropării străinilor, iar Iuda, căzând în
deznădejde, se spânzură.
Pilat, văzând nevinovăția lui Iisus, încearcă să-L elibereze.Văzând aceasta, fariseii schimbă
acuzația de factură religioasă, într-una de factură politică. Domnul Hristos este acuzat că răzvrăteşte
poporul şi Se numește pe Sine împărat. Pilat Îl cercetează cu atenţie, întrebându-L dacă este rege şi,
în dorința de a-L achita, propune eliberarea Mântuitorului motivată de datina evreilor, prin care, la
Paşti, le elibera la alegere un vinovat închis. Soţia lui Pilat, prozelită, intervine la soţul ei pentru
Mântuitorul. Însă, din cauza ameninţării evreilor, Pilat cedează şi hotărăşte să fie răstignit,
spălându-se pe mâini în semn de nevinovăție față de crima care se pregătea, afirmând că e nevinovat
de Sângele Lui.
39
Răstignirea, moartea şi îngroparea Mântuitorului

După condamnare, Mântuitorul este bătut (Matei. 27; 27-31) cu biciul, îmbrăcat într-o
hlamidă roşie, batjocorit şi dus să fie răstignit pe dealul Golgotei, în afara zidurilor Ierusalimului.
Este răstignit între doi tâlhari, iar la împărţirea hainelor răstigniţilor, asupra cămăşii Mântuitorului
(care era necusută) se trage la sorţi. Lângă crucea Mântuitorului se aflau femeile mironosiţe, Mama
Sa și ucenicul Ioan, moment în care Domnul Hristos încredinţează spre îngrijire pe mama Sa
ucenicului Său iubit (Ioan 19;26-27). Strigând că-I este sete, I se dă în vârful unei trestii un burete
muiat în oţet şi după ce a luat oţelul a spus: Săvârşitu-s-a! , apoi Şi-a dat duhul (Ioan 19;30).
Răstigniţii, după legea iudaică, nu trebuiau să rămână peste noapte pe cruce, datorită
sărbătorii Paștilor, urmând a fi înmormântaţi într-o groapă comună. La intervenţia lui Iosif din
Arimateea – ucenic în ascuns al Mântuitorului – Pilat permite ca Domnul să fie înmormântat singur,
într-un mormânt nou, săpat în piatră, nu departe de locul răstignirii (Matei 27;57-60).
Înainte de înmormântare, Domnul Hristos este spălat de Iosif, uns cu miresme, înfăşurat în
giulgiu, conform obiceiului, şi aşezat în mormânt, fără sicriu. Pe mormânt, Iosif și Nicodim,
prăvălesc o lespede de piatră.
A doua zi, arhiereii şi fariseii intervin la Pilat să li se dea strajă pentru a păzi mormântul,
motivând că s-ar putea ca ucenicii să fure trupul mort al lui Iisus şi să spună că a înviat. Dorinţa le
este satisfăcută, groapa fiind pecetluită şi străjuită de ostași.
Biserica învaţă că Domnul, pe când zăcea cu trupul în Mormânt, s-a coborât la iad cu
sufletul, ca să binevestească şi acolo împlinirea profeţiilor mesianice şi începutul prăbuşirii puterii
diavolului şi a morţii. Sfintele şi mântuitoarele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos se încheie
cu învierea Sa din morţi, dogma fundamentală a credinţei creştine şi temeiul nădejdii noastre în
învierea morţilor (I Cor. 15;13-17).
B. Învierea Domnului
Învierea lui Hristos este evenimentul unic şi universal care dă sens la tot ceea ce îl precede şi
la tot ceea ce îi urmează, care cu adevărat învesteşte cu valoare viaţa umană (Apoc. 1;17-18),
devenind faptul central al credinţei şi existenţei creştine: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este
atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Cor. 15;14).
Împrejurările învierii sunt redate de Sfântul Evanghelist Matei. Duminică dimineața, „… s-a
făcut cutremur mare pe pământ, căci un înger al Domnului s-a pogorît din cer, a venit şi a prăvălit
piatra de la uşa mormântului şi a şezut pe ea.., Şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut
ca morţi (Matei 28;2-4). Revenindu-şi, au venit în cetate şi au dat de ştire preoţilor celor mai de
seamă despre toate cele întâmplate. Aceştia s-au adunat împreună cu bătrânii, au ţinut sfat, au dat
ostaşilor bani mulţi şi le-au zis: „Spuneţi că ucenicii Lui venind noaptea, l-au furat pe când noi
dormeam” (Matei 28;13)
Învierea lui Hristos s-a petrecut însă în taină, fără zgomot şi fără martori. Iisus a ieşit din
mormânt în chip minunat, la fel cum în zilele de după Înviere, când a venit la ucenici, a intrat la ei
prin uşile încuiate şi a stat în mijlocul lor. Peceţile mormântului au rămas neştirbite, giulgiurile şi
mahrama, cu care fusese înfăşurat în grabă trupul fără viaţă, au rămas în mormânt. Peceţile şi piatra
care slujea drept uşă, au fost înlăturate abia după Înviere, de către îngerul lui Dumnezeu, spre marea
spaimă a soldaţilor străjeri.
Învierea lui Hristos n-a fost sesizată nici măcar de către ostaşii care păzeau mormântul, ceea
ce nu înseamnă că aceia adormiseră, cum au fost plătiți să spună, pentru dacă se întâmpla aceasta,
aveau să fie decapitați imediat. Ei nu L-au văzut pe Iisus înviind, ci doar pe îngerul Domnului care a
coborât din cer şi a prăvălit piatra de pe mormânt. Au alergat la arhiereii şi la bătrânii poporului,
cărora le-au spus că s-a făcut cutremur mare, pe când un înger cu înfăţişare de fulger, înveşmântat în
haină albă ca zăpada, a coborât şi a îndepărtat piatra de la intrarea în mormânt. Ei s-au înspăimântat,
fiind paralizați de spaimă. Au auzit însă cum îngerul a spus unor femei care veniseră acolo, că Iisus
40
Cel răstignit, pe Care ele Îl căutau ca pe un mort, nu mai este în mormânt, căci a înviat. Ca ele să
creadă cuvintelor lui, le-a îndemnat să intre în mormântul gol, să vadă locul unde zăcuse trupul Lui.
Arhiereii şi bătrânii poporului au dat ostaşilor mulţi arginţi şi i-au învăţat să spună că, pe
când ei dormeau, ucenicii lui Iisus au venit noaptea şi L-au furat. Ostaşii au povestit așa, cum
fuseseră plătiți să spună, astfel că minciuna lor s-a răspândit în toată lumea (Matei 28;15) şi este
crezută de către mulţi, chiar şi în zilele noastre.
Învierea lui Hristos n-a fost observată de nimeni, a fost însă constatată de foarte mulţi, care
au descris împrejurările în care L-au întâlnit pe Hristos cel Înviat. Mărturiile lor au fost credibile şi
convingătoare, astfel că ea a fost crezută, nu numai de către cei care au văzut şi au crezut, ci şi de
cei care n-au văzut, dar în baza mărturiei lor, au crezut (Ioan 20;29).
I. LEGEA MORALĂ A VECHIULUI TESTAMENT
I. 1. Însuşirile Legii morale a Vechiului Testament
Legea morală a Vechiului Testament face parte din legea pozitivă dumnezeiască.
Însuşirile Legii morale a Vechiului Testament

Legea morală a Vechiului Testament are următoarele însușiri:
Ø este nedesăvârșită, atât în formulare cât şi în realizarea ei;
Ø este lipsită de harul divin;
Ø accentuează unitatea şi spiritualitatea lui Dumnezeu deoarece decalogul
cuprinde fundamentele vieţii religios-morale pentru toate timpurile şi toate
popoarele;
Ø este obligatorie, Dumnezeu atrăgând atenţia asupra acestui lucru prin prooroci.
I. 2 Decalogul şi explicarea lui
Valoarea Decalogului este dată de explicarea lui în spiritul învăţăturilor evanghelice (cf.
Matei 5;21-48).
Porunca I. „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine”
(Ieșire 20;2-3). Această poruncă cere creştinilor să-L cinstească pe Dumnezeu, atât în interior cât şi
în exterior. Cinstirea lăuntrică se face prin virtuţile credinţei, nădejdii şi iubirii, iar cinstirea
exterioară se manifestă prin diferite acte de cult. Din cinstirea divinităţii se conturează datoria de a
mărturisi credinţa în Dumnezeu, ori de câte ori este nevoie, precum şi datoria de a ne manifesta ca
fii ai lui Dumnezeu, aşa cum desprindem din textul de la Matei 5;16: „Aşa să lumineze lumina
voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl
vostru Cel din ceruri”.
Porunca a II-a „Să nu-ţi faci chip cioplit, şi nici vreo asemănare a vreunui lucru din câte
sunt în cer, ori din câte sunt pe pământ, ori din câte sunt în apele de sub pământ. Să nu te
închini lor şi nici să le slujeşti” (Ieșire 20;4-5)
În această poruncă este vorba de cinstirea lui Dumnezeu, ea oprind închinarea la orice altă
făptură închipuită sub formă de idoli (idol = născocire omenească, produs al imaginației fără
41
corespondent în realitate). Porunca a II-a a Decalogului nu interzice cinstirea icoanelor deoarece

acestea sunt reprezentări ale unor persoane reale. Pe de altă parte, prototipul icoanelor îl găsim în
Vechiul Testament, atunci când Dumnezeu dă lui Moise indicaţiile pentru cortul sfânt ( Ieşire
25;18-20; 26;31-35).
Porunca a III -a „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert!” (Ieșire 20;7)
Datoria de a cinsti pe Dumnezeu este extinsă prin această poruncă şi la numele lui
Dumnezeu, care e Sfânt, credinciosul având astfel datoria de a nu huli, a nu-L rosti fără cinstea
cuvenită, a nu înjura sau blestema pe Dumnezeu.
Porunca a IV-a . „Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca s-o sfinţeşti!” (Ieșire 20;8)
Prin această poruncă, ne este impusă cinstirea zilei de odihnă, (a Sabatului – în Vechiul
Testament, a Duminicii – în Noul Testament precum și a altor sărbători instituite de Biserică),
înţelegându-se nu numai o reţinere de la lucrările fizice, ci şi un prilej de examinare a vieţii, de
aducere aminte a binefacerilor primite de la Dumnezeu, de a-I mulțumi pentru ele și de a intra în
comuniune cu Dumnezeu.
Porunca aceasta îl înalţă pe om, din punct de vedere moral şi îi dă prilejul de a cultiva cele
mai alese virtuţi religioase şi morale.
Motivele pentru care în Noul Testament s-a înlocuit serbarea sâmbetei cu a Duminicii, sunt
numeroase, însă amintim doar că, Mântuitorul a înviat într-o zi de Duminică şi tot Duminica, Duhul
Sfânt S-a pogorât asupra Apostolilor. Prin urmare, înlocuirea sâmbetei cu Duminica, drept zi de
odihnă, nu înseamnă călcarea poruncii a IV-a, deoarece sâmbăta, a fost zi de odihnă în Vechiul
Testament.
Porunca a V-a. „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani
mulţi!” (Ieșire 20;12)
Recunoscând familia ca temelie a orânduirii sociale, această poruncă precizează cea mai
însemnată datorie a copiilor în sânul familiei: cinstirea părinţilor, de la care au primit nu numai
viaţa, ci şi creşterea şi educaţia.
Raportul dintre copii şi părinți este asemănător cu raportul dintre om şi Dumnezeu, de aceea
datoriile copiilor faţă de părinţi sunt o consecinţă a datoriilor oamenilor faţă de Dumnezeu. Într-un
sens lărgit, această poruncă se referă şi la cinstirea părinţilor spirituali: naşi, învăţători, profesori.
Porunca a VI-a . „Să nu ucizi!” (Ieșire 20;13)

Viaţa este bunul cel mai de preţ, pe care Dumnezeu l-a dăruit oamenilor, fapt pentru care
această poruncă interzice ridicarea propriei vieţi (sinuciderea) sau a altuia (omorul sau uciderea).
Mântuitorul ne învaţă că mai de temut este uciderea sufletească, decât cea trupească; prin
ucidere sufletească înţelegând faptele prin care aproapele este atras pe calea păcatului; „Nu vă
temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă, temeţi-vă, mai curând, de acela care
poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă.” (Matei 10;28)
Porunca aceasta opreşte deopotrivă ambele feluri de ucidere, precum şi avortul.
Porunca a VII-a. „Să nu fii desfrânat!” (Ieșire 20;14)

Dumnezeu, încă din rai a statornicit pentru toate timpurile permisiunea legăturii trupeşti
dintre bărbat şi femeie, numai în cadrul căsătoriei (cf Facere 2;24), iar Mântuitorul, prin
participarea Sa la nunta din Cana-Galileii, a ridicat căsătoria la rangul de Taină. La baza căsătoriei
trebuie să stea dragostea curată şi fidelitatea reciprocă a soţilor, această legătură asemănându-se cu
legătura dintre Hristos şi Biserică. „Supuneţi-vă unul altuia întru frica lui Hristos! Femeile să se
supună bărbaţilor lor ca Domnului! Pentru că bărbatul este cap femeii, precum Hristos este cap
Bisericii, trupul Său, al cărui Mântuitor şi este.” (cf Efeseni 5;21-23).
42
Din acest motiv, orice legătură trupească dintre bărbat şi femeie în afara căsătoriei este
oprită prin această poruncă, fiind socotită desfrânare. Desfrânarea este curvie atunci când se
săvârşeşte de persoane căsătorite, călcându-se astfel şi credinţa conjugală.
Tot Mântuitorul ne-a învăţat că această poruncă opreşte chiar şi cugetele şi dorinţele
necurate cu care un bărbat priveşte o femeie şi invers.”Eu însă vă spun că cine s-a uitat la o femeie
spre a o pofti, s-a şi desfrânat cu ea în inima lui.” (Matei 5;28).
Urâciunea păcatului desfrânării se datorează mai ales faptului că el se săvârșeste în trupul
omului, trup care are vocația de a fi templu al Duhului Sfânt.
Porunca a VIII-a. „Să nu furi!” (Ieșire 20;15)

Prin această poruncă se interzice însuşirea pe nedrept, prin orice mijloace, a bunurilor ce
aparţin altcuiva.
Această poruncă consfinţeşte totodată dreptul de proprietate asupra bunurilor indispensabile
pentru întreţinerea vieţii şi condamnă orice mijloace prin care se nesocoteşte acest drept: furtul,
răpirea, înşelăciunea, exploatarea etc.
Oricine păgubeşte pe aproapele său, are datoria restituţiei, adică a despăgubirii aproapelui
pentru dauna făcută.
Porunca a IX-a. „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!” (Ieșire 20;16)
Prin această poruncă, este oprită mărturia mincinoasă împotriva aproapelui, cu scopul de a-i
face rău, precum şi orice minciună, ca un fapt opus în mod direct adevărului.
Prin firea sa, omul este obligat să trăiască în legătură cu alţi oameni, el trebuind astfel să
aibă relaţii şi raporturi de încredere; minciuna roade şi distruge relaţiile de bună credință. De aceea,
ea este urâciune înaintea lui Dumnezeu.
Porunca a X-a . „Să nu râvneşti la nimic din câte sunt ale aproapelui tău!” (Ieșire 20;17)
În timp ce porunca a opta opreşte însuşirea reală şi efectivă a bunurilor aproapelui, această
poruncă opreşte chiar şi dorinţa şi pofta după bunurile ce aparțin, de drept, altora. Astfel, ea ne arată
că Decalogul reglementează, nu numai faptele externe ale omului, ci şi pornirea internă a inimilor
credincioșilor. În ceea ce priveşte poftirea femeii altuia, calificată de Mântuitorul, drept desfrânare,
precum şi poftele ce vin din lume: pofta trupului, a ochilor şi trufia vieţii (I Ioan 2;16), acestea
trebuie, cu atât mai mult înfrânate, cu cât ele stau la temelia tuturor păcatelor grele, prin care ne
înstrăinam de Dumnezeu.
II. LEGEA MORALĂ A NOULUI TESTAMENT
II. 1. Însuşirile Legii Noului Testament
Legea Noului Testament este cuprinsă în Evanghelia lui Hristos, fiind dedusă din adevăruri
morale generale, idei, îndemnuri, sfaturi, exemple, porunci, cuprinse în întreg Noul Testament.
Însuşirile acesteia sunt:
Ø interioritatea – se referă la necesitatea de a o interioriza într-un mod profund,
interiorizare care să producă o transformare, o viaţă într-un duh nou, Duhul lui
Hristos (Ioan 6;63, Filipeni 2;5);
Ø universalitatea – este destinată pentru întreg neamul omenesc;
Ø necesitatea – este o condiție necesară pentru mântuirea tuturor oamenilor
(Galateni 3;26-29);
Ø neschimbabilitatea – fiind desăvârşită, nu se poate schimba.
43
II. 2. Predica de pe Munte şi tâlcuirea ei
a) Explicarea fericirilor
Fericirea I. „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor!” (Matei 5;3)
Cea dintâi însuşire, pe care trebuie să o aibă creştinul pentru dobândirea împărăţiei cerurilor,
este sărăcia cu duhul.
Potrivit explicației pe care o dau numeroşi Sfinţi Părinţi, printre care şi Sfântul Ioan Gură de
Aur şi Sfântul Chiril al Alexandriei, prin „săraci cu duhul” nu trebuie să-i înţelegem pe cei lipsiţi de
inteligenţă, ci pe cei care, străduindu-se spre desăvârşire, se leapădă de păcatul mândriei şi al
îngâmfării, fiind conştienţi de lipsurile şi imperfecţiunile de care suferă, adică, pe cei smeriţi.
Astfel, „săraci cu duhul” pot fi şi cei bogaţi, dacă sunt gata să renunţe la averile lor pentru
câştigarea desăvârşirii morale, dar pot fi şi cei săraci sau lipsiţi de averi lumeşti, pe care însă nu le
râvnesc.
În concluzie, Mântuitorul, în prima fericire, îi fericeşte pe cei smeriţi, fie că sunt bogaţi, fie
că sunt săraci, dar care sunt dornici să ajungă la desăvârşirea morală.
Fericirea a II-a „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia!” (Matei 5;4)
Plânsul este expresia exterioară a tristeţii, sau a durerii. Cei smeriţi, care sunt conştienţi de
lipsurile şi păcatele lor, se întristează şi plâng după o viaţă desăvârşită, după o viaţă de dragoste, de
adevăr şi dreptate, viaţă la care pot ajunge doar cu ajutorul harului divin. Așadar, această fericire îi
vizează pe cei care își plâng păcatele, iar răsplata pe care aceştia o vor primi este mângâierea în
Împărăţia Cerurilor unde cel rău va fi biruit, iar binele după care au râvnit atât de mult în viaţa
pământească va triumfa.
Fericirea a III- a „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” (Matei 5;5)
Această fericire ne arată că blândeţea poate constitui o virtute de preţ pentru dobândirea
„pământului” (fericirii veşnice), iar omul blând este cel ce dă cinstea cuvenită superiorilor săi şi îi
preţuieşte pe cei mai mici, care nu batjocoreşte, nu cleveteşte şi nu osândeşte pe aproapele său,
nelăsându-se pradă mâniei, atunci când lucrurile nu merg după voia lui.
Mântuitorul recomandă blândeţea drept atitudinea cea mai potrivită în relațiie sociale chiar
şi atunci când e vorba de înlăturarea răului şi instaurarea binelui.
Celor blânzi li se dă răsplata „de a moşteni pământul”. Acest pământ va fi unul nou, un
pământ refăcut, de unde vor fi înlăturaţi cei răi, pământ care e tipul adevărat al Împărăţiei cereşti şi
a moştenirii celei veşnice. „Iar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţei Lui, ceruri noi şi pământ nou în
care locuieşte dreptatea.” (2 Petru 3;13).
Fericirea a IV- a „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor

sătura!” (Matei 5;6)
Din această fericire desprindem tăria şi râvna cu care creştinul adevărat trebuie să
urmărească, întreaga lui viaţă, înfăptuirea dreptăţii, virtute foarte însemnată în viaţa socială.
În înţeles biblic, prin „dreptate”, înţelegem în general viaţa virtuoasă – trăită după poruncile
lui Dumnezeu. În acest înţeles, Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, este numit „drept” (cf Matei
1;19), astfel „flămânzi de dreptate” sunt toţi cei ce doresc şi înfăptuiesc binele.
De această puternică dorinţa au dat dovadă sfinţii, martirii şi mucenicii primelor veacuri
creştine, care au părăsit totul pentru a trăi o viaţă de înaltă bucurie duhovnicească.
Cei ce se vor afla în această categorie „se vor sătura” în parte în această viaţă, prin
dobândirea desăvârşirii, iar în mod deplin, în viaţa viitoare.
Fericirea a V-a. „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui!” (Matei 5;7)
44
Milostenia cerută de Mântuitorul este exteriorizarea prin fapte a iubirii faţă de aproapele.
Această exteriorizare se face prin faptele milei trupeşti şi sufleteşti.
Ea este necesară, pe de o parte, pentru a-l ajuta pe aproapele, iar pe de altă parte, spre a da
prilej de îndreptare celor avuţi și evlavioși, dar zgârciţi, cât şi celor nedrepţi.
Milostenia este o condiție necesară pentru mântuire, deoarece însăşi Împărăţia Cerurilor este
un dar al milostivirii divine faţă de oameni . Răsplata celor milostivi va fi milostivirea Părintelui
ceresc faţă de ei la judecata obştească.
Fericirea a VI –a. „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!” (Matei
5;8)
Prin „curat cu inima” înţelegem, în primul rând pe cel nevinovat şi lipsit de vicleşug, cel ce
are o inimă curată şi nepătată, asemenea pruncilor, o inimă iertătoare, plină de toată bunătatea şi
răbdarea. Curăţia inimii este identică cu cea a sufletului, iar cei ce o au, Îl pot vedea şi simţi pe
Dumnezeu chiar în viaţa aceasta pământească.
Starea de supremă fericire şi anume, vederea lui Dumnezeu faţă către faţă, nu este dată
decât celor ce sunt „curaţi cu inima”.
Mântuitorul preţuieşte curăţia inimii, cu atât mai mult, cu cât ea este nu numai cea mai înaltă
treaptă a desăvârşiri morale care îl apropie pe credincios de Dumnezeu, ci este şi condiţia internă
esenţială pentru împlinirea oricărei fapte bune, deoarece „...din inimă ies: gânduri rele, adultere,
desfrânări, hoţii, mărturii mincinoase, defăimări” (cf Matei 15;19).
Fericirea a VII- a. „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!”
(Matei 5;9) Pacea este unul din bunurile cele mai însemnate, nu numai în viaţa socială, dar
deopotrivă şi pentru viaţa individuală a oamenilor. De aceea, proorocii Vechiului Testament vestesc
Împărăţia Cerurilor ca pe o împărăţie a dreptăţii şi a păcii (cf Înțel. Sirah. 9;6, 11;6-13), iar îngerii
în noaptea Naşterii Domnului, cântau: „…și pe pământ pace între oameni bunăvoire”(Luca 2;14).
Făcători de pace sunt creştinii, care prin viaţa şi faptele lor, vor căuta să împlinească o
întreită pace, respectiv:
 împăcarea cu Dumnezeu prin pocăinţă şi ferirea de păcate grele;
 împăcarea cu propriile gânduri;
 împăcarea cu semenii lor.
Cei ce reuşesc să dobândească această virtute, se vor putea numi fii ai lui Dumnezeu,
împărtășindu-se de toate binefacerile Tatălui ceresc.
Fericirea a VIII-a. „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia
cerurilor!” (Matei 5;10)
Prin aceasta, Mântuitorul îi fericeşte pe cei care, peste toate veacurile, vor fi prigoniţi din
pricina străduinţei lor pentru dreptate şi sfinţenie, căci, instaurarea dreptăţii ca virtute socială în
lume, cât şi strădania de a duce o viaţă virtuoasă, precum şi râvna de a-i face pe alţii să se lepede de
păcate şi să se îndrepteze, atrage după sine o împotrivire din partea celor care nu iubesc dreptatea şi
sfinţenia.
Însuşi Mântuitorul şi-a atras ura conducătorilor poporului evreu care, în cele din urmă, au
cerut și au obţinut răstignirea Lui.
Cât priveşte prigonirea Apostolilor pentru dreptate, ea a fost profeţită de Învăţătorul lor: „…
dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât voi m-a urât. Dacă aţi fi din
lume, lumea ar iubi ce este al său; dar, pentru că voi nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales din lume,
de aceea lumea vă urăşte.”( Ioan 15; 18-19)
Răsplată făgăduită acestora este Împărăţia Cerurilor, răsplată de care se vor bucura
predicatorii Evangheliei, învăţătorii Bisericii și mărturisitorii dreptei credințe.
45
Fericirea a IX- a. „Fericiţi veţi fi când, din pricina Mea, vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi
minţind vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră
multă este în ceruri” (Matei 5;11-12)
Prin această ultimă fericire sunt vizați cei ce au suferit şi vor suferi defăimări, chinuri şi
moarte din pricina credinţei în Hristos şi a Evangheliei Sale, suferinţe ce au fost prevăzute de
Mântuitorul Hristos. Acestea nu sunt ceva de neaşteptat, deoarece pentru credinţa în Dumnezeu şi
pentru nădejdea venirii Mântuitorului au suferit prigoane şi proorocii Ilie, Isaia, Ieremia şi drepţii
Vechiului Testament.
b) Raportul dintre Legea Morală a Vechiului Testament şi cea a Noului Testament

Legea Vechiului Testament a avut rolul de „pedagog spre Hristos” (Galateni 3;24) pentru
poporul evreu, de aici rezultând că ea este inferioară Legii Noului Testament, deoarece legea veche
nu-l putea mântui pe om (cf. Galateni 2;16, Romani 3;20). Cu toate acestea, Iisus Hristos afirmă:
„...nu am venit să stric Legea sau Prorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.” (Matei 5;17).
Arătând strânsa legătură dintre cele două Legi, Fericitul Augustin precizează: „Noul
Testament în cel Vechi se ascunde, iar Vechiul Testament în cel Nou se deschide” şi astfel e necesar
să vedem raportul dintre cele două legi:
 Legea Noului Testament, având ca temelie iubirea, lămureşte, interiorizează, unifică şi
desăvârşeşte poruncile legii vechi; (Legea Noului Testament dă un nou înţeles şi o nouă înfăţişare
poruncilor Decalogului, prin interpretarea dată acestora de Mântuitorul - Matei 5;17-48. Prin
porunca cea nouă a iubirii, se unifică (se concentreză) toate poruncile Legii Vechiului Testament);
 Legea nouă înlocuieşte motivele trecătoare pentru împlinirea legii cu motive veşnice, şi
aşează iubirea în locul fricii;
 Legea Noului Testament, ca lege a libertăţii, înlătură sarcină grea a poruncilor legii
Vechiului Testament;
 Numai legea nouă îl îndreptează pe om înaintea lui Dumnezeu şi dă posibilitatea
mântuirii, prin mijloacele harului divin;
 Legea Noului Testament este o lege universală şi veşnică, în timp ce Legea Vechiului
Testament a fost o lege cu caracter particular şi temporar.
c) Despre milostenie, rugăciune şi post

Milostenia, rugăciunea și postul erau considerate de către evrei, faptele cele mai de cinste
şi erau respectate cu stricteţe; fariseii le practicau însă într-un chip făţarnic, ostentativ, şi nu
urmăreau decât să fie văzuţi şi apreciaţi de cei din jur. Astfel, ei se lăudau cu milosteniile, se rugau
stând în picioare în sinagogi şi pe străzi, îşi „smoleau feţele” şi îşi manifestau tristeţea pentru a arăta
tuturor că postesc, ţineau cu stricteţe toate datinile, se credeau drepţi dar îi dispreţuiau pe ceilalţi.
Mântuitorul îi critică pe farisei (Matei cap 23) şi arată că practicarea autentică a virtuţilor se
face în taină, din dragoste faţă de Dumnezeu şi față de aproapele, fără a aştepta laude din partea
altora, şi fără a se urmări interesul propriu, având încredințarea că toate faptele bune vor fi răsplătite
de Dumnezeu, numai în măsura în care acestea sunt practicate discret.
Milostenia: „Luaţi aminte ca faptele dreptății voastre să nu le faceți înaintea oamenilor, ca

să fiţi văzuţi de ei; altminteri nu veţi avea plată de la Tatăl vostru, Cel din ceruri. Deci, când faci
milostenie, să nu trâmbiţezi înaintea ta, precum fac făţarnicii în adunări şi în uliţe, ca să fie slăviţi
de oameni. Amin, zic vouă, şi-au luat plata lor. Tu, însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta
ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie în ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti
ţie!” (Matei 6;2-4).
Dintre practicile Vechiului Testament prin care îşi exprima cineva evlavia, cea mai
recomandată era milostenia. De aceea, milostenia era apreciată, în special, de farisei. Mântuitorul nu
46
combate milostenia. El își exprimă aprecierea față de faptele de milostenie, dar le purifică de acele
exteriorizări ostentative care nimicesc întreaga lor valoare.
Principalul element, care micşorează valoarea milosteniei, este publicitatea. Fariseii, în
schimb, căutau cu orice preț publicitatea. De aceea, făceau actele lor de milostenie la templu, în
pieţe şi oriunde puteau fi mulţi martori oculari, pentru a-i lăuda pentru milostenia lor. În acest caz,
actul de milostenie nu mai trebuia considerat ca izvorând din iubire de aproapele, ci tocmai din cea
mai condamnabilă formă de egoism.
Iisus îi avertizează pe farisei că răsplata faptelor lor se reduce la satisfacerea orgoliului
propriu în această viaţă, şi fără a mai putea avea nădejde într-o răsplată viitoare.
Rugăciunea: „Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin
colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă:
şi-au luat plata lor. Tu, însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui,
Care este în ascuns, şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Când vă rugaţi, nu spuneţi
multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. Deci, nu vă asemănaţi lor,
că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să cereţi voi de la El” (Matei 6; 5-8.
În contrast cu maniera fariseică de rugăciune, Mântuitorul prezintă Rugăciunea Domnească, Tatăl
nostru, drept cea mai frumoasă și mai cuprinzătoare rugăciune (Matei 6;9-13).
Postul este al treilea exemplu, după rugăciune şi milostenie, prin care Mântuitorul arată
deosebirea între modul în care fariseii îşi exprimau evlavia lor, şi modul în care trebuia să fie arătată
evlavia cea adevărată: Când postiţi, nu fiți triști (să nu luaţi o înfăţişare posomorâtă), ca făţarnicii,
care îşi smolesc fețele ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun, că şi-au luat plata
lor. Tu însă, când posteşti, unge-ţi capul şi faţa ta o spală, ca să te arăţi că posteşti, nu oamenilor,
ci Tatălui Tău, care este în ascuns; iar Tatăl Tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.(Matei
6;16-18)
Iudeii respectau posturile impuse de Lege (la Sărbătoarea ispăşirii, la Ziua împăcării). Unii,
îndeosebi fariseii, mai posteau şi de două ori pe săptămână, lunea şi joia, în semn de pocăinţă.
Posturile din săptămână fuseseră impuse de bătrânii poporului, în decursul veacurilor. După natura
postului, era reglementată hrana, îmbrăcămintea şi îngrijirea exterioară a corpului; în cazul
posturilor grele, iudeii se îmbrăcau neglijent, nu-şi spălau faţa, nu-şi îngrijeau părul şi era anulat
salutul.
Sfântul Epifanie spune că în vremea postului, aceştia afişau o faţă palidă şi morocănoasă.
Dar postul acestor oameni nu era însoţit de pocăinţă. Atât rugăciunea, cât şi milostenia fariseilor
erau pornite dintr-o conştiinţă formalistă faţă de Dumnezeu şi de gândul că vor fi văzuţi şi lăudaţi de
semenii lor. Un astfel de post a fost combătut şi în epoca veche (Isaia 58). Nu postul, ca atare, este
combătut de Mântuitorul. El Însuşi a postit (Matei 4) şi vorbeşte despre rostul postului în progresul
spiritual („...acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Matei 17;21). El
combate numai ipocrizia, care însoţea postul fariseilor, ipocrizie care nimicea valoarea postului.
„Iar tu, când postești, unge capul tău și fața ta o spală” (Matei 6;17). Acest verset nu trebuie să fie
interpretat literar. Mântuitorul vrea să spună că nu trebuie să difere cu nimic comportamentul
omului în timpul postului, de cel din afara postului.
d) Despre judecata semenilor. După ce a sfârşit predica de pe munte, Mântuitorul vorbeşte

despre judecata semenilor spunând „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău
nu o iei în seamă?” (Matei 7;3). Aceste două metafore, puse în paralel, evocă fragilitatea paiului, a
micilor greşeli omeneşti, în comparaţie cu bârna, cu marile păcate proprii; în acelaşi timp ,este pusă
în discuţie şi intransigența de care suntem tentaţi să dăm dovadă faţă de greşelile altora şi îngăduinţa
fata de propriile noastre greşeli.
Dumnezeu nu este numai Proniator, ci şi Judecător drept, care răsplăteşte sau pedepseşte
după faptele săvârşite.
47
Oamenii îşi iau dreptul de a judeca în mod subiectiv faptele semenilor lor, fără să ţină cont
de propriile fapte, care pot fi mai grave, fapt pentru care sunt atenţionaţi de Hristos, că vor fi
judecaţi de Dumnezeu aşa cum ei îşi judecă semenii: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi, căci cu
judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi şi cu măsura, cu care veţi măsura, vi se va măsura”
(Matei 7;1-2).
III. VIRTUŢILE TEOLOGICE
III. 1. Virtutea Credinţei
Definiţie: Credinţa, ca virtute teologică, este adeziunea totală, liberă şi conştientă a

sufletului omenesc la Revelaţia Divină, păstrată în Biserică; este adeziunea izvorâtă din har pe
temeiul autorităţii lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale.
Credinţa este situarea afectivă făță de Dumnezeu, Evanghelia și Biserica Sa, care
structurează întreaga existență a credinciosului.
Descriere. Credinţa este convingerea care ia naștere în sufletul credinciosului, datorită

harului divin, în puterea căruia primim şi ţinem ca adevărate toate cele descoperite de Dumnezeu
pentru mântuirea credincioşilor, fiind singura cale de cunoaştere şi înţelegere a adevărurilor
supranaturale, deoarece acestea nu pot fi cunoscute pe alte căi.
Însuşirile credinței. Credința trebuie să aibă următoarele însușiri:

Ø să fie statornică – deoarece izvorul
ei este Dumnezeu, faţă de care nu este îngăduită o credinţă şovăielnică şi
nestatornică;
Ø să fie vie şi lucrătoare prin iubire
– adică să se manifeste în faptele iubirii creştine (cf. Galateni 5;6);
Ø să fie universală – adică să
cuprindă toate adevărurile revelate de Dumnezeu şi mărturisite de Biserică;
Ø să fie puternică şi sigură – pentru
a-l conduce pe creştin spre împlinirea scopului său;
Ø să fie manifestată prin fapte
externe – deoarece „credinţa fără fapte moartă este” (Iacob 2;20).
Necesitatea credinţei. Ca virtute teologică, credinţa este absolut necesară creştinului din
două motive şi anume:
 este cea mai înaltă formă de cunoaştere a celor supranaturale – deşi mintea
omenească poate ajunge la ideea de Dumnezeu, numai prin observarea lucrurilor din natură,
adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu ne-o dă însă numai credinţa;
este absolut necesară pentru mântuire – deoarece este condiţia, care menţine
creştinul în starea harică şi în parcursul spre desăvârşirea lui morală, prin care îşi câştigă mântuirea;
„…cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi”(Marcu 16;16).
Păcatele împotriva credinţei
Credința, fiind o virtute dinamică, este amenințată de pericole și devieri. Așa cum poate să
crească și să se dezvolte, tinzând spre desăvârșire, la fel, poate să cadă pradă diverselor ispite
dinăuntru sau din afară, sau să se abată de la dreapta învățătură. Cel ce nu luptă împotriva ispitelor,
care primejduiesc nădejdea, poate cădea în următoarele păcate:
48
scepticismul – este îndoiala voită în raport cu

adevărurile dumnezeieşti revelate;
erezia – este susţinerea unor puncte de vedere greşite
cu privire la o învăţătură de credinţă;
schisma – reprezintă ruperea de comuniunea,
disciplina şi ordinea bisericii;
superstiţia – este credinţa deşartă care se îndreaptă
spre lucruri sau fiinţe, cărora li se atribuie puteri miraculoase şi este contrară adevărului
de credinţă;
ocultismul – este o falsă explicare a misterelor, cu
pretenţia de cunoaştere, prin intermediul unor practici, planurile lui Dumnezeu în lume
pentru a ajunge la descoperirea viitorului;
fanatismul religios – reprezintă credinţa violentă,
lipsită de iubire, manifestată în special faţă de alte credinţe şi religii;
bigotismul – reprezintă reducerea credinţei la forme,
acte de cult simple, preocuparea pentru actele externe;
apostazia – este lepădarea credinţei, fiind unul din
păcatele grele;
necredinţa – reprezintă lipsa totală a credinţei şi este
un păcat împotriva Sfântului Duh;
indiferentismul religios – nepăsarea față de cele
religioase și socotirea tuturor religiilor ca deopotrivă false.
Mijloace pentru cultivarea credinţei

Credința poate fi cultivată prin:
· rugăciune; participarea cu regularitate la viața Bisericii;
· viaţa virtuoasă; mărturisirea şi împărtăşirea cu Sfintele Taine;
· meditaţie, reflecţia asupra adevărurilor dumnezeieşti însoţită de o lectură
duhovnicească.
Implicaţiile credinţei
v implicaţia eclezială – adevărata credinţă este aceea care

corespunde învăţăturii Bisericii şi în care se mărturiseşte învăţătura Bisericii;
v implicaţia comunitar-sobornicească – în comuniunea
credinţei, omul nu este niciodată singur, ci împreună cu cei ce împărtăşesc adevărata
credinţă.
III. 2. Virtutea Nădejdii
Definiţie: Nădejdea este virtutea teologică prin care, pe baza făgăduinţei lui Dumnezeu,
omul are încredere că va ajunge la fericirea veşnică şi că în viaţa de aici nu va fi lipsit de cele
necesare atingerii acestei ţinte.
Descriere. Nădejdea, pe de o parte, este un „dar”, fiind năzuinţa sufletului în „aşteptarea”

unui bun făgăduit, iar pe de altă parte, este încrederea neclintită în împlinirea făgăduinţei date de
Dumnezeu. Nădejdea este – cum spune Sfântul Apostol Pavel – „ancoră a sufletului sigură şi
49
tare, care intră în cele dinăuntru ale catapetesmei, unde a intrat ca înaintemergător pentru noi
Iisus” (Evrei 6;19-20).
Faţă de credinţă, nădejdea este o credinţă orientată spre viitor şi o anticipare a gustării
depline a vieţii veşnice.
Însuşirile nădejdii. Dintre însușirile pe care trebuie să le aibă nădejdea amintim:

Ø să fie luminată – adică să fie orientată numai spre bunurile veşnice şi spirituale,
iar spre bunurile vremelnice numai în măsura în care întreţin şi potenţează
orientarea omului spre fericirea veşnică;
Ø să fie tare şi neclintită – adică să se sprijine pe Dumnezeu (II Timotei 2;12);
Ø să fie vie – adică să fie totdeauna însufleţită de iubire (I Petru 1;3).
Necesitatea nădejdii. Credința fără nădejde este o credință nedesăvârșită deoarece:

 numai nădejdea îl determină pe creştin să se îndrepte spre izvorul ultim al
învăţăturilor de credinţă, spre Dumnezeu, făcându-l să aştepte cu încredere fericirea făgăduită de El,
precum şi ajutorul harului Său pentru dobândirea acesteia: „Tot cel ce va crede şi se va boteza, se
va mântui” (Marcu 16;16). Viaţa fără nădejde este viaţa fără vlagă şi fără suport, fapt care atribuie
un caracter absolut necesar al nădejdii pentru mântuire;
 numai datorită nădejdii creştinul poate rezista tuturor încercărilor la care este
supus și numai datorită nădejdii creștinul poate împlini legea morală, păstrând „…cu neclintire
mărturisirea nădejdii căci credincios este Cel ce a făgăduit”(Evrei 10;23).
Roadele nădejdii sunt multiple, însă cele mai importante sunt:

 direcţionează viaţa spre Dumnezeu, spre viața viitoare, dezlipind omul de
bunurile simţuale şi vremelnice. „… creștinul nu are cetate stătătoare pe pământ, cetatea lui este
cea care va să fie”, cetatea din ceruri (Evrei 13;14);
 aprinde în om râvna, curajul, tăria şi statornicia în lucrarea mântuirii: „Fiţi
tari cei ce nădăjduiți în Domnul şi să se îmbărbăteze inimile voastre”. (Psalmul 30;26)
Păcatele împotriva nădejdii. După cum poate fi cultivată, la fel nădejdea poate să și
dispară sau să se dezvolte greșit. Astfel, iau naștere păcate împotriva nădejdii datorită diverșilor
factori interni sau externi și anume:
deznădejdea – reprezintă pieirea oricărei nădejdi în Dumnezeu şi în mântuirea proprie;
printre cauzele deznădejdii pot fi numărate:
Ø conştiinţa păcătoşeniei proprii, unită cu socotinţa că nu se poate a avea parte
de iertare din partea lui Dumnezeu (spre exemplu Iuda Iscarioteanu);
Ø căderea în robia păcatului, printr-o viaţă imorală, în aşa fel încât creştinul
ajunge să creadă că nu mai este scăpare din această robie;
Ø evenimentele nefericite din timpul vieţii, care, uneori, ne pun la grea
încercare.
încrederea peste măsură care poate fi de două feluri:
Ø referitoare la Dumnezeu – este încrederea peste măsură în bunătatea lui
Dumnezeu, care poate ierta oricât de mult ar păcătui omul;
Ø referitoare la om – este încrederea peste măsură în puterile omului de a
dobândi mântuirea, fără ajutorul lui Dumnezeu.
ispitirea lui Dumnezeu prin aruncarea în tot felul de primejdii și pericole, în mod
nechibzuit, nădăjduind, ca Dumnezeu să intervină în mod excepțional, pentru a-l scoate
nevătămat.
Mijloacele pentru cultivarea nădejdii sunt:
50
 împărtășirea cu Sfintele Taine.

 lectură bună, unită cu reflecţia şi meditaţia asupra realităților duhovnicești;
 rugăciunea statornică şi permanentă.
III.3. Virtutea Iubirii
Definiţie: Iubirea sau dragostea este virtutea, prin care creştinul intră în cea mai strânsă
unire cu Dumnezeu, considerându-L drept Binele cel mai înalt spre care poate tinde, cautând din
toate puterile sufletului său să împlinească voia Sa cea sfântă.
Descriere. Iubirea sau dragostea creştină, spre deosebire de cea firească, este puterea
harică revărsată în sufletul creştinului, prin Taina Sfântului Botez, prin care simţirea şi voinţa
acestuia se îndreaptă spre Dumnezeu ca spre Binele cel mai mare, dorind şi căutând să se unească
cu El.
Iubirea ca virtute teologică este mai cuprinzătoare decât credinţa şi nădejdea. De aceea este
cea mai mare virtute (I Corinteni Cap. 13), cum spune Sfântul Apostol Pavel, şi nu cade, ci îl
însoţeşte pe om și în viaţa viitoare.
Obiectele (țintele) iubirii creştine sunt:

 Dumnezeu – care merită iubit, deoarece El ne-a iubit mai întâi pe noi (I Ioan
4;19);
 aproapele – care este în acelaşi timp fiu al lui Dumnezeu şi frate al nostru;
 propria persoană – deoarece faţă de noi înșine avem cea mai importantă datorie,
respectiv, mântuirea sufletului.
Însuşirile iubirii creștine. Iubirea de Dumnezeu trebuie să aibă următoarele însușiri:

 să fie mai presus de orice – trebuie făcută distincţia între iubirea datorată lui
Dumnezeu, şi iubirea dată semenilor; Mântuitorul spune: „Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai
mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe
Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10;37);
 să fie intensă şi lucrătoare – adică să pornească din interior şi să se exteriorizeze,
cuprinzând tot sufletul; în afară, iubirea internă şi lucrătoare se manifestă prin împlinirea poruncilor:
„Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea” (Ioan 15;10); „Să nu iubim cu
cuvântul sau cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul” (I Ioan 3;18);
 să fie statornică – „Rămâneţi întru dragostea Mea” (Ioan 15;9) este porunca
Mântuitorului; aceasta fiind o poruncă şi o condiţie a virtuţii iubirii.
Necesitatea iubirii. Iubirea îi este necesară creştinului pentru că:

 numai prin ea se realizează cel mai înalt scop al său – unirea deplină cu
Dumnezeu;
51
 este cea mai mare poruncă din legea dumnezeiască: „Să iubești pe Domnul
Dumnezeul Tău cu toată inima ta, cu tot cugetul tău, cu tot sufletul tău. Aceasta
este întâia și marea poruncă, […] iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți”( Matei
22;37-39);
 este cea mai înaltă cale ce ne poate duce la desăvârşire „Râvniți însă la darurile
cele mai bune, însă, eu vă arăt încă o cale care le întrece pe toate:” dragostea și
bucuriile ei. ( I Corinteni 12;31).
Roadele iubirii. Iubirea are roade multiple, cele mai importante sunt:
 unirea cu Dumnezeu, creşterea în asemănarea cu Dumnezeu, teama fiască de
Dumnezeu;
 bucuria, liniştea şi pacea sufletească, râvna sau zelul în împlinirea voii lui
Dumnezeu;
 mântuirea sufletească, lucrarea virtuţilor;
 lepădarea de sine, care poate merge până la jertfă.
Acestea sunt rezultatul lucrării virtuţilor în fiinţa şi viaţa creștinului (1 Corinteni 13;4-7).
Păcatele împotriva iubirii. Iubirea poate crește, poate spori, dar tot așa ea se poate și
micșora prin păcatele săvârșite împotriva ei, dintre acestea amintim:
ura faţă de Dumnezeu – este împotrivirea duşmănoasă faţă de Dumnezeu,
considerându-L autorul tuturor nenorocirilor ce se abat asupra oamenilor; ura față de
Dumnnezeu determină o învârtoşare a minţii și a inimii;
nepăsarea sau trândăvia faţă de cele duhovniceşti – se manifestă prin dezgust
faţă de cele spirituale; ea paralizează sufletul în dorinţa lui după Dumnezeu; este, de
cele mai multe ori, consecinţa unei vieţi imorale;
sentimentalismul – reduce iubirea la un nivel declarativ, fiind iluzie
mincinoasă, cu privire la măsura iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui;
fanatismul religios – este credinţa fără iubire, credința pătimaşă, care se impune
prin mijloace potrivnice iubirii;
egoismul – constă în iubirea exagerată şi greşit-înţeleasă faţă de sine,
manifestată în satisfacerea excesivă a dorinţelor proprii cu nesocotirea drepturilor
altora şi a legilor morale în general;
dăruirea totală plăcerilor şi desfătărilor acestei vieţi;
pizma faţă de aproapele care stăruie în ascultarea de poruncile lui Dumnezeu;
făţărnicia, prin care cineva arată în chip mincinos că iubeşte pe Dumnezeu, în
scopul câștigării unei bune impresii din partea celorlalți.
Mijloace pentru cultivarea iubirii. Iubirea poate fi cultivată prin:

 cunoaşterea deplină a învăţăturii de credință creştine;
 rugăciunea stăruitoare către Dumnezeu; împărtăşirea cu Sfintele Taine;
 râvna de a împlini voia lui Dumnezeu şi a se feri de păcat;
 cunoaşterea şi urmarea vieţii Mântuitorului, Care prin viaţa Sa pământească a dat
cea mai măreaţă pildă de iubire milostivă și jertfelnică
 lupta împotriva iubirii semeţe de sine şi împotriva alipirii pătimaşe de bunurile
pământeşti; facerea de bine faţă de aproapele.
52
III.4. Raportul dintre iubire şi celelalte virtuţi
În viaţa creştinului, cele trei virtuţi teologice se întrepătrund, constituind un întreg

indivizibil. De altfel, ele sunt date deodată de Dumnezeu, toate trei fiind aprinse în sufletul
creștinului, încă din apele Botezului, rămânând să se dezvolte de-a lungul vieţii.
Raportul dintre cele trei virtuţi teologice este clar exprimat de Sfântul Apostol Pavel:
„Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar cea mai mare dintre acestea
este dragostea” (I Corinteni 13;13).
Din exprimarea concisă a Sfântului Apostol Pavel, înţelegem că iubirea (sau dragostea) este
mai mare decât credinţa şi nădejdea; iubirea nu piere niciodată. Iubirea este mai mare, fiindcă
Dumnezeu Însuşi e iubire (I Ioan 4;8, 16, 19-20).
Prin credinţă, oamenii Îl pot cunoaşte pe Dumnezeu, prin nădejde El este înfăţişat ca bunul
cel mai vrednic de dorit, iar prin iubire oamenii pot ajunge, încă de aici, de pe pământ, la o
comuniune de viaţă negrăită cu Dumnezeu.
Morala creştină consideră iubirea cea mai înaltă dintre toate virtuţile, potrivit esenţei sale.
Chiar dacă prin credinţă devenim creştini, numai prin iubire ne manifestăm cu adevărat creştini.
Dragostea realizează, din punct de vedere psihologic şi moral, cea mai puternică şi mai intimă
legătură cu Dumnezeu. Atât nădejdea, cât şi credinţa devin virtuţi desăvârşite numai când sunt
pătrunse şi însufleţite de iubire.
Credinţa presupune un mugur de iubire dezvoltat în nădejde şi desăvârşit în iubire.
Iubirea este sufletul credinţei şi al nădejdii. Numai prin iubire credinţa şi nădejdea îşi
primesc conţinut şi valoare; numai iubirea e cea care le dă consistenţă şi obiect precis celorlalte
două virtuţi. Pentru aceasta iubirea trebuie să fie totdeauna însufleţită de credinţă, iar credinţa să
lucreze prin iubire (Galateni 5;6). Iubirea este împlinirea Legii şi desăvârşirea Legii.
Între cele trei virtuţi teologice există o reciprocitate. Fără iubire nu există mărturia credinţei
şi nici certitudinea nădejdii. Iubirea este mai mare decât toate fiindcă Dumnezeu Însuşi este iubirea
desăvârşită.
IV. FAMILIA CREŞTINĂ

ŞI PROVOCĂRILE EI CONTEMPORANE
1. Familia creștină
Definiție. După învăţătura Sfintei Biserici, familia este un aşezământ dumnezeiesc şi

temelia vieţii de obşte. Ea se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura dintre bărbat şi femeie,
binecuvântată de Dumnezeu în faţa Sfântului Altar. Această legătură răsare din imboldul firesc sădit
de Dumnezeu în om. „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa,
şi vor fi amândoi un trup” (Efes. 5;31).
Cea dintâi familia a fost întemeiată în rai, având ca preot şi martor pe Însuşi Dumnezeu. „Şi
a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi
femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Fac.
1;27-28).
Familia a fost binecuvântată de Dumnezeu încă de la creație şi este expresia iubirii lui
Dumnezeu faţă de oameni, adevăr care a fost întărit prin participarea Mântuitorului la nunta din
Cana Galileii, unde El a săvârşit, la cererea Maicii Sale, prima minune, pentru familia nou
întemeiată.
53
Caracterele căsătoriei sunt:

Ø unitatea – prin acest aspect înţelegem faptul că un bărbat nu poate fi căsătorit în
acelaşi timp decât cu o singură femeie şi invers, o femeie nu se poate căsători în
acelaşi timp decât cu un singur bărbat;
Ø indisolubilitatea – prin acest aspect înţelegem faptul că legătura dintre cei doi soți
nu se poate desface în timpul vieţii acestora.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească viitorii mirii, înainte de a se căsători:

 să nu se afle în legătură de rudenie apropiată;
 să facă acest pas numai după o matură chibzuinţă şi numai dacă sunt convinşi că
între ei există iubire reciprocă şi bună înţelegere;
 să nu facă acest pas dintr-o înflăcărare pasională momentană, bazată mai mult pe
frumuseţea trupească şi pe instincte;
 să constate că între ei există asemănări, în privinţa concepţiei de viaţă, în privinţa
felului de a vedea anumite probleme importante, în privinţa preocupărilor,
preferinţelor, idealurilor în viaţă etc.;
 să nu fie deosebiri de convingeri ideologice, dar nici o diferență prea mare de
vârstă, deoarece ambele pot dăuna armoniei necesare în viaţa conjugală, precum şi
creşterii şi educării copiilor;
 să se facă acest pas numai după ce sunt convinşi că au chemare faţă de viaţa de
familie şi că vor fi în stare să poarte împreună toate încercările, pe care vor trebui
să le înfrunte în noua viaţă;
 nu în ultimul rând, cei ce doresc să se căsătorească, să aibă în prealabil o
consultare cu duhovnicul.
Însuşirile familiei creştine. Din învăţătura Sfintei Biserici se desprind următoarele

însușiri ale căsătoriei:
 unitatea şi egalitatea soţilor – familia trebuie să fie întemeiată prin legătura dintre
un singur bărbat şi o singură femeie. „Fiecare (bărbat) să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi
aibă bărbatul său” (I Cor. 7;2). Biserica nu îngăduie legătură dintre bărbat şi mai multe femei, căci
aceasta înjoseşte femeia; în familia creştină femeia este soţie, adică tovarăşă de viaţă şi împreună-
lucrătoare cu bărbatul în toate, adică egală cu bărbatul;
 dragostea şi bună voire dintre soţi – când sila, sau alte pricini, ca de exemplu
dorința de înavuțire, duc la întemeierea unei familii, atunci rareori traiul între soţi este fericit;
 curăţia – un alt aspect al curăției îl reprezintă castitatea sau fecioria până la
căsătorie criteriu pe care cei doi ar trebui să-l îndeplinească și fidelitatea după căsătorie;
 sfinţenia – familia trebuie să fie binecuvântată prin Taina Sfintei Cununii; Sfântul
Apostol Pavel numeşte căsătoria, prin care se întemeiază familia, „Taină mare”, dar nu altfel, ci
numai dacă ea este întemeiată „în Hristos şi în Biserică” (Efes. 5;32). Pentru însemnătatea pe care
familia o are în viaţa de obşte, binecuvântarea dumnezeiască este de neapărată trebuinţă;
 trăinicia – căsătoria trebuie să fie o alegere pentru toată viaţa, căci, „ce a
împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă" (Matei 19;6); iar Sfântul Apostol Pavel spune: "Celor
ce sunt căsătoriţi le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat. Iar dacă s-
a despărţit, să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul său; tot aşa, bărbatul să nu-şi lase
femeia" (I Cor. 7;10-11). În afară de moartea trupească, Sfânta Biserică îngăduie desfacerea
legăturii dintre soţi (divorţul) numai din pricini morale asemănătoare morţii trupeşti, cum sunt:
infidelitatea (adulterul), sau alte legături trupeşti neîngăduite (Matei 19;9).
Scopul căsătoriei.
Interpretând cuvintele Sfintei Scripturi de la Facere 2;18, Sfântul Ioan Gură de Aur spune
că la început scopul general al căsătoriei era:
54
 înmulţirea neamului omenesc (Facere 1;28);

 înfrânarea sau împlinirea dorinţelor de natură trupească ( I Corinteni 7;2)
La acestea însă se mai adăugă:
 ajutorarea reciprocă a soţilor, în cadrul legăturii create prin căsătorie şi a copiilor
lor (Facere 2;18);
 sfinţirea sau desăvârşirea lor prin comuniune şi ajutor reciproc.
Datoriile soţilor unul către altul.

1) Iubirea şi stima reciprocă. Soţii sunt datori să se iubească şi să se cinstească unul pe
altul. Această datorie reiese chiar din unirea lor prin căsătorie, căci ei „nu mai sunt doi, ci un trup”
(Matei 19;6). Sfântul Apostol Pavel spune: "Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată; asemenea şi
femeia bărbatului" (I Corinteni 7;3).
2) Credincioşia (fidelitatea). Să-şi păstreze unul altuia credincioşia făgăduită în faţa
altarului.
3) Ajutorarea. Să se ajute unul pe altul în chip desăvârşit şi să lucreze împreună pentru cele
de trebuință vieţii, împărtăşind împreună atât bucuriile cât şi greutăţile ei.
4) Curăţia şi cumpătarea. Să trăiască împreună în dreptate, curăţie şi cumpătare.
5) Munca împreună şi desăvârşirea morală - în orice împrejurare, soţii sunt datori „sa-și
poarte sarcinile” reciproc, să-şi împlinească lipsurile, să-şi desăvârşească însuşirile şi darurile, şi să
lucreze împreună pentru propăşirea morală a fiecăruia şi pentru bună educaţie a copiilor lor, având
drept călăuză poruncile creştine. În felul acesta, viaţa creştină de familie va fi curată şi sănătoasă, va
fi „şcoală de virtuţi”, roditoare de bine pământesc şi ceresc.
Datoriile părinţilor faţă de copii

Cuprinsul datoriilor părintești față de copii privește în general, toata lucrarea pentru
îngrijirea lor. Astfel:
Părinţii sunt datori, în primul rând, să-şi iubească copii, apoi să se îngrijească de
bunăstarea şi de sănătatea trupească a fiilor lor, asigurându-le hrană, îmbrăcăminte şi condiţiile
igienice necesare pentru ca aceştia să fie sănătoşi şi să se poată dezvolta din punct de vedere
trupesc.
În al doilea rând, părinţii sunt datori să dea copiilor instrucţia şi educaţia necesară atât
trupească cât şi sufletească. Mai întâi, acestea se dau în familie, în „cei şapte ani de acasă”.
Deprinderile câştigate de copii în acest timp stau la temelia întregii educaţii morale şi intelectuale de
mai târziu.
În mod deosebit, părinţii trebuie să se îngrijească de educaţia copiilor, după îndemnul
Sfântului Apostol Pavel: „Şi voi, părinţilor, nu-i întărâtaţi pe copii vostrii spre mânie, dimpotrivă,
cresteți-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6;4).
Părinţii, apoi, au datoria de a-şi da copiii la şcoală, pentru a-şi câştiga, pe de o parte
instrucţia şi educaţia necesare, iar pe de altă parte, pentru a se putea pregăti pentru o profesiune şi a
fi utili societăţii. În buna creştere a copiilor un rol esenţial îl are exemplul personal, pe care părinţii
îl oferă acestora.
Datoriile copiilor faţă de părinţi

Cea dintâi datorie a copiilor faţă de părinţi este de a le da acestora cinstea, iubirea şi
respectul cuvenit. Porunca cinstirii părinţilor se cuprinde în Decalog. Iubirea copiilor faţă de părinţi
trebuie să se manifeste în devotamentul şi recunoştinţa faţă de cei ce le-au dat viaţă ca şi în
participarea la diferite activități, pentru a-i ajuta.
În al doilea rând, copiii au datoria să asculte de sfaturile şi învăţăturile primite din partea
părinţilor precum îndeamnă Sfânta Scriptură: „Fiule, păzeşte legile tatălui tău şi nu lepăda
55
rânduielile maicii tale” (Proverbe 6;20); „Copii, ascultaţi întru Domnul de părinţii voştri că
aceasta este cu dreptate” (Efeseni 6;1).
În al treilea rând, copiii au datoria de purta de grijă părinţilor, atunci când aceştia nu mai
sunt în stare să-şi câştige cele necesare ale traiului, iar la bătrâneţe să-i întreţină, dându-le toate cele
de care au nevoie, atât cât le este în putere.
Neascultarea faţă de părinţi, necinstirea lor, ca şi purtarea necuviincioasă faţă de ei sunt
socotite ca păcate stricătoare la cer.
În sfârşit, copiii au datoria, ca atât timp cât părinţii lor sunt în viaţă, să se roage pentru
sănătatea şi bunăstarea lor, iar după ce au adormit, să se roage pentru odihna sufletelor lor.
Asemenea datoriilor faţă de părinţii trupeşti, copiii trebuie să arate recunoştinţă şi faţă de părinţii lor
sufleteşti: naşii, învăţătorii și profesorii lor.
Datoriile copiilor unii faţă de alţii în calitate de fraţi

Frații trebuie să trăiască în armonie şi bună înţelegere, iar atunci când e nevoie, ei trebuie să
se apere şi să se ajute între ei. Buna convieţuire dintre fraţi e socotită în Sf. Scriptură ca una din
binefacerile cele mai mari de care se pot învrednici oamenii pe pământ (Ps. 132;1-3).
Rolul moral al familiei creştine
Familia este cel dintâi aşezământ de creştere morală a omului, indispensabil pentru
bunăstarea societăţii. Ea este mediul cel mai prielnic pentru nașterea, dezvoltarea și desăvârșirea
ființei umane. Dintre toate vietuitoarele, omul se naște cel mai plăpând și cel mai neputincios în a-și
satisface nevoile vitale; total dezarmat, singurul lui mijloc de conservare fiind lacrimile. De aceea,
el are neaparată nevoie de ajutorul neîncetat al părinților săi, care, în această lucrare, nu pot fi
întrecuți de nimeni.
Familia este, de asemenea, răsadniţă de virtuţi şi izvor de întărire morală; în sânul ei îşi
primeşte copilul primele îndrumări de viaţă, care îi rămân întipărite în suflet pentru totdeauna.
Numai părinţii au dragoste faţă de copiii lor, în măsura cea mai mare şi numai ei au prilej
potrivit şi îndelungat să înţeleagă deplin firea fiecărui copil în parte.
Pentru a-şi putea îndeplini cum se cuvine lucrarea ei de a creşte oameni cinstiţi în orice
privinţă, familia creştină trebuie să se călăuzească după îndrumările morale sănătoase, care se
găsesc în învăţătura Bisericii Ortodoxe, păstrătoarea adevărurilor veşnice.
Importanţa familiei rezultă din faptul că poate oferi numeroase prilejuri şi mijloace de
desăvârşire morală. De asemenea, ea promovează, deopotrivă, creşterea şi întărirea societăţii. În
viața copilului și în pregătirea lui ca om, familia îndeplinește un rol hotărâtor. Familia acționează
cel mai temeinic asupra copilului, întrucât îi formează deprinderile și caracterul din cea mai fragedă
vârstă și face aceasta prin puterea dragostei, a exemplului, a conduitei morale a părinților care sunt
modelele educative cele mai rodnice.
Familia, după morala creştină, este vatra bunei creşteri a copiilor şi altarul vieţii domestice,
iar când este trăită după principiile evanghelice, devine izvor de evlavie şi sfinţenie.
Nu în ultimul rând, importanța familiei reiese și din atenția deosebită pe care i-a acordat-o
Mântuitorul Hristos. Astfel, deși s-a născut din Fecioara Maria pe cale supranaturală, în calitate de
Dumnezeu, s-ar fi putut dispensa de asistența familiei, totuși, ca om, ne oferă exemplul unei vieți
depline: S-a născut și a trăit viața până la 30 de ani în sânul familiei părinților Săi, în supunere și
ascultare față de Iosif și Fecioara Maria (Luca 2;51).
56
2. Provocările societăţii contemporane

pentru familia creştină
Problemele cu care se confruntă familia creştină astăzi sunt, atât expresia secularizării
actuale tot mai accentuate a societăţii contemporane, cât şi consecinţa educaţiei ateiste din timpul
regimului comunist.
„Cauzele care conduc la slăbirea şi destrămarea vieţii de familie sunt multiple şi complexe.
Cea mai frecventă dintre ele o constituie egoismul (iubirea exagerată de sine), din cauza căruia
membrii familiei nu-şi mai îndeplinesc, total sau parţial, obligaţiile, pe care le au faţă de cei
apropiaţi” (P.F. Patriarh Daniel).
Pricipalele probleme cu care se confruntă familia creştin-ortodoxă la începutul mileniului al
III-lea sunt:
a) Adulterul. Multă vreme adulterul a fost singura cauză care făcea posibil divorţul. Despre
adulter găsim referinţe atât în Vechiul Testament, unde vedem că gravitatea acestui fapt este atât de
mare şi dăunătoare familiei, încât Dumnezeu a reglementat acest lucru în porunca a-VII-a: „Să nu
fii desfrânat!” (Ieșire 20;14), cât şi în Noul Testament, unde Mântuitorul condamnă adulterul şi-l
consideră ca pe un motiv canonic de divorţ: „oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de
desfrânare, o va face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată, săvârşeşte adulter”
(Matei 5;38).
b) Noile tipuri de familii şi deviaţiile sexuale actuale. O altă cauză a destrămării familiei
tradiţionale şi a slăbirii coeziunii ei interioare o constituie noile modele de familie care nu sunt
altceva decât forme denaturate ale modului de convieţuire firească dintre bărbat şi femeie. Aceste
modele de, aşa zise „noi familii”, încearcă să ofere un model „alternativ”, faţă de ceea ce înseamnă
familia serioasă şi adevărată.
b1) Concubinajul, astăzi, este considerat un nou tip de familie. Sociologia defineşte
concubinajul ca „un mod de a trăi împreună al cuplurilor moderne, în afara contractului de
căsătorie”. Deşi, în cadrul acestei coabitări, cei doi realizază majoritatea funcţiilor familiei, trăirea
în concubinaj este o percepţie falsă şi dăunătoare, atât pentru societate cât și pentru sufletele celor
ce se găsesc într-o astfel de situație.
Pentru societate, concubinajul este dăunător prin aceea că, prin concubinaj se urmăreşte
satisfacţia sexuală și fuga de responsabilităţi, crescânt totodată dezinteresul pentru funcţia
reproductivă.
Pentru sufletele celor ce trăiesc în concubinaj, acesta este dăunător, prin aceea că cei doi se
găsesc în afara Tainei Căsătoriei, vieţuind în păcat.
b2) Familia monoparentală – este o structură tot mai des întâlnită în societatea zilelor
noastre. În societatea tradiţională, ce avea la bază familia extinsă, familia monoparentală era
dezaprobată, însă, în societatea modernă, viziunea asupra familiei s-a schimbat, şi atunci când
problemele apar în sânul unei familii, în loc să se caute soluţii viabile pentru familia în cauză, de
multe ori instanţele judecătoreşti, neţinând cont de integritatea familiei şi de statutul acesteia ca
mică biserică, consideră că este mai bine pentru copii ca părinţii să se despartă, decât să fie supuşi
unui climat conflictual, care oricum va exista şi după despărţire, în încercarea fiecărui părinte de a-i
atrage pe copii de partea lui. Familia monoparentală are legătură şi cu concubinajul, în sensul că
acesta poate duce la apariţia acestui tip de familie, de exemplu: în urma naşterii unui copil unul din
părinţi acceptă să-l crească, fără a-l obliga pe celălalt să participe activ la creşterea copilului.
b3) Devianţele sexuale. Prin devianţă sexuală, se înţelege orice formă de comportament
sexual ilicit sau forme total denaturate, de relaţii nefirești, dintre persoane de acelaşi sex, prin
practicarea păcatelor împotriva firii, respectiv, homosexualitatea şi lesbianismul, acestea atacând
direct scopul căsătoriei: naşterea de prunci şi mântuirea. Aceste devianţe au existat dintotdeauna,
57
fiind menționate şi în Sfânta Scriptură, însă ceea ce ne pune în gardă astăzi, e modul cum sunt
privite acestea, şi anume, ca fiind comportamente absolut normale, perfect capabile de fi
integrabile în societate. Ele, însă, nu sunt decât forme bolnavicioase ale instinctului de procreare, pe
care Biserica nu le poate accepta niciodată.
c) Avortul. Această mare problemă a secolelor XX şi XXI, şi, cu siguranţă, şi a celor
următoare, macină şi distruge oameni, familii şi naţiuni, ba mai mult, îi determină pe cei căsătoriţi
să vadă în relaţia dintre bărbat şi femeie numai plăcerea, înlăturând obligaţiile familiale. Dacă până
nu demult, lumea trăia sub îndemnul biblic: „creşteţi şi vă înmulţiţi” (Facere 1;28), astăzi lumea
fuge de acest îndemn, urmându-şi instinctul într-o manieră hedonistă. În prezent, avortul ocupă
primul loc la nivel mondial în ceea ce privește cauzele mortalității.
d) Contracepția: Una dintre responsabilităţile familiei creştine este cea a procreării
responsabile, în conformitate cu porunca divină: „creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul”
(Facere 1;28), o familie fără copii, fiind cel mai adesea asemănată unui pom neroditor. Sustragerea
voită de la această responsabilitate prin mijloace care contravin eticii, dar şi moralei creştine,
reprezintă o încălcare flagrantă a principiilor instituţiei căsătoriei.
„Biserica nu acceptă planning-ul familial şi metodele sau mijloacele contraceptive, care
sunt practici îndreptate împotriva vieţii” (Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula).
Contracepţia e calificată de Biserică drept un act lipsit de responsabilitate morală, iar în
forma în care este practicată astăzi, drept un act extrem de grav, egoist şi criminal, din cauza
insensibilităţii faţă de viaţa înzestrată cu suflet din pântecele matern.
e) Prostituţia este o formă denaturată a actului intim dintre bărbat şi femeie, a legăturii
fireşti puse de Dumnezeu în prima pereche de oameni, în vederea naşterii de prunci şi a perpetuării
neamului omenesc.
Este considerată păcat, fiind contrară poruncii lui Dumnezeu, ea neurmărind naşterea de
prunci, ci numai plăcerea împreunării trupeşti, lipsită de dragostea şi responsabilităţile vieţii de
familie, de aceea Biserica nu poate accepta legalizarea ei; este păcat împotriva trupului, pe care
creștinul are datoria de a-l preţui, ca pe un templu al Duhului Sfânt şi nu de a-l batjocorin prin
desfrâu; acest păcat închide porţile împărăţiei lui Dumnezeu.
Prostituția reprezintă o formă de degradare a femeii şi a demnităţii ei, transformându-o în
obiect de satisfacere a plăcerii, plasând-o mai jos decât condiţia necuvântătoarelor, ceea ce
învăţătura creştină nu admite, socotind femeia egală cu bărbatul înaintea lui Dumnezeu şi a
societăţii: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte
bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3;28).
Prostituția este cea mai grea şi cea mai amară sclavie, în contextul în care femeile, care se
prostituează, sunt supuse, de proxeneţi sau de clienţi, la tot felul de umilinţe, la obligativitatea de a
întreţine raporturi intime cu oricine şi oricând şi de a accepta o serie nesfârşită de perversiuni
sexuale.
Prostituția nu poate fi niciodată un „drept al omului”, fiindcă este păcat, iar dreptul la
fărădelege sau păcat nu poate fi recunoscut, aşa cum nu poate fi recunoscută nici homosexualitatea,
nici uciderea, nici furtul, nici mărturia mincinoasă, nici sinuciderea ca drepturi ale omului.
f) Consumul de droguri - reprezintă o problemă de mare complexitate și importanță pentru
toți.
Drogul este o substanță solidă, lichidă sau gazoasă, a cărei utilizare se poate transforma în
obișnuință. Drogul afectează direct creierul și sistemul nervos, schimbă sentimentele, dispoziția și
gândirea, percepția și/sau starea de conștiență, modificând imaginea asupra realității înconjurătoare.
Folosirea drogurilor poate crea dependența fizică și psihică sau tulburari grave ale activității
mentale și comportamentale. Starea de dependență este greu de depășit în unele cazuri. Dependentul
poate alege între a începe un tratament (detoxificare) sau a lua o altă doză. Din nefericire, cea mai
ușoară cale este să continue consumul de droguri. Aceasta este o alegere fatală.
58
În ceea ce priveşte factorii, care duc la consumul de droguri, aceştia sunt dintre cei mai
variaţi, pornind de la curiozitate, presiunea socială, stresul cotidian, nemulţumiri şi frustrări
personale, deziluzii, depresii sau exemplul negativ oferit de părinţi. Astfel, majoritatea persoanelor
dependente de droguri, au început să consume aceste substanţe la vârsta adolescenței, sub presiunea
acceptării într-un anumit cerc social sau pur şi simplu au ales să ignore avertismentele,
considerându-se invincibili.
Îngrijorător este faptul că, indiferent pe ce cale, odată ajunşi la consumul de droguri, drumul
de întoarcere nu este lesne de găsit. Chiar medicii care lucrează în centrele de toxicologie, recunosc
faptul că: „noi îi salvăm pe moment, dar ajunşi în libertate, cei mai mulți dintre ei o iau de la
capăt”.
Efectele drogurilor asupra consumatorilor sunt stări false de beatitudine, sunt scenarii
subtile şi periculoase create de diavoli, cu multă minuţiozitate, până la un punct, duhurile
întunericului oferind stări asemănătoare cu cele de la rugăciune, oferindu-i posibilitatea de a
escalada treptele falsului rai, după care victima se prăbuşeşte în adâncul întunericului, unde îl
aşteaptă stări cumplite de depresie, anxietate, confuzie, delir, asociate cu dureri fizice greu de
suportat. Din această stare se iese prin încă o doză, până când organismul cedează şi sufletul se
pierde, în cazul în care decesul survine în urma administrării unei supradoze.
Consecințele nefaste ale consumului unor astfel de substanțe ori produse sunt diferite
afecțiuni organice și psihice grave, depersonalizarea și degradarea omului, asociate frecvent cu
săvârșirea unor infracțiuni grave – omoruri, tâlhării, violuri, ș.a., fapte care fac din „beția albă”,
unul din principalii factori de mortalitate.
Dependenţii de droguri își pierd libertatea. Odată ce au cedat ispitei, consumatorii devin robi
ai păcatului. Pentru această situaţie numai ei sunt răspunzători, nimeni altcineva. Dumnezeu a lăsat
omului raţiune şi puterea de a alege. Graniţa dintre refugiu şi patimă este atât de imperceptibilă,
încât cu greu poate fi sesizată trecerea ei. Ajuns la patimă, omul nu prea mai poate luptă. De ce?
Pentru că patima devine o a două fire. Tocmai de aceea omul împătimit devine rob al păcatului.
Un duhovnic bun, o aspră pocăinţă şi o voinţă de fier pot trezi un suflet din moarte la viaţă şi
pot spune definitiv un NU drogurilor. Dumnezeu, Doctorul Ceresc, oferă această şansă tuturor, însă
nu obligă pe nimeni.
Caracterizată prin nerăbdare, civilizației din care facem astăzi parte, îi curge timpul altfel.
Aceasta este copleșită de dorință și satisfacere. Pe acest fond, drogul aduce cu sine iluzia de a avea
totul, dintr-o data.
g) Fecundarea in Vitro – constituie o serie de proceduri folosite pentru a trata infertilitatea
sau probleme genetice, și a ajuta la conceperea unui copil. Aceasta presupune prelevarea ovulelor
mature din ovare și fertilizarea lor în laborator.
Această metodă nu este etică, nici dacă donatorul materialului seminal este soţul. Problema
procreării asistate devine și mai delicată, atunci când intervine o a treia persoană donatoare. În acest
caz, consimţământul cuplului trebuie să fie dat în mod expres. Cea de a treia persoană, donatoare,
nu poate avea nici un drept în familie şi nici asupra copilului nou-născut. Donatorul rămâne anonim
pentru primitor, dar şi primitorul pentru donator. Anonimatul donatorului poate avea însă consecinţe
morale dezastruoase, putând conduce la situații incestuoase, în situaţia când, la un moment dat, o
femeie poate primi material seminal din partea propriului tată, sau a propriului frate, fără a bănui
măcar, fapt datorat anonimatului. Ca procedeu tehnic, embrionii concepuţi prin fecundarea in vitro
se donează unui cuplu steril. În această situaţie, mama legală nu este mama biologică, iar tatăl legal
nu este tatăl biologic. Femeia, care acceptă să poarte sarcina în locul altei femei şi să aibă copil
pentru aceasta, se numeşte „mamă surogat”, iar jurnalistica a dat acestui fenomen denumirea de
„închiriere de uter”.
Pe lângă aceste aspecte, trebuie amintit faptul că fecundarea in vitro presupune crearea mai
multor embrioni umani pentru a crește șansele de implantare a lor cu succes. Acești embrioni sunt
mai apoi analizați pentru a se identifica posibile disfuncții genetice, handicapuri și, uneori, chiar și
un anume sex. Embrionii „nedoriți″ sunt eliminați, adică omorâți. De obicei, în uterul unei femei,
59
sunt transplantați aproximativ patru dintre embrionii selectați. Dacă implantul a reușit pentru mai
mult de unul (sau doi) embrioni, medicul va elimina selectiv o parte din embrionii rămași. Însă,
selectarea embrionilor duce la moartea micilor ființe umane pe criteriul sexului, handicapului fizic
și mental, precum și în funcție de numărul acestora. Toate acestea conduc la următorul aspect:
Procedura FIV promovează ideea că putem avea orice ne dorim, oricând și oricum!!!!
h) Eutanasia. Prin eutanasie, care înseamnă moarte frumoasă sau uşoară, se subînţelege
ajutorul medicului în curmarea vieţii bolnavului ce suferă de o boală incurabilă. Oricât de strictă ar
fi legea eutanasiei, în privinţa „apărării” drepturilor bolnavilor, viaţa, fiind un dar de la Dumnezeu,
trebuie apărată şi nu distrusă. În locul dreptului de a-şi decide propria moarte, ar trebui să i se dea
bolnavului dreptul de a apela la mila lui Dumnezeu, fiindcă orice suferinţă pentru om, este o
posibilitate de a-şi ispăşi păcatele prin pocăinţă.
i) Transplantul de ţesuturi şi/sau de organe – „desemnează acea activitate medicală
complexă care, în scop terapeutic, înlocuieşte ţesuturi şi/sau organe umane compromise morfologic
şi funcţional, din corpul unui subiect uman cu alte structuri similare, dovedite ca fiind sănătoase. ”
Este o performanţă a ştiinţei şi a practicii medicale pe care Biserica o binecuvântează atâta
vreme cât, prin transplant, se rezolvă criza determinată de lipsa altor soluţii de vindecare şi se redă
viaţa normală unei persoane, fără însă a i-o ridica pe a alteia: nimeni nu trebuie ucis, pentru a trăi
altcineva.
Biserica previne pe toţi să înţeleagă transplantul ca pe o practică medicală menită înlăturării
suferinţei membrilor ei şi nu ca pe una care să alimenteze ideea autonomiei vieţii fizice şi a
eternizării acesteia, în detrimentul credinţei în viaţa eternă (adevărata viaţă), neglijându-se
pregătirea pentru aceasta. Biserica vede în donatorul de organe, un om capabil să se autojertfească,
socoteşte că acesta trebuie să împlinească gestul său din dragoste faţă de aproapele, de bunăvoie, în
urma unei informări corecte şi a unui consimţământ liber şi independent de orice influenţă străină de
conştiinţa sa; Biserica respectă dorinţa primitorului de a trăi mai mult sau în condiţii mai bune, dar
îşi exprimă cu atât mai mult respectul pentru actele de iubire, autojertfire şi înţelegere ale
donatorului.
Biserica se opune oricărei tranzacţii cu organe umane şi oricărei exploatări a stărilor de criză
şi a vulnerabilităţilor potenţialilor donatori (lipsa de libertate psihică sau fizică, acordul prezumat).
În privinţa declarării morţii reale (părăsirea trupului de către suflet), identificată cu moartea
cerebrală, legal declarată, Biserica cere respectarea exactă a criteriilor de diagnosticare a morţii
cerebrale şi respectiv, legale.
Este legiferat, ca declararea morţii cerebrale să o facă o echipa medico-legală, neimplicată în
acţiunea de transplant, pe baza criteriilor clinice şi de laborator existente. Cu toate acestea, în ultima
vreme s-a ivit o nouă controversă cu privire la înțelegerea conceptului de moarte cerebrală. Dacă o
persoana declarată a fi în stare de moarte cerebrală, în urma monitorizării activității cerebrale, se
constată că aceasta este extrem de scăzută, persoana respectivă nu este moartă ci vie. Problema este
că transplantul nu se poate realiza decât de la o persoană vie la alta tot vie. În momentul surveririi
decesului, moment în care aparatele înregistrează activitate cerebrală 0 (zero), organele nu mai pot
fi transplantate.
Biserica nu poate fi de acord cu transplantul ţesuturilor embrionare, care comportă riscul
afectării sănătăţii fătului şi nici cu utilizarea pentru transplant al organelor nou-născuţilor acefali sau
hidrocefalici; de asemenea Biserica nu poate fi de acord cu tendinţa unora de a deveni donatori de
organe, cu condiţia să fie eutanasiaţi.
Consimţământul unei personae de a-şi oferi un organ, pentru binele semenului suferind, din
iubire faţă de acesta şi dezinteresat, precum şi hotărârea rudelor de a permite prelevarea de ţesuturi
sau organe în vederea transplantului de la trupurile decedate ale celor faţă de care au drepturi legale,
respectându-se legea, sunt în acord cu morala creştină.
De asemenea, Biserica binecuvintează persoanele care pot face, eventual, asemenea
sacrificii, dar în egală măsură, înţelege pe cei care nu pot face aceasta, respectând libertatea de
decizie a fiecărui om. Biserica are toată înţelegerea pentru cei care-şi doresc scăparea de suferinţă şi
60
prelungirea vieţii fizice, fiind încredinţată că prelungirea vieţii fizice va oferi acestora şansa
apropierii de Dumnezeu şi a progresului duhovnicesc.
Binecuvântând medicii pentru eforturile depuse în vederea reducerii suferinţei din lume şi
prin transplantul de organe, precum şi jertfa celor dispuşi să le ofere, Biserica, nu încurajează
negativismul nejustificat al altora; dacă viața aproapelui, cea fizică şi cea duhovnicească, este
garantată, nici un sacrificiu nu este prea mare, cu următoarea condiţie: să nu ucizi un om spre a
promite sau a da viaţă altuia.
Creştinii, fie personal medical, donatori, beneficiari sau intermediari, nu trebuie să
promoveze ştiinţa fără conştiinţă etică şi responsabilitate faţă de demnitatea umană, motiv pentru
care se impune o permanentă priveghere spirituală şi pastorală, un discernământ spiritual activ,
privind scopurile declarate şi nedeclarate ale transplantului de organe.
j) Clonarea – Dicţionarele de bioetică definesc clonarea drept un mijloc natural sau o
metodă artificială prin care se pot multiplica celule sau organisme vii, plecând de la o celulă sau un
individ unic. Din această perspectivă, clona, sau mai precis clonele, reprezintă un ansamblu de
celule sau indivizi care au o origine comună şi, ca atare, o identitate genetică cu celula sau individul
clonat (Pr. Prof. Gheorghe Popa).
Motivele pentru care Biserica respinge ideea de clonare umană sunt următoarele:
 ceea ce defineşte omul biologic, psihologic şi spiritual, este faptul lui de a fi unic,
multiplicarea încălcând acest principiu;
 misterul persoanei în integralitate este anulat;
 natura umană se constituie ca atare prin raportarea ei la Dumnezeu, omul este om numai
pentru că poartă în sine, în trup şi în suflet, chipul lui Dumnezeu. În sensul acesta, el este totdeauna
voit de Dumnezeu, apărând în existentă prin intervenţia Lui directă, orice programare nefiint bine-
venită;
 reducerea valorii umane ca fond genetic, pe lângă faptul că ar putea să surprindă în mod
negativ, este o eroare ştiinţifică şi morală în acelaşi timp, determinismul genetic uman nu a fost
verificat ştiinţific.
 mediul şi educaţia, pe lângă ereditate, au un cuvânt de spus în edificarea omului.
 moral, omul este libertate, nu necesitate;
 clonarea izolează şi depersonalizează viaţa umană în specificul ei şi de aceea este
condamnabilă.
O altă provocare din partea societăţii o reprezintă înlocuirea valorilor creştine cu
problemele şi priorităţile financiare – fenomen numit generic secularizare.
În zilele noastre prosperitatea unei familii, comunităţi, naţiuni etc, depinde de cât de bine îşi
gestionează problemele financiare, producţia şi mai ales profitul. Banii, care astăzi au devenit o
prioritate în orice structură socială sau instituţie, sunt un factor de instabilitate, tocmai datorită
rolului important pe care-l joacă, generând conflicte la nivel individual, familial, social, și chiar
inter-statal.
Pe lângă acestea adăugăm:
 slăbirea vieţii spirituale în familie;
 sărăcia şi şomajul;
 dorinţa de câştig material imediat şi cu orice preţ;
 lipsa unei educaţii corespunzătoare a copiilor;
 disensiunile în familie;
 pornografia;
 ofensiva publică a unor manifestări sexuale contrare familiei tradiţionale.
61
I. ÎNTEMEIEREA BISERICII ŞI RĂSPÂNDIREA CREŞTINISMULUI
PRIN PREDICA SFINŢILOR APOSTOLI
1. Întemeierea Bisericii
După Înălţarea Mântuitorului, creștinii erau împărțiți în două mari formațiuni:

Ø una la Ierusalim, în număr de 120 (cf. Fapte 1;15);
Ø alta în Galileea, peste 500 ( cf. I Corinteni 15;6).
La Ierusalim, Apostolii, au completat ceata celor doisprezece, alegând, prin sorţi, în locul lui
Iuda Iscariotenul, pe Matia, cf. Fapte 1;26.
La 10 zile după Înălţarea Domnului la cer, apostolii erau adunaţi la un loc. Evrei, din toate
părţile lumii, se adunaseră la Ierusalim pentru sărbătoarea Cinzecimii.
În această zi, Duhul Sfânt S-a pogorât în chipul limbilor de foc peste apostoli, care „au
început să vorbească în alte limbi” (Fapte 2;1-4). Apostolii au ieşit apoi cu mult curaj în cetate,
unde Sfântul Apostol Petru a vorbit mulţimilor despre Hristos; ascultătorii au „fost pătrunşi la
inimă”, în urma predicii Sfântul Apostol Petru (Fapte 2;22-33) botezându-se „ca la trei mii de
suflete” (Fapte 1;37, 4;31), luând fiinţă astfel prima comunitate creştină, constituită din iudei şi
prozeliţi din Palestina şi din împrejurimi.
2. Răspândirea creştinismului prin predica Sf. Apostoli
După înviere, Mântuitorul i-a trimis pe Sfinții Apostoli la propovăduire, spunându-le:

„Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă”(Matei 28; 19).
Iacob cel Mic (fratele Domnului) – nu a fost unul din cei 12 apostoli, ci făcea parte din ceata
celor 70 de ucenici. A fost în fruntea bisericii din Ierusalim, fiind primul episcop al cetăţii. A
prezidat Sinodul de la Ierusalim (49-50) şi ne-a lăsat o epistolă ce-i poartă numele.
În anul 62, a fost aruncat de pe aripa Templului şi ucis cu pietre, de către iudei. Este prăznuit
pe 23 octombrie.
Apostolul Iacob al lui Zevedeu (Iacob cel Bătrân sau cel Mare) – a rămas la Ierusalim,
predicând cuvântul Domnului, până la moartea să martirică, fiind ucis cu sabia în anul 44, din
porunca lui Irod Agripa; el este primul apostol martir, fiind prăznuit pe 30 aprilie.
Sfântul Apostol Ioan, fiul lui Zevedeu, fratele lui Iacob cel Bătrân şi „ucenicul cel iubit al
Mântuitorului”– a rămas la Ierusalim, până la moartea Fecioarei Maria (care fusese încredințată de
către Mântuitorul spre grija lui), sau poate până la începutul războiului iudaic, anul 66.
El este autorul celei de-a patra Evanghelii, a trei epistole şi a Apocalipsei.
Tradiţia bisericească ne spune că a predicat la Efes, înfiinţând aici şi în mai multe oraşe,
biserici importante, ce le întâlnim menţionate în Apocalipsă, capitolele 1 şi 2.
În anul 96 este exilat pe insula Patmos, din Marea Egee, acest lucru fiind confirmat de
scrierea sa, Apocalipsa (1,9). Moare de moarte naturală în timpul împăratului Traian (98-117) la
vârsta de 100 de ani.
Fiind ultimul Apostol adormit în Domnul, epoca de după el s-a numit post-apostolică, a
bărbaţilor apostolici.
Acum se produce separarea Bisericii creştine de Sinagogă. Sfântul Apostol Ioan ia atitudine
contra unor erezii, care apar în vremea sa, precum cea a iudeului gnostic, Cerint din Asia Mică.
Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
Despre ceilalţi apostoli avem ştiri sporadice, de la scriitori creştini din secolele II-IV, astfel,
cel mai important izvor fiind scrierile lui Eusebiu de Cezareea (†340). Potrivit acestuia, activitatea
apostolică a fost următoarea:
Sfântul Apostol Andrei – cel dintâi chemat la apostolat, a predicat, mai întâi în provinciile
Asiei Mici, Capadocia, Galatia, Pont, Bitinia, Tracia, Sciţia Mică (Dobrogea de azi), Bizanţ şi apoi în
oraşul Patras din Grecia unde a fost răstignit pe o cruce în formă de X în jurul anului 60. Este socotit
Apostolul românilor, fiind prăznuit la 30 Noiembrie.
Sfântul Apostol Toma – a predicat în Parția, apoi în India, unde a murit ca martir, fiind
străpuns cu lancea în anul 72 (Eusebiu, Istoria bisericească, III,1). Este prăznuit la 6 Octombrie.
Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei – a predicat mai întâi iudeilor din Palestina, pentru
care a scris Evanghelia, în limba aramaică, iar mai apoi în ţările din jurul Palestinei, Arabia, Siria,
ajungând până în Persia, către sfârșitul vieții, ajungând în Etiopia, unde a murit ca martir, fiind tăiat
cu fierăstrăul. Este prăznuit 16 Noiembrie
Sfântul Apostol Bartolomeu (Natanael) – a propovăduit în India, Laconia şi Armenia,
murind muceniceşte prin răstignire. Este prăznuit la 11 Iunie.
Sfântul Apostol Tadeu – cunoscut sub numele de Iuda al lui Iacov sau Levi, se crede, că a
predicat în Palestina şi Persia, unde a murit muceniceşte. Este prăznuit la 19 Iunie
Sfântul Apostol Filip – a predicat cuvântul Domnului în Frigia (şi Scitia Minor după mai
noile opinii), murind ca martir la Herapolis, prin răstignire în vârstă de 80 de ani. Este prăznuit la 14
Noiembrie .
Sfântul Apostol Simon Zelotul (Canaanitul) – informații neconfirmate precizează că a
predicat în Edessa sau după o tradiţie apuseană din sec VI-lea, în Egipt şi apoi în Persia, unde a fost
martirizat prin sabie. Este prăznuit la 10 Mai.
Sfântul Apostol Matia – ales în locul lui Iuda Iscarioteanul ,a predicat, mai întâi în Iudeea,
apoi în Etiopia, unde a primit moarte martirică prin secure. Este prăznuit la 30 Iunie.
Sfântul Apostol Petru – până în anul 50 şi-a desfăşurat activitatea la Ierusalim, în Iudeea,
Samaria şi Galileea (cf. Fapte 9;31); după sinodul apostolic a predicat în Antiohia.
Eusebiu de Cezareea precizează: „Când Sf. Apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-au
împrăştiat peste tot pământul locuit, Petru a predicat evreilor din împrăştiere, în Pont, Galatia,
Bitinia, Capadocia şi Asia, pentru ca, la sfârşit, ajungând la Roma, să fie răstignit cu capul în jos,
cum el singur a dorit să pătimească ” (Eusebiu, Istoria bisericească, III ,1).
Din întâia sa epistolă, reiese că a predicat şi în Babilon (cf. I Petru 3;13).
După tradiţia consemnată de Origen şi citată de Eusebiu, se crede. că a predicat şi în
Macedonia; iar din Epistola I către Corinteni, reiese că a stat un timp şi la Corint.
Spre sfârşitul vieţii sale ajunge la Roma, unde a murit ca martir, la 29 Iunie anul 67, după unii
istorici în anul 66. Este prăznuit la 29 Iunie, împreună cu Sfântul Apostol Pavel.
Apostolul „neamurilor”, Sfântul Apostol Pavel a întreprins trei călătorii misionare astfel:
a) Prima călătorie misionară (45-48)
A plecat din Antiohia Siriei (Seleucia), fiind însoţit de Barnaba şi Ioan Marcu, a mers apoi în
Cipru, predicând mai ales în Paphos, unde converteşte pe proconsulul roman, Sergiu-Paul, şi trece în
ţinuturile Asiei mici, Perga Pamfiliei, unde se desparte de Ioan Marcu.
Continuă călătoria în provinciile Pisidia şi Licaonia, predicând în oraşele Antiohia Pisidiei,
Iconiu, Listra şi Derbe.
Se reîntoarce în cetăţile vizitate, organizând comunităţile creştine, hirotonind preoţi (Fapte
14;23) şi se întoarce la Perga Pamfiliei, iar de aici, prin portul Atalia, ajunge, pe mare, la Antiohia, în
anul 48.
63
b) A doua călătorie misionară (51-54)

A plecat împreună cu Sila şi vizitează comunităţile din Siria, Cilicia şi Licaonia, unde, în
oraşul Listra, convertesc pe Timotei, care-i va însoţi.
Vizitează comunităţile înfiinţate în prima călătorie, apoi trec prin Galatia, și Frigia ajungând
în oraşul Troa, unde convertesc pe doctorul Luca. Din Troa, cei trei misionari, luând cu ei şi pe
doctorul Luca, trec prin insula Samotrace şi ajung la Neapolis, în Macedonia, predicând cu succes la
Filipi, înfiinţând aici prima comunitate europeană. La Filipi, Pavel şi Sila sunt bătuţi cu bice şi duşi
la închisoare, de unde au scăpat în mod minunat. De la Filipi, trec prin oraşele Macedoniei,
Amfipolis, Apolonia şi ajung la Tesalonic, unde au convertit un număr mare de prozeliţi greci şi
romani şi pe unii dintre iudei. Făcându-se mare tulburare printre iudei contra misionarilor, Pavel cu
însoţitorii săi a plecat la Bereea, apoi el singur merge pe mare, ajungând la Atena.
Din Atena, merge în Corint, unde a stat un an şi şase luni la Acvila şi Priscila, venind aici
între timp şi Sila şi Timotei; din cauza agitaţiei iudeilor, a luat cu sine pe soţii Acvila şi Priscila şi a
plecat la Efes, unde îi va lăsa pe cei doi.
De la Efes, pe mare, Sfântul Apostol Pavel, s-a dus la Cezareea Palestinei, apoi la Ierusalim,
de unde s-a întors la Antiohia (cf. Fapte 18;1-22).
c) A treia călătorie misionară (54-58)
A plecat din Antiohia, vizitând mai întâi comunităţile creştine, înfiinţate în Galatia şi Frigia,
apoi s-a oprit la Efes, pentru doi ani şi jumătate.
Părăsind Efesul, s-a dus în Macedonia, în anul 57, şi, de acolo în Iliria, iar apoi la Corint. De
la Corint trece, din nou, prin Macedonia, ajunge la Troa şi Assus, apoi, ocolind Efesul, se opreşte la
Milet.
De la Milet, pleacă pe mare, la Tir, Ptolemaida şi Cezareea Palestinei, şi apoi la Ierusalim, în
anul 58, ducând colecta făcută în Grecia şi Macedonia pentru săracii din Ierusalim; aici este arestat,
iar în anul 60 este trimis la Roma, unde va sta într-o detenţie uşoară până în anul 63, când este
eliberat.
După eliberarea sa, el întreprinde alte călătorii misionare în răsărit, acest lucru rezultând din
epistolele scrise de el de la Roma, precum şi din alte informații.
Împrejurările sfârşitului său sunt necunoscute, însă, se pare că s-a dus din nou la Roma, unde
a fost întemniţat pentru a doua oară şi a suferit martirajul în timpul împăratului Nero, în anul 67, în
aceeaşi zi cu Sf. Apostol Petru, 29 iunie. Este îngropat pe calea Ostia, la Roma, unde mai târziu a
fost ridicată basilica San Paulo fuori-le-muri (Sfântul Pavel din afara zidurilor).
El este cel ce a eliberat creştinismul de servitutea legii mozaice şi a asigurat propovăduirea
evangheliei la toate neamurile. A scris 14 Epistole adresate Bisericilor pe care le-a întemeiat şi unor
ucenici, epistole care constituie un mare dar făcut Bisericii, Creştine de către Sfântul Apostol Pavel,
fiind totodată un izvor de nesecată bogăţie a credinţei.
II. CREȘTINISMUL ÎN TIMPUL
SFÂNTULUI ÎMPĂRAT CONSTANTIN CEL MARE
1. Constantin cel Mare (306-337)- Convertirea la creştinism

Realitatea şi sinceritaea convertirii lui Constantin la creştinism, este evidentă, fiind
mărturisită de el însuşi şi de contemporanii lui.
Înainte de toamna anului 312, Constantin era păgân fiind adeptul cultului sincretist al
soarelui, - Sol invictus (cu unele influențe neoplatonice), cult introdus de împăratul Aurelian.
Schimbarea suprinzătoare a lui Constantin s-a produs în ajunul luptei cu Maxenţiu şi este
semnificativ faptul că el atribuie victoria obţinută ajutorului lui Dumnezeu.
64
După istoricii creştini, Eusebiu de Cezareea şi Lactanțiu, Constantin a văzut pe cer ziua, în
amiaza mare, o Cruce luminoasă, deasupra soarelui cu inscripţia: „in hoc signo vinces”. Noaptea, i
s-a arătat, în timpul somnului, Iisus Hristos, cu semnul crucii, pe care-l văzuse ziua pe cer, cerându-i
să-l pună pe steagurile soldaţilor, ca să le servească drept semn protector în luptă. A doua zi,
confecţionă un steag, după modelul arătat în vis, cu monograma creştină, steag numit „labarum”.
Lupta a fost câştigată, spune Lactanțiu, cu ajutorul lui Dumnezeu, deoarece Constantin,
ajungând în apropierea Romei, nu avea decât 20.000 de soldaţi, comparativ cu Maxenţiu care avea o
armată de150.000 de soldaţi.
Constantin a povestit mai târziu lui Eusebiu, cu jurământ, că semnele, care i s-au arătat, l-au
încredinţat de puterea lui Hristos şi l-au făcut să treacă de partea creştinilor.
După acest eveniment, Constantin s-a apropiat tot mai mult de creştinism. Convins fiind de
valoarea religioasă şi morală a acestuia, l-a apărat şi susţinut continuu, declarându-l „religio licita” în
Imperiul roman, recomandându-l tuturor.
Împăratul s-a considerat un catehumen, până aproape de moartea sa. În acelaşi timp, şi-a păstrat
şi titlul păgân de Pontifex Maximus (preot suprem), evident din raţiuni politice.
Cu câteva zile înainte de moartea sa, a fost botezat, într-una din casele sale, Ancyrona, la
marginea Nicomidiei, de Eusebiu, episcopul semiarian al Nicomidiei şi alţi clerici, în luna mai 337;
iar la 22 mai 337, în Duminica Rusaliilor a adormit în Domnul.
A fost înmormântat în mausoleul de lângă ctitoria sa, Biserica Sfinților Apostoli din
Constantinopol.
2. Politica religioasă a Sfântului Constantin

Politica religioasă a Sfântului Constantin este caracterizată, mai ales, prin câteva fapte de
importanţă majoră:
a) actul de libertate religioasă de la Milan, din ianuarie 313;
b) schimbarea capitalei imperiale de la Roma, la Constantinopol;
c) şi convocarea Sinodului I Ecumenic, de la Niceea din 325.
Prin edictul de la Milan din 313, asigură libertate creştinismului în imperiu. Din tolerant,
faţă de toate religiile, Constantin devine protector al creştinismului. Împăratul acordă creştinismului
o serie de măsuri favorabile printre care:
 scuteşte pe clericii creştini de obligaţia grea şi costisitoare a funcţiunilor municipale;
 acordă subvenţii importante pentru întreţinerea clerului;
 înlătură din legile penale dispoziţiile şi pedepsele contrare spiritului creştinismului
cum ar fi: răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul roşu);
 generalizează, ca zi de odihnă în Imperiu, în 321, Duminica - sărbătoarea
săptămânală a creştinilor;
 încă din 317, împăratul a început să bată şi monede cu monograma creştină.
În funcţiile înalte, el numea de preferinţă creştini, dar a păstrat şi păgâni. Funcţionarilor
păgâni li s-a interzis să aducă sacrificii.
Cultul împăratului a pierdut sensul lui religios, păstrând mai mult semnificaţia lui politică:
cinstirea autorităţii împăratului ca exponent al puterii Imperiului Roman; templele destinate lui devin
localuri publice, fără statui şi fără sacrificii.
Alegerea unei noi capitale - Constantin s-a hotărât să părăsească definitiv Roma păgână şi să
ridice un alt oraş de reşedinţă. Acesta a fost Bizanţul, pe Bosfor, care a primit numele de
Constantinopol (oraşul lui Constantin), inaugurat la 11 mai 330. Constantin face din Bizanţ o
capitală de Imperiu creştin, care trebuia să arate aceasta, prin bisericile, monumentele și atmosfera
sa.
65
Convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea, din 325, constituie unul din meritele
deosebite ale Împăratului Constantin. Văzând tulburarea crescândă provocată de erezia lui Arie din
Alexandria, Constantin s-a decis să convoace pe episcopii Imperiului într-un sinod general sau
ecumenic (a toată lumea), spre a defini împreună adevărurile de credinţă şi a asigura unitatea
creştinismului.
Ca om de stat experimentat, Constantin şi-a dat seama că unitatea creştinismului, pacea şi
liniştea Bisericii constituie elementul de viaţă şi de rezistenţă al Imperiului Universal. În locul
pluralităţii zeilor păgâni, era de preferat existenţa unei singure credinţe în Imperiu, cea creştină, căci
ea asigura şi unitatea lui politică.
Deşi nu primise încă botezul, Constantin, însuşi, a deschis Sinodul I Ecumenic printr-o
cuvântare adresată episcopilor, asigurându-i că el se consideră împreună slujitor cu ei. Cu alt prilej,
după mărturia lui Eusebiu, el a spus că se consideră episcop, pus de Dumnezeu pentru treburile din
afară ale Bisericii.
3. Evenimentul în urma căruia a fost emis edictul de la Milano

Constantin, la câteva luni după victoria asupra lui Maxenţiu, la Pons Milvius (Podul
Vulturului, loc în care Constantin avusese celebra viziune), se întâlneşte cu Licinius „în chip fericit”
în palatul imperial din Mediolanum, cu prilejul pecetluirii alianţei dintre ei, prin căsătoria lui
Licinius, cu sora vitregă a lui Constantin I, Constanția .
Aici au semnat Edictul de la Mediolanum, azi Milano, prin care se acorda libertate religioasă
deplină creştinismului, care devine „religio licita” = religie permisă în Imperiu. Totodată, se anulau
toate hotărârile anterioare, luate împotriva creştinilor şi se retrocedau Bisericii lăcaşurile de cult şi
posesiunile confiscate de împărăţii precedenţi.
4. Meritele creştine ale Sfântului Împărat Constantin cel Mare

Împăratul Constantin cel Mare a fost bine intenţionat în actele sale şi a ocrotit, apărat şi
promovat creştinismul. În calitatea de prim împărat creştin, cel mai mare serviciu adus a fost
acordarea libertații de manifestare, prin edictul de la Milano din anul 313.
Convertirea sa la creştinism a dat un nou curs istoriei universale, prin încercarea de a
armoniza interesele Imperiului Roman cu interesele Bisericii.
Pentru meritele sale deosebite şi mai ales pentru marile servicii aduse creştinismului,
după lunga perioadă de persecuţii, Biserica îl cinsteşte, în chip deosebit, trecându-l în rândul
Sfinţilor şi numindu-l „Cel întocmai cu Apostolii.”
III. SINOADELE ECUMENICE
Definiţie:
Sinodul Ecumenic – este adunarea episcopilor întregii biserici drept credincioase, care se
convoacă, pentru a lua hotărâri în privința formulărilor dogmatice, în special, atunci când Biserica se
confruntă cu erezii. Sinoadele Ecumenice, pe langă hotărârile dogmatice, au stabilit și alte norme
(canoane), care reglementează modul de administrare al Bisericii.
Erezie – este învăţătura greşită sau concepţie particulară în materie de probleme dogmatice a
unor persoane, care şi-au organizat crezul lor aparte, distinct de cel al Bisericii, pe care au părăsit-o.
66
III.1. SINODUL I ECUMENIC – ARIANISMUL
Anul şi locul - 20 mai 325, Niceea

A fost convocat de Împăratul Constantin cel Mare, fiind deschis oficial chiar de el.
Erezia combătută – Arianismul.
Arianismul nega divinitatea lui Iisus Hristos, susţinând că cea de-a doua Persoană a Sfintei
Treimi, Fiul, n-ar fi de aceeaşi ființă cu Dumnezeu Tatăl, fiind creat în timp, nu născut mai înainte
de veci, ci mai mic decât Tatăl, dar deosebit de celelalte creaturi. Erezia s-a numit arianism, după
numele lui Arie, un preot originar din Alexandria (cca. 256-336).
Participanţi - Conform tradiţiei, la primul Sinod Ecumenic au luat parte 318 Părinţi, dintre
care s-au remarcat:
 Alexandru, episcopul Alexandriei şi diaconul său Atanasie;
 Nicolae, arhiepiscop de Mira Lichiei;
 Spiridon, episcopul Trimitundei;
 Eustațiu, patriarhul Antiohiei;
 Iacov, episcopul Migdoniei;
 Macarie, al Ierusalimului;
 istoricul Eusebiu al Cezareei Palestinei;
 2 preoţi ca reprezentanţi ai Papei Silvestru al Romei, care n-a putut participa;
 „Nici scitul nu lipsea” după cum spune Eusebiu de Cezareea, considerat de istorici
drept Episcopul Tomisului.
Şedinţele au fost prezidate de episcopii: Eustațiu de Antiohia şi Alexandru al Alexandriei.
Scopul sinodului - formularea explicită a credinţei despre Sfânta Treime, în raport cu
învăţătura lui Arie din Alexandria, care susţinea că Fiul nu este deoființă cu Dumnezeu Tatăl, ci
subordonat Acestuia.
Hotărâri dogmatice. La sfârşitul dezbaterilor, Părinţii sinodali au hotărât că învăţătura

formulată în Sinod să fie redactată într-un Simbol de credinţă - Crezul de la Niceea devenit apoi
Crezul Bisericii Ortodoxe, (întregit la următorul Sinod Ecumenic din 381). În cele 7 articole ale
sale:
» se afirmă credinţa în Sfânta Treime şi în dumnezeirea celor 3 Persoane - Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt;
» despre Fiul se afirmă că:
o „s-a născut din Tatăl mai înainte de veci (nu în timp cum învaţa Arie);
o este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut”;
o este „deoființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”.
» se mai afirmă apoi credinţa că Hristos, prin Întrupare, este şi om adevărat „întrupat
de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara”.
Alte hotărâri sinodale

 au fost condamnate Schismele lui Novat şi Meletie şi erezia lui Pavel de Samsota, hotărând
totodată rebotezarea ereticilor anti-trinitari, care se întorc la Biserică.
 s-a hotărât ca, în întreaga lume Paştile să se serbeze în întâia Duminică cu lună plină, care
urmează echinocţiului de primăvară, iar dacă aceasta va coincide cu Paştele iudeilor, să se
sărbătorească cu o săptămână mai târziu.
67
Canoane. Au fost emise 20 de canoane, referitoare la organizarea administrativă şi disciplină

în Biserică. Printre cele mai importante amintim:
 Canonul 1 interzicea ca automutilaţii să fie clerici;
 Canonul 3 oprea cu desăvârşire clericii să aibă ţiitoare (concubine);
 Canonul 4 făcea referire necesitatea ca un episcop să fie hirotonit de cel puţin 3 episcopi
liturghisitori;
 Prin canonul 7 se acordă episcopului de Ierusalim întâietatea de onoare;
 Canonul 20 prevedea ca în zilele de duminică şi în zilele Cinzecimii nu trebuie să se facă
rugăciuni în genunchi.
III.2 SINODUL II ECUMENIC – PNEVMATOMAHISMUL
Anul şi locul – 381, Constantinopol

Convocat – de Împăratul Teodosie I
Erezia combătută – Pnevmatomahismul
Pnevmatomahismul nega divinitatea Duhului Sfânt. Episcopul Macedonie din

Constantinopol şi urmaşii săi învăţau că, Sfântul Duh, nu este consubstanţial cu Tatăl şi cu Fiul , ci
este pur şi simplu „duh” sau „spirit”, superior îngerilor, dar creat. Adepţii ereziei s-au numit
pnevmatomahi (luptători împotriva Duhului Sfânt), macedonieni (după numele „părintelui” ereziei)
şi maratonieni (de la numele lui Maratonie, alt lider care i-a succedat lui Macedonie).
Participanţi – La acest sinod au luat parte 150 de episcopi, sub preşedinţia episcopului
Meletie al Antiohiei. În fruntea apărătorilor credinţei ortodoxe s-au situat:
 Sfântul Grigorie de Nazianz, supranumit „Teologul”;
 Sfântul Amfilohie, episcopul Iconiei;
 Otrie, episcopul Melitiniei (Armeniei);
 Asholius al Tesalonicului;
 de remarcat că, între semnatarii documentelor sinodale, s-a numărat şi episcopul
Terentius (Gherontie) al Tomisului (Constanţa).
Hotărâri dogmatice: Sinodul condamnă învăţătura lui Macedonie, confirmând hotărârile

Sinodului I de la Niceea şi completând Simbolul de credinţă de la Niceea cu încă 5 articole,
învăţând că Biserica îşi mărturiseşte credinţa „...şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţa făcătorul,
Care de la Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grait
prin prooroci”.
În celelalte articole ale Crezului s-a statornicit învăţătura despre:
Biserică,
Taina Botezului,
învierea morţilor şi viaţa viitoare.
Sinodalii constantinopolitani, pe lângă macedonieni, au mai condamnat şi alte două erezii şi
anume sabelianismul şi apolinarismul.
Sabelie amesteca ipostasurile Sfintei Treimi şi le desfiinţa atributele sau însuşirile.
Apolinarie, încercând să explice raţional modul unirii celor două firi (dumnezeiască şi
omenească) în Persoana Mântuitorului Hristos, se sprijinea pe concepţia trihotomică a lui Platon,
conform căreia omul e alcătuit din trup material, suflet animal şi suflet raţional. Pornind de la
68
această teorie, Apolinarie afirma că Hristos a primit la întrupare un trup omenesc cu suflet animal,
locul sufletului raţional, fiind luat de Logos.
Canoane: Au fost emise 7 canoane, din care amintim:

Ø Canonul 1 aruncă anatema asupra tuturor ereziilor pe care le şi nominalizează;
Ø Prin canonul 3 hotărăşte ca episcopul Constantinopolului să aibă întâietatea de onoare
după episcopul Romei.
Ø Canonul 7 stabilește rânduiala de reprimire a ereticilor în Biserică.
Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfinților Părinți de la Sinodul al II-lea Ecumenic la 22
mai.
III.3. SINODUL III ECUMENIC - NESTORIANISMUL
Anul şi locul – 431, Efes

Convocat – de Împăratul Teodosie al II-lea
Erezia combătută – Nestorianismul.
Nestorie susţinea că în Iisus Hristos există două persoane - persoana divină a Fiului lui
Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii şi persoana umană sau istorică a lui Iisus
Hristos, care s-a născut din Fecioara Maria. De aceea, erezia lui Nestorie, s-a numit dioprosopism
sau nestorianism.
Această concepţie eretică, despre existenţa a două persoane în Iisus Hristos, ducea la
concluzia că Dumnezeul-Tatăl a avut doi fii. Consecinţa acestei erezii era că Fecioara Maria n-a
născut pe Fiul lui Dumnezeu, ca să merite a fi numită „Născătoare de Dumnezeu”, ci a născut pe
omul Hristos şi de aceea trebuie numită „Născătoare de om”, sau cel mult „Născătoare de Hristos”.
Participanţi: – La acest sinod au participat 198 de episcopi din Răsărit și a fost deschis de
Sfântul Chiril al Alexandriei, la 22 iunie 431, în Catedrala Maicii Domnului din Efes.
 între sinodali s-a numărat şi episcopul Timotei al Tomisului.
 Nestorie a refuzat să participe.
 În cadrul dezbaterilor s-au distins: Sfântul Iuvenalie, primul patriarh al Ierusalimului,
Cuviosul Acachie, episcopul Meletinei; Cuviosul Dalmat.
Hotărârea dogmatică: Sinodul, pe baza celor 12 anatematisme şi a altor scrieri, a stabilit

care este învăţătura corectă a Bisericii: În Iisus Hristos sunt 2 firi: una divină şi una umană, însă o
singură Persoană, și anume cea divină a Fiului lui Dumnezeu. Unirea celor două firi este
ipostatică şi nu morală. Hristos este deoființă cu Tatăl după dumnezeire, şi deoființă cu oamenii
după firea umană pe care a primit-o din Fecioara Maria. De aceea Fecioara Maria, pe drept, este
numită, Născătoare de Dumnezeu.
Cei 198 de părinți sinodali au semnat hotărârea dogmatică a sinodului şi au destituit şi
excomunicat pe Nestorie.
Alte hotărâri sinodale: Părinţii au luat în dezbatere şi rătăcirile eretice ale călugărului ascet
Pelagius, care a propovăduit la Roma între ani 400-411, că omul se poate mântui prin propriile
eforturi şi capacităţi morale, neavând nevoie neapărat de harul divin, însă, cu ajutorul harului,
mântuirea se poate realiza mai uşor.
69
Erezia pelagiană a fost condamnată de câteva sinoade locale şi de Fericitul Augustin.

Sinodalii de la Efes au condamnat şi ei pelagianismul şi i-au excomunicat pe susţinătorii ereziei.
Canoane: Sinodul a emis 9 canoane, din care amintim:

Ø Canonul 6 interzice modificarea hotărârilor canonice ale Sinodului Ecumenic;
Ø Canonul 7 interzice modificarea hotărârilor dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice
anterioare;
Ø Canonul 8 confirmă autocefalia Bisericii din Cipru, aceasta fiind cea mai veche
autocefalie recunoscută de un Sinod Ecumenic;
Ø Canonul 9 – ierarhii nu pot demisiona, decât în caz de forţă majoră.
Biserica Ortodoxă prăznuieşte pe Părinţii de la Sinodul III ecumenic la 9 septembrie.
III.4. SINODUL IV ECUMENIC - MONOFIZITISMUL
Anul şi locul – Calcedon, 451.

Convocat de – Împăraţii Marcian şi soţia sa, Pulheria.
Erezia combătută – Monofizitismul (de la cuvintele greceşti mono-fisis = o singură fire) sau
eutihianismul (după numele întemeietorului ei, Eutihie).
Eutihie susţinea că, la Întrupare, firea omenească a Mântuitorului a fost absorbită de firea
dumnezeiască; în Hristos existând numai o Persoană, cea divină, Trupul său a fost dumnezeiesc nu şi
omenesc, având numai o singură fire.
Participanţi – numărul episcopilor participanți variază între 520 și 630, îndeosebi din
Răsărit.
 Sfântul Anatolie, patriarhul Constantinopolului;
 Papa Leon a trimis 3 episcopi şi 2 preoţi;
 Cuviosul Evloghie, Arhiepiscopul Alexandriei, care a dat citire Epistolei dogmatice a
papei Leon cel Mare.
Hotărâri dogmatice. Părinții sinodali au stabilit următoarele:

 Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, fiind în toate asemenea nouă , afară
de păcat;
 Fiul lui Dumnezeu s-a născut din veci din Tatăl, iar ca om în zilele mai de pe urmă din
Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pentru noi şi a noastră mântuire;
 Hristos este cunoscut în 2 firi, în mod neschimbat şi neamestecat, neîmpărţit şi
nedespărţit, deosebirea firilor nefiind, nicidecum, distrusă prin unirea ipostatică.
Canoane: Sinodul a emis 30 de canoane, care reglementează diferite aspecte ale lucrării şi
disciplinei clerului de mir şi a monahilor. Dintre ele amintim:
 Canonul 1: Confirmă canoanele întocmite de Sfinții Părinţi în cadrul Sinoadelor
Ecumenice anterioare;
 Canonul 2: Condamnă simonia;
 Canonul 10: Precizeză obligația clericilor de a locui în sânul comunității unde slujesc;
 Canonul 16: Oprește căsătoria fecioarelor afierosite și a călugărilor;
 Canonul 24: Oprește transformarea mănăstirilor în localuri publice.
70
III.5. SINODUL V ECUMENIC – „CELE 3 CAPITOLE”
Data şi locul: 553, Constantinopol.

Convocat de: Împăratul Iustinian I.
Motivul: Neînţelegerile şi tulburările provocate de cearta dintre monofiziţi şi ortodocşi.
Obiectivele Sinodului au fost:

Ø reinterpretarea hotărârilor Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, din perspectiva
alexandrină;
Ø explicitarea învățăturii ortodoxe, cu privire la cele două firi ale lui Hristos și a modului
coexistenței lor într-o singură Persoană.
Principalul subiect al acestui sinod era să rezolve Controversa celor Trei Capitole, adică
trei chestiuni teologice legate de scrierile lui Teodor de Mopsuestia (+428), ale prietenului său,
strălucitul Teodoret din Cir și ale discipolului lor, Ibas din Edesa. Acuzaţia adusă acestora era că
scrierile lor conțineau elemente afectate de nestorianism, fiind condamnate de al treilea Sinod
Ecumenic.
Participanţi – La acest sinod au participat 165 episcopi, prezidaţi de Patriarhul ecumenic

Eutihie; Papa Vigiliu nu a participat, pretextând că este bolnav, dar a trimis un memoriu prin care
declară drept ortodoxe cele „3 capitole” .
Hotărâri dogmatice. Părinții sinodalii:

 au condamnat „cele trei capitole” adică persoana şi opera lui Teodor de Mopsuestia,
Scrierile lui Teodoret de Cir contra Sfântului Chiril al Alexandriei şi contra Sinodului de la Efes
431 şi Scrisoarea lui Ibas de Edesa;
 au confirmat învăţătura Bisericii, privind cele doua firi coexistente în Hristos şi a
reafirmat că El este Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit;
 Însuşi Împăratul Iustinian şi-a mărturisit credinţa ortodoxă în forma cunoscutului imn
bisericesc „Fiul unul-născut şi Cuvânt al lui Dumnezeu”, care se cântă la Sfânta Liturghie (Antifonul
al II-lea).
La acest Sinod nu au fost date Canoane!
III.6. SINODUL VI ECUMENIC
Data şi locul: 680-681, Constantinopol.

Convocat: de Împăratul Constantin al IV-lea Pogonatul.
Erezia combătută: Monotelismul – care susţinea că în Hristos este o singură voie: cea
divină.
Participanţi: după unele surse au fost prezenţi 170 de episcopi, după altele 174 părinţi,
dintre care amintim:
 Sfântul Gheorghe, patriarhul Constantinopolului,
 Sfântul Grigorie, viitor episcop de Acragantia,
 papa Agaton a trimis mai mulţi delegați.
71
Hotărârea dogmatică: În Hristos există 2 voinţe şi 2 lucrări, într-o singură Persoană, care
sunt unite între ele în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit, fiecare lucrând ceea
ce îi este propriu, cu participarea celeilalte.
Nici la acest Sinod nu au fost emise canoane!
III.7. SINODUL VII ECUMENIC
Data şi locul: 787, Niceea.

Convocat de: Împărăteasa Irina.
Erezia combătută: Iconoclasmul – erezie îndreptată împotriva cultului icoanelor.
Etimologic, cuvântul iconoclasm vine de la cuvintele greceşti:  (icon) - care înseamnă:
icoană, chip înfățisare - și (clasmos) - care înseamnă: distrugere, sfărâmare.
Această condamnare a icoanelor a mai rămas cunoscută în istorie și sub numele de
iconomahie, de la cuvintele: (icon)= icoana și  (mahi), care înseamnă luptă, deci luptă
contra icoanelor.
Participanţi: La acest Sinod au luat parte 367 de episcopi, conduşi de Patriarhul Tarasie; Papa
Adrian I, fiind reprezentat de 2 delegaţi.
Hotărâri: Sinodul a condamnat iconoclasmul ca erezie și a restabilit cultul sfintelor icoane

stabilind că:
 Icoanele trebuie cinstite, dar nu adorate, închinare care se cuvine numai lui Dumnezeu;
 Cinstirea nu se adresează materiei icoanei, ci persoanei reale reprezentată în icoană şi
astfel cinstirea icoanelor nu este idolatrie.
Canoane: Au fost redactate 22 de canoane, privind aspecte de ordin administrativ şi disciplinar,

dintre care amintim:
 Canonul 1 întăreşte canoanele anterioare acceptate de întreaga Biserică;
 Canonul 3 privea alegerea episcopilor de către autoritatea statală;
 Canonul 4, 5 şi 19 condamnană simonia;
 Canonul 9 privea defăimarea icoanelor;
 Canonul 16 condamna luxul clerului;
 Canonul 20 dezaproba construirea mănăstirilor mixte.
72
I. ÎNCEPUTURILE VIEŢII CREŞTINE PE TERITORIUL

ŢĂRII NOASTRE
I.1. Dovezi arheologie, lingvistice
„Noi suntem români fiindcă suntem creştini, şi suntem creştini fiindcă suntem români”
(Radu Vulpe)
A. Dovezi arheologice
După retragerea aureliană, dar mai ales după promulgarea Edictului de la Milan din 313, de
către Constantin cel Mare, creştinismul s-a putut răspândi liber și în Dacia, câştigând tot mai mulţi
adepţi daco-romani pentru noua învăţătura a lui Hristos.
Răspândirea creştinismului pe teritoriul de azi al ţării noastre este confirmată între altele şi de
numeroase mărturii arheologice între care amintim:
1. Obiecte paleo-creștine în Transilvania

a) Tăbliţa votivă de la Biertan, descoperită în 1775 la Biertan (jud. Sibiu), formată dintr-un
donarium şi un disc, ambele din bronz. Donarium-ul e format dintr-o tăbliţă dreptunghiulară, pe care
sunt inscripţionate cuvintele: „Ego Zenovius votum posui” (Eu Zenovius am pus ofrandă). Limba
latină ne duce la concluzia că acest donarium aparţinea unei comunităţi daco-romane. Faptul că, el se
putea folosi doar agăţat (probabil de un policandru), ne determină să conchidem că în secolul IV
exista o viaţă cultică bine definită, cu biserici creştine şi limbă proprie.
b) Gema de la Potaissa (Turda), sec. IV; descoperită prin 1830, a dispărut în 1848, aşa că
astăzi se cunoaşte numai dintr-o descriere. Gema era din onix, de formă ovală (1,1 – 1,3 cm) şi avea
sculptată pe ea scena „Bunului Păstor” – Iisus Hristos cu un miel pe umeri şi cu un altul lângă el, la
picioare, un pom (al vieţii), pe ale cărui ramuri odihneşte o pasăre (simbol al Duhului Sfânt), o
corabie, din care cade un om în apă, în gura unui monstru marin, în jurul corabiei fiind criptograma
creştină ΙΧΘΥΣ.
c) O altă gemă, fără a se şti în ce loc a fost descoperită, este păstrată în Muzeul Naţional de la
Budapesta; este de dimensiuni mici (1x 0,8 cm), pe un mic postament stă Bunul Păstor îmbrăcat în
tunică, având pe umeri un miel, ţinându-i picioarele cu mâna dreaptă, iar jos, la dreapta şi la stanga
câte un miel în picioare. Deasupra celor doi miei se află câte un peşte aşezat vertical. În stânga
Păstorului se află un copac cu crengi.
d) Fragmentele de la Moigrad (Sălaj) – cel mai important e discul cu monograma lui
Hristos, cu un fragment de inscripţie votivă – sec. IV.
e) Basilica de la Morisena (azi Cenad, jud. Timiş) – aici au fost descoperite fundaţiile unei
biserici cu baptisteriu din secolele IV-VI.
f) Piatra funerară de la Cluj-Napoca – în 1927, s-a descoperit aici o piatră funerară romană,
cu inscripţii latine păgâne. Mai târziu (în sec. IV), ea a fost folosită de un creştin ca bază a unui sicriu
de piatră, adăugându-i-se însemne creştine.
g) Opaiţe de lut cu caracter creştin – au imprimate semnul crucii şi datează din secolele IV-
V; Astfel de opaiţe se păstrează în Muzeul Brunkenthal de la Sibiu, Muzeul din Alba Iulia, în muzeul
Ţării Crișurilor din Oradea şi în Muzeul Arheologic din Cluj Napoca.
73
2. Obiecte paleocreștine în Oltenia

a) la Romula, județul Olt:
 două opaiţe decorate cu cruci;
 două geme (sec. III-IV);
 o cruciuliţă de bronz.
b) Basilicile de la:
» Slăveni, jud. Olt - urmele unei biserici din sec. IV;
» Sucidava - azi Celei-Corabia - urmele unei basilici din sec.V-VI;
» Moigrad - sunt cele mai vechi lăcaşuri de cult creştine cunoscute în Nordul
Dunării.
3. Obiecte paleocreştine în Muntenia şi Moldova

a) obiecte paleocreştine la Barboşi, încorporată în Galaţi;
 cruci de sidef;
 amforă cu literele XP, toate din secolul III.
b) cruciuliţă şi cupă getică cu cruce – din sec. I-II, descoperite la Cândeşti-Vrancea;
c) vase de lut, pe care a fost incizat semnul crucii - în localităţi din judeţele Vaslui şi
Suceava;
d) tipare din os pentru confecţionarea unor obiecte creştine, mai ales cruciuliţe; aceste
tipare presupun o producţie în serie, deci, în acest spaţiu trăia o numeroasă populaţie creştină.
4. Descoperiri arheologice în Dobrgea ce reprezintă dovezi paleocreştine în această
regiune:
a) Inscripţii creştine – mai ales pe monumentele funerare - aproximativ 100, datând din
secolele IV-VI; provin de la:
 Tomis, aproape jumătate, iar celelalte din:
 Histria,
 Dinogeția,
 Callatis, (o inscripţie aminteşte de mai mulţi episcopi, putându-se descifra
doar numele celui dintâi: Ştefan),
 Axiopolis (o inscripţie aminteşte de martirii Chiril, Chineas şi Tasius, care
au pătimit aici), etc.;
Un sfert din aceste inscripţii sunt în limba latină, iar restul, în greacă; creştinii menţionaţi
aparţin tuturor categoriilor sociale, etc.
Toate acestea sunt însoţite de:
 semnul crucii,
 monograma lui Hristos,
 precum şi de unele reprezentări simbolice caracteristice artei paleocreştine:
 porumbelul,
 peştele,
 frunza de palmier.
b) Obiecte paleocreştine:
 gema de la Tomis - sec.IV-V, Mântuitorul încadrat de Apostoli;
 discul refăcut de episcopul Paternus - înainte de 518, este din argint aurit,
de dimensiuni mari, peste 6 kg; are numeroase simboluri creştine şi o inscripţie latină; azi se află la
Muzeul Ermitaj din Petersburg.
c) Basilici paleocreştine - peste 35:
74
 la Tomis – 6 basilici, sec.V-VI;

 la Tropaeum Traiani (Adamclisi) – 5 basilici din sec.V-VI; cea mai însemnată este
cea de marmură şi cea în formă de T, care are şi o criptă pentru sfinte moaşte, fiind şi cea mai lungă
33,8 m.
 la Histria – 7 basilici (sec.V-VI);
 la Dinogeția – s-au descoperit ruinele unei bazilici, datând din sec IV –V, (refacută
la începutul sec VI) cu câteva resturi de tencuială, purtând urme de pictură;
 la Callatis – o basilică însoţită de un cimitir din sec V-VI;
 la Beroe (azi Piatra Frecăţei, jud. Tulcea) – s-au descoperit fundaţiile unei basilici
din timpul lui Constantin cel Mare, fiind considerată cea mai veche din sud-estul Europei;
 la Troesmis (azi Iglia-Turcoaia, pe Dunăre), 3 bazilici ;
 la Axiopolis – 2 bazilici; aici au fost îngropaţi martirii Chiril, Chindeas şi Tasius;
 la Constantiana (azi Capul Dolojman), 3 bazilici;
 la Noviodunum ( azi oraşul Isaccea), o bazilică;
 la Ulmetum, o bazilică;
 la Ibidia (azi Slava Rusă ), o bazilică cu 3 abside la răsărit, singura de acest fel;
 la Izvoarele (fostă Pârjoaia), o bazilică, ce datează tot din secolele V-VI; aceasta
este una din cele mai vechi și mai mari Basilici din ţara noastră, fiind formată dintr-o absidă
semicirculară, naos şi pronaos;
 la Quarsium ( azi Hârşova), o bazilică;
 la Niculiţel – o biserică din sec. IV-V, cu moaştele martirilor Zotikos, Attalos,
Kamasis şi Filipos;
 la Halmyris, o bazilică descoperită în anii 2000-2001, în cadrul căreia s-au
descoperit şi moaştele Sfinţilor Epictet şi Astion din secolul IV, care se găsesc expuse în catedrala
arhiepiscopală din Constanţa;
 la Basarabi (azi Murtfatlar), au fost descoperite 6 bisericuţe rupestre din sec IV-V
săpate în carieră calcaroasă, unice de acest gen, la 20 km de Constanţa .
Concluzii
Din simpla enumerare a acestor mărturii, se poate desprinde constatarea că în secolele IV-VI,
creştinismul prinsese rădăcini adânci în Dacia şi Sciţia Mică. Toate aceste monumente şi obiecte
sunt, în acelaşi timp, mărturii grăitoare ale continuităţii populaţiei daco-romane pe teritoriul ţării
noastre.
B. Dovezi lingvistice
Dovezile lingvistice întăresc afirmaţia referitoare la pătrunderea creştinismului pe teritoriul
țării noastre, începând cu secolul al II-lea după Hristos. Limba română îşi are originea în latina
populară, adoptată de geto-daci de la colonizatorii romani (de exemplu „Crezul” şi „Tatăl nostru” au
terminologie latină în proporţie de 90%).
Argumentul lingvistic demonstrează că încreştinarea noului popor a fost concomitentă cu
procesul etnogenezei şi cu cel al formării limbii. Dacă încreştinarea ar fi fost mai târzie, atunci
lexicul bisericesc ar fi fost preponderent slavon. O parte din aceşti termeni fundamentali au fost
împrumutaţi din lumea romană păgână, primind însă un alt conţinut, creştin, iar alţii au fost creaţi
anume pentru exprimarea unor noi noţiuni de credinţă.
1. Termeni din lumea romană păgână

 Biserică – din lat. „basilica” = „casă împărătească”;
 Dumnezeu – „Domine Deus”;
75
 Crăciun – cei mai mulţi cercetători sunt de părere că denumirea vine de la

„calatio”, prima zi a lunii, în care preoţii romani convocau poporul pentru anunţarea sărbătorilor din
acea lună; cea mai importantă „calatio” era la 1 ianuarie, când se anunţau sărbătorile de pe parcursul
întregului an; creştinii ar fi împrumutat această denumire pentru Naşterea Domnului care, până în
sec. IV, se sărbătorea în preajma acelei „calatio” de la 1 ianuarie; alţi cercetători opinează că
termenul ar deriva de la „creaţio” – ziua facerii (nașterii) lui Iisus;
 Floriile – o sărbătoare păgână de primăvară, a florilor, numită „Floralia”; ea a fost
asimilată de creştini cu intrarea Domnului în Ierusalim;
 Rusaliile – „Rosalia” - ziua pomenirii morţilor, în timpul primăverii, când înfloresc
trandafirii; și, pentru că Pogorârea Duhului Sfânt se prăznuia cam în aceeaşi perioadă, i s-a dat
numele după vechea sărbătoare păgână;
 Sărbătoare – „dies (con)servatoria” - limbile romanice apusene folosesc alt
termen: latinescul „festum”.
2. Termeni cu înţeles exclusiv creştin:

 Creştin – din „chrestianus”, derivat de la Chrestus (Hristos);
 a boteza –baptisare (împrumutat din greacă = a cufunda în apă); în latină = a
supranumi, a porecli, a pune nume;
 Duminică – „Dies Dominica” ziua Domnească;
 Lege – „lex” (avea sensul de religie, credinţă – vezi „legea românească”; limbile
romanice apusene folosesc derivate din „fides”);
 cruce – crux;
 înger – angellus (împrumutat din greacă);
 păcat – peccatum;
 a se ruga – rogo, -are;
 sânt – sanctus;
 părinte – parens, parentem;
 a ajuna – adjunare.
Argumentul lingvistic atestă:

1. vechimea creştinismului românesc - evanghelizarea geto-dacilor s-a făcut concomitent
cu romanizarea lor, încreştinarea fiind aşadar concomitentă etnogenezei;
2. continuitatea populaţiei romanizate în Dacia şi după retragerea aureliană – numai o
astfel de populaţie putea să-şi manifeste sentimentele religioase prin termenii latini
amintiţi;
3. originea răsăriteană a creştinismului românesc care, deşi de limbă latină, foloseşte
totuşi termeni diferiţi de cei ai Bisericii Apusene Catolice.
I.2. Primele forme de organizare bisericească pe teritoriul țării noastre:

Episcopia Tomisului
După acordarea libertății creștinilor de către Sfântul Constantin cel Mare prin Edictul de la
Milan din 313, viaţa creştină a cunoscut în general un vizibil progres, implicit şi pe teritoriul ţării
noastre.
Aici, în provincia Sciția Minor, se cunoaşte şi o primă organizare a ierahiei bisericeşti,
scaunul ierarhic de la Tomis, având o importanţă majoră în acest sens.
Chiar dacă primul episcop menţionat de documente este Vetranion (Betranion) în 369,
aceasta nu înseamnă că nu au existat şi alţi episcopi înainte de el.
76
În actul martiric al Sfinților Epictet şi Astion, se face referire la episcopul Evangelicus, care
devine astfel primul episcop de Tomis, cunoscut cu numele. Lui îi urmează Efrem, iar mai apoi Tit,
ambii morţi ca martiri.
La Sinodul I Ecumenic a participat şi un episcop din Sciția, lucru consemnat de Eusebiu de
Cezareea în sintagma - „nici scitul nu lipsea din ceată”. Unii istorici consideră că numele acestuia
era Marcu, alţii Teofil „al Gothiei”.
Urmaşul lui Bretanion a fost Gherontie (Terentius), care a participat la Sinodul II Ecumenic
din 381.
În 392 este consemnat ca episcop Teotim I, un localnic daco-roman. În acest an, era trecut de
Fericitul Ieronim în rândul bărbaţilor iluştri ai creştinătăţii, model de virtute şi trăire creştină (făcător
de minuni). În cursul păstoririi lui, în Sciția şi-au făcut apariţia hunii, care au sădit teroare printre
localnici. Teotim a încercat să-i îmblânzească pe năvălitori şi chiar a făcut misiune de evanghelizare
printre ei.
Sozomen relatează două întâmplări miraculoase: la rugăciunea lui Teotim, acesta, împreună
cu însoţitorii lui, s-au făcut nevăzuţi de ochii hunilor și încercarea unui hun de a-l face captiv pe
Teotim, soldată cu paralizia barbarului. Aceste întâmplări i-au adus admiraţia hunilor, care l-au
numit „(Dumne)zeul sciților”.
Teotim a fost prieten cu Sf. Ioan Gură de Aur, participând împreună în anul 400 la un sinod la
Constantinopol. Teotim a participat şi la sinodul de la Stejar din 403, în care l-a apărat pe Sf. Ioan.
Curăţia vieţii lui i-a adus de timpuriu cinstirea ca sfânt, fiind prăznuit la 20 aprilie.
Un alt episcop tomitan este Timotei, care a participat la Sinodul III Ecumenic (431), semnând
ca ortodox actele sinodale.
Urmaşul lui Timotei a fost Ioan (înainte de 448), „unul dintre cei mai buni teologi ai
timpului”, care a participat activ la disputele teologice ale vremii.
În 449 îl întâlnim episcop al Tomisului pe Alexandru, care a participat la un sinod de la
Constantinopol împotriva monofizitismului. Deşi n-a participat la Sinodul IV Ecumenic (451), a
semnat totuşi hotărârile ortodoxe ale acestuia.
În anul 458, împăratul Leon I adresa o scrisoare tuturor ierarhilor din imperiu, inclusiv lui
Teotim II al Tomisului, care a răspuns declarându-se fără echivoc pentru Ortodoxie.
Despre un alt episcop avem ştiri abia în 518, când apare pe un disc de argint aurit numele lui
Paternus. Acum au activat „călugării sciţi”, cu binecunoscuta formulă „unul din Sfânta Treime a
pătimit în trup”, faţă de care Paternus a avut rezerve. Într-un act sinodal din 520, semnează ca
„episcop-mitropolit al Sciției”, ceea ce înseamnă că existau şi alte scaune episcopale sufragane.
Ultimul episcop de Tomis cunoscut cu numele este Valentinian, care a purtat în 549
corespondenţă cu papa Romei în legătură cu „cele trei capitole”.
Alte episcopii în Sciția Minor

Existenţa mai multor episcopii în Scythia Minor, în secolul al VI-lea este confirmată de
mărturii istorice şi arheologice:
fragmente de inscripţii descoperite la Callatis și Histria, care oferă informaţii despre
mai multe episcopii;
semnătura episcopului-mitropolit Paternus;
scrierile călugărilor sciţi adresate împăratului Iustin;
o listă („notiţia”) a Patriarhiei Ecumenice cu episcopiile şi mitropoliile din secolul VI,
care consemnează 14 scaune episcopale în Sciția Minor (Axiopolis, Callatis,
Noviodunum, Halmyris, Histria etc).
77
Acestea au fost înfiinţate probabil în secolul VI. În fruntea lor era mitropolitul de Tomis
(probabil primul mitropolit a fost Paternus), care avea jurisdicţie, nu numai asupra Dobrogei, ci şi
asupra sudului Moldovei şi estului Munteniei.
II. ÎNTEMEIEREA ŞI RECUNOAŞTEREA MITROPOLIILOR DIN

ŢARA ROMÂNEASCĂ, MOLDOVA ŞI TRANSILVANIA
I.1. Primele informații despre existenţa Mitropoliilor
A. Mitropolia din Ţara Românească
Întemeierea Mitropoliei - Contextul politic

Voievodul Basarab, pe care tradiţia populară îl cinsteşte sub numele de Negru Vodă, reuşeşte
să aducă sub o singură conducere populațiile dintre Carpaţi şi Dunăre. El sesizează momentul când,
la începutul secolului al XIV-lea, puterea tătară începuse să slăbească în părţile acestea, ceea ce însă
îl face pe regele Ungariei să spere că a venit momentul extinderii regatului peste Carpaţi. La început,
Basarab acceptă condiţia de vasal al regelui maghiar, dar, după unificarea ţării, el reuşeşte şi
obţinerea independenţei faţă de coroana maghiară, după faimoasa bătălie de la Posada (1330), unde îl
învinge pe regele Carol Robert de Anjou.
El rămâne în istoria românilor ca întemeietorul Ţării Româneşti. Domn credincios, el este şi
ctitor de biserici, dintre care amintim Biserica Domnească de la Curtea de Argeş, a cărei construcție
va fi finalizată de urmaşii săi.
Încă din vremea lui, unificarea Tării Româneşti a fost însoţită în mod firesc de unificarea
Bisericii de pe teritoriul ţării.
Recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei

Recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei se leagă însă de numele domnitorului Nicolae
Alexandru (1352-1364). El a chemat la curtea lui pe Mitropolitul Iachint din Vicina, oraş de la
gurile Dunării, unde exista deja o mitropolie ortodoxă în jurisdicția Constantinopolului.
Domnul Nicolae Alexandru a cerut strămutarea acestei mitropolii la Curtea de Argeş pentru a
cuprinde întreg teritoriul Ungrovlahiei. Strădaniile lui vor fi încununate prin recunoaşterea
Mitropoliei Ungrovlahiei de către Patriarhia din Constantinopol la 1359.
Este important de subliniat că hotărârea Sinodului Patriarhiei ecumenice din mai 1359 nu
creează o situaţie nouă, ca în cazul popoarelor nou convertite la creştinism, ci este vorba de o
reorganizare în sânul aceleiaşi Biserici ortodoxe, prezente de secole pe acest teritoriu. Ea nu face
decât să încuviinţeze strămutarea mitropolitului Iachint „în scaunul a toată Ungrovlahia”,
îndemnând pe slujitorii Bisericii „să i se supună lui, ca un adevărat păstor, părinte şi dascăl al lor,
şi să-l primească bucuroși şi să împlinească toate câte va spune, va sfătui şi va învăţa cu privire la
folosul sufletesc, păstrând neschimbat în viitor, pururea, încredinţarea şi făgăduinţa faţă de sfânta,
catolicească şi apostolească Biserică a lui Hristos, pe care a făcut-o acest voievod de prea bun
neam”.
Nu se spune nimic de reşedinţa mitropolitului, dar aceasta nu putea să fie în altă parte decât
acolo unde era şi scaunul domnesc, adică la Argeş. Jurisdicţia mitropoliei se întindea asupra întregii
Ţări Româneşti.
78
Mitropolia Severinului
În 1370 Iachint este reclamat la Patriarhia Ecumenică pentru unele fapte, dovedite ulterior a fi
nefondate, fapt pentru care a fost trimis în Ţara Românească, Daniil Critopol să cerceteze lucrurile.
La cererea domnului Ţării şi a boierilor săi, Sinodul Patriarhiei de Constantinopol îl alege pe
Daniil Critopol mitropolit al unei părţi din Mitropolia Ungrovlahiei, cu numele de Antim, această
mitropolie fiind cunoscută sub numele de „a Severinului”;
Ultimul mitropolit cunoscut al Severinului a fost Atanasie, care a participat la numeroase
şedinţe ale sinodului din Constantinopol până prin 1403.
În 1419 ţinutul Severinului a fost cucerit de regii maghiari, iar la începutul secolului al XVI –
lea, a fost cucerit de turci şi cu acest eveniment a luat sfârşit şi existenţa mitropoliei de aici.
Urmaşul lui Iachint a fost Hariton, egumenul Mânăstirii Cutlumuş şi protosul mânăstirilor
din Muntele Athos, iar acestuia i-a urmat Antim, fostul mitropolit al Severinului.
B. Mitropolia Moldovei
Întemeierea Mitropoliei – Contextul politic

Cnezatele şi voievodatele aflate în Moldova, au ajuns un timp sub stăpânirea cumanilor, iar în
1241 au căzut sub dominaţia tătarilor, ce făceau numeroase incursiuni în Transilvania şi Ungaria.
În 1343 tătarii au fost alungaţi din teritoriul de la răsărit de Carpaţi, de către regele Ludovic
cel Mare (1342-1382), care a luat sub suzeranitatea sa ţinuturile dintre Siret şi Carpaţi, iar în 1352
sau 1353 a făcut aici, cu sprijinul populaţiei româneşti, o „marcă de apărare”, încredinţând
cârmuirea ei lui Dragoş.
După domnia lui Saș, urmează fiul acestuia, Balc, în 1359. În acelaşi an, a venit din Cuhea
Maramureşului Bogdan, care întemeiază statul independent Moldova; fiul său, Laţcu (c.1365-1375),
a întins hotarele spre nord şi a aşezat scaunul domnesc la Şiret, unde va înfiinţa şi o episcopie
catolică în 1370. Sub urmaşul lui Laţcu, Petru, (1375-1391) hotarele ţării s-au mai extins, iar
domnitorul a stabilit scaunul domnesc la Suceava, unde a ridicat biserica „Mirăuţi”.
Organizarea bisericească
În timpul lui Petru Muşat s-au făcut primele încercări pentru recunoaşterea oficială a
bisericii, de către patriarhia ecumenică. Petru Muşat a trimis mitropolitului ortodox al Haliciului pe
Iosif, rudă cu el, şi pe Meletie, pentru a fi hirotoniţi, ca mitropolit al Moldovei (cu scaunul la
Suceava), respectiv episcop, lucru ce s-a şi întâmplat.
Apoi domnitorul se adresează patriarhului ecumenic, Antonie, care vroia să impună un ierarh
grec, fapt pentru care a şi hirotonit pe un anume Teodosie, prin 1391, şi mai apoi pe Ieremia, în 1392
ca mitropolit al Moldovei; aceşti mitropoliţi nu au fost acceptaţi de către moldoveni, iar Ieremia
aruncă anatema asupra întregii ţări, afurisind pe domn, pe cei doi ierarhi, pe boieri, pe preoţi şi pe
credincioşi; conflictul a continuat şi sub al treilea Muşatin, Ştefan (1394-1399).
Recunoaşterea Mitropoliei
Recunoașterea Mitropoliei a fost înfăptuită în timpul patriarhului Matei şi a domnitorului
Alexandru cel Bun (1400-1432), printr-o gramată patriarhală şi o scrisoare către domnitor, ambele
datate la 26 iulie 1401; patriarhul recunoştea pe mitropolitul Iosif al Moldovei şi astfel a fost ridicată
anatema dată de Ieremia şi a luat sfârşit dureroasa neînţelegere ce dăinuia de atâţia ani.
În 1402, la îndemnul mitropolitului Iosif, sunt aduse la Suceava, reşedinţa mitropoliei, de la
Cetatea Albă, moaştele Sf. Ioan cel Nou. Iosif se pare că a păstorit până în anii 1415-1416.
79
B. Viaţa bisericească în Transilvania
După ocuparea treptată a Transilvaniei, de către regii maghiari, a început o prigoană

puternică împotriva bisericii ortodoxe româneşti, prigoană ce a fost susţinută de reprezentanţii
bisericii catolice. Prigoana n-a avut însă succes, deoarece poporul român a rămas strâns legat de
credinţa strămoşească.
Începând cu secolul al XIV-lea, se cunosc numeroase mărturii asupra organizării bisericeşti a
românilor, inclusiv unele acte papale şi regale.
Dovadă a continuităţii poporului român în Transilvania , ne oferă şi numeroasele biserici
româneşti de piatră, din secolele XIII-XIV – Densuş, Strei Sângeorgiu (sec. XII) şi mânăstirile
ortodoxe româneşti (Peri, în Maramureş, Prislop – sec. XIV). La aceste biserici, slujeau preoţi
ortodocşi, conduşi de protopopi, iar în mânăstiri vieţuiau călugări sau călugăriţe, îndrumaţi de
egumeni, fapt ce ne face să admitem existenţa unei organizări bisericeşti, ce avea şi feţe bisericeşti
mai înalte, adică episcopi, care să sfinţească lăcaşurile de închinare sau să hirotonească pe cei ce
urmau să slujească în ele.
Primul ierarh ortodox român cunoscut cu numele în teritoriile intracarpatice este
Arhiepiscopul Ghelasie, aşa cum aflăm din inscripţia de la Mânăstirea Râmeţ (jud. Albă),
descoperită în anul 1978.
În 1391, patriarhul Antonie al Constantinopolului, în hotărârea prin care Mânăstirea Peri era
declarată stavropighie, pomenea şi de „arhierei locali”, desigur din Transilvania sau Maramureş.
Înainte de 1456, s-a stabilit la Hunedoara ierarhul ortodox Ioan, venit din Caffa Crimeiii, iar
în 1456 este arestat din ordinul inchizitorului papal Ioan Capistan şi dus la Timişoara.
În 1479, la rugămintea mitropolitului ortodox Ioanichie, regele Matei Corvin al Ungariei a
scutit pentru totdeauna pe preoţii ortodocşi, români din Maramureş, de orice dări către stat,
precizându-se că preoţii erau sub ascultarea acestui mitropolit.
Spre sfârşitul secolului al XV-lea, mitropoliţii ortodocşi ai Transilvaniei se stabilesc la
Feleac, lângă Cluj-Napoca. Dintre arhiereii, care şi-au stabilit reşedinţa aici, amintim pe
arhiepiscopul Daniil – 25 octombrie 1488, care a zidit Biserica cu hramul Cuvioasa Paraschiva, apoi
Marcu, în primele decenii ale secolului al XVI-lea, a urmat Danciu, fiul lui Vasile din Feleac, iar
ultimul a fost Petru, amintit într-un act datat la 15 martie 1538 – emis de judele şi juraţii oraşului
Cluj.
III. CONTRIBUŢIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
LA DEZVOLTAREA CULTURII ȘI APĂRAREA IDENTITĂŢII NAŢIONALE
III.1. Mitropolitul Varlaam (1632-1653)
Viaţa
S-a născut într-o familie de răzeşi, ce purta numele de Moţoc, familie originară din părţile
de sud ale Moldovei.
De tânăr, se îndreaptă spre „Schitul lui Zosim”, de pe Valea Secului, la Mânăstirea Secu,
unde învaţă limbile greacă şi slavonă, sub îndrumarea călugărului Dositei.
Ajunge egumen al Mânăstirii Secu şi traduce în limba română „Leasviţa” (Scara) Sfântului
Ioan Scărarul, începând şirul traducerilor în limba română, ce vor îmbogăţi literatura noastră
teologică.
Datorită activităţii cărturăreşti, cât şi a vieţii sale curate este cinstit cu rangul de arhimandrit,
iar domnitorul Miron Barnovschi îl va alege duhovnicul său.
80
În 1628, este trimis la Moscova de domnitor să cumpere icoane, iar în decembrie 1629, când
se întoarce, găseşte totul schimbat, domnitorul Miron Barnovschi fiind înlăturat din scaun, fapt
pentru care se retrage la Mânăstirea Secu.
La 23 septembrie 1632, este ales mitropolit al Moldovei.
În 1653, când Vasile Lupu pierde tronul, mitropolitul Varlaam se retrage la Mânăstirea
Secu, unde va sta până la moartea sa din anul 1657, fiind înmormântat aici.
Activitatea cărturărească
La îndemnul său, Vasile Lupu înfiinţează prima tipografie din Moldova, ce s-a aflat sub
conducerea ieromonahului kievean Sofronie Pociaţchi, la Mânăstirea Trei Ierarhi din Iaşi. Aici a
început mitropolitul Varlaam tipărirea cărților în română dintre care amintim:
 Cazania din 1643
» intitulată „Carte românească de învăţătură la dumenecele preste an şi la praznice
împărăteşti şi la svânţi mari” sau „Cazania”, tipărită în 1643, la Iaşi;
» are 506 file, cu gravuri, reprezentând scene biblice, chipuri de sfinţi etc.;
» începe cu un „Cuvânt” adresat de Vasile Lupu, după care urmează un „Cuvânt
către cetitoriu” al mitropolitului, din care se desprinde ideea unităţii de neam şi
limbă a românilor din Moldova, Muntenia şi Transilvania;
» are două părţi, prima având 54 de cazanii la duminici – 13 ale Triodului, 9 ale
Penticostarului şi 32 în duminicile Octoihului, iar partea a doua având 21 de
cazanii la diferite sărbători;
» izvorul principal al Cazaniei a fost cartea de predici a mitropolitului grec,
Damaschin Studitul (sec 16) intitulată „Comoară”, din care s-au tradus integral
sau parţial aproximativ 20 predici;
» are o contribuție prețioasă la formarea limbii literare, deoarece are un stil viu şi
plin de culoare, cu fraze bogate, comparaţii pitoreşti şi expresii plastice.
 Şapte Taine ale Bisericii
» tipărită în 1644, la Iaşi;
» are 399 de pagini;
» la traducerea ei a lucrat și logofătul Eustratie;
» este o explicare sub formă de întrebări şi răspunsuri a Sfintelor Taine, cu rânduiala
lor.
 Răspunsul la catehismul calvinesc
» tipărit la Iaşi sau Dealu, în 1645;
» însemnată este prefaţa sa, în care apare, din nou, ideea de unitate naţională;
» combate principalele învăţături calvine, expuse în catehismul de la Alba-Iulia, din
1642, dezvăluind învăţătura ortodoxă despre Sfânta Sriptură, credință, fapte bune,
Biserică, Taine, cinstirea sfinților și a icoanelor, etc;
» are o mare însemnătate pentru că este o lucrare originală, cât şi pentru că
surprinde lucrarea Bisericile Ortodoxe din Ţara Românească şi Moldova pentru
menţinerea unităţii naţionale şi spirituale a poporului român.
 Şcoala Superioară de la Iaşi
» înfiinţată în 1640 de Vasile Lupu, la îndemnul mitropolitului Varlaam.
» în această școală, se predau limbile greacă, slavonă, latină, și displine precum
teologia, filosofia, retorică, poetică, dialectică, aritmetică, geometria, astronomia,
gramatică şi muzica;
81
» din păcate, școala va cunoaște un declin după ce Vasile Lupu nu va mai fi

domnitor.
Din şirul altor fapte petrecute în timpul lui Vasile Lupu şi Varlaam, trebuie menţionat şi
Sinodul de la Iaşi din 1642, care a aprobat Mărturisirea de credinţă a mitropolitului Petru Movilă.
III.2. Mitropolitul Dosoftei (1671-1686)
Viaţa
S-a născut în jurul anului 1624, într-o familie românească din Suceava, primind la botez
numele Dimitrie; părinţii săi numindu-se Leonte şi Misira Barilă.
Tânărul Dimitrie a învăţat mai întâi la „Şcoala Superioară” de la Iaşi şi mai apoi la „Şcoala
Frăţiei Ortodoxe” din Lvov, din Polonia.
În 1649, devine călugăr la Mănăstirea Probota, în 1658 ajunge episcop al Huşilor, pentru
ca începutul anului 1660 să-l găsească în scaunul de episcop al Romanului, iar în 1671 este ales
mitropolit al Moldovei.
Între 1673 şi 1675 se refugiază în Polonia de frica turcilor.
În 1686 Jan Sobieski, regele Polon, porneşte război împotriva turcilor şi intră în Moldova,
crezând că va putea atrage de partea sa pe Constantin Cantemir (1685-1693), însă planurile nu-i
reuşesc, iar la retragere îl ia ca ostatic în Polonia pe Dosoftei, care a luat cu el moaştele Sfântului
Ioan cel Nou de la Suceava, odoarele de la racla sfântului şi documentele moşiilor mitropoliei.
În Polonia a locuit în cetatea Stryi, lângă oraşul Jolkiev. Datorită lipsurilor este nevoit să
ceară ajutor de la ţarii Rusiei, Ioan şi Petru, şi de la patriarhul Ioachim, care i-au trimis diferite
ajutoare.
La 13 decembrie 1693 se stinge din viaţă, în Polonia.
Activitatea literară
A fost preocupat mereu de probleme cărturăreşti, alcătuind sau traducând în limba română
diferite cărţi de slujbă şi de învăţătură; astfel, încă de pe vremea când era călugăr la Probota,
traduce, pentru prima dată în limba română, „Istoriile” lui Herodot, iar ca episcop al Romanului, a
revizuit traducerea Vechiului Testament a lui Nicolae Milescu de la Constantinopol, traducere ce se
va tipări în Biblia de la 1688.
 Psaltirea în versuri
» tipărită în 1673 la Uniev, în Polonia, deoarece tipografia de la „Sfinții Trei
Ierarhi”, din Iaşi, nu mai funcționa;
» reprezintă rodul unei munci grele „cu multă trudă şi vreme îndelungată, cinci ani
cu osârdie mare”;
» este prima încercare de versificare în limba română;
» cele peste opt mii şase sute de versuri îl arată ca un poet talentat, iar lucrarea sa
are o mare valoare literară şi artistică.
 Acatistul Născătoarei de Dumnezeu – tipărit în 1673 la Uniev în limba română.
În 1679, după ce se reîntoarce din Polonia, a încercat să refacă vechea tipografie a lui Vasile
Lupu de la Iaşi şi a tipărit:
 Dumnezeiasca Liturghie − tipărită în limba română în anul 1679, a doua traducere după
Coresi și prima făcută de un ierarh;
 Psaltire de-nţeles − tipărită în 1680, în limba română şi slavonă.
82
Nefiind însă mulţumit de aspectul grafic, cere sprijin patriarhului Ioachim al Moscovei,
pentru înfiinţarea unei noi tipografii, tipografie ce va fi instalată la biserica „Sf. Nicolae Domnesc”,
din Iaşi. Aici tipăreşte principalele cărţi de slujbă în limba română, el fiind primul ierarh din
Moldova care a început munca grea pentru pătrunderea limbii român e în cult, în locul celei
slavone. Dintre cărțile tipărite la noua tipografie amintim:
 Molitfelnic de-nţeles − tipărit în 1681 în limba română;
 o nouă ediţie din Sfânta Liturghie și „Paremiile preste an”, tipărite în 1683, tot în limba
română;
În „Molitvelnic” şi în „Paremii” adaugă o lucrare istorică proprie „Poem în 136 de versuri
despre domnii Ţării Moldovei – de la Dragoş-Vodă până la Duca-Vodă”;
 Viaţa şi petrecerea sfinţilor
» a fost tipărită între 1682-1686, la Iaşi şi are patru volume;
» la traducerea ei, din greacă şi slavonă, a ostenit vreo douăzeci şi cinci de ani
Activitate literară în Polonia

În timpul exilului, Mitropolitul Dosoftei a avut următoarea activitate literară:
 a întocmit o nouă versiune a „poemului” despre domnii Moldovei, continuând lista lor
până la Constantin Cantemir.
 a tradus o sută cincizeci şi patru de versuri, din greacă în română, ce constituie
introducerea dramei „Erofili”, prima încercare de traducere în limba română a unei opere din
dramaturgia universală.
 la rugămințile mitropolitului Kievului şi a patriarhului Moscovei, traduce din greacă în
slavo-rusă lucrări pentru lămurirea unor probleme teologice controversate:
 „Tâlcuirea Sfintei Liturghii”, a lui Gherman al Constantinopolului;
 „Epistolele Sfântului Ignaţie Teoforul al Antiohiei”, „Constituţiile Sfinților
Apostoli”;
 „Dialog împotriva ereziilor” şi „Despre credinţa noastră” a lui Simion,
arhiepiscopul Tesalonicului;
 „Mărgăritare” din cuvântările unor Sfinţi Părinţi ş.a.;
 a început să traducă în limba română „Dogmatica” Sfântului Ioan Damaschin.
III.3. Mitropolitul Antim Ivireanul (1708-1716)
Viața
S-a născut în Iviria, Gruzia sau Georgia de azi, în jurul anului 1650, din părinţii Ioan şi
Maria, primind la botez numele de Andrei.
De tânăr, cade rob la turci şi este dus la Istambul. După ce a fost eliberat din robie, se pare,
că a trăit în preajma patriarhiei ecumenice, unde a învăţat sculptura în lemn, pictura şi broderia,
precum şi limbile: greacă, arabă şi turcă şi probabil tot aici s-a şi călugărit.
Călugăr tipograf
În 1690, Constantin Brâncoveanu îl aduce în Țara Românească, unde învață meșteșugul
tiparului de la fostul episcop Mitrofan al Hușilor, în tipografia domnească din Bucureşti. După ce
Mitrofan ajunge episcop la Buzău, Antim a preluat conducerea tipografiei.
83
În 1691, tipărește o carte în grecește (în care iscălea „Antim ieromonah”), apoi devine
conducător al tiparniței domnești de la București, până în 1694, unde tipărește alte trei cărți, printre
care și o „Psaltire românească” (cu versuri scrise de el în cinstea lui Constantin Brâncoveanu).
Între anii 1696-1701, este egumen la Snagov, unde întemeiază o nouă tipografie, tipărind
alte 15 cărți (5 în română), printre care un Liturghier greco-arab pentru Patriarhia Antiohiei Siriei.
Între 1701-1705 își continuă activitatea tipografică în București, tipărind alte 15 cărți, între
care și un Ceaslov greco-arab (în 1702 tot pentru credincioșii din Patriarhia Antiohiei), „Noul
Testament” în limba română (1703), etc.
Episcop al Râmnicului
Calitățile deosebite, cu care era înzestrat, împreună cu munca neobosită și rodnică pe care a
depus-o, l-au făcut pe ieromonahul Antim vrednic de cinstea de a fi ales episcop al Râmnicului,
fiind hirotonit pe 16 martie 1705.
Devenind episcop al Râmnicului, mută acolo tipografia de la Snagov, unde apar alte 9 cărți,
dintre care 3 românești și 3 slavo-române, toate, cărți de slujbă, printre ele aflându-se
„Liturghierul” și „Molitfelnicul”, primele ediții românești din Muntenia (1706).
Mitropolit al Ungrovlahiei
Înainte de moartea sa din 1708, mitropolitul Teodosie, propune ca episcopul Antim să-i
urmeze în scaun. Acesta este înscăunat pe 22 februarie 1708, fiind de față și patriarhii Alexandriei
și Ierusalimului.
Noi tipografii
După așezarea sa în scaunul mitropolitan:
► întemeiază o nouă tipografie la Târgoviște, unde, din 18 cărți apărute, 11 sunt în
românește (Psaltirea, Octoihul, Liturghierul, Molitvelnicul, Catavasierul, Ceaslovul, Pildele
filozofești, etc.). După el au rămas netraduse doar Mineiele, Triodul și Penticostarul, care se vor tipări
mai târziu.
► în 1715, Sfântul Antim mută tipografia de la Târgoviște la București, înființând
tot la București o nouă tipografie, la mănăstirea ctitorită de el, a Tuturor Sfinților.
A mai rămas de la el o lucrare în manuscris,„Chipurile Vechiului și Noului Testament”,
care cuprinde 503 portrete în medalion, cu diferite personaje biblice, 3 schițe și 8 desene.
„DIDAHIILE” sunt predici originale (28 de predici la diferite duminici și sărbători și 7

cuvântări ocazionale), în care mitropolitul osândea diferite păcate ale vremii sale, mai ales ale marii
boierimi.
Mănăstirea Antim - Mitropolitul Antim este ctitorul mănăstirii Tuturor Sfinților din
București, ridicată de el între 1713-1715, pentru care a întocmit un Așezământ de ajutorare a celor
săraci și a străinilor, etc.
În total, în decursul activității sale în Țara Românească, s-au tipărit 63 de cărți, (38 de el
însuşi iar celelalte de ucenicii săi) dintre care 22 erau în limba română. (21 la Bucureşti, 15 la
Snagog, 9 la Râmnic, 18 la Târgovişte). Trebuie amintit faptul că patru cărți au fost scrise de el
însuși și anume:
Ø „Învățătura pe scurt pentru taina pocăinței” (Râmnic, 1705);
Ø „Învățătură bisericească la cele trebuincioase și mai de folos pentru învățătura
preoților” (Târgoviște, 1710);
Ø „Capete de poruncă la toată ceata bisericească” (Târgoviște, 1714);
84
Ø „Sfătuiri creștine politice către domnitorul Ștefan Cantacuzino”, în grecește

(București, 1715).
De altfel, Mitropolitului Antim îi revine meritul de a fi introdus pentru totdeauna limba

română în cult, desăvârșind ceea ce se începuse sub Matei Basarab (tipicul în românește) și Șerban
Cantacuzino (textele biblice).
Prin tipărirea cărților de slujbă în limba română, Sfântul Antim a contribuit la făurirea unei
limbi liturgice românești, care dăinue până azi.
Patriot luminat
A fost un luptător împotriva asupririi turcești, considerând că doar o alianță cu Rusia ar putea
duce la înlăturarea jugului turcesc. Din această cauză, dar și în urma unor intrigi ale adversarilor săi,
raporturile mitropolitului cu domnitorul Constantin Brâncoveanu s-au răcit, acesta cerându-i chiar să-
și dea demisia din scaun, în 1712.
Antim își dovedește însă nevinovăția și rămâne mitropolit până la moartea lui Brâncoveanu
(1714), și apoi sub urmașul său, Ștefan Cantacuzino.
În 1716 noul domnitor, Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot, îl acuză pe mitropolit
de uneltire și îl închide, cerând apoi patriarhului ecumenic să-l caterisească; e ucis de turci în
toamna anului 1716, în drum spre Muntele Sinai (unde trebuia să fie închis pe viață) și aruncat în
râul Tundja, lângă Adrianopol.
După 250 de ani de la moartea sa Patriarhia ecumenică îi anulează caterisirea, iar în 1992 este
canonizat, fiind pomenit la 27 septembrie.
III.4. Mitropolitul Andrei Şaguna (1864 – 1873)

Viața
S-a născut în oraşul Mişcolţ, din Ungaria, la 20 decembrie 1808, ca fiu al negustorului
aromân, Naum şi al soţiei sale, Anastasia, primind la botez numele de Anastasiu.
Şi-a început educaţia la şcoala elementară „greco-valahă” din Mişcolţ, apoi a continuat-o la
gimnaziile din Mişcolţ şi Pesta (azi Budapesta).
În 1826 îl găsim studiind filosofia şi dreptul la Universitatea din Pesta, iar în 1829 pleacă la
Vârşeţ (azi Yugoslavia), unde a făcut studii de teologie ortodoxă.
Este tuns în monahism, în octombrie 1833, sub numele de Andrei, în Mânăstirea Hopovo.
După terminarea studiilor mitropolitul Ştefan Stratimovici îl numeşte:
 profesor de teologie, în 1834;
 secretar al Consistoriului Mitropoliei Sârbe din Carloviţ, în 1835;
 este hirotonit diacon în 1834;
 este hirotonit preot, în 1837.
Un timp, a fost profesor la secţia românească a Seminarului Teologic din Vârşeţ, consilier al
Episcopiei de acolo, arhimandrit şi egumen la Mânăstirile sârbeşti, Hopovo şi Covil.
Vicariatul şi recunoaşterea ca episcop
Din 1846, îşi începe activitatea în Transilvania, mai întâi ca „vicar general” al Episcopiei
Sibiului, timp de 2 ani.
În decembrie 1847, un sinod electoral, format din protopopii ortodocşi ai eparhiei, întrunit la
Turda a ales pe vicarul Şaguna între cei 3 candidaţi, din care împăratul de la Viena urma să
confirme pe unul ca episcop.
Fiind recunoscut episcop, este hirotonit la Carloviț în luna aprilie 1848, de către
mitropolitul sârb Iosif Raiacici.
85
A trecut la cele veșnice în ziua de 16/28 iunie 1873, fiind înmormântat lângă „Biserica mare”
din Răşinari, judeţul Sibiu, averea sa lăsându-o bisericii spre „scopuri bisericeşti, școlare şi
filantropice”.
Activitatea administrativ-bisericească
După înăbuşirea revoluţiei din 1848, începe să lucreze pentru realizarea marelui său vis, și
anume reînfiinţarea vechii Mitropolii a Transilvaniei, desfiinţată în 1701, prin „Diploma a doua
Leopoldină”. În acest scop:
 a redactat trei memorii
 şi a convocat câteva sinoade:
o în1850, la care a participat şi Avram Iancu;
o în 1860;
o şi 1864, prin care se cerea reînființarea mitropoliei.
La 24 decembrie 1864, după o luptă de cincisprezece ani, împăratul Franz Joseph a aprobat
reînfiinţarea Mitropoliei ortodoxe a Transilvaniei, cu reşedinţa la Sibiu, cu eparhiile sufragane
Aradul şi Caransebeşul, ultima episcopie nou înfiinţată, iar arhiepiscopul Andrei devine mitropolit.
În toamna anului 1868, a convocat un „Congres Naţional Bisericesc”, unde s-a discutat şi s-a
aprobat proiectul prezentat de Şaguna, sub denumirea de „Statutul organic al BOR din
Transilvania”.
Din acest statut se desprinde spiritul de organizator al lui Șaguna.
De asemenea, prin acest statut, s-a recunoscut autonomia Bisericii Ortodoxe din
Transilvania, înlăturându-se amestecul Statului Habsburgic în treburile ei interne .
Activitatea culturală
A dus o muncă neobosită pentru slujirea poporului român prin cultură, mai ales prin Școlile
elementare (populare) astfel:
 înfiinţează în Transilvania peste patru sute de şcoli elementare, sub conducerea
Bisericii, în care erau obligaţi să se înscrie toţi copiii, iar dintre disciplinele predate, scrisul şi
socotitul erau de bază, ulterior introducându-se şi istoria;
 s-a îngrijit de cele necesare acestor şcoli: clădiri, manuale, materiale didactice,
programe analitice, conferinţe cu profesorii. Numărul manualelor didactice scrise la îndemnul
lui Şaguna a ajuns la aproape 25;
 iniţiază la sate Cursuri de alfabetizare serale, în care cei neştiutori de carte învățau
să scrie, să citească, și să socotească – învățătorii fiind absolvenți ai Institutului Pedagogic
din Sibiu, preoții parohi directori, iar protopopii inspectori;
 înfiinţează un Gimnaziu Superior la Braşov, în 1850;
 înfiinţează un Gimnaziu Inferior la Brad, în 1868;
 la Sibiu, înfiinţează un Institut Teologico-Pedagogic, cu două secţii – doi ani
pedagogie pentru învăţători şi trei ani teologie pentru preoţi – trimițând aproape an de an cel
mai bun absolvent la studii de specialitate în alte țări;
 în 1853, pune bazele primului ziar religios din Transilvania, „Telegraful român”,
care apare neîntrerupt până astăzi;
în 1861, înfiinţează societatea „ASTRA” – Asociaţiunea Transilvană pentru
literatura şi cultura poporului român, cu sediul la Sibiu, apoi la Braşov, şi din nou la Sibiu,
unde se află şi astăzi.
86
Pentru studenții Institutuluii Teologic, dar și pentru preoți, Andrei Şaguna alcătuiește,
traduce şi tipărește o serie de manuale dintre care amintim:
 Istoria Bisericească Universală, în două volume;
 Compendiu de Drept Canonic;
 Elementele Dreptului Canonic;
 Enhiridion de Canoane;
 Biblia ilustrată; prima de acest fel tipărită la noi în țară;
 Manual de Studiu Pastoral.
Pentru nevoile bisericilor parohiale, a reeditat aproape toate cărţile de slujbă.
Activitatea național-politică
A condus, împreună cu episcopul unit de la Blaj, Lemeni, lucrările Marii Adunări Naţionale a
românilor, de pe câmpia Libertăţii, de la Blaj, din 3/15 mai 1848;
În 1848, a plecat în fruntea unei delegaţii de treizeci de membrii să prezinte Curţii Imperiale
din Viena hotărârile şi doleanţele acţiunii române din Transilvania;
În numeroasele pastorale, pe care le trimitea de Paşte, Crăciun sau cu alte ocazii, împărtăşea
clerului şi credincioşilor felurite îndrumări şi ştiri despre luptele ce le purta pentru Biserica şi
poporul său.
IV. BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎN PERIOADA

MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ
IV.1 Autocefalie și Patriarhie
A. Autocefalia BOR
După domnia lui Cuza și încoronarea regelui Carol I (1866-1914), în anul 1872, s-a adoptat
Legea organică pentru alegerea mitropoliților și episcopilor eparhioți, precum și a constituirii
Sfântului Sinod al Sfintei Biserici autocefale Ortodoxe Române, sinod format din cei doi mitropoliți,
de la București și Iași (dintre care cel de la București – Nifon al Munteniei – avea încă din 1865 titlul
de primat), precum și din 6 episcopi: 3 de la Râmnic, Buzău, Argeș, sufragani ai Mitropoliei din
București, și 3 de la Roman, Huși, Galați, sufragani ai Mitropoliei din Iași.
Mitropolitul Nifon a înștiințat pe patriarhul ecumenic Antim VI despre această lege,
alăturându-i un exemplar, dar nu a primit niciun răspuns, ceea ce s-a interpretat ca o aprobare tacită a
ei.
După obținerea independenței naționale, proclamate la 9 mai 1877, noul mitropolit primat
Calinic Miclescu scrie patriarhului ecumenic Ioachim al III-lea în vederea recunoașterii
autocefaliei, dar acesta se opune, nemulţumit şi de unele măsuri luate în Biserică fără aprobarea sa.
În martie 1882, s-a depus la Parlamentul României un proiect pentru reforma Legii sinodale,
care cerea ridicarea mitropolitului primat la treapta de patriarh și ridicarea Episcopiei Râmnicului la
rangul de Mitropolie a Olteniei și a Noului Severin, iar la 25 martie 1882, în Joia Mare, s-a sfințit
pentru prima dată la București, Sfântul și Marele Mir. Ca urmare, patriarhul ecumenic, Ioachim al
III-lea trimite ierarhilor români o scrisoare, semnată de 11 arhierei, plină de mustrări, invocând
drepturile sale asupra Bisericii Ortodoxe Române.
Sinodul încredințează pe învățatul episcop Melchisedec al Romanului să întocmească un
răspuns documentat, în care să se sublinieze, din nou, dreptul Bisericii Ortodoxe Române la
autocefalie.
87
Lucrurile au rămas însă în vechea stare până la venirea noului patriarh ecumenic, Ioachim al IV-lea.
În aprilie 1885, mitropolitul primat Calinic Miclescu trimite o scrisoare noului patriarh, prin
care îi aduce la cunoștință proclamarea autocefaliei Bisericii noastre, cerând doar recunoașterea ei,
potrivit rânduielilor canonice ale Bisericii Răsăritului.
Patriarhul Ioachim IV răspunde la 25 aprilie 1885, arătând că a luat în considerare,
împreună cu membrii Sinodului său, cererea Bisericii Ortodoxe Române, pe care o recunoștea ca
autocefală. În aceeași zi, s-a emis Tomosul de autocefalie, semnat de patriarh și de 10 membri ai
Sinodului Patriarhal. Tot atunci, s-a comunicat tuturor Bisericilor Ortodoxe surori recunoașterea
autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.
La 1 mai 1855, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat act de tomosul
autocefaliei, iar la 30 mai a trimis o scrisoare de mulţumire patriarhului.
B. Ridicarea la rang de Patriarhie a BOR

După unirea de la 1 decembrie 1918, a urmat unificarea bisericească, adică organizarea
unitară, sub conducerea Sfântului Sinod din Bucureşti.
La 23 aprilie 1919, Mitropolia Transilvaniei, cu episcopiile ei sufragane a intrat în
componența Bisericii Ortodoxe Române.
La 1 ianuarie 1920, este înscăunat, ca mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe Române,
episcopul Caransebeșului, Miron Cristea, unul din marii luptători pentru unire.
În septembrie 1920, s-a alcătuit o „Constituantă bisericească”, din sânul căreia se va alege o
comisie de 15 membri, care să întocmească un proiect de Statut de organizare și funcționare al
Bisericii Ortodoxe Române; Comisia a lucrat foarte încet, până în 1925, așa încât abia la 6 mai 1925,
au fost promulgate Legea și Statutul de organizare al Bisericii Ortodoxe Române.
Sfântul Sinod, în ședința sa din 4 februarie 1925, ca urmare a creșterii prestigiului Bisericii
noastre, care, după unire, număra 14 milioane de credincioși, și în urma numeroaselor propuneri ce s-
au făcut, a socotit că este necesară ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie.
Parlamentul a votat apoi Legea pentru înființarea Patriarhiei, publicată în Monitorul
Oficial la 25 februarie 1925. Potrivit vechiului obicei, s-a transmis o scrisoare tuturor Bisericilor
Ortodoxe surori, vestindu-se înființarea Patriarhiei Române.
Patriarhia Ecumenică recunoaște ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de
Patriarhie prin tomosul din 30 iulie 1925, cu nr.1579, acordat de patriarhul ecumenic Vasile al II-
lea și de Sfântul Sinod al Patriarhiei de Constantinopol.
La 1 noiembrie 1925, a avut loc festivitatea de învestire și înscăunarea primului patriarh
al Bisericii noastre, Miron Cristea (1925 – 1939).
După el au păstorit :
 Nicodim Munteanu (1939 – 1948),  Teoctist Arăpașu (1986 – 2007),
 Justinian Marina (1948 – 1977),  Daniel Ciobotea (2007-prezent).
 Iustin Moisescu (1977 – 1986),
IV. 2. Patriarhii României: Justinian și Iustin
A. Patriarul Justinian Marina

S-a născut la 22 februarie 1901, în satul Suiești, Județul Vâlcea, în familia unor
credincioși țărani.
A urmat cursurile Seminarului Teologic „Sf. Nicolae” din Râmnicul Vâlcea, obținând la
terminarea lor și diploma de învățător (1923). În toamna aceluiași an, a fost numit învățător la Școala
Primară din satul Olteanca, jud. Vâlcea, transferat în anul următor la Școala Primară din comuna
Băbeni, din același județ.
88
Căsătorindu-se, a fost hirotonit preot, pe seama parohiei Băbeni în 1924. Aici a funcționat
ca învățător până în anul 1930, iar ca preot până la 1 noiembrie 1932 reușind să refacă trei biserici
din parohie. În același timp, s-a înscris la Facultatea de Teologie din București, obținând titlul de
licențiat în 1929.
La 1 noiembrie 1932, a fost numit director al Semninarului Teologic din Râmnicul Vâlcea
și detașat ca preot la Catedrala Episcopală, pentru ca la 1 septembrie 1933 să fie transferat ca preot
paroh la Biserica „Sf. Gheorghe” din Râmnicul Vâlcea. În cei 12 ani de preoție, a restaurat din
temelie biserica și casa parohială. De asemenea, din dorința de a-i ajuta pe cei lipsiți, a înființat,
împreună cu alți preoți vâlceni, o bancă populară, una de credit și o cooperativă.
În 1939, i s-a încredințat conducerea Tipografiei eparhiale, în calitate de director.
Rămas văduv, în primăvara anului 1945, este numit vicar eparhial la Iași, de către
Mitropolitul Irineul Mihălcescu al Moldovei, iar la 30 iulie, același an, Sfântul Sinod (la propunerea
aceluiași mitropolit) a aprobat numirea preotului Ioan Marina ca arhiereu vicar al Mitropoliei
Moldovei și Sucevei , cu titlul de „Vasluianul”.
Este tuns în monahism la Mănăstirea Cetățuia, cu numele de Justiniain și hirotonit
arhiereu în Catedrala Mitropolitană din Iași la 12 august 1945.
Ca arhiereu vicar:
 s-a ocupat de sprijinirea unor probleme de asistență socială în cuprinsul
Arhiepiscopiei Iașilor;
 a vegheat la organizarea de comitete parohiale, care să se ocupe de plasarea
copiilor orfani rămași de pe urma războiului, în familiile rudelor, a preoților și a
credincioșilor;
 în diferite orașe, s-au organizat cantine pentru copii, întreținute din colectele
organizate de parohii;
 a organizat o bancă de credit la Iași cu câte o filială în fiecare județ;
 s-a îngrijit de amenajarea unor cămine pentru copiii preoților care urmau studiile
universitare la Iași.
În august 1947, îi este încredințată conducerea Arhiepiscopiei Iașilor, ca locțiitor de
arhiepiscop și mitropolit, ca urmare a retragerii mitropolitului Irineu din scaun.
La 19 noiembrie 1947, Marele Colegiu Electoral Bisericesc l-a ales Arhiepiscop al
Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Sucevei, fiind învestit la 22 decembrie și înscăunat la
28 decembrie 1947.
La 27 februarie 1948 trece la cele veșnice Patriarhul Nicodim și astfel Mitropolitul
Justinian al Moldovei a devenit locțiitor de patriarh, iar la 24 mai 1948, Marele Colegiu
Electoral Bisericesc a ales pe Mitropolitul Justinian în scaunul vacant de Arhiepiscop al
Bucureștilor, Mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind
înscăunat la 6 iunie 1948.
Timp de 29 de ani, patriarhul Justinian a desfășurat o rodnică și multilaterală
activitate în slujba Bisericii și a Patriei , activitate ce-l așează printre figurile reprezentative
ale Ortodoxiei.
A trecut la cele veșnice la 26 martie 1977, fiind înmormântat la Biserica Mănăstirii
Radu-Vodă din București.
B. Patriarhul Iustin Moisescu

Este ales ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române de către Colegiul Electoral
Bisericesc la data de 12 iunie 1977, fiind Mitropolit al Moldovei și Sucevei.
Pe 18 iunie a avut loc festivitatea înmânării Decretului prezidențial de recunoaștere în
această demnitate, la Consiliul de Stat, iar pe 19 iunie s-a făcut înscăunarea Prea Fericitului
89
Părinte Dr. Iustin în scaunul de arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al

Bisericii Ortodoxe Române.
S-a născut la 5 martie 1910, în satul Cândești – Județul Argeș, în familia unui învățător,
căzut pe câmpul de luptă în 1917.
Între anii 1922-1930, a urmat cursurile Seminarului orfanilor de război din Câmpulung-
Muscel, pe care le-a absolvit ca șef de promoție.
În toamna anului 1930, a fost trimis de Patriarhul Miron să-și desăvârșească studiile la
Facultatea de Teologie din Atena, unde în anul 1934 a obținut titlul de licențiat.
Obține o bursă pentru studii de specialitate la Facultatea de Teologie Romano-Catolică
din Strasbourg între anii 1934-1936 și din nou la Atena 1936-1937, unde a obținut titlul de Doctor
în Teologie cu teza: „Evagrie din Pont – viața, scrierile și învățătura”, premiată de Academia de
Științe din Atena.
Reîntors în țară, a fost profesor la Seminarul Nifon Mitropolitul pentru scurt timp.
În 1938 a fost recomandat de Sfântul Sinod ca profesor de Noul Testament la Facultatea de
Teologie Ortodoxă de pe lângă Universitatea din Varșovia, de unde revine odată cu izbucnirea celui
de-al doilea război mondial.
Între anii 1940-1946, a funcționat ca profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie
din Cernăuți – Suceava, transferându-se apoi la Facultatea de Teologie din București.
Ca profesor de teologie, a publicat numeroase lucrări, între care:
Evagrie din Pont – Atena 1937, în greacă;
Sfânta Scriptură și interpretarea ei în opera Sfântului Ioan Hrisostom – Cernăuți,
1942;
Originalitatea Parabolelor Mântuitorului – Râmnicu-Vâlcea, 1945;
Activitatea Sfântului Apostol Pavel în Atena – Iași, 1946;
Ierarhia bisericească în epoca apostolică – Craiova, 1955;
Simbolica lui Hristu Andrutsos, (traducere din greacă) – Craiova, 1955;
Mai multe studii în revistele: Biserica Ortodoxă Română, Studii Teologice,
Mitropolia Moldovei și Sucevei.
La 26 februarie 1956, a fost ales Mitropolit al Ardealului, fiind hirotonit arhiereu
la 15 martie 1956, în Catedrala Patriarhală din București și înscăunat la Sibiu la 18 martie
1956. În această slujire a înființat revista Mitropolia Ardealului.
La 10 ianuarie 1957, a fost ales în scaunul de Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al
Moldovei și Sucevei, fiind înscăunat la 13 ianuarie 1957.
În cei 20 de ani de păstorire, în calitate de Mitropolit al Moldovei, a desfășurat o
rodnică și pilduitoare activitate, care îl așează în rândul marilor ierarhi cărturari ai Moldovei.
Astfel prin osârdia sa au fost:
 ridicate noi clădiri în incinta Mitropoliei din Iași:
o Birourile Centrului Eparhial;
o Protopopiatul și căminul preoțesc.
 Refăcute și consolidate catedrala și reședința mitropolitană;
 restaurate cele mai multe din mănăstirile și bisericile monumente-istorice din
Arhiepiscopia Iașilor;
 ridicate sedii noi pentru toate protopopiatele;
 adăugate clădiri noi la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț, iar cele vechi
au fost modernizate;
 la toate mănăstirile din Moldova s-au pus bazele unor muzee, în care se păstrează
manuscrise și cărți vechi, icoane, veșminte și vase liturgice sau alte obiecte din
patrimoniul cultural-artistic românesc.
90
Centrul mitropolitan de la Iași a publicat numeroase lucrări, între care:

 Monumente istorice bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei – 1974;
 Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, ediție critică – 1975;
 Monografiile:
 Catedrala mitropolitană;
 Biserica Sfinții Trei Ierarhi;
 Mănăstirea Cetățuia.
 Broșuri-albume de popularizare a mănăstirilor moldave.
Ca mitropolit al Moldovei și Sucevei:

 a fost delegat de Sfântul Sinod să reprezinte Biserica noastră la zeci de congrese și
întruniri inter-creștine.
 a fost membru în Comitetul Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor,
participând la Adunările generale de la New-Delhi – 1961, Uppsala – 1968 și
Nairobi – 1975;
 a făcut parte din Prezidiul Conferinței Bisericilor Europene, participând la
Adunările generale Nyborg IV – 1964, V – 1966, VI – 1971 și Engelberg – 1974;
 a condus delegațiile Bisericii noastre la:
 Conferințele panortodoxe de la Rodos – 1961, 1962, 1964 și
Chambesy – 1968;
 Adunările generale ale Conferinței Creștine pentru pace de la
Praga;
 în vizitele făcute altor Biserici Ortodoxe.
 și a făcut parte din numeroase delegații, conduse de fostul patriarh Justinian;
 a primit zeci de vizite la Iași și în cuprinsul Arhiepiscopiei Iașilor.
În toate circumstanțele s-a dovedit o mare personalitate, un ecumenist de prestigiu
care a contribuit la întărirea legăturilor frățești dintre Bisericile creștine și popoarele lumii.
În plan local:
a fost:
 deputat în Marea Adunare Națională, începând cu anul 1957, în toate legislaturile,
 membru în Consiliu Național al Frontului Democrației și Unității Socialiste;
a făcut parte:
 din câteva delegații ale țării noastre la diferite Congrese mondiale pentru apărarea
păcii – Stockholm 1958, Moscova 1962, Helsinki 1965.
Prin bogata sa activitate bisericească și patriotică, Prea Fericitul Părinte Patriarh Iustin
a continuat strădaniile marelui său înaintaș, Patriarhul Justinian Marina.
IV. 3. Biserica Ortodoxă Română între anii 1945-1989
Activitatea culturală
1. Activitatea patriarhilor din această perioadă
a) Justinian Marina - 1948-1977
 reorganizarea învățământului teologic în 1948;
 apar revistele „Ortodoxia” și „Studii teologice” în 1949;
 reeditează Biblia sinodală în 1968 și 1975;
91
 patriarhul Justinian publică 12 volume de „Apostolat social”, cu pastoralele și

cuvântările sale;
 în 1950, se hotărăște canonizarea unor sfinți români și generalizarea cultului unor
sfinți cu moaște la noi în țară (canonizarea se va face abia în 1955);
 se restaurează zeci de biserici (monumente istorice și de artă) și ridică altele noi.
b) Iustin Moisescu (1977-1986)

 ca mitropolit la Iași, desfășoară o activitate gospodărească și culturală de
excepție:
 restaurează zeci de monumente istorice și de artă din
Arhiepiscopia Iașilor;
 îndrumă tipărirea mai multor lucrări privind arta bisericească,
precum și a revistei „Mitropolia Moldovei și Sucevei”.
 ca patriarh:
» inițiază apariția colecției „Părinți și scriitori bisericești” în 1979;
» îndrumă tipărirea de noi manuale și lucrări teologice.
» lucrări publicate:
 „Sfânta Scriptură și interpretarea ei în opera Sfântului
Ioan Hrisostom” 1942;
 „Originalitatea parabolelor Mântuitorului” 1945;
 „Activitatea Sfântului Apostol Pavel în Atena” 1946;
 „Ierarhia bisericească în epoca apostolică” 1955.
» traduce „Simbolica” lui Hristu Andrutsos 1955.
c) Teoctist Arăpașu 1986-2007:

 publică numeroase studii, conferințe, cuvântări (o parte strânse în volumele „Pe
treptele slujirii creștine”);
 publică o lucrare despre mitropolitul Iacob Putneanul;
 din inițiativa sa, apare într-o ediție critică „Dumnezeiasca Liturghie” a
mitropolitului Dosoftei (1980), precum și câteva monografii despre monumentele
istorice din Moldova;
 ca patriarh, continuă activitatea editorială și culturală a predecesorilor săi;
 în 1988, se retipărește „Biblia de la Bucureștii” din 1688.
2. Învățământul teologic din această perioadă

În 1948, anul marilor reforme politice, economice, sociale și culturale din țara noastră,
s-a făcut și reforma învățământului.
Prin Legea pentru regimul general al cultelor din 4 august 1948 școlile teologice de
toate gradele ale tuturor cultelor au fost trecute în grija cultului respectiv, sub controlul
Ministerului (azi Departamentului) Cultelor. Pe temeiul acestei legi, învățământul teologic
ortodox a fost trecut sub oblăduirea și îndrumarea Bisericii.
Biserica Ortodoxă Română și-a organizat trei tipuri de școli teologice:
 Școli de cântăreți
 Seminarii
 Institute teologice de grad universitar
În acele timpuri, în Patriarhia Română funcționau șase Seminarii Teologice la:
București, Buzău, Mănăstirea Neamț, Cluj-Napoca, Craiova și Caransebeș.
92
Fiecare seminar avea câte șapte cadre didactice și un post de duhovnic. Profesorii se
recrutau dintre doctorii și licențiații în teologie. La terminarea cursurilor, elevii susțineau un
examen de diplomă.
Pe lângă seminariile amintite mai sus,
 între anii 1968-1977 a funcționat și un Seminar Teologic Special la Curtea de Argeș, cu
o durată de trei ani, care a pregătit preoți pentru parohiile mici din Transilvania și Banat;
 între 1949 și 1959, datorită nevoilor de atunci, au funcționat și două Seminarii
Monahale pentru călugărițele de la mănăstirile Agapia și Hurezi .
După terminarea studiilor, absolvenții seminariilor teologice puteau fi hirotoniți
preoți pe seama unor parohii de țară sau se puteu înscrie la unul din cele două Institute
Teologice rămase în toată țara (cel din București, pentru Mitropoliile Ungrovlahiei,
Moldovei și Olteniei, și cel din Sibiu, pentru Mitropoliile Ardealului și Banatului) .
La terminarea studiilor universitare, absolvenții prezentau o teză de licență și
susțineau un examen oral, în urma căruia li se acorda titlul de licențiați în teologie. Cei mai
buni licențiați se puteau înscrie la cursurile de doctorat care durau trei ani.
În cele două Institute teologice au activat numeroși profesori de o înaltă ținută
universitară și culturală, cu numeroase studii și lucrări publicate; astfel, la:
 Vechiul Testament:
 la București: Vladimir Prelipceanu, Mircea Chialda, și Emilian
Cornițescu;
 la Sibiu: Nicolae Neaga și Dumitru Abrudan.
 Noul Testament:
 la București: Iustin Moisescu, Nicolae Nicolaescu, Constantin Cornițescu;
 la Sibiu: Grigorie Marcu, Vasile Mihoc.
 Istoria bisericească universală:
 la București: Teodor M. Popescu, Ioan Rămureanu, Viorel Ioniță;
 la Sibiu: Milan Șeșan.
 Istoria Bisericii Ortodoxe Române:
 la București: Gheorghe Moisescu, Alexandru Ciurea, Niculae Șerbănescu;
 la Sibiu: Sofron Vlad, Mircea Păcurariu.
 Bizantinologie:
 la București: Alexandru Elian, Emilian Popescu;
 la Sibiu: Teodor Bodogae.
 Patrologie:
 la București: Ioan G. Coman, Dumitru Fecioru, Ștefan Alexe;
 Dogmatică:
 la București: Dumitru Stăniloae, Nicolae Chițescu, Ion Bria, Dumitru
Popescu;
 la Sibiu: Isidor Todoran, Ioan Ică.
 Morală:
 la București: Orest Bucevschi, Constantin Pavel, Dumitru Radu;
 la Sibiu: Nicolae Mladin, Ioan Zăgrean, Ilie Moldovan.
 Drept bisericesc:
 la București: Liviu Stan;
 la Sibiu: Iorgu Ivan, Ioan Floca.
 Liturgică și Pastorală:
 la București: Ene Braniște, Nicolae Necula;
 la Sibiu: Spiridon Cândea, Alexandru Moisiu, Liviu (Laurențiu) Streza;
 Omiletică și Catehetică:
93
 la București: Grigorie Cristescu, Nicolae Balcă, Constantin Galeriu;

 la Sibiu: Dumitru Belu, Dumitru Călugăr, Sebastian Șebu.
 Muzică:
 la București: Nicolae Lungu, Nicu Moldoveanu;
 la Sibiu: Gheorghe Șoima.
 Istoria Religiilor:
 la București: Petru Rezuș, Emilian Vasilescu, Remus Rus;
 la Sibiu: Corneliu Sîrbu.
3. Literatura teologică
După 1948, literatura teologică s-a îmbogățit cu un mare număr de lucrări. Pe lângă
lucrările publicate de cei trei patriarhi menționați, și ceilalți membri ai Sfântului Sinod au
publicat numeroase lucrări:
 Mitropolitul Nicolae Mladin al Ardealului:
» B.O.R., una și aceeași în toate timpurile, 1968;
» Studii de Teologie Morală, 1969;
» Iisus Hristos, viața noastră, 1973; etc;
» coautor al manualului universitar de Teologie Morală.
 Episcopul Antonie Plămădeală al Ardealului:
» Biserica slujitoare, 1972;
» Ca toți să fie una, 1979;
» Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, 1983;
» Vocație și misiune în vremea noastră, 1984;
» Tâlcuri noi la texte vechi, 1989;
» Cuvinte la zile mari, 1989, etc.).
 Mitropolitul Nestor Vornicescu al Olteniei:

» Contribuții aduse de slujitorii Bisericii la independența de stat a României
în 1977-1978;
» Descătușarea, 1821 – 1978;
» Mitropolitul Sofronie Miclescu și Unirea Principatelor, 1985.
 Mitropolitul Nicolae Corneanu al Banatului:
» Temeiurile învățăturii ortodoxe, 1981;
» Studii patristice, 1984;
» Patristica mirabilă, 1987.
Lucrări ale unor profesori de teologie:

 Dumitru Stăniloae:
 Teologia Dogmatică Ortodoxă, în 3 vol., 1978;
 Teologia Morală Ortodoxă, 1981;
 Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, 1986;
 Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, 1987;
 Filocalia, 12 vol. (traducere).
 Petre Vintilescu:
 Liturghierul explicat, 1972.
 Ene Braniște:
 Liturgica, în 2 vol., 1980 și 1985).
 Ioan Coman:
94
 Patrologia, în 4 vol., 1984-1990;

 Scriitori bisericești din epoca stră-română 1979.
 Emilian Vasilescu:
 Istoria religiilor, 1975 și 1981.
 Dumitru Călugăr:
 Catehetica, 1976 și 1985.
 Ion Bria:
 Dicționar de Teologie Ortodoxă, 1981;
 Credința pe care o mărturisim, 1987.
 Mircea Păcurariu:
 Începuturile Mitropoliei Transilvaniei, 1980.
De asemenea, s-au tipărit mai multe teze de doctorat și manuale de teologie pentru
studenții teologi, redactate de profesorii de specialitate de la cele două Institute:
 Studiul Noului Testament – 1954, ed. II, 1977;
 Studiul Vechiului Testament – 1955;
 Patrologia – 1956;
 Istoria Bisericii Universale – 2 volume 1956, ed II, 1975;
 Istoria Bisericii Române – 2 volume, 1957-1958;
 Teologia Dogmatică și Simbolică – 2 volume, 1958;
 Istoria Religilor – 1975;
 Catehetica – 1976;
 Tipicul – 1976;
 Morala – 2 volume, 1979-1980;
 Liturgica – 1980.
Au apărut noi ediții sinodale ale Bibliei (1968, 1975, 1982, 1988), alături de
traducerile anterioare ale lui Gala Galaction și Vasile Radu, dar cu îndreptările de limbă
necesare.
În 1972 și 1977 a reapărut Mica Biblie.
În 1988, au apărut ediții critice ale Noului Testament de la Alba Iulia – 1648, și a
Bibliei de la București –1688.
Apare colecția Părinți și scriitori bisericești.
În 1952, apare Cartea de învățătură ortodoxă, la care se adaugă diferite Catehisme,
Cărți de rugăciuni, almanahuri, etc.
În Tipografia Institutului Biblic din București s-au retipărit cărțile de cult, între care :
Liturghierul, în cinci ediții 1950, 1956, 1968, 1974 și 1980;
Molitfelnicul,
Aghiasmatarul,
Mineiele,
Psaltirea,
Apostolul,
Evanghelia,
Octoihul,
Triodul,
Penticostarul,
Viața și Slujba Sf. Ierarh Calinic Cernicanul,
Viața și Slujba Sfinților ardeleni ș.a.
Apar o serie de lucrări închinate vechilor monumente de artă bisericească din
România:
 Monumente istorice-bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei – 1974;
95
 Arta creștină în România, 6 vol.;

 Colecția de artă religioasă veche a Arhiepiscopiei Timișoarei și Caransebeșului
– 1973;
 De la Dunăre la Mare – 1977 și 1979;
 Mînăstiri din Banat – 1976 etc.
4. Presa bisericească
Întrucât revistele teologice-bisericești au constituit mijlocul cel mai accesibil de
informare pastorală și de orientare spirituală pentru preoți și credincioși, Biserica a editat opt
reviste bisericești, fiecare cu câte 4-6 apariții pe an:
 reviste centrale:
 „Biserica Ortodoxă Română”, din 1874;
 „Studii Teologice”, din 1949 – revista celor două Institute Teologice
 „Ortodoxia”, din 1949.
 revistele celor cinci centre mitropolitane „Glasul Bisericii”pentru:
 Mitropolia Ungrovlahiei;
 Mitropolia Moldovei și Sucevei;
 Mitropolia Ardealului;
 Mitropolia Olteniei;
 Mitropolia Banatului.
La Sibiu apare ziarul „Telegraful Român”, din 1853.
5. Arta bisericească
Între realizările de seamă se numără:
a) acțiunea de restaurare a monumentelor istorice bisericești:
» Catedrala Patriarhală;
» Mănăstirile:
 Antim, Plumbuita, Cernica, Pasărea, Țigănești,
Ciorogârla, Căldărușani, Cheia, Zamfira, Suzana,
Sinaia, Ghighiu, Dealu, Viforâta.
» Bisericile:
 Domnița Bălașa, Sf. Spiriridon Nou, Curtea
Veche, Colțea, Radu Vodă din București, etc.
În Transilvania și Banat s-au făcut lucrări de restaurare și consolidare la modestele
biserici și mănăstiri ridicate prin grija românilor aflați sub opresiune străină.
b) construirea a peste 500 de biserici;
c) pentru dezvoltarea sculpturii și artelor decorative, pe lângă unele mănăstiri, s-au
înființat ateliere speciale la:
 Schitul Maicilor din București – vase liturgice, odăjdii, icoane;
 Plumbuita – sculptură, ateliere de tămâie și turnătorie de clopote;
 Pasărea – odăjdii, obiecte de metal;
 Țigănești – material pentru odăjdii;
 Ghighiu și Ciorogârla – rame pentru icoane;
 Agapia, Țigănești, Râmeț – ateliere pentru confecționarea de covoare românești;
 Sâmbăta de Sus, Nicula, Prislop – icoane pe sticlă.
d) în multe mănăstiri sau centre eparhiale s-au amenajat aproximativ 100 de muzee
sau colecții de obiecte bisericești (la Putna, Dragomirna, Moldovița, Sucevița, Neamț, Secu,
96
Agapia, Văratec, Sinaia, Căldărușani, Cernica, Cozia, Hurezi, Tismana, Sâmbăta de Sus,
etc.).
e) s-au înființat:
 un cămin
 pentru preoții pensionari și călugării bătrâni la Mănăstirea Dealu;
 pentru văduvele de preoți și călugărițele bătrâne la Mănăstirea
Vivorâta.
 case de odihnă pentru angajații Bisericii la Mănăstirile Argeș, Cozia, Cheia.
f) în 1950, se organizează Comisia de pictură bisericească de pe lângă Patriarhia
Română, care formează pictori și zugravi bisericești, și care se ocupă de toate lucrările de
pictură ale bisericilor și de restaurarea picturilor vechi (printre pictori: prof. Gh. Popescu,
Nicolae Stoica, arhim. Sofian Boghiu, Gh. Vânătoru, Iosif Keber, Constantin Nițulescu,
Andrei Răileanu, Mihail și Gavriil Moroșan, etc.).
6. Muzica bisericească:
a) S-a început o acțiune de transcriere corectă a tuturor cântărilor psaltice bisericești
de către o comisie formată din Prof. Nicolae Lungu, Pr. Ene Braniște. Pr. Grigorie Costea și
Ion Croitoru: Gramatica muzicii psaltice – 1951.
b) S-au mai tipărit:
 „Cântările Sfintei Liturghii” și „Cântări de Cateheze” –1951;
 „Vecernierul uniformizat” – 1953;
 „Utrenierul uniformizat” – 1954;
 „Cântări la Sfintele Taine și ierurgii” – 1964;
O contribuție deosebită la dezvoltarea cântării corale psaltice au adus-o:
Profesorul Nicolae Lungu de la Institutul Teologic din București:
o Liturghia psaltică mixtă;
o Liturghia psaltică pentru trei voci egale;
o diferite cântări psaltice prelucrate și armonizate pentru cor mixt și
bărbătesc;
o o antologie corală sub titlul „Iubi-te-voi Doamne”.
Pr Ion Popescu-Runcu, dirijorul coralei preoților din capitală:
o a compus, în stil psaltic, Cântările liturgice pentru toate formațiile
corale, pe două sau trei voci;
o a compus fresca muzicală „În vremea aceea...”, pentru cor, soliști,
pian-orgă, în stilul oratoriului, pe motive folcloric-religioase,
bisericești și libere.
Diac. Conf. Nicu Moldoveanu, din generația nouă
Pr. Prof. Gheorghe Șoima de la Institutul Teologic din Sibiu, dirijorul corului
Catedralei Mitropolitane – are numeroase compoziții muzicale bisericești,
liturgice și concerte precum și armonizări de colinde; în toate păstrând linia
melodică tradițională din Transilvania.
Concluzii. Din toate cele expuse rezultă că presa și literatura, precum și arta
bisericească cu toate ramurile ei s-au dezvoltat după 1948. Prin toate aceste manifestări, a
sporit prestigiul Bisericii Ortodoxe Române, nu doar în fața credincioșilor români, ci și în fața
întregii creștinătăți.
97
IV. 4. Biserica Ortodoxă Română după 1990

Activitatea social filantropică,
Religia în școală, învățământul teologic, mass-media bisericească
A. Activitatea social-filantropică
La scurt timp după abolirea dictaturii atee, Biserica şi-a revendicat dreptul său
tradiţional, privind organizarea şi acordarea asistenţei religioase. Prin protocoale
bilaterale, ulterior, prin Legea Învăţământului, s-a reglementat asistenţa şi educaţia religioasă
în şcoală. Concomitent, a fost organizată asistenţa religioasă în cadrul armatei,
penitenciarelor, spitalelor, azilelor, orfelinatelor, căminelor de copii şi bătrâni, etc.
Activitatea social-filantropică este asigurată de asistenţi sociali teologi, preoţi
misionari şi lucrători sociali, care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Birourilor de Asistenţă
Socială. Dintre așezămintele de ocrotire socială menţionăm:
 Centrul de Asistenţă Medicală Sfinţii Cosma şi Damian din Galaţi;
 Cantinele Sociale Sfântul Fanurie, Sfânta Filofteia şi Sfinţii Împăraţi Constantin și Elena
din Eparhia Dunării de Jos;
 Centrul de Ocrotire Socio-Medicală a vârstnicilor defavorizaţi din Caransebeş;
 Centrul de zi pentru copiii cu risc de abandon şcolar Sfântul Mucenic Ciprian din Ocna
Mureş – jud. Alba.
Programele de asistenţă socială din cuprinsul eparhiilor au avut ca beneficiari
îndeosebi copiii aflaţi în dificultate, bătrânii şi familiile sărace. Aceste programe au în vedere:
 îngrijirea la domiciliu a copiilor orfani sau abandonaţi şi a bătrânilor singuri,
nedeplasabili;
 asistarea şi consilierea persoanelor dependente de droguri;
 îngrijirea la domiciliu a bolnavilor incurabili;
 prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane;
 oferirea de alimente prin cantinele şi brutăriile sociale.
Asistenţa socială la nivelul Administraţiei Patriarhale

În cadrul Sectorului Biserica şi Societatea, la nivelul central al Patriarhiei Române,
funcţionează Biroul de Asistenţă Socială care, pe lângă activităţile de coordonare şi
monitorizare a acţiunilor social-filantropice, desfăşurate în cuprinsul eparhiilor, derulează
programe sociale, având ca obiectiv: acordarea de ajutoare financiare şi materiale pentru
copii orfani şi abandonaţi, bătrâni, familii sărace, etc.
Aceste programe se desfășoară pe o durată de 6-12 luni, altele cu prilejul marilor
sărbători creştine şi a altor evenimente. În toate aceste acţiuni au fost implicate, în mod activ,
asociaţii şi fundaţii care funcţionează cu binecuvântarea Sfântului Sinod sau a ierarhilor
eparhioţi, dintre care amintim: Asociaţia Frăţia Ortodoxă, Asociaţia Oastea Domnului,
Societatea Naţională a Femeilor Ortodoxe din România, Asociaţia Diaconia, etc.
Activitatea acestor organizaţii s-a concretizat în:
 acţiuni umanitare şi vizite la centrele de plasament, orfelinate şi azile;
 organizarea de pelerinaje la mănăstirile din ţară şi străinătate;
 organizarea de centre misionare pentru tineret;
 editarea şi difuzarea unor publicaţii creştine şi a cărţilor de rugăciune;
 organizarea de conferinţe pe diferite teme actuale;
 acţiuni de promovare a relaţiilor de colaborare şi parteneriat cu organizaţii interne şi
internaţionale, etc.
Instituţii sociale aflate sub directa îndrumare a Bisericii Ortodoxe Române:
 121 de centre pentru copii;
 35 de centre pentru vârstnici;
98
 106 cantine sociale și brutării;

 52 de centre de diagnostic și tratament;
 cabinete medicale și farmacii sociale;
 23 de centre de consiliere și asistență a familiilor aflate în dificultate;
 2 centre pentru victimele traficului de ființe umane.
Biserica Ortodoxă Română asigură asistenţă socială permanentă pentru
aproximativ 270.000 de persoane.
În situaţii de calamităţi naturale, Biserica Ortodoxă Română desfăşoară campanii
umanitare la nivel naţional, pentru sprijinul imediat al celor afectaţi.
De asemenea, în parteneriat cu autorităţile centrale şi locale şi cu organizaţii non-
guvernamentale, atât interne, cât şi internaţionale, Biserica Ortodoxă Română este implicată
în derularea unor programe naţionale privind:
combaterea violenței domestice;
prevenirea traficului de persoane;
prevenirea consumului de droguri;
prevenirea răspândirii HIV-SIDA;
integrarea și incluziunea socială a categoriilor defavorizate (persoane cu dizabilități,
șomeri, etc.);
campanii de donare de sânge.
B. Religia în școală
Prin Legea învățământului, din 1948, Religia a fost scoasă din școlile de stat, iar cele
confesionale au fost naționalizate.
Evenimentele din decembrie 1989 au oferit şansa reintroducerii religiei în cadrul
curriculumului, la toate gradele învăţământului preuniversitar.
Un prim pas a fost făcut în 1990, când, între Ministerul Învăţământului şi Secretariatul
de Stat pentru Culte, s-a încheiat un protocol cu privire la introducerea educaţiei moral-
religioase în învăţământul de stat, câte o oră la două săptămâni, cu statut de disciplină
opţională şi facultativă.
În Constituţia adoptată de Parlamentul României postdecembriste (1991 şi 2003), în
articolul 32, al. 7, găsim menţiunea: „...Învăţământul religios este organizat şi garantat de
stat”.
Actul legislativ, care a stabilit prezenţa Religiei ca disciplină curriculară de
învăţământ în şcolile publice, a fost Legea 84 / 1995. Potrivit acestei legi, Religia face parte
din trunchiul comun al disciplinelor de învăţământ.
În proiectul Legii, Religia se preda obligatoriu în ciclul primar, facultativ la gimnaziu
şi opţional la liceu. Asupra acestei menţiuni s-au ridicat 52 de parlamentari, considerând că
însuşirea „obligatorie” contravine art. 29 din Constituţie care indică libertatea convingerilor
religioase ale fiecărui cetăţean.
Legea învăţământului a fost îmbunătăţită, prin alte acte legislative:
• O. G. 36 / 1997;
• Legea 161 / 1999;
• Legea din 13 iunie 2003.
Aceste acte normative stipulau câteva aspecte legate de personalul didactic, de
introducerea disciplinei la ciclul profesional, în cadrul şcolilor de arte şi meserii.
Statutul orei de religie a fost şubrezit de o prevedere din Legea învăţământului,
conform căreia părintele sau tutorele legal putea depune o cerere conducerii şcolii la
începutul anului şcolar, prin care-şi asuma (cf. art. 29 din Constituţie) deplinătatea educaţiei
copilului. În cazul în care o asemenea solicitare nu apărea, Religia devenea disciplină
obligatorie.
99
În noiembrie 2015, Curtea Constituțională a modificat Legea Educației, astfel încât

frecventarea orelor de religie să se facă doar la cerere. Solicitarea poate fi făcută de către
părinţi, în cazul elevilor minori, sau de către elevii majori. Înscrierea elevului pentru a
frecventa orele de religie se face prin cerere scrisă (a elevului major), respectiv a părintelui
sau a tutorelui legal instituit (pentru elevul minor). Schimbarea acestei opţiuni se face tot prin
cerere scrisă a elevului major, respectiv a părintelui său a tutorelui legal instituit pentru elevul
minor.
În cazul în care elevul nu frecventează orele de religie, situaţia şcolară se încheie fără
disciplina Religie. În mod similar, se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective,
nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină."
Statutul Personalului Didactic, în articolul 136, aliniatul (1), stipulează că: Disciplina
Religie poate fi predată numai de personal abilitat, în baza protocoalelor încheiate între
Ministerul Învăţământului şi cultele religioase recunoscute oficial de stat.
C. Învățământul teologic
1) Învățământul seminarial
După 1989, Seminariile și-au îndreptat programa spre învățământul liceal (filologic),
ele primind titulatura de Seminarii Teologice Liceale Ortodoxe, fiind subordonate, pe lângă
Biserică, și Ministerului Învățământului, ceea ce oferă absolvenților șansa de a urma cursurile
oricărei facultăți după absolvire.
Numărul acestor seminarii a sporit astăzi de la 6 la 39:
 în Arhiepiscopia Bucureștilor două: - „Nifon Mitropolitul” pentru băieți și „Sfânta
Filofteia” (Pasărea) pentru fete;
 Buzău - unul pentru băieți (pentru o perioadă de timp a mai funcționat și un seminar
pentru fete la Mănăstirea Rătești);
 Constanța, Tulcea, Târgoviște;
 Câmpulung-Muscel, Curtea de Argeș, Galați, Slobozia, Turnu Măgurele;
 Giurgiu, Iași, Botoșani, Dorohoi, Mănăstirea Neamț;
 Mănăstirea Agapia și Mănăstirea Prislop – pentru fete;
 Piatra Neamț, Suceava, Roman, Huși, Brașov, Făgăraș, Cluj Napoca, Alba-Iulia, Beiuș,
Zalău, Oradea, Baia Mare, Satu Mare, Craiova, Târgu Jiu;
 Drobeta Turnu Severin, Râmnicu Vâlcea, Timișoara, Arad, Caransebeș.
2) Învățământul universitar: Prin Legea pentru regimul general al Cultelor din 1948
întreg învățământul teologic ortodox a trecut sub îndrumarea Bisericii (sub controlul
Departamentului Cultelor); au fost desființate majoritatea facultăților de teologie. Facultatea
de Teologie din București se reînființează ca Institut Teologic de grad universitar, iar
Academiile Teologice de la Sibiu și Cluj devin și ele Institute Teologice.
În 1952, Institutul de la Cluj se desființează, prin contopirea cu cel de la Sibiu.
Așadar, rămân doar două Institute Teologice în toată țara: în București (pentru Mitropoliile
Munteniei, Moldovei și Olteniei) și în Sibiu (pentru Mitropoliile Ardealului și Banatului).
Din 1990, învățământul teologic universitar s-a dezvoltat:
 prin reintegrarea institutelor teologice în universitățile de stat;
 reînființarea unor facultăți desființate de comuniști;
 înființarea unor noi facultăți ori secții de teologie;
 organizarea pe specializări:
 Teologie – Pastorală;
 Teologie – Litere;
 Teologie – Asistență Socială;
 Teologie – Patrimoniu Cultural,
100
 Teologie – Artă Sacră;

 Teologie – Istorie.
Astfel, în 1990 au fost reînființate Institutele Teologice din Cluj-Napoca și Iași, care
au fost integrate în cadrul universităților de stat în 1992, ca Facultăți de Teologie.
În 1991, au fost reînființate ca Facultăți de Teologie vechile Academii Teologice din
Oradea și Arad.
Tot în 1991, Institutele Teologice din București și Sibiu au fost integrate în cadrul
universităților de stat ca Facultăți de Teologie.
Au mai fost înființate Facultăți de Teologie la:
 Alba-Iulia, Pitești, Baia-Mare – în anul 1991;
 Craiova, Târgoviște – în anul 1992;
 specializări de Teologie – Litere în cadrul Facultăților din Constanța - 1992,
Timișoara, Galați - 1993;
 specializarea Teologie – Istorie la Caransebeș (1998), în cadrul universității din
Reșița, în amintirea vechii Academii Teologice din Caransebeș.
Astfel, astăzi există 11 Facultăți de Teologie în întreaga Țară (București, Constanța,
Târgoviște, Pitești, Iași, Sibiu, Alba-Iulia, Cluj-Napoca, Oradea, Craiova, Arad) și 4
Departamente de Teologie Ortodoxă, în cadrul unor Universități de stat (Galați, Baia Mare.
Timișoara, Caransebeș).
D. Mass-media bisericească
Bisericile Ortodoxe, datorită faptului că majoritatea s-au aflat sub regim dictatorial
ateu, care nu le permitea accesul la mijloacele de comunicare în masă și nici folosirea unora
particulare, nu au putut să dezvolte această latură de misiune a mesajului evanghelic.
Cu toate vicisitudinile prin care a trecut, Biserica Ortodoxă Romană a dovedit în
ultimii ani că este deschisă spre mijloacele de comunicare în masă, depăşind obstacolele
inerente lipsei de experienţă în domeniu, putând colabora eficient cu mass-media :
1. Continuând tradiţia publicaţiilor bisericeşti din perioada interbelică, Biserica
Ortodoxă Romană a reuşit să dezvolte o presă scrisă bisericească.
Semnalăm în acest context, revigorarea revistelor centrale bisericeşti ce apar sub
egida Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane:
v „Studii teologice”, „Ortodoxia” şi „Biserica Ortodoxă Română”,
ca şi a celor cinci reviste mitropolitane:
v „Glasul Bisericii” – revista oficială a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei;
v „Teologie şi Viaţă” (fosta „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”) – revista oficială a
Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei;
v „Revista teologică” (fosta„Mitropolia Ardealului”) – revista oficială a Mitropoliei
Ardealului;
v „Mitropolia Olteniei” – revista oficială a Mitropoliei Olteniei;
v „Altarul Banatului” (fosta „Mitropolia Banatului”) – revista oficială a Mitropoliei
Banatului.
Pe de altă parte, prin diversificarea posibilităţilor de exprimare și informare ale
Bisericii, după 1990, majoritatea eparhiilor au reluat publicarea periodicilor interzise până
atunci de fostul regim comunist ateu. Numai simpla lor enunţare, poate reflecta dimensiunea
lucrării editoriale bisericeşti în momentul de faţă în Patriarhia Română:
» „Vestitorul Ortodoxiei” şi revista pentru copii „Chemarea credinţei”, editate de
Centrul Patriarhal de la Bucureşti;
» „Cuvânt şi suflet” şi „Candela Moldovei”, editate de Arhiepiscopia Iasilor;
» „Telegraful român”, cea mai veche publicație, cu 142 de ani de apariţie neîntreruptă,
editată de Arhiepiscopia Sibiului;
101
» „Renastera ortodoxă”, editată de Arhiepiscopia Craiovei;

» „Învierea”, editată de Arhiepiscopia Timisoarei;
» „Tomisul ortodox”, editată de Arhiepiscopia Tomisului;
» „Lumina pentru suflet”, editată de Arhiepiscopia Targovistei;
» „Candela”, editată de Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților;
» „Renaşterea”, editată de Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului;
» „Praxis” și „Misiunea”, editate de Arhiepiscopia Râmnicului;
» „Glasul adevărului”, editată de Arhiepiscopia Buzăului;
» „Credinţa străbună”, editată de Arhiepiscopia Alba Iuliei;
» „Lumină lină”, editată de Arhiepiscopia Argesului;
» „Călăuză ortodoxă”, editată de Arhiepiscopia Dunării de Jos;
» „Biserica şi şcoala”, editată de Episcopia Aradului, Ienopolei şi Halmagiului;
» „Legea românească”, editată de Episcopia Oradiei;
» „Graiul Bisericii noastre”, editată de Episcopia Maramureşului şi Sătmarului;
» „Foaia diecezană”, editată de Episcopia Caransebeșului.
Pe lângă aceste publicaţii eparhiale, mai sunt câteva editate de parohii sau mănăstiri,
între care aminitm:
 „Chemarea credinţei” - Parohia Lucaci din Bucureşti;
 „Credinţa neamului” - Mănăstirea Bistriţa, Neamţ;
 „Bunavestire” - protoieria Beiuş, jud. Sălaj;
Un alt mijloc de comunicare în masă, în contextul presei scrise, care a început să fie
folosit de Biserică în vestirea învăţăturii de credinţă ortodoxă, este buletinul, folosit în
parohiile urbane – cum este cel al Bisericii Sf. Ilie – Gorgani din Capitală, Popa Soare,
Sfântul Gheorghe Vechi etc.
Se cuvine a mai fi amintite şi almanahurile eparhiale dintre care, credem noi, cel mai
reprezentativ, prin abordarea unor teme teologice de mare interes, îndeosebi legate de
implicarea Bisericii noastre în societatea contemporană, ca şi prin calitatea prezentării, este
cel al Arhiepiscopiei Bucureştilor.
Nu în ultimul rând, trebuie amintite suplimentele pentru copii şi tineret ale diferitelor
publicaţii bisericeşti, precum:
 „Bună Rânduială” – ASCOR;
 „Timotheos” – Sibiu;
 „Filocalia” – Cluj-Napoca);
 „Theosis” – Galaţi;
 „Tineretul ortodox” – Timişoara,
sau chiar reviste de sine stătătoare, precum:
v „Chemarea credinţei”;
v „Familia Ortodoxă”;
v „Floarea darurilor”;
v „Altarul copiilor” – Buzău;
v „Cred” – Târgovişte, s.a.
Ca şi publicaţiile unor credincioşi, precum buletinul Agenţiei ortodoxe de presă
„Praxis” sau revistă lunară „Biserica şi problemele vremii”, apărută la Iaşi.
Centrul de Presă BASILICA – Mesajul credinței prin mijloace moderne de
comunicare
A fost înființat la inițiativa și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel,
la 27 octombrie 2007. Centrul de Presă BASILICA al Patriarhiei Române are sediul în
București și cuprinde cinci componente:
1. Radio
102
2. Televi
3. Un se
o cotidianul Ziarul Lumina;
o săptămânalul Lumina de Duminică;
o revista lunară Vestitorul Ortodoxiei;
4. Agenț
5. Birou
Obiectivele Centrului de presă BASILICA sunt următoarele:
a) Cultivarea unei relații active și a unei colaborări fructuoase între cler și credincioși,
între Biserică și societate;
b) Prezentarea în societate a instituțiilor, activităților și atitudinilor Bisericii Ortodoxe
Române, cu deschidere spre dialog și cooperare;
c) Cultivarea valorilor moralei creștine și promovarea activităților cultural-educative
în societate, sprijinirea dezvoltării comunităților locale;
d) Mediatizarea unor campanii social-filantropice și cultural-misionare;
e) Promovarea obiectivității și respectarea principiilor deontologiei jurnalistice în
relatarea evenimentelor, în prezentarea persoanelor și a instituțiilor;
f) Stabilirea de parteneriate cu instituții de presă, de cultură și de educație din țară și
din străinătate;
g) Încurajarea dialogului ortodoxiei cu filosofia, știința, arta și alte domenii de
manifestare ale spiritului uman creator de valori perene (Art. 5 din Statutul de organizare și
funcționare al Centrului de Presă BASILICA).
Ce poate face Biserica Ortodoxă Română pentru dezvoltarea unei pastorații prin
intermediul mass-media?
După părerea noastră ar fi necesare următoarele:
 Pregătirea unor teologi în vederea folosirii şi colaborării cu toate mijloacele
mass-media, îndeosebi cu cele din sfera audio-vizualului;
 Participarea acestora în colectivele redacţionale ale mijloacelor laice de
comunicare în masă;
 Dezvoltarea presei scrise bisericeşti la toate nivelurile: eparhial, mitropolitan
sau central-bisericesc.
Acestea, şi cu siguranţă multe altele, vor contribui la ceea ce mass-media numeşte
„imagine de presa” favorabilă Bisericii Ortodoxe Române, dar mai ales la o pastorație vie şi
dinamică a Bisericii, cerută de vremurile şi situaţiile cu totul noi ale acestui început de
mileniu, într-o lume secularizată, care aspiră, chiar dacă nu o mărturiseşte întotdeauna, la
spiritualizare, la transfigurare.
De aceea, se impune o atenţie deosebită din partea fiecărui slujitor al Bisericii, în ceea
ce privește prezența și activitatea în parohie, dar și din partea fiecărui credincios în parte,
pentru a nu mai deveni, aşa cum s-a întâmplat adeseori în ultimii ani, subiecte incendiare,
alături de tot ceea ce pare că are mai rău societatea românească.
103
I. SFÂNTA LITURGHIE
Prezentare istorică, Rânduială
Generalități
Definiţie: Sfânta Liturghie este o rânduială de sfinte rugăciuni, în timpul cărora se

săvârşeşte şi se aduce jertfa fără de sânge a Legii celei Noi, întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos
la Cina cea de Taină şi încredinţată de El Sfinţilor Săi Apostoli, iar de aceştia, urmaşilor lor sfinţiţi
(arhierei şi preoţi), pentru a fi săvârşită pururea în Biserică, spre pomenirea Lui şi spre ieratrea
păcatelor membrilor Bisericii Lui.
Denumire: Nu a fost cunoscută de la început sub denumirea de „Liturghie”; în trecut au fost
utilizați alţi termeni care indicau, fie fiinţa şi scopul sfintei slujbe, fie un rit sau altul care era
considerat ca o parte de căpetenie a ritualului sacru.
Cele mai vechi numiri sunt: „Frângerea pâinii”, „Cina Domnului”, „Binecuvântare sau
Paharul Binecuvântării”, „Pâine şi Paharul Domnului”. Toate aceste denumiri se referă la
esenţialul ritualului săvârşit de Mântuitorul.
Alte numiri: După epoca apostolică, valoarea de jertfă a liturghiei sau caracterul ei
supranatural şi scopul aducerii ei vor fi aspectele care vor prevala în atribuirea denumirii: Înălţare,
Aducere / Ofrandă, Euharistie/ Mulţumire, Mister/ Taină.
Alte numiri se referă la caracterul ei de lucrare sfântă şi publică săvârşită, de sfințiţii slujitori
în mijlocul şi spre folosul credincioşilor.
Cuvântul întrebuinţat azi în Biserica şi Teologia Ortodoxă este cel de „Liturghie”, termen de
origine greacă ce însemna orice serviciu/slujbă publică, adică orice lucrare de interes obştesc.
În creştinism, termenul „Liturghie” a căpătat conotație strict religioasă datorită Septuagintei
care îl foloseşte pentru a traduce cuvântul evreiesc „abodah”, indicând funcţiunile preoţilor şi
leviţilor legii vechi în legătură cu activitatea cultică îndeplinită la cortul mărturiei şi la templu.
În Biserica Apuseană, cuvântul „liturghie” a continuat să-şi păstreze până azi sensul vechi, de
cult în general, sau orice slujbă bisericească, iar pentru slujba pe care noi o numim „liturghie”,
apusenii întrebuințează termenul de „MISA” (din lat. missa).
Prezentare istorică
Sfânta Liturghia a fost instituită de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină:
„Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâinea şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis:
Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru
acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea
păcatelor! (Matei 26;26-28); Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: Acesta este
Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea... (Luca 22;19-20), însă
formele (riturile externe) au fost adăugate succesiv de Sfinţii Apostoli şi de urmaşii lor, adică de
Biserică.
Până la forma actuală, rânduiala Liturghiei a suferit mai multe modificări, adăugiri sau
dezvoltări, şi suprimări sau comprimări.
Titularizare –Liturgică- Definitivat
Originea celor trei Liturghii Ortodoxe este siriană (antiohiană), toate derivând din
Liturghia Sfântului Iacob.
Liturghia ortodoxă face parte din ritul bizantin sau de Constantinopol, practicat în Răsărit,
alături de ritul asiatic din Pont, de cel sirian şi de cel egiptean.
Ritul bizantin, care derivă, de fapt, din ritul de Antiohia și cel de Cezareea, s-a fixat în cele 3
Liturghii clasice: a Sfântului Ioan Hrisostom, a Sfântului Vasile cel Mare și Liturghia Darurilor mai
înainte sfințite – a Sfântului Grigorie Dialogul (Episcopul Romei).
Liturghia Sfântului Vasile cel Mare – varianta capadociană – este cea mai veche dintre
Liturghiile bizantine; urmează întru totul rânduiala Liturghiei Sfântului Iacob, având însă unele
rugăciuni mai scurte. În cursul anului bisericesc se oficiază de 10 ori după cum urmează:
Ø în primele 5 duminici ale Postului Mare;
Ø la 1 ianuarie, în Joia şi Sâmbăta din Săptămâna Patimilor;
Ø în ajunul Crăciunului;
Ø în ajunul Bobotezei;
Deşi era menţionată ca Liturghie zilnică, datorită anaforalei foarte dezvoltate, Liturghia
Sfântului Vasile a fost înlocuită cu cea a Sfântului Ioan Gură de Aur.
Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur – varianta constantinopolitană – a devenit din secolul
al VIII-lea, Liturghia obișnuită, săvârşindu-se, de cele mai multe ori, în duminicile şi sărbătorile în
care nu se săvârşeşte una din celelalte două Liturghii.
Așadar, cele două liturghii bizantine sunt prelucrări ale uneia şi aceleiași liturghii mai vechi,
adică aceea a Sfântului Iacob; ele au aceeaşi rânduială, deosebindu-se între ele prin textul diferit al
anaforalei, mult mai scurt al Sfântul Ioan Gură de Aur decât cel al Sfântului Vasile cel Mare, şi prin
alte câteva rugăciuni citite de preot în taină.
De la Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Gură de Aur – sau din vremea lor – nu provine
decât partea cuprinsă între lecturile biblice (Apostolul şi Evanghelia) şi rugăciunea amvonului.
Partea de la început şi cea de la sfârşit, precum şi unele elemente din restul Liturghiei actuale (ca
Heruvicul, Crezul, Axionul), sunt adaosuri posterioare epocii celor doi Sfinți Părinţi.
Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite - se oficiază numai în cursul Postului Mare, de luni
până vineri. Această Liturghie nu comportă prefacerea euharistică, deoarece Sfintele Daruri au fost
sfințite într-o Liturghie duminicală precedentă, fiind în realitate o slujbă de vecernie, urmată de
împărtăşire.
Pentru Nicolae Cabasila, Liturghia este o reprezentare simbolică a iconomiei operei lui
Hristos, pentru a face posibilă participarea reală la roadele jertfei Sale.
Adunarea liturgică retrăieşte toate momentele din viața și lucrarea răscumpărătoare a lui
Iisus. Toate dimensiunile iconomiei mântuirii sunt reactualizate. Liturghia ortodoxă are un profund
caracter mistagogic și eclezial. Liturghia este, în același timp, însăşi Biserica în actul ei de mulţumire
comună.
Srtuctura Sfintei Liturghii:

Sfânta Liturghie se împarte în două părţi mari, şi anume:
Ø Proscomidia – care se săvârşeşte în taină;
Ø Liturghia propriu zisă, care la rândul ei se împarte în:
· Liturghia catehumenilor;
· Liturghia credincioşilor.
A. Proscomidia
105
Ø este prima parte a Sfintei Liturghii;

Ø este rânduiala pregătirii şi a binecuvântării Cinstitelor Daruri.
Istoricul. Proscomidia (de la cuvântul grecesc „Proscomizin” = a aduce, a pune înainte, a
oferi, a face dar), este rânduiala pregătirii darurilor de pâine şi de vin care alcătuiesc materia jertfei.
Până în secolul al VI-lea, ritualul primirii și pregătirii Darurilor avea loc înaintea Liturghiei
credincioșilor, după retragerea catehumenilor; diaconii strângeau darurile în încăperea din stânga
altarului (proscomidiar sau pastoforion), apoi le duceau la altar, unde episcopul le consacra sau le
afierosea ca daruri de jertfă.
Deplasarea ritualului proscomidiei are loc în secoleleVI-VII, din cauza slăbirii și dispariției
disciplinei penitențiale și a instituției catehumenatului, precum și din cauza dezvoltării ritualului
proscomidiei.
Treptat, binecuvântarea și afierosirea Darurilor nu se mai săvârșesc la Sfânta Masă, ci pe o
masă mai mică în stânga, adică proscomidiarul de astăzi.
Miezul Proscomidiei îl alcătuieşte alegerea şi pregătirea materiei de jertfă din darurile de
pâine şi de vin aduse de credincioşi.
Rânduiala
Se săvârşeşte:
 în timpul Ceasurilor I, III, şi VI , care se citesc între Utrenie şi Liturghie la
mănăstiri şi catedrale episcopale;
 în timpul Utreniei, la bisericile de enorie;
 în întregime de preot /episcop numai în sfântul altar, (în partea de nord-vest a
acestuia, la proscomidiar).
Părţile principale ale proscomidiei:

Ø Ritualul pregătirii liturghisitorilor (închinarea şi sărutarea icoanelor, îmbrăcarea
veşmintelor, spălarea mâinilor, trei metanii, troparul „Răscumpăratu-ne-ai pe
noi...”);
Ø Ritualul pregătirii Agneţului din prima prescură;
Ø Ritualul pregătirii potirului – se toarnă vin şi apă, cel mult ¼, preotul face semnul
binecuvântării deasupra potirului şi-l acoperă cu un acoperământ mic;
Ø Ritualul scoaterii şi aşezării miridelor
 mirida Născătoarei de Dumnezeu, din a doua prescură;
 miridele sfinţilor, (celor 9 cete) din a treia prescură;
 miridele pentru cei vii, începând cu cele trei miride speciale – a
ierarhului locului, a conducătorilor țării şi a ctitorilor (dacă trăiesc;
dacă sunt trecuți la cele veșnice, mirida specială pentru ctitori se va
scoate din a cincea prescură), din a patra prescură;
 miridele pentru morţi, din a cincea prescură;
 mirida pentru sine (din a patra prescură), şi dacă este cazul, miridele
speciale pentru diferite trebuinţe;
Ø Tămâierea acoperămintelor şi acoperirea Darurilor (așezarea steluței, acoperirea
discului, potirului, și a ambelor vase cu acoperământul cel mare, Aerul);
Ø Cădirea Darurilor și rugăciunea de binecuvântare a lor;
Ø Apolisul, cădirea finală a Darurilor, a Sfintei Mese, a scaunului celui de sus şi a
întregului Altar, cu rostirea troparului „În mormânt cu trupul...”
B. Liturghia Catehumenilor
106
1. Istoricul.
Prima parte a Sfintei Liturghii se numește „Liturghia catehumenilor” sau „a celor
chemaţi la botez”, adică aceia care se pregăteau să intre în creştinism, trebuind să înveţe mai întâi
adevărurile de credinţa creştină, căci în primele veacuri creștine mulți dintre cei ce participau la
slujbele Bisericii erau încă nebotezați. Din acest motiv, ei nu se puteau împărtăși cu Trupul și
Sângele Domnului și nu aveau voie să participe la toată Liturghia, ci numai până la Liturghia
credincioșilor.
Slujba începe cu binecuvântarea mare pe care o rostește preotul în altar din fața Sfintei Mese:
„Binecuvântată este Împărăția a Tatătui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii
vecilor” și se încheie cu ectenia celor chemaţi - „Câți sunteți chemați ieșiți…”, când catehumenii, în
vechime, trebuiau să părăsească biserica. Este deci o slujbă divină cu un pronunțat caracter didactic.
2. Rânduiala Liturghiei catehumenilor:

Ø Ritualul închinării slujitorilor pentru liturghie;
Ø Binecuvântarea mare: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui…”, săvârșind semnul Sfintei
cruci cu Sfânta Evanghelie peste Sfântul Antimis;
Ø Ectenia mare: „Cu pace Domnului să ne rugăm...”;
Ø Antifoanul întâi : „Binecuvintează sufletete al meu...”;
Ø Ectenie mică „Iară şi iară cu pace, Domnului să ne rugăm”;
Ø Antifonul 2: „ Unule născut...”;
Ø Ectenie mică: „Iară şi iară cu pace, Domnului să ne rugăm”;
Ø Antifonul 3: „Fericirile” sau „Apărătoare Doamnă…”;
Ø Vohodul mic – ieşirea preotului cu Sfânta Evanghelie – la Antifonul 3, preotul deschide
uşile împărăteşti, plecându-se spre credincioşi. Ţinând Sfânta Evanghelie, iese pe uşa de
miazănoapte, mergând înainte un purtător de lumină cu lumânare. Ajuns în mijlocul bisericii,
sub policandru, preotul rostește în taină rugăciunea vohodului mic, face două închinăciuni,
binecuvinteză intrarea, după care face încă o închinăciune; în faţa sfintelor uşi, preotul înalță
Sfânta Evanghelie şi rosteşte cuvintele: „Înţelepciune drepţi!”, apoi intră în Sfântul Altar şi
așează Sfânta Evanghelie la locul ei, peste Sfântul Antimis;
Ø Veniţi să ne închinăm, troparele şi condacele rânduite;
Ø Imnul trisaghion – „Sfinte Dumnezeule...”, în zilele praznicelor împărătești, în loc de „Sfinte
Dumnezeule...”, se cântă „Câţi în Hristos v-aţi botezat…” sau „Crucii Tale…”
Ø Citirile din Sfânta Scriptură – Apostolul şi Evanghelia;
Ø Ectenia stăruitoare sau întreită: „Să zicem toți....”;
Ø Ectenia pentru cei adormiți;
Ø Ectenia pentru catehumeni: „Rugaţi-vă cei chemaţi, Domnului...”;
Ø Ectenia : „ Câți sunteți chemați ieșiți...”;
C. Liturghia credincioșilor
1. Istoricul.
Liturghia credincioșilor poartă acestă denumire deoarece în vechime nu puteau lua parte la
săvârşirea ei decât credincioşii, adică numai cei care primiseră botezul şi care nu se făceau vinovaţi
de păcate grele. Cei ce trebuiau să se pocăiască pentru păcate, ieşeau din biserică odată cu
catehumenii. Această concediere era însoţită odinioară de închiderea uşilor bisericilor. Şi astăzi
diaconul proclamă ca o reminiscenţă a acelui moment: „Uşile, uşile, cu înţelepciune să luăm
aminte!" (înainte de rostirea simbolului de credință).
Liturghia credincioșilor este cea mai sfântă parte a Liturghiei, fiindcă în timpul ei se
săvârşeşte Sfânta Taină a Euharistiei. De aceea se mai numeşte şi Liturghia Euharistică.
107
Liturghia credincioșilor începe cu ectenia: „Câţi suntem credincioşi, iară şi iară cu pace
Domnului să ne rugăm!” şi se încheie la sfârşitul Liturghiei.
2. Rânduiala
 Ectenia: „Câţi suntem credincioşi, iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm!”;
Ø Ectenia mică: „Iară şi iară cu pace, Domnului să ne rugăm!”;
Ø Heruvicul: „Noi care pe Heruvimi…”;
Ø Vohodul mare sau ieşirea cu Cinstitele Daruri – după terminarea Heruvicului,
preotul, precedat de un purtător de lumină, care ţine şi cădelniţa, iese pe uşa de
miazănoapte a altarului şi, păşind încet, rosteşte formula pentru pomenirea episcopului
locului; ajungând în mijlocul Bisericii, preotul rămâne pe loc, cu faţa spre credincioşi
şi face pomenirile înscrise în Liturghier;
Ø „Ca pe Împăratul...” – în acest timp preotul intră în altar, zicând cele 3 tropare de
îngropare, așează Cinstitele Daruri pe Sfânta Masă, descoperă Cinstitele Daruri de
acoperămintele lor, după care ia Sfântul Aer de pe spate, îl apropie de fumul cădelniței
(ținută de paracliser), sărută Sfântul Aer și acoperă cu el discul și potirul, tămâiază
Cinstitele Daruri de 3 ori rostind: „ Fă bine Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului...”;
Ø Ectenia cererilor: „Să plinim rugăciunea noastră Domnului…” – în timpul căreia
preotul rosteste în taină rugăciunea punerii înainte a Cinstitelor Daruri;
Ø Răspunsurile mari:
§ „Pace tuturor!” - „Și duhului tău!”
§ „Să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim...”
 „Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh...” – în trecut, după aceste cuvinte, avea
loc sărutarea sfântă (a păcii) între credincioși; cu timpul, datorită
neorânduielii produse, nu s-a mai practicat, rămânând în uz numai sărutarea
păcii între preoți, la Liturghia în sobor;
 „Uşile, uşile…”;
 Crezul – în acest timp preotul ridică Sfântul Aer cu ambele mâini şi îl clătină
uşor deasupra cinstitelor daruri, rostind şi el cu cei din biserică, Simbolul
Credinţei;
 „Să stăm bine să stăm cu frică…”;
 „Harul Domnului și Dumnezeului și ...”;
 „Sus să avem inimile!” – „Avem către Domnul!”;
 „Să mulţumim Domnului!” –„Cu vrednicie şi cu dreptate…”– în acest timp
preotul începe citirea în taină şi fără grabă, rugăciunea anaforalei sau marea
rugăciune a Sfintei Jertfe;
 Ecfonisul : „Cântarea de biruinţă...”;
 „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot…”;
 Ecfonisul: „ Luaţi mâncaţi... ”− „Amin”;
 Ecfonisul: „Beţi dintru acesta toţi...”− „Amin”;
 Ecfonisul:„ Ale Tale dintru ale Tale…”
 „Pe Tine te lăudăm...”− în acest timp are loc EPICLEZA, adică sfinţirea
darurilor.
 Axionul;
 Ecfonisul pentru pomenirea ierarhului locului :„Întâi pomeneşte Doamne… ”;
 Ecfonisul:„Şi ne dă nouă cu o gură şi cu o inimă...”;
 Ectenia cererilor (a doua) după sfințirea darurilor;
 Tatăl nostru...;
 Unul Sfânt...;
108
 Citirea catismei/ sinaxarului/ predică – în timpul cărora are loc înpărtășirea

clericilor;
 „Bine este cuvântat...”;
 Împărtăşirea credincioşilor;
 „Am văzut lumina cea adevărată....”;
 „Să se umple gurile noastre...”;
 Ectenia de mulţumire : „Drepţi primind...”;
 „Cu pace să ieşim!”;
Ø Rugăciunea amvonului;
Ø „Fie numele Domnului...” de trei ori;
Ø Otpustul;
Ø Miruitul şi împărţirea anafurei;
Ø Potrivirea sfintelor;
Ø Dezbrăcarea veşmintelor de către preot şi citirea rugăciunii de mulţumire din
rânduiala împărtăşirii;
II. SFINTELE TAINE

Instituirea şi importanţa lor în viaţa creştină
Definiţie. Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de către Mântuitorul Iisus Hristos, prin
care se împărtăşeşte harul nevăzut al Duhului Sfânt, scopul lor fiind mântuirea şi sfinţirea
credincioșilor. „Căci legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul prin Iisus Hristos au venit”
(Ioan 1; 17); Apostolii sunt: „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor 4; 1).
Numărul Tainelor: În Biserica Ortodoxă se săvârșesc un număr de șapte Sfinte Taine.
Sfânta Scriptură nu precizează nicăieri numărul Tainelor, dar conţine referințe despre fiecare taină în
parte. De asemenea, nici Sfânta Tradiție nu precizează numărul lor, deoarece, la început, noţiunea de
taină, în sens restrâns, nu a fost precis delimitată, prin acest termen înţelegându-se şi alte lucrări
sfinte sau ierurgii.
Importanța Sfintelor Taine: Prin Sfintele Taine se împărtăşeşte harul divin, har ce renaşte şi
ridică la viaţa în Hristos pe cei ce se împărtășesc de ele; prin Sfintele Taine, Mântuitorul Hristos e
prezent activ, prin Sfântul Duh, în Biserică; prin ele se lucrează mântuirea şi sfinţirea credincioşilor.
Sfintele Taine reprezintă continuarea activității Mântuitorului Iisus Hristos în Biserica Sa.
1. SFÂNTA TAINĂ A BOTEZULUI – este Taina inițierii creștine, taină fundamentală și

indispensabilă pentru mântuire, prin care omul, prin întreita afundare în apă şi prin rostirea
formulei Botezului de către săvârşitor, din starea de robie a păcatului, intră în starea harică,
dobândind harul Duhului Sfânt și curăţindu-se de păcatul strămoşesc şi de păcatele personale
făcute până atunci și devenind membru al Bisericii.
Instituirea: Sfânta Taină a Botezului a fost instituită înainte de Înălţarea Mântuitorului la cer
când le-a poruncit Apostolilor: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui
şi al Fiului şi al Sfântului Duh…” (Matei 28;19).
Importanța Tainei Sfântului Botez este aratată și de diferitele numiri care i se dau: „baia
nașterii celei de a doua”, „ușă de intrare în creștinism și în Biserică”, etc., fiind în același timp și
condiție necesară pentru primirea celorlalte Taine.
Prin Botez, se face începutul mântuirii subiective a creștinului, deoarece prin Botez, cel
botezat primește și harul celor trei virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea, prin care
109
creștinul se ridică la viața în Hristos. În același timp, însă, Botezul ne face și mădulare ale trupului
tainic al lui Hristos, care este Biserica.
2. SFÂNTA TAINĂ A MIRUNGERII este Taina prin care se împărtășesc noilor botezați
puterea și darurile Sfântului Duh necesare pentru creșterea, sporirea și întărirea credincioșilor în
viața cea nouă, dobândită prin Botez.
Instituirea: Nu se cunoaşte momentul instituirii, dar Sfânta Scriptură vorbește de importanţa
acestei Taine: „Iar Cel ce ne întăreşte pe noi… şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi
pecetluit pe noi” (2 Cor. 1;21); „Să nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, întru care aţi
fost pecetluiţi în ziua răscumpărării” (Efeseni 4;30).
Importanța: Raportul între efectele acestei Taine și efectele Botezului e asemănător cu
raportul dintre creșterea trupească și naștere: precum copilul, după naștere, are nevoie de o îngrijire
deosebită ca să crească, tot astfel nou-botezatul, are nevoie să fie întărit prin noi daruri spre a crește
în noua viață duhovnicească, al cărei început l-a făcut prin Botez.
Harul ce se dă prin Mirungere este al creșterii și dezvoltării spirituale a celui botezat ; de
aceea, unii Sfinți Părinți spun că nou-botezatul, abia după primirea Mirungerii e vrednic să poarte
numele de creștin. Dacă cel botezat e om matur, prin Taina Mirungerii el primește tăria de a
mărturisi credința pe care a primit-o și de a deveni luptător pentru Hristos.
Prin Mirungere primim darurile Cincizecimii. Sfântul Duh s-a pogorât în chip de porumbel
peste Iisus îndată după Botez (de aceea Biserica administrează Taina Sfântului Mir îndată după
Botez), iar peste apostoli ca limbi de foc. Această Mirungere este pecetea lui Hristos, prin ea
devenind unși.
3. SFÂNTA TAINĂ A EUHARISTIEI (euharistie = mulţumire) – Mântuitorul Hristos,

înainte de a o institui la Cina cea de Taină, a mulţumit lui Dumnezeu Tatăl prin rugăciune) este
Taina prin care, sub forma pâinii şi a vinului, creştinul se împărtăşeşte cu Însuşi Trupul şi Sângele
Domnului, prezente în mod real prin prefacerea elementelor (pâinea şi vinul) la jertfa euharistică de
la Sfânta Liturghie.
Instituirea: a fost instituită de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină, atunci când
luând pâinea în mâinile Sale, a mulţumit şi binecuvântând, a frânt şi a dat Sfinţilor Săi Apostoli,
zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…, apoi, luând paharul şi mulţumind, a zis: „...Beţi
dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi...” (Matei 26;26-28, Marcu 14;22-24,
Luca 22;19-20). Apoi le-a zis: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea!” .
Importanța: Este cea mai însemnată dintre toate Tainele, deoarece, în timp ce prin celelalte
Taine creştinul primeşte numai harul divin, prin Sfânta Euharistie creștinul se împărtăşeşte cu Însuşi
Izvorul harului, cu Domnul Iisus Hristos întreg.
Euharistia este importantă pentru că dă creştinului hrană duhovnicească şi arvuna vieţii
veşnice, prin unirea cu Hristos.
Sfânta Euharistie este prin excelenţă Taina unităţii Bisericii: „căci o pâine, un trup suntem
cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (1 Corinteni 10;7).
4. SFÂNTA TAINĂ A MĂRTURISIRII este Taina prin care creştinul, pocăindu-se de

păcatele săvârşite şi mărturisindu-le înaintea preotului duhovnic, primeşte de la Dumnezeu, prin
dezlegarea preotului, iertarea păcatelor, fiind reaşezat în starea harică din care a căzut prin păcat.
Instituirea: Taina Pocăinței a fost anunțată prin cuvintele: „Oricâte veţi lega pe pământ, vor
fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18;18) și
instituită în Duminica Învierii, când, arătându-Se Apostolilor, Mântuitorul a suflat asupra lor și le-a
110
zis: „Luați Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi
ţinute”(Ioan 20; 22-23).
Importanța: Pentru viața creștină, importanța Tainei Pocăinței e cu atât mai mare cu cât,
Botezul, nemaiputându-se repeta, e necesară o altă taină prin care să i se ierte creștinului păcatele
săvârșite după Botez.
Prin Taina Botezului i se iartă celui botezat numai vina și pedeapsa păcatului, dar urmările
păcatului rămân: înclinarea spre păcat sau concupiscența. Astfel, creștinul păcătuiește și după Botez,
făcând nu numai păcate ușoare, ci și păcate de moarte, prin care pierde harul dumnezeiesc. De aici
necesitatea de a se folosi de această Taină ori de câte ori a săvârșit păcate grele datorită cărăra a rupt
legătura cu Dumnezeu, decăzând din starea harică. De aceea Pocăinţă e Taina însănătoșirii sufletești
a creștinului.
Pe de altă parte, din punct de vedere psihologic, orice mărturisire înseamnă o ușurare, căci o
greutate sau suferință pe care o împărtășești altuia, prin însuși acest fapt, se micșorează. Dar, oricât
de binefăcătoare ar fi efectele psihologice ale mărturisirii asupra sufletului omenesc, numai
dezlegarea preotului dă mărturisirii caracterul de taină. De aceea, cel ce a făcut o mărturisire sinceră
în fața preotului, s-a căit de păcatele sale și a făgăduit că nu le va repeta, după ce a primit dezlegarea
de la duhovnic, se simte ușurat de povara acestora, eliberat din robia lor și capabil să pornească pe
calea virtuții. Astfel, prin Taina Pocăinței se manifestă pedagogia divină pentru întoarcerea fiului
rătăcit și primirea lui cu bucurie de către Părintele ceresc (Luca 15).
5. SFÂNTA TAINĂ A PREOŢIEI: este Taina în care, prin punerea mâinilor episcopului
şi prin rugăciune, harul divin se pogoară asupra unui candidat anume pregătit, sfinţindu-l şi
aşezându-l într-o treaptă a ierarhiei bisericeşti, împărtăşindu-i acestuia puterea de a învăţa
cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârşi lucrările sfinte şi de a-i conduce pe credincioşi pe calea
mântuirii.
Instituirea: Taina Preoției sau a Hirotoniei a fost instituită de Mântuitorul Hristos după
Învierea Sa din morţi, atunci când, arătându-Se Apostolilor, le-a zis: „Precum M-a trimis pe Mine
Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi. Acestea zicând, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt...” (Ioan
20;21).
Importanța: Dacă prin celelalte Taine se împărtășește credincioșilor harul divin, prin Taina
Hirotoniei, Hristos se leagă ca subiect de o anumită persoană, consacrând-o într-o treaptă ierarhică,
pentru ca prin ea credincioșii să se poată împărtăși cu celelalte Taine.
Pentru cel ce este hirotonit, importanța ei stă în înalta chemare și demnitate pe care i-o
conferă această taină, deosebindu-l de ceilalți creștini, făcând din el lumina lumii și sarea
pământului, ceea ce implică din partea celui hirotonit o ținută și conduită morală cu totul deosebită.
Pentru credincioși, importanța Tainei Hirotoniei stă în faptul că ei văd în cel hirotonit pe unsul
Domnului, pe părintele lor duhovnicesc de care trebuie să asculte și să-l urmeze în calitate de iconom
al tainelor lui Dumnezeu și slujitor al lui Iisus Hristos (1 Cor.4;1).
De aici rezultă nu numai înalta demnitate și chemare a Preoției, dar, în același timp, și
greutatea sarcinii și responsabilitate a ei: „Ia seama la tine însuți și la învățătură, stăruie în aceasta,
pentru că făcând aceasta, te vei mântui pe ţine și pe cei ce te ascultă (I Timotei 4; 16).
6. SFÂNTA TAINĂ A CUNUNIEI este Taina prin care un bărbat şi o femeie, care se
iubesc și care s-au hotărât în mod liber să trăiască împreună întreaga lor viaţă, în scopul de a se
ajuta reciproc, de a se feri de desfrânare și de a naşte copii, a-i creşte și a-i educa, primesc, prin
rugăciunile preotului, harul divin care sfinţeşte legătura lor şi îi ajută la împlinirea scopului ei.
Instituirea: Taina Căsătoriei este instituită de Dumnezeu în Rai prin cuvintele: „Nu este bine
să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2;1), și reconfirmată, restaurată sau
111
ridicată de Mântuitorul la rangul de Taină, prin participarea Sa la nunta din Cana Galileii şi prin
săvârşirea celei dintâi minuni la această nuntă.
Importanța: Harul ce se împărtăşeşte prin această taină este necesar pentru transformarea
dragostei fireşti dintre cei doi soţi, într-o dragoste spirituală desăvârşită, pentru menţinerea bunei
înţelegeri dintre ei, pentru îngăduinţă şi ajutorare reciprocă, spre a putea suporta împreună, cu curaj
şi răbdare, toate greutăţile vieţii de familie, dar şi pentru a se împărtăşi împreună de toate bucuriile
acesteia.
Același har divin, care se revarsă asupra lor, va întări nu numai legătura și dragostea
reciprocă dintre cei doi soți, ci și iubirea și grija față de copiii lor, în care vor vedea o binecuvântare
de la Dumnezeu și pentru care vor simți o mare răspundere față de Dumnezeu, față de societate cu
privire la modul în care îi vor crește și educa, spre a fi buni creștini.
7. TAINA SFÂNTULUI MASLU este Taina în care, prin rugăciunile preoţilor şi prin
ungerea cu untdelemn sfinţit, se împărtăşeşte creştinilor bolnavi harul vindecării de bolile sufleteşti
şi trupeşti, precum şi iertarea păcatelor.
Instituirea: Sfânta Scriptură nu arată când a fost instituită această taină, însă aduce
numeroase dovezi despre practicarea ei de către Sfinții Apostoli. Astfel aflăm că : „... ieşind ei
(Apostolii), au propovăduit tuturor să se pocăiască. Şi scoteau afară demoni mulţi şi ungeau cu
untdelemn mulţi bolnavi şi-i făceau sănătoşi” (Marcu 6; 12-13); „De este cineva bolnav între voi,
să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru dânsul, ungându-l cu untdelemn întru numele
Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va ridica pe el Domnul, şi de va fi
făcut păcate se vor ierta lui” (Iacov 5;14).
Importanța: Prin Taina Sfântului Maslu credinciosul dobândeşte vindecare de bolile trupeşti
şi sufleteşti, precum şi iertarea păcatelor.
Dacă bolnavul nu se însănătoșește întotdeauna, Domnul, prin harul Său, aduce însă de fiecare
dată iertarea păcatelor celui bolnav, mângâiere, ușurare și întărire în suportarea bolii.
Astfel, Taina Sfântului Maslu îi dă bolnavului puterea să facă din suferință și răbdare o
adevărată scară ce duce la cer.
III. IERURGIILE ÎN VIAŢA CREDINCIOŞILOR
Generalități
Etimologic, ierurgia sau euhologia sunt cuvinte de origine grecească, având semnificația de
lucrare sfântă, slujbă.
Definiţie: ierurgiile sunt slujbe, rânduieli şi rugăciuni pentru binecuvântarea şi sfinţirea
omului în diferite momente şi împrejurări din viaţa sa, a naturii înconjurătoare şi a diferitelor
lucruri sau obiecte de folos omului.
Temei scripturistic: „Să faceți rugăciuni, cereri, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii,
pentru conducători și pentru toți care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viață pașnică și
liniștită, întru toată cuvioșia și buna-cuviință, că acesta e lucru bun și primit înaintea lui
Dumnezeu.” (I Timotei 2, 1-3).
Scopul lor este acela de a purifica, binecuvânta şi sfinţi pe om şi firea înconjurătoare, având
în vedere că, prin păcatul săvârşit de protopărinţii Adam și Eva, toată firea a suferit o stricare a ei
prin alterarea armoniei şi a sfinţeniei primordiale.
112
Scoaterea omului şi a firii înconjurătoare de sub această stare de stricăciune se face prin
această categorie de slujbe. Dintre ele, unele îşi au originea chiar de la Mântuitorul Hristos, iar altele
au fost rânduite mai târziu de biserică.
Aşa se face că prin ierurgii se binecuvântează şi se sfinţesc, nu numai lucrurile destinate
serviciului divin public, cum ar fi: veşmintele şi vasele liturgice, materia folosită la slujbe, pâinea,
vinul, untdelemnul, ci şi toate bunurile din firea înconjurătoare pe care omul urmează să le
folosească în viaţa sa de toate zilele.
De asemenea, prin ierurgie se binecuvântează şi se sfinţesc: munca şi activităţile prin care
omul îşi întreţine viaţa, opera de înfrumuseţare a naturii, începutul şi sfârşitul lucrărilor importante,
momentele cele mai de seamă din viaţa omului, legate de naştere sau moarte, de bucurie şi tristeţe.
Prin această largă şi aproape totală îmbrăţişare în sfera lor de acţiune a lucrurilor din natură,
ierurgiile au un caracter atotcuprinzător, universal.
Roadele ierurgiilor sunt următoarele:
Ø omul devine din nou vas al Duhului Sfânt;
Ø patimile se liniştesc;
Ø bolile se vindecă;
Ø oamenii se întăresc în dreapta credinţă şi primesc binecuvântare şi har.
Prin ce se aseamănă ierurgiile cu Sfintele Taine?
 Pe de o parte, şi unele şi altele, mijlocesc harul şi sfinţirea omului;
 Pe de altă parte, şi unele şi altele, lucrează în chip tainic prin puterea nevăzută
a harului dumnezeiesc.
Prin ce se deosebesc ierurgiile de Sfintele Taine.?
tainele sunt întemeiate direct de Mântuitorul şi sunt obligatorii pentru
mântuirea omului, sfinţind momentele principale din viaţa lui;
ierurgiile sunt rânduite de Biserică şi sfinţesc nu numai pe oameni, ci şi
natura înconjurătoare, nefiind obligatorii pentru mântuire, fiecare din
credincioşi cerându-le după credinţă şi nevoie.
Unde se săvârşesc ierurgiile?
 în biserică, de pildă: molitva mamei la 40 de zile după naştere, sfinţirea
vaselor şi a veşmintelor bisericeşti s.a.;
 în case: sfeştaniile, ierurgiile în legătura cu înmormântarea s.a;
 în afara bisericii, adică în case, pe câmp etc., de pildă: binecuvântarea
caselor, a ţarinilor, a holdelor, a fântânilor s.a.
Când se săvârşesc ierurgiile?
 unele ierurgii sunt legate de anumite sărbători sau date din cursul anului
bisericesc, ca binecuvântarea salciei la Florii şi a ouălor roşii, la Paşti,
Aghiasma Mare, la Bobotează;
 altele însă se săvârşesc oricând este de trebuinţă: sfeştaniile prin case, care se
săvârșesc de obicei miercurea şi vinerea, dezlegările şi rugăciunile la diferite
trebuinţe.
113
III.1. Ierurgii legate de viață
a) Ierurgii sau rugăciuni în legătură cu naşterea omului

1) Rânduiala femeii după naştere - În prima zi, îndată ce femeia naşte un prunc viu, soţul
acesteia sau o rudă, aduce la biserică o sticlă cu apă curată (plată) pentru sfinţire, iar preotul se roagă
pentru iertarea păcatelor mamei şi pentru îndepărtarea tuturor răutăţilor şi pentru vindecare. Cu
această apă sfinţită se stropeşte casa, lăuza, pruncul şi toţi ai casei. Apoi preotul citeşte trei molitfe
pentru femeia lăuză, în care se roagă pentru grabnica ei ridicare din patul naşterii, pentru iertarea
păcatelor ei, pentru ocrotirea ei şi a pruncului de bântuiala duhurilor necurate şi pentru curăţirea
mamei de întinăciunea trupească pricinuită de naştere.
2) Rugăciunea de punere a numelui pruncului - La opt zile după naştere, este chemat
preotul acasă unde se află pruncul născut şi face rugăciunea de punere a numelui copilului. Preotul îl
binecuvântează, făcându-i semnul crucii la frunte, pentru luminarea minţii şi a gândurilor; la gură,
pentru sfinţirea cuvântului şi a suflării, şi la piept, pentru ferirea inimii de poftele şi patimile trupeşti ,
apoi îi citeşte o rugăciune pentru punerea numelui.
3) Rugăciunile de îmbisericire a femeii şi a pruncului la 40 de zile după naştere - La 40 de
zile, lăuza luând pruncul vine la biserică, unde i se fac rugăciunile de curăţire și de îmbisericire a
copilului. Acestea amintesc momentul când Maica Domnului, la împlinirea zilelor curăţeniei, a adus
dumnezeiescul Prunc la templu, unde a fost primit în braţe de dreptul Simeon, binecuvântând pe
Dumnezeu că a văzut Mântuirea aşteptată de Israel (Luca, 2;22-30)
4) Rugăciunea pentru cazul în care femeia leapada pruncul - Molitfelnicul cuprinde și
această rugăciune. E asemănătoare cu cea pentru lauza din prima zi dupa naștere, însă în ea se
accentuează mai stăruitor, rugăciunea pentru iertarea celei în cauza, lepădarea pruncului i se
socoteste ca ucidere cu voie sau fără voie. În asemenea cazuri, nu se face nici sfințirea apei și nici nu
i se citeste molitfa de 40 de zile.
b) Ierurgii care sfinţesc viaţa omului pe pământ:

1) Rugăciuni pentru cei ce sunt sub blestem şi sub jurământ;
2) Rugăciuni de împăcare a celor învrăjbiţi;
3) Rugăciuni pentru tot felul de boli la copii, tineri şi bătrâni;
4) Logodna (cuvânt slav, care înseamnă a face făgăduinţă de căsătorie) e rânduită de Biserică
în vederea tocmirii sau aşezării nunţii a doi tineri, care s-au făgăduit unul altuia. Biserica
binecuvintează această veche datină printr-o slujbă scurtă, premergătoare nunţii sau cununiei; slujba
logodnei de cele mai multe ori se săvârșește împreună cu slujba Cununiei, săvârşindu-se imediat
înaintea acesteia.
5) Ierurgia din a opta zi de la cununie, când tinerii căsătoriți se duc la biserică să
primească binecuvântarea preotului. Ei își încep astfel viața de familie cu gândul la Dumnezeu.
6) Molitfele Sfântului Vasile cel Mare şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur - numite şi
exorcisme, sunt cele mai puternice rugăciuni împotriva duhurilor necurate din oameni şi case. Ele se
citesc numai de preoţi şi duhovnici cu multă experiență duhovnicească, ce duc o viaţă curată şi sunt
mari postitori şi care au dezlegare de la duhovnicii lor să le citească.
7) Rânduiala rasoforului şi a tunderii în monahism şi slujba marelui şi îngerescului chip
(schivnicia).
8)Tedeumul – este o slujbă de mulțumire care se săvârșește la începutul anului școlar, pentru
ca Dumnezeu să dea înțelepciune elevilor; la sărbători naționale, la sfințirea sediului unei instituții, la
114
vizita episcopului în eparhie, la împlinirea a 25 sau 50 ani de căsnicie și cu alte ocazii importante. În
cadrul slujbei se cântă imnul bisericesc „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm”.
III.2. Ierurgii legate de moarte
1. Rânduiala pentru ieşirea sufletului; Când se constată că un bolnav se luptă greu cu

moartea, sau nu poate sa-şi dea sufletul, este chemat preotul pentru a-i citi slujba de „ieşire cu greu a
sufletului”. În cadrul acestei slujbe, care se săvârşeşte la capul bolnavului, preotul se roagă pentru
iertarea păcatelor celui aflat pe patul suferinţei şi pentru ca Dumnezeu să-i fie îndurător în „cumpăna
cea dreaptă” a sfârşitului, cerându-i despărţirea sufletului de trup.
2. Rânduiala citirii stâlpilor; În zilele de până la înmormântare, preotul este chemat de
familie, de regulă după-amiază sau seara, pentru a săvârşi slujba „stâlpilor”. Această slujbă este o
rugăciune scurtă pentru sufletul celui răposat, la care se adaugă citirea celor 11 Evanghelii ale
Învierii.
3. Slujba înmormântării; Preotul merge la casa celui răposat, căruia îi citeşte aici rânduiala
obişnuită. Merge apoi la biserică în fruntea unui convoi funerar format astfel: cel ce duce crucea, cel
cu coliva şi vinul, cei cu steagurile, coroanele şi sfetnicul. Numărul opririlor (odihnelilor) diferă de
obicei după numărul intersecțiilor (răspântiilor). În practică se fac trei opriri în numele Sfintei
Treimi. Mortul este așezat în biserică cu fața spre Sfântul Altar, apoi se aprind lumânări în Sfetnice,
special rânduite în jurul sicriului. După slujbă, cel adormit este condus la locul de odihnă veșnică
unde preotul toarnă peste el vin amestecat cu ulei în semnul crucii. Sicriul este coborât în mormânt
unde preotul aruncă pământ în formă de Cruce și pecetluiește groapa în chipul Crucii.
4. Rugăciunile de dezlegare a celor adormiţi
5. Rânduiala pomenirii morţilor, la trei, la șase, la nouă şi la patruzeci de zile , apoi la trei,
șase și nouă luni, la un an și în fiecare an la data morții, până la 7 ani.
6. Rânduiala parastaselor pentru cei răposaţi.
115
Titularizare –Bibliografie - Definitivat
II. ROLUL PROFESORULUI DE RELIGIE ÎN PĂSTRAREA, TRANSMITEREA ȘI APĂRAREA

DREPTEI CREDINȚE.
Dimensiunea duhovnicească şi educaţională a misiunii profesorului de religie rezultă din

responsabilitatea şi din rolul hotărâtor pe care acesta îl are în transformarea profundă a personalităţii,
în formarea deprinderilor şi atitudinilor de factură duhovnicească şi socio-morală ale elevilor săi.
În Biserica întemeiată de Mântuitorul Hristos, prin întreaga iconomie a mântuirii, Pedagogul
este Însuşi Hristos. Clement Alexandrinul spune: „să fie dar numit Cuvântul cu un singur nume,
Pedagog; numai El, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu poate învesti calitatea de pedagog cu atributele
desăvârşirii!”
De altfel, între credinţă şi educaţie, relaţiile sunt deosebit de apropiate. Credința este o cerinţă
indispensabilă oricărei activități umane: „dacă pleci la drum fără credinţa atingerii unei ţinte,
şansele de a o îmbrăţişa sunt minime” (C.Cucoș). Prin intermediul educaţiei religioase se pot atenua
scepticismul şi nihilismul, de care sunt atinse din ce în ce mai multe persoane.
Unul din factorii de seamă – poate chiar cel mai important – care contribuie la promovarea
educaţiei religioase este profesorul de religie. Prin el se realizează funcţia catehetică a Bisericii.
Începutul misiunii învăţătoreşti îl face însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. El învaţă Biserica Sa în
continuare, făcând-o părtaşă acestei slujiri, îndemnând lăuntric mădularele ei să se înveţe unele pe
altele.
După Înviere, Mântuitorul porunceşte Apostolilor: „Mergând, învăţaţi toate neamurile...”
însă, pentru ca apostolii să nu deznădăjduiască, îi încredințează de împreună-lucrarea Sa alături de ei:
„...și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor”. Lucrarea catehetică a Sfinților
Apostoli și a tuturor celor ce au urmat lor nu este o simplă continuare a unei activități umane, ci ea
reprezintă o prelungire a activității catehetice a Mântuitorului Iisus Hristos, Hristos fiind Cel care
transcende omul (catehetul) pentru a întâlni lumea.
În măsura în care această misiune este conștientizată și asumată de către fiecare profesor de
religie, aceștia se angajează pentru lucrul bine făcut. „Lucrul bine făcut” implică din partea
profesorilor de religie un efort constant în domeniul cercetării teologice şi pedagogice.
Profesorii de religie sunt obligaţi, volens nolens, să observe rezultatele ultimelor cercetări pe
tărâmul didacticii generale: în didactica tradiţională accentul se punea pe memorarea elementelor
prezentate de profesor; în didactica modernă, accentul se pune pe latura formativă şi educativă a
învăţării. În didactica tradiţională elevul era privit ca obiect al educaţiei; în didactica modernă elevul
devine subiect al educaţiei, el trecând drept partener în cadrul procesului de învăţământ. În ceea ce
priveşte evaluarea didactică, în didactica tradiţională accentul cădea pe reproducerea noţiunilor; în
didactica modernă accentul cade pe îmbinarea învăţării cu activităţi aplicative. Spre exemplu, la
lecţia de religie trebuie verificat, nu doar faptul că elevul a învăţat o rugăciune, ci totodată trebuie
observat dacă el o şi rosteşte.
Credem că realizarea educaţiei religioase este facilitată de respectarea unor metode şi
principii didactice, care trebuie însă contextualizate la specificul predării religiei. În acest sens,
Părintele profesor Sebastian Şebu sublinia faptul că metodele şi mijloacele de învăţământ trebuie „să
fie ilustrate prin exemple luate din Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie, cuvinte ale scriitorilor
bisericeşti şi ale părinţilor duhovniceşti contemporani. A fi şi a nu fi în lume: iată tensiunea
teologică în care ne duce misiunea noastră. Riscăm uneori să operăm cu unele clişee stereotipe care
şi-au pierdut actualitatea, pe de o parte, iar pe de altă parte, putem risca o fidelitate față de prezent
care omite veşnicia. Lucrul bine făcut incumbă o dublă fidelitate: față de Evanghelie şi față de
realitatea contemporană.”
În acelaşi timp, profesorul de religie este el însuşi mentor şi ucenic în şcoala lui. Este mentor
deoarece menirea lui este aceea de a forma caractere religios-morale. Profesorul de religie este ca un
Titularizare -Bibliografie- Definitivat
iceberg. Este mai degrabă ceea ce nu se vede decât ceea ce se vede. Ca la oricare alt profesor, putem
să-i observăm cunoştintele de specialitate, conduită profesională, conceptele privind procesul
educaţional etc. Ceea ce nu se vede sunt sentimentele lui, conştiinţa, atitudinile şi mai ales vocaţia.
Spuneam mai sus că profesorul de religie este şi ucenic în şcoala lui. Bine este să privim
statutul profesotului de religie ca fiind al ucenicului care mereu are ceva de învăţat. Orice tânăr
profesor, când trece pentru prima oară pragul unei şcoli, este plin de entuziasm şi hotărât să-şi pună
în evidentă toate cunoştintele acumulate în anii de facultate. Totodată, el trebuie să fie conştient de
lacunele percepţiei copiilor şi de dificultăţile predării unor noţiuni şi concepte însuşite în timpul
studiilor universitare. Nu-i uşor de acceptat ideea că nu ştim încă suficient de mult despre subtilităţile
meseriei de dascăl; nu-ţi este uşor să concepi că educaţia se poate face şi altfel; nu renunţăm uşor la
suficiențe. Se ştie că în procesul de învăţământ sunt prezenţi trei factori: profesorul, subiectul de
educat (elevul) şi materia de învăţământ. Pentru ca procesul de învăţământ să-şi atingă obiectivele,
este necesară existenţa unei concordanțe între aceşti factori.
Observăm că în zilele noastre omul contemporan nu se prea interesează de principiul ultim al
existenţei, nu-şi caută un sens al existenţei lui. Omul zilelor noastre preferă să trăiască într-o lume de
agitaţie şi zgomot, fiindcă îi este teamă să se întâlnească chiar şi cu sine însuşi. Acest fenomen se
manifestă şi în societatea românească cu tot mai mult aplomb. Ce avem de făcut în această situaţie?
Credem că societatea cu problemele ei trebuie să stea în centrul atenţiei noastre.
Cu siguranţă, în secolul XXI nu vom transmite mesajul evanghelic ca în secolul al XIX-lea,
dar vom transmite aceleaşi valori veşnice revelate de Dumnezeu. Cu fiecare etapă, cu fiecare
generaţie, Biserica îşi reînnoieşte mijloacele pastorale. Biserica rămâne aceeaşi în principiile ei
privind credinţa, dar se revigorează mereu în maniera de expunere a credinţei. Ni se pare sugestiv
îndemnul Î.P.S. Antonie Plămădeală: „a fi în pas cu lumea, dar nu ca lumea”, reactualizând
valorile creştine pe măsura fiecărei generaţii.
Pentru ca educația religioasă să fie o reușită, este nevoie ca profesorul de religie să
corespundă anumitor cerinţe. Întrucât el este cel care influenţează decisiv educaţia elevilor, trebuie să
aibă o personalitate deosebită. Pentru un bun educator se cer anumite calităţi spirituale:
a) vocaţia – este simțirea lăuntrică, dăruită omului de Dumnezeu. Profesorul cu vocaţie e
preocupat de dezvoltarea personalităţii elevilor și are conştiinţa faptului că este trimisul lui
Dumnezeu în faţa elevilor, pentru a le preda învăţătura revelată despre Fiul lui Dumnezeu întrupat.
b) dragostea fată de elevii săi, este virtutea cea mai înaltă a profesorului de religie; așa cum
Mântuitorul a iubit copiii, și profesorul de religie trebuie să iubească copiii, deoarece „a educa
înseamnă a iubi”
c) smerenia
d) răbdarea
e) blândeţea
f) profesionalismul – profesorul de religie trebuie să fie un bun psiholog, să aibă tact
pedagogic, să cunoască Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie, să stăpânească metodele de educaţie și
modul lor de aplicare, să aibă o cultură generală care să-l ajute în predarea orelor în manieră
interdisciplinară, să aibă capacitatea de autoevaluare a activităţii sale, etc.
g) sinceritatea și curăţia inimii – profesorul de religie trebuie să aibă inima curată pentru a
putea proteja sufletul curat al elevilor.
h) bunătatea – este calitatea care exclude nervozitatea, mânia, răzbunarea sau alte sentimente
josnice față de elevi.
i) evlavia – profesorul de religie trebuie să învedereze viaţa sa duhovnicească, pentru că din
evlavia profesorului se dezvoltă și evlavia elevilor.
j) umorul – profesorul de religie trebuie să facă uz de umor fără a ironiza elevii.
k) optimismul – profesorul de religie trebuie să surprindă și să scoată în evidență partea bună
a lucrurilor.
117
Profesorul de religie trebuie să fie un model pentru elevii săi, deoarece el nu transmite o
învăţătură teoretică, abstractă, ci o învăţătură vie, concretă, practică, ce trebuie să modeleze sufletele
elevilor spre a atinge starea deplinătăţii în Hristos, „vârsta bărbatului desăvârșit”. Profesorul de
religie trebuie să ajungă, prin viaţa sa și modelul său comportamental pe care îl oferă elevilor săi, să
poată spune ca și Apostolul Pavel: „Cele ce aţi învăţat și aţi primit de la mine, cele ce aţi auzit și aţi
văzut la mine, acestea să le faceţi, și Dumnezeul păcii va fi cu voi” (Filipeni 4;9).
Calităţile profesorului de religie:
 intelectuale:
 inteligență,
 imaginaţie,
 memorie, etc.
 morale:
 credinţă,
 iubire,
 nădejde,
 altruism,
 echilibru, etc.)
 fizice
Un profesor de religie fără aceste calități, dar mai ales, un profesor de religie care nu trăiește
în conformitate cu învățătura propovăduită, reprezintă, în primul rând, o contradicție în termeni
întrucât, etimologic, profesor (pro+for, fari) înseamnă a spune ceva în faţa cuiva, a mărturisi, a fi
martorul prin viaţă al unui crez (ortodox). Un profesor de religie care nu trăiește în conformitate cu
învățătura propovăduită este pricină de sminteală și aduce un mare deserviciu atât Bisericii cât și
educației în general.
III. PARTICIPAREA TINERILOR LA VIAŢA LITURGICĂ ŞI LA ACTIVITĂŢILE CATEHETICE.

VALENŢE EDUCATIVE ALE CULTULUI DIVIN
Rolul cultului este acela de a crea sau a mijloci o stare de legătură, de comunicare, între
Dumnezeu şi om.
Scopurile cultului:
 de adorare a lui Dumnezeu,
 cel sfinţitor,
 cel didactic sau catehetic.
Scopul didactic urmăreşte, atât instruirea sau edificarea credincioşilor în învăţătura de

credinţă creştin-ortodoxă, cât şi promovarea vieţii religios-morale, cu alte cuvinte, susţinerea,
întărirea şi răspândirea credinţei şi a virtuţilor creştine.
Toate actele cultului au o dimensiune pedagogic-catehetică, dar au şi una educaţională.
Dacă orice act al cultului creştin şi, în special, împărtăşirea cu Sfintele Taine, îl pregătesc pe elev
pentru Împărăţia Cerurilor, în egală măsură, îl pregătesc şi pentru viaţa de aici, pentru o viaţă în
conformitate cu principiile evanghelice şi ale moralei creştine. Din această dublă finalitate a
participării elevilor la lucrările sfinţitoare ale Bisericii, rezultă şi dimensiunea educativă a misiunii
Bisericii în lume. Sfintele Taine îl fac pe elev să fie mai responsabil, determinându-l să-şi caute şi să-
şi descopere menirea şi vocaţia lui.
118
Taina Mărturisirii este taina care are profunde implicaţii didactice, este taina care, pe lângă
dimensiunile soteriologice, are şi unele dimensiuni educaţionale care vin să întregească actul
pedagogic al instruirii, consilierii şi îndrumării elevilor.
Grija pentru deprinderea elevilor cu participarea regulată la Taina Mărturisirii îi revine
părintelui paroh şi familiei, dar în egală măsură şi profesorului de religie. Prin participarea la Taina
Mărturisirii misiunea Bisericii interferează cu misiunea Şcolii, ambele instituţii urmărind dezvoltarea
şi împlinirea personalităţii şi caracterului elevilor.
Spovedania constituie o şansă atât pentru Şcoală (elevii devenind mai responsabili), cât şi
pentru Biserică (elevii familiarizându-se cu practica mărturisirii). Prin faptul că elevii sunt aduşi în
număr mare la mărturisire, preotul paroh îşi cunoaşte mai bine împlinirile şi neîmplinirile sale
pastorale, dar și pe cele ale credincioşilor şi totodată poate contribui la îmbunătăţirea actului
educaţional prin sugestiile şi recomandările date şcolii.
Necesară ar fi desemnarea unor preoţi care să se ocupe în mod special de mărturisirea şi
consilierea elevilor în şcoli. Deplasarea elevilor, în vederea mărturisirii, de la şcoală la Biserică poate
constitui o cauză care determină amânarea mărturisirii elevilor, mai ales pentru clasele mici.
Profesorilor de religie le revine misiunea, fie de a-i invita pe preoţi în mijlocul elevilor, fie de a-i
duce pe elevi la Biserică.
În orice caz, atât preotul cât şi profesorul de religie, au obligaţia de a-i învăţa pe elevi că
mărturisirea lor este importantă, este benevolă, trebuie să cuprindă toate păcatele, să fie sinceră şi
obiectivă, să fie făcută cu zdrobire de inimă, cu părere de rău, şi cu dorinţa fermă de a nu mai greşi.
Cultul ortodox, folosind bogata comoară de învăţături ale Sfintei Scripturi și ale Sfintei
Tradiţii, antrenează puterile sufletești ale tânărului credincios spre Dumnezeu, Învăţătorul Suprem.
Sfintele slujbe, prin simbolistica și puterea lor de sugestie, prin bogăţia învăţăturilor de
credinţă și prin modelele pe care le înfăţişează, reprezintă o metodă de cunoaștere a realităţii
religioase pentru elevii de toate vârstele. Cunoștintele dobândite prin ele luminează mintea elevilor,
iar puterea exemplului, le mobilizează voinţa.
Sfânta Liturghie este cea mai înaltă formă de viaţa religioasă și de cunoaștere a realităţii
religioase. Ea este o „școală” a educaţiei și desăvârșirii creștine. Prin ea, elevii află dogmatica
ortodoxă expusă în imnuri, cântări și rugăciuni, dar mai ales își dezvoltă sentimental iubirii față de
Dumnezeu și față de aproapele.
Valoarea educativă deosebită a Sfintei Liturghii este subliniată și de prezenţa reală a
Mântuitorului Iisus Hristos în Sfânta Euharistie. La Sfânta Liturghie elevii își desăvârșesc imaginea
pe care o au despre faptele și învăţăturile Mântuitorului Hristos, dar mai ales despre lucrarea Sa
răscumpărătore, despre jertfa Sa și despre biruinţă asupra morţii, prin Învierea Sa.
Sfânta Liturghie îl pregătește pe elev și pentru viaţa în comunitate, trezindu-i simţul
solidarităţii umane, prin faptul că toţi credincioșii se roagă unii pentru alţii (nu doar pentru cei
prezenţi, ci și pentru cei din călătorie, pentru cei bolnavi, dar și pentru cei adormiţi), rostesc Crezul,
rugăciunile și cântările în comun.
Sfintele Taine sunt foarte importante pentru dezvoltarea vieţii religioase prin funcţia lor
educativă și prin darurile curăţitoare și mântuitoare pe care le revarsă asupra credincioșilor. Pentru ca
Taina Spovedaniei să contribuie în mod eficient la educaţia religioasă a elevilor, profesorul de religie
trebuie să-i determine pe elevi să conștientizeze importanţa ei, arătându-le care sunt etapele necesare
ce se parcurg în săvârșirea acestei Taine și explicând rolul fiecăreia dintre ele.
Astfel, pentru conștientizarea stării de păcat și pentru hotărârea de a pune început bun, având
încrederea că Dumnezeu iartă pe orice păcătos care se pocăiește, profesorul poate prezenta elevilor
anumite parabole (despre oaia cea pierdută, despre fiul risipitor), întâmplări biblice (pocăinţa regelui
David mustrat de proorocul Natan, iertarea de către Iisus a femeii prinse în adulter), virtuţi sau păcate
ale unor personaje biblice. De asemenea, pentru a-i ajuta pe elevi să facă o mărturisire completă,
119
profesorul trebuie să-i îndemne ca în fiecare seară, după rugăciune, să-și facă un examen de
conştiinţă, mulţumind lui Dumnezeu pentru faptele bune pe care le-au săvârșit și cerând lui
Dumnezeu să fie iertați pentru faptele rele, pe care urmează să le mărturisească și la Taina
Spovedaniei.
Și în privinţa Tainei Împărtășaniei, elevilor trebuie să li se facă cunoscute importanţa și
folosul primirii acestei Sfinte Taine, conștientizându-i, pe de o parte, „că cel ce nu mănâncă trupul și
nu bea sângele Domnului nu va avea viaţă veșnică”, și, pe de altă parte, că „cel ce mănâncă și bea
cu nevrednicie, osândă își mănâncă și își bea”. Și aici se accentuează pregătirea, atât trupească, dar
mai ales sufletească, necesară primirii acestei Taine, arătându-se totodată că prin împărtășirea
credincioșilor din același potir se întărește comuniunea cu cei vii și cu cei adormiţi, participarea
tainică la Trupul lui Hristos, ai cărui mădulare suntem.
Participarea tinerilor la viaţa liturgică și la cultul divin presupune și învăţarea de către
elevi, inclusiv în cadrul orelor de religie, a unor cântări religioase (colinde, cântarea Hristos a înviat
și alte cântări din cadrul Sfintei Liturghii și a altor slujbe bisericești).
Cântările religioase sunt însăși credinţa cântată și reprezintă o teologie practică. Scopul
cântării este să dea textului o eficacitate mai mare, pentru ca, prin ea, credincioșii să fie mai ușor
îndemnaţi spre pietate și mai bine dispuși a primi roadele harului prin Sfintele Taine.
În selecţionarea cântărilor religioase care, vor fi învăţate de către elevi, profesorul trebuie să
respecte anumite criterii: vârsta elevilor, tematica programei școlare, capacităţile intelectuale și
vocale ale elevilor, etc., să prezinte elevilor titlul cântării, categoria din care face parte (slujbă
bisericească sau perioada din an în care se cântă, persoana în cinstea căreia este compusă acea
cântare), să explice pe înţelesul textului cântării, structura cântării, importanța ei.
IV. IMPLICAŢIILE PASTORAL-MISIONARE ŞI EDUCATIVE

ALE COLABORĂRII PROFESORULUI DE RELIGIE
CU PREOTUL PAROH
Educaţia este deodată:

 un act sinergic, care presupune promovarea acelorași valori de către cei trei factori ai
educației, nominalizaţi în tratatele de specialitate: Familia, Biserica şi Şcoala;
 un act teandric, care implică colaborarea omului cu Dumnezeu.
Dumnezeu a creat cerul şi pământul, dar a întemeiat şi familia şi Biserica. Concomitent cu
ele, s-a înfiripat şi şcoala, mai întâi în familie şi în Biserică, cu timpul, câştigându-şi, desigur,
autonomia, dar dezvoltându-se neîntrerupt în strânsă legătură cu acestea, până în ziua de astăzi. Cei
care au încercat să facă „educaţie” fără Dumnezeu, au eşuat lamentabil.
Iată de ce, toţi pedagogii înţelepţi vor mărturisi, smeriţi, că nu ei sunt primii şi ultimii factori
decisivi ai demersului educaţional, ci Dumnezeu. Fără El, „zidirea pedagogică” este zadarnică, după
cuvântul psalmistului: „De n-ar zidi Domnul casa (sufletului, n. n.), în zadar s-ar osteni cei ce o
zidesc...” (Psalm 126;1). Cât de actuale sunt, de asemenea, și cuvintele scrise de Apostolul Pavel:
„eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Aşa că nici cel ce sădeşte nu e ceva,
nici cel ce udă, ci Dumnezeu, Cel Ce face să crească. Cel ce sădeşte şi cel ce udă sunt una, dar
fiecare-şi va primi plată după osteneala sa. Că noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem!” (I
Cor. 3;6-9).
1. Slujirea preotului în, şi pentru şcoală, în bună conlucrare cu profesorul de religie

Între factorii direct responsabili pentru reuşita orei de religie se numără şi preoţii de la
parohii. Ce pot face ei, practic? Pe lângă faptul că unii au predat religia până la numirea titularilor,
120
iar alţii predau în continuare, fie şi doar cu statutul de suplinitori, au câteva pârghii speciale de
înrâurire asupra elevilor, părinţilor şi chiar a profesorilor și anume:
► pot, cu tactul necesar, desigur, să-i convingă pe părinţii şi elevii care refuză iniţial
această disciplină, s-o accepte, arătându-le avantajele ei duhovniceşti atât pentru elevi, cât și pentru
părinți;
► pot avea o bună conlucrare cu profesorii de religie, în special cu cei din şcolile care
se află în arealul parohiei; dacă profesorul îl solicită pentru sfeştanie în şcoală, sau pentru a primi
copiii la spovedanie şi împărtăşanie, preotul trebuie să manifeste întreaga disponibilitate, iar dacă
profesorul de religie nu-l solicită, poate avea el aceste iniţiative;
► îl poate ajuta pe tânărul profesor cu anumite materiale, ca de exemplu: icoane
pentru clase, anumite cărţi şi reviste pentru o mai bună informare (fie şi sub formă de împrumut) etc;
informarea poate fi, de altfel, reciproc-benefică: preotul îi lămureşte profesorului începător anumite
neclarităţi, profesorul poate, la rândul său, să-l informeze pe preot asupra unor noi apariţii editoriale
din domeniul său, care este comun în mare măsură;
► în acelaşi timp, după cum profesorul de religie trebuie să-i îndemne la clasă pe
copii să frecventeze biserica, aşa preotul poate în biserică să-i îndemne pe copii (direct, sau prin
părinții şi bunicii lor) să nu lipsească de la ora de religie.
► de mare utilitate, pentru ambele părți, pot fi convorbirile periodice dintre preot şi
profesori, în vederea unei strategii comune de educaţie religioasă; cea mai fericită situaţie este aceea
în care preotul este şi duhovnicul profesorului de religie.
2. Importanţa parteneriatelor în educaţie şi în recuperări educaţionale.

Potrivit legii 272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului,
responsabilitatea actului educațional revine colectivităţii locale (art. 5.3), alcătuită din: Biserică,
Şcoală, Poliţie, Servicii medicale, Administraţia publică locală, Servicii judeţene.
Art. 103. al. 1, prevede că „Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a
implica colectivitatea locală în procesul de identificare a nevoilor comunităţii şi de soluţionare la
nivel local a problemelor sociale care privesc copiii”, iar al. 2: „În acest scop, pot fi create structuri
comunitare consultative cuprinzând, dar fără a se limita, oameni de afaceri locali, preoţi, cadre
didactice, medici, consilieri locali, poliţişti”.
În virtutea prevederilor aceleiaşi legi, în şcoli pot fiinţa cabinete de consiliere duhovnicească,
prezența acestora fiind o expresie a drepturilor şi obligaţiilor privind aceleaşi parteneriate
educaţionale. În aceste cabinete poate şi preotul oferi consultanță duhovnicească, cu acordul
direcţiunii, după un orar prestabilit şi în bună înţelegere cu psihologul şcolii respective.
3. Slujba de la începutul anului şcolar

Slujba de binecuvântare de la începutul anului școlar, săvârşită de preot în şcoala din arealul
parohiei, poate constitui un bun început al conlucrării lui cu profesorul de religie, ca de altfel, cu
toate cadrele didactice, cu elevii şi totodată, cu părinţii elevilor.
De obicei, în cadrul festivităților de deschidere a anului școlar, se săvârşeşte slujba sfinţirii
celei mici a apei, la care se adaugă rugăciunile pentru începutul anului şcolar şi Te-Deum-ul. Dacă
timpul nu îngăduie, se vor rosti doar rugăciunile începătoare şi una dintre rugăciunile pentru şcolari.
La sfârşit, preotul are prilejul (şi obligaţia!) de a rosti un foarte scurt cuvânt, care, bine închegat,
poate constitui încă un pas pentru sensibilizarea tuturor celor de faţă pentru cele sfinte, în general, şi
pentru ora de religie, în special.
4. „Hristos împărtăşit copiilor” – un program catehetic complementar orei de religie, cu

scopul de a susţine activitatea de catehizare a copiilor.
121
Proiectul „Hristos împărtăşit copiilor” este acum dezvoltat în colaborare cu Bisericile

Ortodoxe din Albania, Armenia, Bosnia, Egipt, Georgia, Liban şi Rusia. În aceste ţări s-au tradus şi
tipărit, cu adaptare la specificul şi tradiţia fiecărei Biserici locale, ghidurile catehetice ortodoxe
publicate în limba engleză, avându-i ca autori pe Pr. John Matusiak, Dr. Constance Tarasar şi Valerie
Zahirsky.
Avantaje:
 deoarece nu i se impun restricţii şi rigori specifice unui manual care rebuie să se
înscrie în politica dusă în domeniul învăţământului de ministerul de resort, ghidurile catehetice au o
mai mare flexibilitate, fiind structurate în aşa fel încât să-i atragă pe copii, stârnindu-le interesul şi
captându-le atenţia prin jocuri şi aplicaţii care nu pot fi incluse într-un manual;
 faptul că se desfăşoară în biserică şi nu în şcoală, adică într-un spaţiu în care
copilului i se mai predau biologia sau matematica, conferă orei de cateheză o atmosferă aparte,
cadrul oferit de sfintele lăcaşuri sporind atenţia, receptivitatea şi evlavia copiilor; pictura bisericii şi
structura sa arhitectonică, mobilierul bisericesc sau vasele liturgice constituie tot atâtea posibilităţi de
a ilustra „pe viu” cele cuprinse în anumite lecţii, aspect care facilitează asimilarea de cunoştinte.
Concluzia: ora de religie şi cateheza din parohii se află în raport de complementaritate şi

nu de concurență. Prin înfiinţarea birourilor de catehizare parohială la nivelul eparhiei şi întocmirea
unui calendar pentru organizarea activităţilor catehetice în Patriarhia Română, până la nivelul
parohiei, se urmărește dezvoltarea unor relaţii de colaborare între Biroul de catehizare şi
inspectoratele şcolare, în încercarea de a obţine de la Ministerul Educaţiei şi Cercetării aprobarea
pentru un număr de 36 puncte (conform metodologiei de promovare) acordat profesorilor de religie
care se implică în activităţile proiectului „Hristos împărtăşit copiilor”.
5. Importanţa legăturii dintre elevi şi preotul duhovnic

Din „Rânduiala slujbei de la începerea anului şcolar”, aflăm că preotul se roagă pentru ca
Dumnezeu să trimită asupra elevilor „în inimi, în minte şi în grai duhul înţelepciunii, al ştiinţei, al
evlaviei şi al fricii Sale; să-i lumineze cu lumina cunoştinţei Sale, să le dea putere şi tărie pentru
înţelegerea Legii Lui celei dumnezeieşti şi a toată învăţătura cea bună şi folositoare”. Însă, pe lângă
rugăciunile ce se fac la începutul anului şcolar, preotul trebuie să se implice şi mai mult în şcoală
pentru ca rugăciunea să aibă o susţinere faptică.
Elevii care merg la Biserică în mod regulat, sunt de obicei mai cuminţi, învață mai bine, nu
creează probleme. Peste 90% dintre cei care nu merg la Biserică şi nu se spovedesc, ridică probleme
de comportament şi au probleme de sănătate, atât ei cât şi părinţii lor. În majoritatea acestor cazuri
rezolvarea problemelor ar veni dacă părinţii acceptă să meargă la Biserică şi să se spovedească, dar şi
copiii prin vieţuirea lor în Hristos, rugându-se lui Dumnezeu şi mergând la biserică pot să-i ajute pe
părinţi să meargă pe drumul cel bun.
Iniţiative recomandate profesorilor de religie:

 să-i solicite preotului oficierea slujbei la începutul anului şcolar, de comun acord cu
direcţiunea;
 să mijlocească prezenţa preotului în şcoală, în cadrul parteneriatului privind implementarea
legii 272, inclusiv pentru deschiderea unui cabinet de consultanță duhovnicească;
 să-i solicite din timp preotului programarea copiilor pentru spovedanie şi împărtăşanie;
 să participe împreună cu elevii la slujbele bisericii, susţinând la nevoie strana şi cântarea în
comun;
122
 să-şi ofere serviciile pentru sprijinirea programelor catehetice din biserică: Hristos împărtăşit
copiilor, cateheza şi dialogul pentru adulţi etc.;
 să-l sprijine pe preot în alte activităţi pastoral-catehetice, cum ar fi: redactarea unui buletin
parohial, alcătuirea unui site al parohiei, amenajarea bibliotecii parohiale etc.;
V. ORA DE RELIGIE,
MIJLOC DE CUNOAŞTERE A TAINELOR CREDINŢEI.
IMPLICAŢIILE EDUCAŢIEI RELIGIOASE ASUPRA MODELĂRII CARACTERULUI ŞI
PERSONALITĂŢII TINERILOR
A. Ora de Religie, mijloc de cunoștere a tainelor credinței.

Scopul predării religiei are un dublu aspect:
 informativ
 formativ.
Ora de religie, realizată prin coparticiparea profesorului şi a elevilor, are o dimensiune care
trece dincolo de spaţiul didactic, o dimensiune iniţiatică. Părintele Bria îndemna ca lecţia de religie
să fie realizată în analogie cu istoria mântuirii.
Liturghia, ca formă de recapitulare a istoriei mântuirii, se constituie ca model pentru orice
activitate catehetică.
Ora de religie poate fi privită ca;
» o introducere în tainele credinței,
» un curs de istoria religiilor (prezentarea unui bagaj de cunoştinte şi ritualuri
care pot determina adoptarea unor opţiuni),
» un curs de apologetică (prezentarea unor argumente).
Dar ora de religie îşi atinge finalitatea atunci când subiecţii (elevii) devin interesaţi şi
practicanţi, atunci când ei conştientizează apartenenţa lor la Trupul mistic al lui Hristos care este
Biserica.
Prin „ciclul credinţei”, părintele Bria definea procesul prin care istoria sfântă sau istoria
mântuirii trece în istoria oamenilor şi o transformă, generând convertirea personală şi constituirea
comunităţii creştine. Acest ciclu comportă trei etape principale:
 iniţierea în tainele credinţei, mărturisirea credinţei sau fidelitatea față de Iisus Hristos şi
față de Evanghelia Sa.
 lărgirea orizontului speranţei, celebrarea credinţei sau fidelitatea față de sine şi față de
Biserică.
 desăvârşirea comuniunii dragostei sau practicarea credinţei sau fidelitatea față de
aproapele sau de lume.
Iniţierea ca primă etapă favorizează mărturisirea credinţei, care nu se separă de trăirea
(celebrarea) credinţei prin cult, şi de practicarea credinţei prin faptele şi morală personală şi socială.
Pentru început, elevii sunt iniţiaţi în comunitatea de credinţă, mai apoi în comunitatea morală
(de trăire). Un profesor bun, prin catehizare, transmite prin inducție elevilor un anumit stil de viaţă.
Astfel, credinţa mărturisită, trăită şi asumată dobândeşte valenţe personale şi sociale (paradigma
socială a credinţei). Eclesia (Biserica) constituie o adunare de credinţă, de liturghisire şi de practică.
O primă etapă a misiunii profesorilor de religie este aceea de a iniţia în credinţă, de a face
ucenici ai lui Hristos prin vestirea Evangheliei lui Hristos. Sfinţii Apostoli, primii mărturisitori ai lui
123
Hristos, i-au învăţat pe cei ce au crezut în Hristos cele mai importante adevăruri de credinţă,
îngrijindu-se de sporirea creştinilor în cunoaşterea şi aprofundarea celor învăţate. Ne punem
întrebarea: Noi, creştini ai secolului XXI, trebuie să fim îndemnaţi să sporim în cunoaşterea
învăţăturilor evanghelice? Considerăm că da, cu atât mai mult cu cât unii credincioşi, chiar cu studii
superioare, cunosc mult mai puţin domeniul credinţei decât alte domenii de cunoaştere.
Asumarea credinţei presupune o viziune globală despre lume, o perspectivă de interpretare a
întregii lumi, acceptând că Dumnezeu este Creatorul, Răscumpărătorul şi Sfinţitorul care transformă
creaţia şi viaţa noastră a tuturor.
A doua etapă a ciclului credinţei o constituie celebrarea credinţei prin participarea la cult,
prin fidelitatea față de sine şi față de Biserică. Profesorul de religie îşi va învăţa elevii că „fiecare
credincios îşi exprimă credinţa sub o formă de adorare a lui Dumnezeu, de mulţumire şi bucurie”.
Sfânta Liturghie crează mediul pentru exprimarea bucuriei, a speranţei şi a credinţei unei comunităţi.
În cadrul cultului public, după mărturisirea credinţei (rostirea Crezului) urmează celebrarea
credinţei (imnul Pe Tine Te lăudăm). În cadrul orei de religie, profesorul şi elevii purced la
mărturisirea credinţei, dar şi la o formă de celebrare, de adorare, fiecare oră de religie începe şi se
încheie cu o rugăciune.
În etapa a treia urmează contextualizarea şi manifestarea credinţei în viaţa personală şi
socială. Ora de religie îndeamnă la angajare, la vieţuirea în, şi prin, Hristos. Preotul, la Sfânta
Liturghie, îi îndeamnă şi îi trimite pe credincioşi la misiune şi la slujire: „cu pace să ieşim”..., iar
credincioşii răspund: „întru numele Domnului”; de aici reiese rolul credinţei în raport cu semenii, cu
morala, cu societatea. Religia (credinţa fiecăruia) are, sau ar trebui să aibă, un rol însemnat atât în
viaţa personală, cât şi în viaţa publică.
Într-o astfel de abordare, ora de religie devine o oră care îi face pe elevi să fie responsabili
fată de viaţă şi faptele lor, fată de actul educaţional, fată de aproapele, după cuvintele Mântuitorului:
„voi sunteţi lumina lumii..., aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă
faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”(Matei 5;14-16).
În contextul social şi educaţional actual, profesorul de religie va da lecţiei de religie şi o
dimensiune reconciliatoare, observând statutul istoric al Bisericii: nu separăm acum grâul de
neghină, separarea aparţine eshatonului. Ora de religie se derulează ca un dialog, cuvintele folosite în
acest dialog sunt inspirate de cuvintele revelate ale Sfintei Scripturi, de Cuvântul care ni se descoperă
în Noul Testament şi care ne dă putere. Mântuitorul, în rugăciunea dinaintea Patimilor Sale, spune:
„Nu numai pentru ei Mă rog, ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor” (Ioan.
17;20).
De multe ori ne plângem că la disciplina Religie nu avem suficiente mijloace didactice, că nu
avem suficient material bibliografic adecvat particularităţilor de vârstă ale elevilor. Totuşi aceste
neajunsuri pot fi înlăturate, în primul rând prin folosirea la ora de religie a Sfintei Scripturi, în mod
sistematic. Indiferent de conţinutul didactic (tema abordată), putem, în câteva minute, citi şi comenta
un anumit pasaj din Vechiul sau Noul Testament, învăţându-i pe elevi să aprofundeze elementele de
doctrină creştină şi să-şi asume identitatea creştină. Precum orice formă de misiune creştină, are şi o
dimensiune educativă, tot aşa s-ar cuveni ca orice lecţie de religie să aibă o dimensiune misionară.
Abordarea separată a acestor etape de iniţiere în tainele credinţei este contrară
spiritualităţii creştine. Să nu uităm că orice Sfântă Liturghie este şi o oră de religie, o lecţie de
iniţiere creştină, iar orice oră de religie trebuie să îndemne elevii spre participarea la Sfânta
Liturghie. Mereu trebuie să căutăm şi să cerem de la Dumnezeu „înţelepciune şi meşteşug în stare
să ne ajute să găsim multe ieşiri acolo unde nu-i ieşire” (Sf. Ioan Gură de Aur) şi să îndreptăm
sufletele elevilor încredinţaţi nouă. Fericit este profesorul care-şi învaţă elevii să înţeleagă şi să se
bucure că Dumnezeu a întemeiat Biserica Sa pe Pământ, să aprofundeze şi să trăiască adevărurile de
credinţă mărturisite de Biserică.
124
B. Implicaţiile educaţiei religioase asupra modelarii caracterului şi personalităţii

tinerilor
Elevilor aflaţi la vârsta împlinirii caracterului şi a desăvârşirii personalităţii li se vorbeşte tot
mai puţin despre Dumnezeu, despre conştiinţa morală, despre suflet, despre idealuri, despre
responsabilitate şi aproape deloc despre sfinţenie.
În curriculum-ul şcolar, educaţiei religioase i se rezervă o oră pe săptămână. Prin ora de
religie avem şansa de a recupera acele căi spirituale oferite tinerilor în perioada interbelică, de a
recupera acea dimensiune morală a educaţiei ce a conferit forţă elitei intelectuale din perioada
interbelică. Perioada interbelică ne-a dăruit savanţi, eroi, martiri şi mai ales caractere. Un factor
important care contribuie la formarea individului, la implicarea lui responsabilă în viaţa activă a
societăţii şi Bisericii, îl constituie educaţia religioasă. Este bine cunoscut faptul că „divorţul dintre
religie şi viaţă constituie sursa dezordinii spirituale”1, dezordine care astăzi se face simţită din în ce
mai mult.
Impulsul de viaţă produs de sentimentele şi trăirile religioase se manifestă în moduri şi
direcţii diferite: „produce voie sau putere de viaţă la cei obosiţi trupeşte; produce puterea de a lua o
hotărâre de o mare valoare morală sau de a accepta un nou scop în viaţă la cei cu conştiinţa adormită;
pe cei slabi şi timizi îi umple de putere şi îndrăzneală; pe cei asupriţi de gânduri şi dureri sufleteşti îi
umple de fericire şi bucurie”2.
Normele şi reperele morale biblice, transpuse în cadrul spectrului social asigură unele
funcţionalităţi normale şi eficiente. În misiunea ei Biserica militează pentru un creştinism integral, în
care interferează dimensiunea duhovnicească cu cea socială: „separarea între evanghelizare şi
angajamentul social al creştinilor dăunează misiunii Bisericii”3.
De asemenea, educaţia religioasă ar putea atenua din unilateralitatea deplasării spre
raţionalitatea sau pragmatismele excesive; experienţa religioasă îl face pe elev să înţeleagă şi să
acţioneze mai conştient în societate, îl invită la reflecţie; educaţia religioasă presupune prezenţa
dimensiunii transcendentale în viaţa şi faptele de zi cu zi, pentru a transforma societatea într-o
comunitate de oameni care să trăiască în comuniune şi înţelegere unii cu alţii.
VI. FAMILIA CREŞTINĂ ŞI BISERICA, FACTORI ESENŢIALI ÎN EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A

COPILULUI
Pedagogia a identificat 3 factori generali ai dezvoltării personalităţi:

 ereditatea
 mediul
 educaţia
Educaţia religioasă reprezintă totalitatea mijloacelor divino-umane utilizate în scopul
formării caracterului moral-creștin.
Dumnezeu este cel care a întemeiat familia şi Biserica, şi odată cu ele şi şcoala. Actul
educaţional este complet şi eficient doar cu ajutorul lui Dumenzeu.
A. Familia este cea mai puternică instituţie umană. Întemeiată prin Sfânta Taină a Cununiei
care obligă la responsabilitate şi care oferă harul dumnezeiesc, familia este mediul de formare şi
1
BOLOCAN, C, Treptele formale sau momentele logico-psihologice ale lecţiei cu aplicare în învăţământul religios, în
Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă, Ed. Episcopiei Dunării de jos, Galaţi, 2001, p 235
2
CĂLUGĂR, D., Catehetica, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1976, p. 68
3
BEL, V, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, PUC, Cluj-Napoca, 2002, p. 121
125
dezvoltare al adevăratelor virtuţi şi totodată drum spre îndumnezeire împreună cu Hristos. În familie
copii primesc primele lecţii despre Dumnezeu şi despre viaţă.
Faţă de rodul natural (copiii), soții au diferite obligaţii materiale. În acest sens Sfântul Ioan
Gură de Aur spune: ,, Se cuvine dar, ca și părinti, tata și mama să nu se zbată să lase copiilor numai
bani mulţi si avuţie multă, ci mai ales cum să-i poată să-i facă bogati în modestie, în bunatate şi în
înţelepciune. Să-i facă să nu simtă lipsa de prea multe numai din ale trupului, ci mai ales să se
doreasca după bunatate, după iubire si modestie”.
Pe lângă aceste obligaţii materiale, părinţii au obligaţii spirituale față de copiii lor. Patriarhul
Teoctist sublinia: ,,Nu pot trece cu vederea rolul şi pilda părinţilor de familie în a veghea cu grijă la
creştrea copilaşilor spre a-i înscrie la şcoală, spre a-i îngriji în familie pentru ca în societate să se
comporte după tradiţia noastră creştină şi românească”. Sfântul Ioan Gură de Aur atrage și el
părinţilor, zicându-le: ,,Purtaţi dar grijă mai ales de curăţenia sufletească a copiilor voştri şi de
bunul lor simţ, căci acestea sunt cele mai preţioase podoabe ale lor”.
Educaţia religios-morală trebuie asigurată copilului din primii ani de viaţă: „Dacă nu plouă
primăvara, degeaba va ploua mai târziu. Nu religia, ci lipsa acesteia este o viaţă artificială pentru
copil, deoarece sufletul copilului se înrudeşte structural cu realitatea religioasă: Adevărat zic vouă:
Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea.”(Marcu 10;15), accentua
Sfântul Ioan Hrisostom.
Familia reprezintă factorul cel mai important al educaţiei creştine, nu numai pentru copii, ci şi
pentru toţi membrii familiei. Pentru ca o familie să fie într-adevăr factor esenţial al educaţiei
creştine, trebuie să îndeplinească anumite condiţii și anume:
 în familia creştină trebuie să se reflecte iubirea intra-trinitară dumnezeiască - educaţia
copiilor este optimă atunci când iubirea dintre membrii familiei imită iubirea dintre
Persoanele Sfintei Treimi. Familia creştină trebuie văzută ca icoană a iubirii lui
Dumnezeu pe pământ.
 familia creştină trebuie să se caracterizeze prin următoarele însuşiri fiintiale: unitate,
trăinicie, sfinţenie şi egalitate între soţi; aceste însuşiri ființiale reprezintă tot o reflectare
a însuşirilor şi atributelor divine ale Sfintei Treimi.
 familia trebuie să-şi propună ca scopuri prioritare înmulţirea neamului omenesc, şi
ajutorul reciproc între membrii ei, atât în cele materiale cât şi în cele spirituale în
vederea mântuirii - în acest sens, copiii trebuie ajutaţi să se descurce singuri, trebuie
deprinşi cu munca, răbdarea, ascultarea, ajutaţi să-şi aleagă o profesie corespunzătoare
vocaţiei şi aptitudinilor lor.
 în familie, întotdeauna trebuie să se dea întâietate valorilor religioase, în raport cu cele
de ordin material - copiii trebuie învăţaţi să se poarte ca oameni duhovniceşti și nu
materialnici. Părinţii trebuie să îi înveţe pe copiii cu rugăciunea şi viaţa Bisericii.
 comunicarea dintre părinţi şi copii constituie una din cheile reuşitei educaţiei creştine;
este necesară o asculatare reciprocă: copii să asculte de părinţi iar părinţii să asculte ce
spun şi doresc copiii.
 părinţii să colaboreze armonios cu alţi educatori: preoţi, profesori - o atenţie specială
trebuie acordată duhovnicului copilului, pe care trebuie să îl aleagă mai întâi părinţii
pentru copiii de peste 7 ani.
B. Biserica - este instituţia divino-umană, fundamentală a societăţii, în țara noastră mai veche
decât statul.
Biserica, spre deosebire de mica familie de acasă, este marea familie, în sânul căreia se intră
cu ajutorul harului divin, primit prin Sfânta Taină a Botezului. Murind păcatului, cel botezat se ridică
prin Hristos la o viaţă nouă , „Câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” (Galateni
3;27), ca prin darul şi ajutorul lui Hristos, să poată ajunge, mai târziu, la statura Acestuia (Efeseni
4;13). Biserica însăşi este datoare să se îngrijească de fiecare mlădiţă a ei, pentru a o ajuta să crească
126
în duh şi adevăr, spre desăvârşirea în Hristos. De aici însemnătatea Bisericii, ca factor determinant al
educării caracterului moral-religios. Mântuitorul Hristos a avut grijă ca să lase Bisericii mijloacele
necesare pentru atingerea acestui scop.
În primul rând, unul dintre aceste mijloace îl constituie Cuvântul Sfintelor Evanghelii, care
reprezintă adevărul veşnic şi autoritatea duhovnicească supremă, după care creştinul îşi poate orienta
toate gândurile, simţirile, acţiunile şi întreaga sa viaţă, după care îşi poate clădi caracterul şi
personalitatea.
În al doilea rând, Sfintele Taine şi întregul cult divin sunt mijloace prin care Biserica lucrează
în sens educativ-religios asupra credincioşilor ei. Împreună-participarea credincioşilor la rugăciunile
Bisericii duce la dezvoltarea solidarităţii şi iubirii aproapelui, iar împărtăşirea din acelaşi potir,
contribuie la realizarea unităţii de simţire, de voinţă, de acţiune în comunitatea creştină.
Educaţia copilului în Biserică începe înainte de a se naşte. Mamele însărcinate trebuie să
participe mult mai des la slujbele Bisericii, să se spovedească și să se împărtășească periodic.
Pruncul născut va primii Tainele iniţierii şi se va naşte a doua oară în împărăţia lui Hristos.
C. Importanța legăturii dintre familia creștină și Biserică

În dezvoltarea unei educaţii autentice pentru viaţă este esenţială cultivarea unei legături
statornice şi a unei cooperări rodnice între Biserică și familie precum şi valorificarea contribuţiilor
specifice acestora.
„Omul secularizat a pierdut practica rugăciunii ca izvor de bucurie şi de iubire statornică în
familie, în prietenie şi în societate. El se hrăneşte adesea cu iluzia că sufletul omului poate fi umplut
cu lucruri materiale limitate şi cu senzaţii efemere, sufocând astfel dorinţa acestuia de viaţă şi iubire
eternă”, sublinia P.F. Patriarh Daniel.
De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă pe părinţi zicând: „Învaţă-ţi copilul să nu pună
preţ nici pe bani, nici pe slava omenească, nici numai pe viaţa de aici. Dacă va avea astfel de
gânduri, va fi un înţelept“. Acelaşi Sfânt Părinte spune că „rostul vieţii pământeşti trecătoare este
acela de-a ne pregăti pentru viaţa cerească netrecătoare: Ce câştig avem de pe urma vieţii acesteia
dacă nu ne folosim de ea ca să o câştigăm pe cea viitoare?”
Credinţa în Dumnezeu este cea mai mare zestre spirituală pe care Familia și Biserica o pot
transmite copiilor, pentru că ea îi ajută pe tineri să facă deosebire între valori eterne şi valori
efemere şi le formează personalitatea, învăţându-i să cultive bunătatea şi omenia, iubirea de
Dumnezeu şi de semeni, recunoştinţa faţă de generaţiile trecute şi responsabilitatea faţă de prezent şi
de viitor.
Pentru Biserică şi Societate, Familia are un rol esenţial în stabilirea reperelor valorice ale
copiilor. Influenţa familiei este mult mai importantă decât decizia unui aparat instituţional, birocratic
şi impersonal. Familia creştină reprezintă spaţiul intim cel mai de preţ pentru cultivarea iubirii
conjugale, a iubirii părinteşti, a iubirii filiale şi a iubirii frăţeşti. Lipsa de iubire şi comuniune în
familie duce la înstrăinarea între membrii acesteia, la violenţă conjugală, la violenţă domestică, la
divorţ, acte care au efecte dramatice asupra copiilor, ducându-i pe aceștia la abandonul şcolar, la
alcoolism şi multe alte fapte rele.
În concluzie, putem afirma că reuşita educaţiei religioase a copilului constă în conlucarea
armonioasă a Familiei şi a Bisericii. Copilul se va dezvolta normal şi va deveni un bun creştin, dacă
îl va întâlni cu adevăratat pe Dumnezeu, nu numai în Biserică, ci şi în familie.
127
VII. EDUCAŢIA RELIGIOASĂ ÎN SISTEMELE DE

ÎNVĂŢĂMÂNT DIN EUROPA
În aproape toate ţările, cu excepţia Franţei, statul consideră că prin susţinerea educaţiei
religioase nu pierde nimic din laicitatea sa şi apreciază că acest tip de educaţie nu este un program de
economie, ci o investiţie în viitor şi o dimensiune esenţială a umanităţii.
Părinţii doresc o educaţie religioasă care să asigure accesul la valorile autentice ale
umanităţii, iar copiii sunt în căutarea unor elemente pentru înţelegerea mesajului religios conţinut
inclusiv în creaţiile literar-artistice şi a unor modele care să-i conducă spre o mai bună înţelegere a
persoanei umane şi a lumii în ansamblul său.
Majoritatea ţărilor europene alocă educaţiei religioase, în planurile de învăţământ, între una și
trei ore pe săptămână, după cum urmează:
 Anglia şi Ţara Galilor - 1 oră,
 Austria - 2 ore,
 Belgia - 2 ore,
 Danemarca - 1 oră,
 Grecia - 2 ore,
 Islanda - 1 oră,
 Italia - 1,5 ore,
 Luxemburg - 3 ore,
 Malta - 2 ore,
 Portugalia - 1 oră,
 Spania - 1,5 ore,
 Suedia - 1 oră.
 Irlanda - 92 ore (an),
 Germania - 56-62 ore (an),
 Norvegia - 78 ore (an)
Potrivit profesorilor Dorin şi Monica Opriş, în ţările europene, educaţia religioasă se
realizează, fie monodisciplinar (mai ales în Europa Centrală şi de Est), fie face obiectul unei predări
integrate, alături de cunoştinţe de etică, morală, ştiinţe sociale etc. (Belgia, Suedia, Danemarca,
Olanda), fie, în câteva situaţii, se realizează o abordare transcurriculară a acesteia.
Proiectarea programelor şcolare pentru educaţia religioasă reprezintă, fie o responsabilitate a
statului, fie a cultelor recunoscute într-o anumită ţară sau a comunităţilor religioase locale, fie poate
să constituie, aşa cum este cazul ţării noastre, rezultatul fericit al colaborării dintre instituţiile
subordonate Ministerului Educaţiei, cu atribuţii în domeniu, şi cultele recunoscute de către stat, prin
comisiile de specialitate.
De asemenea, între Stat şi Biserică se împarte şi responsabilitatea elaborării manualelor
şcolare şi a auxiliarelor didactice, prin demersuri specifice fiecăreia dintre ţări.
128

Pr. Ionut Chiriac - Ghid Titularizare

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pr. Ionut Chiriac - Ghid Titularizare

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1

I.1.1 Revelaţia naturală

Temeiuri scripturistice și patristice

I.1.2. Revelaţia supranaturală

„Revelaţia supranaturală nu e decât încorporarea celei naturale în persoane şi acţiuni

I.2. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

I.2.1 Sfânta Scriptură (grec. βίβλίον, βίβλία = carte, cărţi)

Sfânta Scriptură este împărțită în:

Inspiraţia Sfintei Scripturi

Temeiuri scrispturistice și patristice cu privire la inspirația Sfintei Sripturi

Lectura şi tâlcuirea Sfintei Scripturi

I.2.2. Sfânta Tradiţie

Sfânta Tradiție este completitivă şi explicativă:

Criteriile Sfintei Tradiţii

Texte scripturistice şi patristice:

I.3. Biserica, locul de păstrare și transmitere a Revelației.

II. DUMNEZEU CREATORUL

II.1. Crearea lumii nevăzute

Temeiuri scripturistice și patristice

Natura şi lucrarea îngerilor

Scopul creării îngerilor

Numărul şi ierarhia îngerilor

Starea morală a îngerilor

Îngerii cei răi sau diavolii

II. 2. Crearea lumii văzute

Scopul creaţiei este acela ca întreaga făptură să ajungă la o comuniune deplină cu

Referatul biblic despre crearea lumii văzute în şase zile

Crearea omului (antropologia creştină)

Superioritatea omului, în raport cu restul creației, nu are caracter ontologic, ci unul

Teorii cu privire la transmiterea sufletului

II. 3 Omul chip și asemănare a lui Dumnezeu

III. DOGMA SFINTEI TREIMI

III.1 Persoanele Sfintei Treimi: însușiri și distincții

IV.1. Definirea și aspectele providenței

Definiție. Providența divină (de la grecescul pronoia și latinescul providentia = purtare de

V.1. Dumnezeirea și umanitatea Mântuitorului

 în calitate de învățător desăvârșit, ca binevestitor (Luca 4;18), ca lumină a lumii (Ioan

Prerogativele Mântuitorului Hristos față de ceilalți oameni

Unirea ipostatică şi consecinţele ei

Unirea ipostatică este afirmată în textele scripturistice:

Consecinţele unirii ipostatice

2. Îndumnezeirea firii omeneşti

3. Lipsa de păcat în Iisus Hristos

4. O singură închinare adusă Mântuitorului Hristos

Mântuitorului Iisus Hristos I se cuvine o singură închinare, atât după natura Sa

5. Fecioara Maria este, cu adevărat, Născătoare de Dumnezeu

V.2. Întreita slujire a Mântuitorului

Mântuitorul îşi împlineşte opera mântuitoare sub întreit aspect:

Ultima manifestare în timp a puterii (demnității) împărătești va fi la Parusie, prin învierea

VI. 1. Persoana şi lucrarea Sfântului Duh

Însuşirile harului divin

3. Universalitatea harului – harul divin se dă tuturor oamenilor, spre a se putea mântui,

Texte scripturistice şi patristice:

VI. 2. Sfânta Biserică – întemeiere și însușiri

Potrivit definiției, formulate de teologul grec Hristu Andrutsos, „Biserică se numeşte

Întemeierea Bisericii stă în strânsă legătură cu întemeierea Împărăţiei lui Dumnezeu pe

Actul de întemeiere al Bisericii:

Simbolul de credință Niceo-Constantinopolitan evidențiază patru însușiri sau atribute ale

c) Sobornicitatea sau catolicitatea (universalitatea)

· caracterul extensiv exprimă prezenţa spaţială a Bisericii pe întreaga întindere a

Nu în ultimul rând, sobornicitatea exprimă modul de organizare al bisericii „în sobor” – în

STRUCTURĂ ȘI PREZENTARE GENERALĂ

Cuprinsul principal al Pentateuhului este „Legea dată de Dumnezeu”, dar nu expusă

Timpul compunerii. Timpul în care Moise a compus Pentateuhul nu se știe, însă: