CAPITOLUL 1

Religia

Religia este legatura libera si constienta a omului cu divinitatea.

Divinitatea suprema in crestinism este Dumnezeu.
Dumnezeu este unul in fiinta, dar intreit in persoane, Tatal, Fiul si Duhul Sfant, cee ace este Sfanta
Treime.
Lui Dumnezeu I se cuvine adorare !
Studirea RELIGIEI la nivel de liceu este foarte importanta intrucaat ne dezvolta abilitati, competente si
atitudini strict necesare existentei noastre ca oameni si ca si fiinite spirituale care tanjim mereu spre
fericire, bunastare, implinire si mantuire.

Invatatura de credinta

Toate religiile lumii au invataturi ale credintelor lor.

Invatatura de credinta crestina studiaza adevarurile credintei.
Aceste adevaruri de credinta in crestinism se numesc DOGME.
DOGMELE sunt adevaruri de credinta, revelate de Dumnezeu, formulate, propovaduite si impuse de
biserica, adevaruri teoretice, neschimbabile si date si strict necesare mantuirii.
Exemple de dogme crestine:

 Sfanta Treime,
 Iisus Hristos,
 Duhul Sfant,
 Dumnezeu Creatorul,
 Mantuirea,
 Adorarea lui Dumnezeu,
 despre Sfinti,
 despre Maica Domnului,
 despre Sfintii Ingeri,
 despre Judecata Particulara si Universala, etc.
Studirea dogmelor este foarte importanta pentru ca ne argumenteaza si dovedesc rational, atata cat
se pot intelege de catre oameni adevarurile credintei.
 1.Descoperirea lui Dumnezeu

Revelația (lat. revelo, revelatio = a descoperi, descoperire) este acţiunea prin care Dumnezeu descoperă
oamenilor voinţa şi planurile Sale în legătură cu lumea şi cu oamenii.
Scopul revelației este de a-l ajuta pe om să îndeplinească scopul ultim al vieţii sale (dobândirea fericirii
veşnice) aşa cum rezultă din textul următor: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul
şi adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan XVII,3).
REVELAȚIA NATURALĂ:
- omul descoperă adevărurile despre Dumnezeu din observarea vieţii interioare proprii, din ceea ce vedem
că se petrece în societate, în istorie şi în lume, lucruri care ne dovedesc că toate aceste realităţi nu pot fi
produsul întâmplării, nu pot exista de la sine, nu se petrec oricum, ci se desfăşoară după anumite legi, ce
sunt opera unei fiinţe superioare omului.
REVELAŢIA SUPRANATURALĂ:
- este aceea în care Dumnezeu se face cunoscut prin mijloace mai presus de fire şi  nu poate fi primită şi
înţeleasă decât prin credinţă;
- este externă când vine direct de la Dumnezeu sau prin organele Sale (îngeri prooroci etc.) şi este însoţită
de semne externe (minuni sau profeţii);
-este internă când se produce în sufletul celui căruia Dumnezeu i se adresează luminându-i mintea şi
împărtăşindu-i acestuia cunoştinţe, sentimente şi îndemnuri pe care altfel nu le-ar fi avut.
SFÂNTA SCRIPTURĂ (grec. βίβλίον, βίβλία = carte, cărţi)
- este o colecţie de cărţi sfinte, scrise de prooroci, apostoli şi alţi oameni aleşi, sub inspiraţia Duhului Sfânt şi
cuprinde adevăruri de credinţă, norme de purtare şi relatări istorice, pe care Dumnezeu le-a descoperit spre
a fi scrise, păstrate şi transmise credincioşilor în scopul mântuirii.
A. VECHIUL TESTAMENT 
- înfăţişează istoria revelaţiei de la Adam până la Hristos 
- are 39 de cărţi canonice, la care se adaugă 13 cărţi sau fragmente de cărţi necanonice
(anaghinoscomena), dar bune de citit, fiind ziditoare de suflet;
B. NOUL TESTAMENT 
- cuprinde descoperirea dumnezeiască făcută de însuşi Fiul lui Dumnezeu şi transmisă de Sfinţii Apostoli
- are 27 de cărţi canonice.

SFÂNTA TRADIŢIE sau predanie

- este cel de-al doilea izvor al revelaţiei dumnezeieşti, prin ea înţelegându-se totalitatea adevărurilor
revelate, care nu se cuprind în Sfânta Scriptură, ci au fost predate prin viu grai de către Mântuitorul
şi Sfinţii Apostoli, fiind consemnate ulterior în scris şi păstrate de către Biserică până în zilele
noastre;
- se deosebeşte de tradiţia în sens profan, care reprezintă totalitatea învăţăturilor, datinilor,
practicilor, creaţiilor spirituale şi materiale ale unui popor, moştenite de la o generaţie la alta.
Sfânta Tradiție se afla cuprinsă în:
1. Definițiile Sinoadelor ecumenice, în frunte cu Simbolul Credinței alcatuit la Sinoadele de la Niceea (325) si
Constantinopol (381);
2. Scrierile Sfinților Parinți;
3. Carțile de slujba ale Bisericii.
Criteriile revelaţiei autentice
 Minunile:

- sunt fenomene neobişnuite mai presus de puterea omului şi ordinea naturii, având drept cauză pe
Dumnezeu şi ca scop adeverirea revelaţiei;
-  într-o minune legea este suspendată nu şi desfiinţată; ele producându-se prin derogări de la legi,
pentru că sensul lor este spiritual;
-  minunea adevărată se deosebeşte de minunea falsă prin faptul că are un caracter supranatural şi
un scop religios-moral
 Profeţiile:

- este prezicerea sau prevederea lămurită şi precisă a unui eveniment viitor, care nu poate fi
cunoscut pe cale naturală, ci numai din descoperirea dumnezeiască;
- nu trebuie confundată cu vechile oracole, cu prezicerile aşa zişilor vizionari, ori cu ale ghicitorilor
de meserie, pentru că acestea sunt lipsite de claritate şi nu privesc un interes obştesc sau o conduită
morală;
-prevederile ştiinţifice, bazate pe calcule precise, cum sunt eclipsele de soare sau lună, ivirea unei
comete, etc. nu sunt profeţii, pentru că sunt deduse cu certitudine din cunoaşterea exactă a legilor
naturii.

2 . Revelatia - Sf. Scriptura + Sf. Traditie

Dumnezeu Se face cunoscut oamenilor prin Revelaţie pentru ca aceştia să-L poată cunoaşte şi iubi,
crezând în El şi împlinindu-i poruncile.
1. Revelaţia divină – este acţiunea prin care Dumnezeu S-a făcut cunoscut oamenilor
• Revelaţia divină este:
- Naturală – cunoaşterea lui Dumnezeu prin intermediul creaţiei Sale (om →Dumnezeu)
- Supranaturală – transmiterea adevărurilor de credinţă de către Dumnezeu prin inspiraţie divină,
prin intermediul unor persoane sfinte (Dumnezeu→om)
2. Revelaţia supranaturală s-a transmis prin:
- Sfânta Scriptură (66 de cărţi canonice)
- Sfânta Tradiţie (Predania)(sec. I-VIII)
3. Minunile sunt dovezi ale iubirii, proniei şi bunătăţii lui Dumnezeu
Îndemn la lectură biblică:
Citiţi cu atenţie următoarele texte şi formulaţi învăţăturile morale care se desprind din acestea.
- Faptele Apostolilor 8, 26-37
- I Corinteni 2, 10-14
- II Petru 3,16
Revelaţia divină

 Temeiuri patristice
“Intreabă lumea, podoaba cerului, şi vezi dacă nu iţi răspunde după înţelegerea ei: “Dumnezeu ne-a creat!”.
(Fericitul Augustin)

 Temeiuri scripturistice
“Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (Matei 5,8);
Dicţionar:
• a se revela=a se face cunoscut, ştiut; a se descoperi; a se dezvălui;
• a revela=a evidenţia,a observa,a remarca, a sublinia;
• canonic=recunoscut de Biserica;
• Evanghelie=vestea cea buna; revelatia divina primita prin Mantuitorul si mesajul Acestuia;
• Inspiraţia divină=lucrarea divina asupra unui om prin care Dumnezeu (Duhul Sfant) ii lumineaza
acestuia mintea si il indeamna sa spuna / scrie adevarurile descoperite, ferindu-l de greseli pe tot
parcursul vorbirii sau scrierii. (II Timotei 3,16);
• - Conlucrare (lucrare impreuna) scriitor-Duhul Sfânt.

Sfânta Scriptură
“Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare,
spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru
orice lucru bun”
(II Timotei 3, 16-17)
Pastrarea si transmiterea revelatiei supranaturale s-a facut prin:
- Sf. Scriptura (Biblia/Cuvântul lui Dumnezeu)=colecţia cărţilor sfinte, scrise de prooroci, apostoli sau alţi
oameni bineplacuti lui Dumnezeu, sub inspiratia Duhului Sfant. “Testament”-mostenitor al Imparatiei
Cerurilor. Interval - 1500 ani.
• VT(revelatia de la Adam-venirea Domnului Hristos)- 39 carti canonice si 14 carti/fragmente “bune de
citit” -1400 ani.
• VT-momentul important-legamantul incheiat de Dumnezeu cu poporul evreu (Moise) pe Muntele
Sinai – “Legea Veche”-Decalogul.
 • NT (revelatia facuta de Insusi Fiul lui Dumnezeu si trasmisa de Sf. Apostoli)-27 carti canonice -100
ani.
• NT-momentul important-legamantul incheiat de Dumnezeu cu intreaga omenire pe Crucea
Golgotei, prin rastignirea Fiului Sau – “Legea Noua”/”Legea Iubirii”-Fericirile.
Temeiuri scripturistice
• “Cercetaţi Scripturile … acelea sunt care mărturisesc despre Mine.” (Ioan 5,39);
• “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre
îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate”. (II Timotei 3,16);

Sfânta Tradiţie
Temeiuri scripturistice
“Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să
vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină.” (II Ioan 1,12);
“Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.” (II
Tesaloniceni 2,15);
“Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că
lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin.” (Ioan 21,25);
Temeiuri patristice
“Este evident că Apostolii n-au predat prin scrisori, ci multe fără de scrisori, dar şi acestea sunt vrednice de
credinţă.”
(Sf. Ioan Gură de Aur);
Învăţături morale
• Să ne curăţăm sufletul pentru a-L primi pe Dumnezeu;
• Să ascultăm şi să împlinim voia lui Dumnezeu;
• Să-L slăvim pe Dumnezeu;

3. Revelaţia divină

Revelaţia divină este acţiunea prin care Dumnezeu se descoperă pe Sine şi voia Sa pentru ca prin
împlinirea poruncilor Sale, omul să intre în starea de fiu al lui Dumnezeu.
Este dat să cugete despre Dumnezeu celor ce se silesc să lucreze binele. (Grigorie Teologul)
Dumnezeu s-a revelat:
-tuturor oamenilor,
-din toate timpurile,
- din toate locurile.
Revelaţia naturală
Îl descoperă pe Dumnezeu:
- atotputernic,
- înţelept,
- purtător de grijă.
• Dacă părintele tău nu te-ar fi ridicat acum ai fi mers de-a buşilea,
• Dacă n-ar fi insistat să te speli acum ai fi fost mai puţin curat,
• Dacă nu te-ar fi învăţat cum să mănânci, cum să vorbeşti acum te-ai asemăna celor pe care azi îi
deteşti…
Prin revelaţia supranaturală
• Omul primeşte chemarea de a împlini sfaturile Sale pentru a-şi păstra verticalitatea, a nu păta haina
sufletului, prin vorbe de ocară aduse celuilalt sau însuşi Creatorului Său.
Sfaturile Sale/ poruncile Sale sunt păstrate în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie:

*Dumnezeu în este Unul în fiinţă, dar întreit în Persoane

*Decalogul
*Mândria este iubirea de sine până la dispreţuirea lui Dumnezeu; smerenia este iubirea de
Dumnezeu până la dispreţuirea de sine( Fericitul Augustin).
Cugetări creştine
• A cunoaște lucruri religioase e un lucru și a cunoaște adevărul e cu totul alt lucru.
Pe cât se deosebește soarele de lună, pe atât e mai de folos cea de-a doua decât cea dintâi (Sf.
Marcu Ascetul).
• Bunătatea este o limbă pe care o poate auzi și cel surd și o poate citi și cel orb (Mark Twain).
• Nu trebuie să fii sfânt ca să cugeţi drept, trebuie să iubeşti omul, adevărul şi mintea ta se va
deschide pentru cele neînţelese.
• Scrie din Scriptură sfaturi, porunci date omului spre înălţarea cugetului.

4.1 Iisus Hristos-invatator-si-mantuitor

Mîntuitorul în viața Sa pământească a îndeplinit voia Tatălui făcând mai multe minuni si istorisind mai
multe pilde din care trebuie să obsevați învățăturile si sa punem în aplicare prin următorul proiect.
Mîntuitorul a făcut minuni cu a Sa poruncă şi datorită puterii Sale (Ioan 19, 11; 5, 17; 19, 21-26).
El a făcut minuni pe care nimeni din oameni nu le-a mai făcut.
Aratându-şi atotputernicia, bunătatea şi iubirea Sa faţă de oameni şi de întreaga creaţie.
 Prima minune a Mântuitorul nostru fiind cea din Cana Galileii.
Minunea este un fenomen ieşit din comun; fapt supranatural; minunăţie; miracol. Sau la figurat un
lucru cu calităţi extraordinare şi imprevizibile care provoacă admiraţie; minunăţie; miracol.
Minunile Mântuitorului sunt de trei feluri:
1. Minuni asupra naturii
2. Minuni asupra oamenilor
3. Minuni asupra Lui Însuşi

MINUNI ASUPRA OAMENILOR

I. Puterea credinţei şi a prieteniei
Vindecarea slăbănogului din Capernaum
Marcu 2 (1-12)
II. Hristos Lumina lumii:
Vindecarea orbului din naştere
Ioan 9.1-38
III. Atotputernicia lui Dumnezeu
Învierea lui Lazăr
Ioan 11.1-46

Pildele
Pilda este o istorioară cu un conţinut moral.

Căinţă şi iertare
Pilda fiului risipitor
Simbolurile din pildă
tatăl- Dumnezeu
fiul mic – oamenii păcătoşi care risipesc darurile de la Dumnezeu
fiul mare – oamenii credincioşi, care-L ascultă pe Dumnezeu
averea – darurile de la Dumnezeu
ţara îndepărtată – păcatul
slugile – îngerii

PILDA TALANȚILOR
-Matei 25,14-30-
Bogăția darurilor lui Dumnezeu
 TALANȚII
NU ERAU NIȘTE MONEDE CI DENUMEAU SUME MARI DE MONEDE FOLOSITE ÎN VECHIUL TESTAMENT UN TALANT
VALORÂND 49,1 KG DE AUR SAU 43,6 KG ARGINT

1 TALANT = 3000 SICLI (16,36 g Aur) = 12 000 DRAHME (4,1 g Aur)

SIMBOLISM
STĂPÂNUL =Domnul Iisus Hristos

CĂLĂTORIA = Timpul dintre înălțarea Sa la cer și a doua Sa venire

SLUJITORII = Creștinii

TALANȚII = Darurile lui Dumnezeu

ÎNTOARCEREA STĂPÂNULUI = A doua Sa venire pentru judecarea oamenilor

PRIMII DOI SLUJITORI = Oamenii credincioși și harnici

ULTIMUL SLUJITOR = Creștinii leneși și comozi

4.2 Iisus Hristos - Mantuitorul lumii

Mântuitorul Hristos, Împărat al cerului și al pământului, i-a învățat pe oameni cu blândețe și

autoritate dumnezeiască.
Învățăturile transmise au fost întărite prin exemplul propriu, ajungând până la jertfa supremă.
În duminica dinaintea Învierii, Iisus a mers în Ierusalim, unde a fost primit cu bucurie și cu aclamații
de majoritatea localnicilor, iar cei mai entuziaști au fost copiii.
Intrarea Domnului în Ierusalim a provocat invidia cărturarilor, a fariseilor și a arhiereilor templului.
Aceștia au plănuit să-L prindă pe Iisus și au profitat de lăcomia lui Iuda Iscarioteanul căruia, în ziua de
miercuri i-au dat 30 de arginți ca să își trădeze Învățătorul.
Joi seara, la Cina cea de Taină, Mântuitorul a întemeiat SfântaTaină a Împărtășaniei și le-a dat
apostolilor ultimele sfaturi. El cunoștea tot ceea ce I se pregătea, inclusiv cine este trădătorul. Apoi Iisus,
însoțit de ucenici, a mers în Grădina Ghetsimani, unde S-a rugat stăruitor Tatălui Ceresc: „Părinte, de
voiești, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Luca 22, 42).
La miezul nopții, a sosit Iuda cu slugile înarmate ale arhiereilor, careL-au prins și L-au dus înaintea
sinedriului spre a fi judecat.
Arhiereii au folosit martori mincinoși, ca să Îl acuze pe Iisus de blasfemie, deși El era întru totul
nevinovat. Umilit, bătut și batjocorit, Hristos a fost trimis vineri dimineață la guvernatorul roman,
Ponțiu Pilat, care a constatat falsitatea învinuirilor.
Acuzatorii au susținut că Iisus S-a numit pe Sine Împărat, ceea ce Îltransforma într-un răzvrătit față de
împăratul roman. În urma acestor afirmații, Pilat L-a judecat și L-a condamnat pe Mântuitorul să fie
biciuit și răstignit.
 Mântuitorul a trecut prin multe pătimiri și S-a rugat pentru cei care Îi făceau rău: „Părinte, iartă-le
lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 34). Din iubire nemărginită, Iisus a luat asupra Sa toate slăbiciunile
omenești, în afară de păcat, primind de bună voie sacrificiul suprem, pentru mântuirea lumii. Prin
aceasta El a adus izbăvire drepților Vechiului Testament, începând cu Adam și Eva și a oferit tuturor
posibilitatea dobândirii raiului.
A treia zi, duminică dis-de-dimineață, Domnul Hristos a înviat și S-a arătat femeilor purtătoare de
miruri și apostolilor.
Bucuria Învierii Domnului i-a cuprins pe toți cei ce credeau în El și L-au iubit. Vestea cea mare a fost
întărită de numeroasele arătări ale Domnului în decursul a 40 de zile.
Sărbătoarea Învierii Domnului, numită și Sfintele Paști, este cel mai mare praznic al creștinătății, prilej
de bucurie în familie și de comuniune cu Dumnezeu. Slujba din noaptea Învierii subliniază: „Cerurile,
după cuviință să se veselească și pământul să se bucure. Și să prăznuiască toată lumea cea văzută și cea
nevăzută; că a înviat Hristos, Veselia cea veșnică”.

4.3 Invierea Domnului

Învierea Domnului (Anastasis tou Hristou, Ressurrectio Domini) reprezintă centrul de gravitaţie si
axa lumii. Ea este baza pe care se sprijină întregul edificiu al religiei creştine, fundamentul credinţei, al
spiritualităţii noastre.
Vinerea Mare (sau Vinerea Neagra) este ziua in care Iisus Hristos a fost rastignit, pe Muntele
Golgota. El se ruga in Gradina Ghetsimani cand a fost prins, arestat, judecat de evrei si de romani,
incoronat cu spini, batut si batjocorit. Si-a purtat pe umeri crucea pana in varful Golgotei, unde a fost
rastignit intre doi talhari.
Sambata Pastelui simbolizeaza “odihna” in mormant a trupului Mantuitorului. Seara, in biserici se
aprind luminile, anuntandu-se astfel ca se apropie vremea ca toti credinciosii sa se pregateasca pentru
veghea din noaptea Invierii. Si Invierea s-a produs! Iisus a inviat din morti si s-a aratat viu ucenicilor Sai
si Fecioarei Maria. In miez de noapte, in biserici se oficiaza slujba Sfintelor Pasti.
Sunt sfintite pasca, ouale rosii si celelalte bucate, pentru ca postul de aproape sapte saptamani a luat
sfarsit. Credinciosii iau Lumina din Lumina, spun “Hristos a inviat!” si raspund “Adevarat a inviat!” -
formule cu care urmeaza sa se salute timp de 40 de zile, pana la sarbatoarea Inaltarii Domnului.
Unul dintre cele mai semnificative simboluri pascale sunt ouale rosii, a caror culoare aminteste de
sangele lui Iisus, care a curs pe cruce pentru mantuirea omenirii. Legenda spune ca, la rastignirea lui
Hristos, Fecioara Maria a pus un cos cu oua sub cruce, ca sa-i imbuneze pe soldatii care il pazeau, iar
acestea au fost inrosite de sangele Mantuitorului.
 4.4 Procesul lui Iisus Hristos

Sfârşitul tragic al lui Iisus Hristos preocupă şi astăzi numeroşi teologi, pictori, scriitori şi jurişti. S-a făcut sau
nu vinovat de ceva? A încălcat vreo lege sau obicei al acelor vremuri ori a fost arestat, torturat şi osândit în
dispreţul reglementărilor romane şi iudaice? Iată doar două întrebări care nasc şi acum dispute aprigi.
Primele surse de informaţii privind procesul lui Iisus se găsesc în Evangheliile lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan,
care însă au fost scrise la zeci de ani după crucificare.
Atât izvoarele de natură religioasă (Evangheliile), cât şi cele laice (diverşi autori, începând din anul 73)
conţin destule contradicţii despre procesul lui Iisus Hristos.
Se ştie că textele Evangheliilor au fost redactate la destui ani (50-90) după evenimente şi că unele au avut în
mod cert mai mulţi redactori (mai ales cea a lui loan). Acestea explică diferenţele care apar între poveştirile
aceloraşi fapte într-o Evanghelie sau alta, sporind totodată gradul de credibilitate atunci când relatările
concordă.
1. CONTEXTUL ISTORIC
2. ARESTAREA LUI IISUS HRISTOS
3. Acuzarea
4. INTEROGATORIUL LUI ANNA
5. DATA PROCESULUI
6. PROCESUL JUDECAT DE SANHEDRIN
7. PROCESUL JUDECAT DE PILAT
8. Pilat din Pont se spală pe mâini
9. Crucificarea
10. Prevederi legale nerespectate în capturarea, procesul şi execuţia lui Iisus Hristos

5. Iubirea si credinta crestina

IUBIREA LUI DUMNEZEU :

1. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău ; să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.

2. Să nu-ţi faci chip cioplit. (idol)

3. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert. (în râs)

4. Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi o cinsteşte IUBIREA OAMENILOR :

5. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti mulţi ani pe pământ.
6. Să nu ucizi.

7. Să nu fii desfrânat.

8. Să nu furi.

9. Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău.

10. Să nu pofteşti nimic din ce este al aproapelui tău.

Fericirile – Virtuțile

1. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.

2. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

3. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

4. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

5. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

6. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

7. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

8. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.

9. Fericiţi veţi fi când din pricina Mea vă vor ocăra si vă vor prigoni şi minţind vor zice tot cuvântul rău împotriva
voastră.

CAPITOLUL 2
1.TRĂIREA ÎNVĂȚĂTURII CREȘTINE

RELIGIA este legătura liberă și conștientă a omului cu divinitatea.

Divinitatea supremă în creștinism se numește DUMNEZEU.
Prin trăirea învățăturii creștine ne asigurăm viață veșnică în Rai.
TRĂIREA ÎNVĂȚĂTURII CREȘTINE
Fiecare religie are învățătura sa. Învățătura de credință creștină studiază advărurile credinței. Aceste
adevăruri de credință se numesc dogme.
Dogmele sunt adevăruri de credință, relevate de Dumnezeu, formulate, propovăduite și impuse de
Biserică, adevăruri teoretice, neschimbabile și date în vederea mâtuirii.
Creștinii cred în Dumnezeu.
Dumnezeu ne arată calea cea bună prin Biblie, cartea fundamentală a oamenilor.
 Pentru a fi pe placul lui Dumnezeu, trebuie să studiem Biblia și vom afla ce trebuie să facem în privința
asta. Biblia prezintă învățăturile creștine.
Cele zece porunci, sau Decalogul, sunt zece reguli religioase care au o semnificație de bază
în creștinism și iudaism. Textul lor se află în cărțile Ieșirea și Deuteronomul din Vechiul Testament.
Hristos ne invită pe fiecare la împlinirea binelui și la trăirea învățăturii creștine, iar la sfârşitul vieţii vom
primi plata.
“Nu vă amăgiţi. Dumnezeu nu se lasă batjocorit, căci ce va semăna omul, aceea va şi secera.”
IMPORTANȚA RUGĂCIUNII
Rugăciunea este absolut vitală, dacă vrei să faci progres pe calea vieții. Noi trebuie să înțelegem că
trebuie să ne rugăm fără încetare.
Prin rugăciune comunicăm cu Dumnezeu.
Lui Dumnezeu îi cerem ajutorul și îi mulțumim pentru ce avem.
În fiecare gând trebuie să îl avem pe Dumnezeu, deoarece El ne-a dat viață și îi suntem recunoscători.
Icoana este o imagine plastică, artistică sau artizanală a unor ipostaze sau acțiuni ale divinității sau a
unor sfinți sau zeități de rang secundar , fiind deci considerată sacră (în special în cadrul
religiei creștine ortodoxe). Este expusă atât în lăcașurile de cult, dar și în locuințele credincioșilor, uneori și
în alte edificii cu scopul de a evoca divinitatea.
ORIGINILE ICOANELOR:
Încă de la începutul creștinismului s-au realizat picturi care reprezentau pe Iisus, Fecioara Maria,
sfinții, îngerii sau crucea.
CLASIFICAREA ICOANELOR
Icoanele pot fi clasificate după următoarele criterii:
-personaje: Hristos, Fecioara Maria, apostolii, martiri, sfinții
-scene sau momente din viața lui Iisus: nașterea, învierea, intrarea în Templu
-momente din istoria creștinismului: Conciliul de la Niceea
-reprezentări teologice: Judecata de Apoi, Buna-Vestire

2. Familia crestina

Familia –așezământ divin creat de Dumnezeu în rai, prima societate naturală, o legătură indisolubilă
dintre bărbat şi femeie (Fac. 2, 18- 21)
Familia creștină azi
Familia creștină este binecuvântare şi icoană a iubirii lui Dumnezeu pentru umanitate, un spaţiu sacru al
lucrării harului Preasfintei Treimi, orientat spre viaţă şi iubire eternă.
 Toți ne –am născut într-o familie de aceea este firesc să ne dorim să ne întemeiem o familie
Biserica îndeamnă pe membrii familiei să petreacă viaţa într-o atmosferă de rugăciune, avându-L în felul
acesta mereu pe Dumnezeu în mijlocul ei, fiind conştienţi că tot ceea ce fac trebuie să fie spre mântuire.
Rolul şi rostul familiei
-este foarte important dacă avem în vedere că ea menţine continuitatea biologică a societăţii prin copii,
dar şi pe cea culturală, din tată în fiu, prin educaţie
Condițiile căsătoriei:
-Să fie apt/ă
-Să fie major/ă
-Biserica recomandă să nu fie diferența mai mare între soți de 7 ani
Caracteristicile căsătoriei:
1. unitatea
-Căsătoria se realizează între un singur bărbat și o singură femeie
2. indisolubilitatea
-Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă
Valorile familiei creștine:
-Iubirea
-Armonia
-Sprijin în orice situație
-R espectul reciproc
-Siguranța
-Adexărul/sinceritatea
-Iertarea
Datoriile membrilor familiei

 A copiilor față de părinți:

- Să-i asculte
- Să-i respecte
- Să-i ajute după puterile lor
- Să se roage pentru ei
- Să se îngrijească de ei la nevoie
- Să manifeste înțelegere față de părinți
- Să arate răbdare etc.
- Un tînăr intră în lumea adulțikor cînd află de greșelile lor și îi iartă
- Necinstirea părinților este păcat strigător la cer

 A părinților față de copii

-Să-i crescă în dragoste și frică de Dumnezeu
-Să le ofere un model bun de viețuire
-Să le ofere cele necesare unui trai decent
-Să le ofere educație
-Să-i îndrume
-Să-i resposabilizeze
-Să se consulte cu ei
Conviețuirea în familie
Cere respectarea regulilor stabilite de către toți membri familiei
Dragoste nemăringinită și iertare

3. Rolul crestinilor in promovarea Valorilor religioase

Pentru a fi demonstrată, credinţa are nevoie de fapte. Din păcate, din ce în ce mai mulţi oameni sunt
convinşi că este destul să fie creştini fără vreo lucrare exterioară.
Credinţa este adeziunea totală şi liberă a spiritului omenesc la Dumnezeu, la tot ce a descoperit El
Bisericii Sale. Pentru adevăratul creştin, credinţa este cea care îl ancorează în Dumnezeu şi în Revelaţia Sa,
el neavând nevoie de nici un fel de dovadă materială, raţională a celor propovăduite de creştinism: Credinţa
este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. (Evr. 11, 1)
Speranţa (nădejdea) e încrederea că vom ajunge la fericirea veşnică şi nu vom fi lipsiţi de mijloacele
necesare mântuirii, pe baza făgăduinţei divine care se consolidează cu ajutorul harului. De aceea, Sfântul
Apostol Pavel ne îndeamnă să ţinem nădejdea ca o ancoră. (Evr. 6, 12)
Iubirea, prin care se realizează cea mai profundă legătură cu Dumnezeu şi cu întreaga creaţie, este cea
mai mare poruncă a lui Dumnezeu. Iubirea creştină iese din sfera sentimentelor şi intră în cea a voinţei. Ea
scoate de sub imperiul fricii pe omul care crede şi are nădejdea mântuirii. De asemenea, ea este şi cel mai
mare atribut al lui Dumnezeu: Dumnezeu este iubire. (I In. 4,8)
Dreptatea este cea care reglementează raporturile creştinilor cu Dumnezeu, cu semenii şi ale omului cu
sine însuşi. Ea cere ca fiecare să-şi îndeplinească datoriile faţă de ceilalţi
Libertatea Omul cu adevărat liber este cel ce împlineşte poruncile divine. Libertatea se pierde atunci
când omul devine „rob" păcatului
Pacea e împăcarea omului cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine însuşi. Problemele lumii în care trăim se
acutizează mereu, se încheie mereu tratate care să medieze o aşa zisă pace temporară, însă adevărata pace
se poate instaura doar acolo unde interesele egoiste încetează: Trăiţi în bună pace cu toţi oamenii... dacă
vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea... (Rom. 12,18; 20)
Sfinţenia în sfârşit, sfinţenia este starea de curăţie spre care ar trebui să tindă tot creştinul. Ea este
„împlinirea umanului", este semnul coexistenţei în persoana umană a tuturor acestor valori. Sfinţenia este
realizarea chemării lui Dumnezeu: Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dummezeul vostru, sfânt sunt.
(Lev. 11, 44)
ROLUL TINERETULUI IN PROMOVAREA VALORILOR CRESTINE
Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire, ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el
Valorile crestine intr-o ierarhie sunt pe cea mai inalta treapta, deoarece au temeiuri si scopuri
transcendente. Ele vin de la Dumnezeu prin Revelatie, fiind mijloacele prin care atingem desavarsirea in
Dumnezeu.

4. Forme de denaturare a persoanei(coruptia,minciuna,inselatoria)

Forme de denaturare a persoanei

Intr-o lume supusa secularizarii preceptele morale promovate in Evanghelia Mantuitorului par desuete
iar uneori sunt subiectul unor dezbateri sterile pe marginea interpretarii lor in spiritul "noilor valori".

Coruptia
Coruptia este o stare de fapt a unei lumi supusa secularizarii adica pierderii lui Dumnezeu. Divinitatea
inceteaza astfel sa fie centrul preocuparii umane, ca omul secularizat este un om egoist nu altruist, insetat
de bogatie, dar nu spirituala, supus coruptiei nu dreptatii. Coruptia se refera si la proliferarea viciului de
natura sexuala-de exemplu coruptia de minori(pedofilie, incest, prostitutie).

Minciuna
Minciuna isi are izvorul la diavol, care este "tatal minciunii"(Ioan VIII,44), cel care a comis prima
minciuna din istoria umanitatii aceea de a prezenta un rau ca pe un bine aratatand primilor oameni ca e
bine sa incalce porunca Creatorului de a manca din Pomul cunostintei binelui si raului.
Inselatoria
Inselaciunea e conform DEX: "inducerea in eroare, escrocherie, frauda, infractiune constand in inducerea
in eroare si pagubirea unei persoane prin prezentarea drept adevarate, a unor fapte mincinoase sau invers,
in scopul de a obtine pentru sine sau pentru altcineva un anumit folos material. Derivata din minciuna ea
insasi o minciuna inselatoria este condamnata de porunca IX a Decalogului : " sa nu marturisesti stramb".
Scopul este evident-inselatoria urmareste nedreptatirea aproapelui prin fraude, infractiuni sau hotii la nivel
institutional...
Concluzii
Cele 3 forme de denaturare a persoanei umane: minciuna, inselatoria, coruptia sunt o cangrena pe fata
umanitatii contemporane.
Doar reintorcandu-ne la preceptele perene( ba chiar eterne) ale Evangheliei Mantuitorului putem sa
stopam proliferarea lor, taind raul de la radacina, caci o lume de mincinosi, inselatori si corupti este "iadul
pe pamant" avant la letrre adica o prefata sau un preambul al imparatiei intunericului, de aceea Hristos ne
cheama si astazi la 2000 de ani de la rastignirea sa mantuitoare sa ne asemanam semintei cazuta in sol
fertil, fecioarelor intelepte, graului , vamesului modest si smerit si altor modele evanghelice veritabile,
parasind cu totul aceste vicii ale sufletului , care il otravesc si il intuneca, indepartandu-l de izvorul iubirii si
luminii-Dumnezeu.

CAPITOLUL 3
1. Exprimarea invataturii crestine

Elemente de iconografie
 Iconografia (grec. εικονογραφία) este arta creștină a picturii icoanelor ce reprezintă pe Iisus Hristos,
pe Maica Domnului, pe sfinți, episoade din viețile acestora, precum și diferite episoade biblice,
precum și unele scene alegorice, în așa fel încât acestea să nu rămână simple imagini, ci o formă de
manifestare vizuală în timp și spațiu a realității dumnezeiești invizibile.
 Biserica Ortodoxă admite posibilitatea reprezentării în imagini a lui Hristos și a sfinților întrucât
recunoaște întruparea Fiului lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, ca Dumnezeu adevărat
și Om adevărat. Cultul icoanelor, care a fost contestat în secolele VII-VIII, a fost restabilit definitiv
la Sinodul al VII-lea Ecumenic.
 Pentru creștini, icoana nu este o simplă formă de reprezentare artistică, ci obiect de cult și
modalitate de ilustrare picturală a învățăturii creștine, alături de Sfintele Moaște, de cărțile liturgice
șcl.
Reguli de pictura bisericeasca
a)      ALTARUL
-sus pe bolta – Maica Domnului cu pruncul ca imparateasa a cerului pe pereti chipurile sfintilor care au
avut un rol important in alcatuirea Sfintei Liturghii si au fost slujitori ai altarului: Sf. Ioan Gura de Aur, Sf.
Vasile cel Mare, Sf. Grigorie cel Mare sau dialogul, diaconi slujitori: Sf. Stefan Arhidiaconul, Laurentiu, s.a.
Mai sus – scene din Vechiul Testament si Noul Testament: impartasirea apostolilor, liturghia cereasca, Cina
cea de Taina, Cina de la Emaus, Altarul Legii Vechi, etc.
b)      NAOSUL
SUS - scene din viata si lucrarea Mantuitorului in lume, indeosebi Nasterea Domnului si Invierea Domnului;
JOS PE PERETI – chipuri de sfinti si sfinte (mucenici, marturisitori, ierarhi, proroci, ucenici ai Domnului din
cei 70), sarbatorile mari ale Ortodoxiei,s.a.
 c)      PRONAOSUL
Este un fel de anticamera a bisericii;
SUS – Maica Domnului Oranta in medalion sau Sfantul Ioan Botezatorul pe tavan, scene evanghelice dupa
cum urmeaza:
Pe peretele de sud: Botezul Domnului, Schimbrea la fata, Invierea lui Lazar;
Pe peretele de nord: Intrarea in Ierusalim, Patimile si Rastignirea Domnului;
Pe peretele de apus: Adormirea Maicii Domnului.
 La trecerea dinspre pronaos in naos se picteaza in medalion Sfanta Treime inconjurata de textul „Prea
Sfanta Treime miluieste-ne pe noi”.

2.1 Elemente de iconografie

Definitia icoanelor:
Icoana (gr. EICON, chip, înfăţişare) este o reprezentare a unei realităţi spirituale nevăzute, însă existentă,
adică lumea duhovnicească, cu ajutorul elementelor materiale, lumeşti.
Ea nu este un tablou religios, ci reprezintă un obiect de veneraţie, fiind totodată un mijloc de întâlnire a
omului cu Dumnezeu.
Vechiul Testament si Icoanele
În Vechiul Testament erau interzise cu desăvârşire imaginile religioase: Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un
fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te
închini lor, nici să le slujeşti... (leş. 20, 4-5). Această interdicţie era motivată de faptul că Dumnezeu Se
revelase poporului numai prin cuvinte şi prin sunete, faţa Sa fiind nevăzută: Iar Domnul v-a grăit de pe
munte din mijlocul focului; şi glasul cuvintelor Lui l-aţi auzit, iar faţa Lui n-aţi văzut-o, ci numai glasul I L-aţi
auzit (Deut. 4,12).
Dar Legea Veche n-a oprit folosirea icoanelor. Porunca întâi a Decalogului oprea nu închinarea la icoane,
ci reprezentarea lui Dumnezeu prin vreun chip pământesc, având în vedere înclinarea iudeilor spre
idolatrie. Insă Dumnezeu porunceşte lui Moise să facă chipurile celor doi heruvimi care străjuiau Cortul
Mărturiei, precum şi şarpele de aramă. De asemenea, Solomon împodobeşte templul din Ierusalim cu
chipuri de heruvimi, lei şi alte animale.
Noul Testament si Icoanele
In Noul Testament, Dumnezeu S-a făcut văzut ochilor noştri, S-a arătat în trup (I Tim. 3, 16), S-a
descoperit în Persoana Fiului Său: Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi (Ioan 1, 14); cel ce Mă
vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine (In.-14,25). Iar ceea ce este văzut cu ochii trupeşti, poate
fi reprezentat în icoane.
Cinstirea icoanelor nu e deci idolatrie, pentru că noi nu cinstim icoanele ca pe Dumnezeu, nu vedem în
ele un dumnezeu, nu cinstim materia din care sunt confecţionate icoanele, ci pe sfinţii care sunt zugrăviţi
pe ele, după cum, la rândul lor, prin sfinţi îl cinstim de fapt pe Dumnezeu, singurul Căruia I se cuvine cea
mai mare cinstire.

Iconari
Potrivit tradiției, cel dintâi iconar a fost Sf. Apostol Luca (18 octombrie), care a pictat o primă icoană a
Maicii Domnului, modelul tuturor celorlalte icoane ale acesteia. De aceea, el este considerat ocrotitorul
iconarilor.
Alți sfinți iconari au mai fost Sfântul Metodie, fratele Sf. Chiril, împreună-creștinătorii popoarelor slave
(6 aprilie); Sf. Cuv. Alipie și Sf. Cuv. Grigorie iconarul (8 august) care au trăit în Rusia în sec. al XI-lea; Sf.
Lazăr iconarul din Constantinopol; Sf. Sfințit Petru al Moscovei din sec. al XIV-lea (21 decembrie); Sf. Cuv.
Andrei Rubliov (sec. al XV-lea, prăznuit pe 4 iulie), Sf. Nil Sorski ș.a.
Reguli pentru realisarea Icoanelor
Icoanele urmează în general textul Scripturii sau al Vieților sfinților reprezentați în ele. Figurile
personajelor reprezentate sunt recognoscibile după o serie de caracteristici specifice, codificate mai târziu
în Erminiile sau Manualele de iconografie[2]. Scopul picturii nu este însă de a da o reprezentare carnală
veridică, astfel încât figurile sunt reprezentate stilizat – ascetice, transfigurate, mai asemănătoare Sfintelor
Moaște decât chipului omului viu. Natura este și ea redată stilizat, iar prezența sa are conotații simbolice
bine stabilite și este menită să transmită la rândul ei mesajul icoanei.
Culori folosite si semnificare lor
Albul se asociază cu lumea dumnezeiască, curățenia, nevinovăția și uneori cu ceea ce Biserica numește
lumina necreată, arătată de Mântuitorul la schimbarea la față lui Petru, Iacov si Ioan. În primele secole,
botezul se numea „luminare“. Noul botezat îmbrăca veşminte albe, ca semn al naşterii la o viaţă adevărată.
Albul a devenit prin Creştinism culoarea Revelaţiei, a Harului, a Teofaniei. Albe sunt veşmintele Domnului
nostru Iisus Hristos în icoana Învierii. De asemenea, albe sunt veşmintele lui Lazăr în icoana învierii sale de
către Mântuitorul. Albul se foloseşte în icoane plecând şi de la cuvântele Sfântului Evanghelist Ioan:
„păcatele voastre se vor face albe ca zăpada“.
Albastrul, culoarea cerească prin exelenţă simbolizează în icoane smerenia tăcută. Albastrul abundă în
iconografie, fiind des utilizat pentru mantia Pantocratorului, pentru veşmintele Sfintei Fecioare şi ale
Sfinţilor Apostoli. Un exemplu interesant în acest sens este şi albastrul folosit de Rubliov în icoana Sfintei
Treimi.
Metode și tehnici pentru realizarea Icoanelor

 Icoanele pe Lemn
 Icoanele pictate cu Ceara
 Icoanele pe Sticla
 Suportul Material
 Aurirea Icoanelor
 2.2 Elemente de iconografie

În iconografia bizantină, culoarea, care nu este doar un element decorativ, joacă un rol foarte
important. Dacă arta - aşa cum afirma M. Quenot - poate prelua ştafeta cuvintelor când acestea se
împiedică în faţa inexprimabilului, atunci e de la sine înţeles că-n domeniul picturii culorile au rolul esenţial.
Prin asocierea lor, icoanele ajung să traducă, dincolo de realitatea obiectului, un mesaj profund, spiritual,
perceput prin inconştient.
Deşi adesea decurge din tradiţie, alegerea culorii în realizarea icoanelor se supune în mare măsură
semnificaţiei simbolice, de unde unii au înţeles o constrângere pentru artist, care nu va putea să dea frâu
liber propriei sale fantezii. Se cunoaşte utilitatea „canoanelor“ în realizarea unei icoane, însă prin acestea
nu se înţelege că iconarul este îngrădit. Şi adesea, în istoria picturii bizantine, s-a putut vedea cum culoarea
lua naştere în contextul lucrării. Dacă pentru fizicieni, culoarea este doar o radiaţie cu o anumită lungime de
undă, pentru iconari culoarea este un limbaj, şi încă unul extrem de variat cu înţeles spiritual în faţa căruia,
uneori, cuvintele rămân sărace.
Trei vopsele - albastrul, galbenul şi roşul - amestecate, pot da milioane de tonuri care au fiecare în parte
caracteristici diferite, precum luminozitatea şi saturaţia. Printre cele mai utilizate culori în realizarea
icoanelor sunt: albul (care nu este cu adevărat o culoare, ci corespunde totuşi sumei tuturor culorilor, dacă
sunt culori-lumină), albastrul, roşul şi purpuriul, verdele, galbenul şi auriul sau negrul.
Iconografia este arta crestina a picturii icoanelor ce reprezinta pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului, pe
sfinti, episoadele din viata acestora, precum si diferite episoade biblice si unele scene alegorice, in asa fel
incat acestea sa nu ramana simple imagini, ci o forma de manifestare vizuala in timp si spatiu a realitatii
Dumnezeiesti invizibile.
Icoana in biserica ortodoxa
Biserica ortodoxa admite posibilitatea reprezentarii prin imagini a lui Iisus Hristos si a sfiintilor intrucat
recunoaste intruparea Fiului lui Dumnezeu, a doua persoana a Sfintei Treimi, ca Dumnezeu adevarat si om
adevarat. Cultul icoanelor, care a fost contestat in secolele VII-VIII, a fost restabilit definitive la Sinodul al
VII-lea Ecumenic.
Pentru crestini icoana nu este o simpla forma de reprezentare artistica, ci obiect de cult si modalitate de
ilustrare picturala a invataturii crestine, alaturi de Sfintele Moaste, de cartile liturgice etc.
REGULI
Icoanele urmeaza in general textul Scripturii sau al vietiilor sfintilor reprezentati in ele. Figurile
personajelor reprezentate sunt recognoscibile dupa o serie de caracteristici specifice.
Fondul icoanelor este de obicei auriu (pentru icoanele pe lemn) sau albastru (frescele), sugerând lumina
dumnezeiască și harul Duhului Sfânt în care sunt scăldate chipurile sfinților.
 3.1 Semnificaţia aşezării sf icoane

Pictura bisericeasca este o arta deosebita de picture profana (nereligioasa). Ea nu este o simpla copies au
fotografie a realitatii, nu este deci o arta realista.
Ea este o artabisericeasca se deosebeste fundamental de cea profana atat prin scopul si menirea ei, cat si
prin formele sau mijloacele ei de realizare. Ea este o arta religioasa, o arta pusa in serviciul Bisericii si al ideii
crestine, si mai ales al cultului divin. Picture bisericeasca n-a urmarit sa satisfaca gustul sau sentimentul
esthetic al credinciosilor, n-a avut o functie sau intentie pur decorativa; ea a izvorat, mai ales la inceputul
existentei Bisericii, dintr-un profund sentiment religios, exprimat in formele si culorile artei de mesteri
anonimi sau de pictori celebri, ei insisi profund religiosi. Acestia au cautat sa ilustreze, in imagini, istoria
vietii crestine, continutul cartilor sfinte, invatatura de credinta a Bisericii, ceremoniile cultului sacru
s.a.m.d., servind astfel conceptiile religioase si scopurile generale ale Bisericii.
Icoanele si pictura religioasa de pe peretii bisericilor, in ansamblul ei, au avut intai de toate un rol instructiv
si educativ. Biserica a facut din ele un mijloc de invatatura si de educatie crestina.
a)      ALTARUL
-  incaperea cea mai sfanta si mai tainica a bisericii
-  locul unde se impreuna Biserica pamanteasca cu cea cereasca
-  se zugraveste astfel:
-  sus pe bolta – Maica Domnului cu pruncul ca imparateasa a cerului
-  pe pereti chipurile sfintilor care au avut un rol important in alcatuirea Sfintei Liturghii si au fost slujitori
ai altarului: Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie cel Mare sau dialogul, diaconi slujitori:
Sf. Stefan Arhidiaconul, Laurentiu, s.a.
- Mai sus – scene din Vechiul Testament si Noul Testament: impartasirea apostolilor, liturghia cereasca,
Cina cea de Taina, Cina de la Emaus, Altarul Legii Vechi, etc.
b)      NAOSUL
-  rezervat credinciosilor
-  se zugraveste astfel:
-   SUS - scene din viata si lucrarea Mantuitorului in lume, indeosebi Nasterea Domnului si Invierea
Domnului;
-  JOS PE PERETI – chipuri de sfinti si sfinte (mucenici, marturisitori, ierarhi, proroci, ucenici ai Domnului din
cei 70), sarbatorile mari ale Ortodoxiei,s.a.
c)       TURLA sau CUPOLA CENTRALA
-  Situata deasupra naosului;
-   Partea cea mai inalta a Sfantului locas;
-  Infatiseaza Biserica Cereasca, adica locuitorii cerului;
-  se zugraveste astfel:
-  SUS pe bolta – chipul lui Dumnezeu Atotiitorul (Iisus Hristos Pantocrator) inconjurat de sfintii ingeri
-  Pe peretii turlei – Sfintii Profeti si Apostoli care L-au vestit si slujit pe Hristos si care se bucura de vederea
nemijlocita a fetei Lui;
- JOS – in cele 4 colturi de la baza turlei se zugravesc Sfintii Evanghelisti care ne-au lasat in scris in scris viata
si cuvintele Mantuitorului (fisa de lectura despre simbolurile celor 4 evanghelisti).
d)      PRONAOSUL
-  Este un fel de anticamera a bisericii;
-  se zugraveste astfel:
-  SUS – Maica Domnului Oranta in medalion sau Sfantul Ioan Botezatorul pe tavan, scene evanghelice dupa
cum urmeaza:
-  Pe peretele de sud: Botezul Domnului, Schimbrea la fata, Invierea lui Lazar;
-  Pe peretele de nord: Intrarea in Ierusalim, Patimile si Rastignirea Domnului;
-  Pe peretele de apus: Adormirea Maicii Domnului.
-  La trecerea dinspre pronaos in naos se picteaza in medalion Sfanta Treime inconjurata de textul „Prea
Sfanta Treime miluieste-ne pe noi”.
-  JOS pe pereti – ctitori, voievozi, cuviosi si cuvioase
e)      EXTERIORUL BISERICII
- Se picteaza cei care nu au facut parte din Biserica Crestina: patriarhii, prorocii si dreptii Vechiului
Testament, sibile sau profetese pagane, filosofi si intelepti ai lumii vechi, care prin intelepciunea daruita lor
de Dumnezeu, au intrezarit venirea Mantuitorului in lume.
Biserică – în sens arhitectural, este un edificiu construit și amenajat pentru practicarea de
activități religioase, în special pentru oferirea serviciilor cu caracter confesional. În acest sens – de lăcaș de
cult, termenul este cel mai des folosit de creștini pentru a se referi la clădirile lor de practicare a religiei.
În arhitectura creștină tradițională, majoritatea bisericilor au planuri în formă de cruce creștină.

3.2 Semnificaţia aşezării sf. icoane în biserică

Icoana - termen generic pentru orice imagine creștină sacră (reprezentându-l pe Isus Hristos, pe Maica
Domnului, un sfânt sau scene cu teme religioase) realizată în diferite tehnici.
Este expusă atât în lăcașurile de cult, dar și în locuințele credincioșilor, uneori și în alte edificii cu
scopul de a evoca divinitatea.
Biserica Ortodoxă păstrează o bogăţie imensă în domeniul gândirii patristice şi al Sfintei Liturghii, din
care face parte şi icoana.
Cuvântul icoană este de origine greacă: εικον = “eikon” înseamnă “chip, imagine, portret”.
Cinstirea iconanelor ocupă un loc foarte important în învăţătura ortodoxă. Aceasta pentru că icoana nu
este o simplă imagine, nici o ilustraţie a Sfintei Scripturi. Ea este ceva mai mult: mesajul evanghelic, un
obiect de cult care face parte integrantă din viaţa liturgică. Aşa se explică importanţa pe care Biserica o dă
imaginii (icoanei); se înţelege că nu oricărei imagini (reprezentări), ci imaginii specifice (icoanei), pe care ea
însăşi a făurit-o în decursul istoriei sale în lupta împotriva păgânismului şi a ereziilor, pe care a plătit-o cu
sângele unui mare număr de martiri şi mărturisitori în timpul perioadei iconoclaste (726 – 843 d.Hr.).

În decursul istoriei sale, Biserica a biruit în toate împrejurările asupra ereziilor (învățături greșite). Însă
dintre toate biruinţele sale, numai biruinţa icoanei, a fost proclamată în chip solemn “Biruinţa Ortodoxiei”,
pe care Biserica o sărbătoreşte în prima Duminică din Postul Mare, numită Duminica Ortodoxiei
SEMNIFICAȚIA AȘEZĂRII SFINTELOR ICOANE ÎN BISERICĂ
Întreaga Biserica, arhitectura, frescele și mozaicurile sale, reprezintă în spatiu ceea ce momentele
liturgice reprezintă în timp: anticiparea imparației, participarea la Prezența divină. În celebrarea lui
Dumnezeu, cuvantul și imaginea formează un întreg din care răzbat sensul și semnificația vie a Scripturii.”
Programul iconografic al bisericii a cunoscut de-a lungul timpului numeroase modificări, majoritatea
produse de deciziile Sinoadelor Ecumenice, si o importantă componentă de teoretizare. Se pot aminti aici
cateva nume importante în teologia ortodoxã, care au scris în legãturã cu semnificațiile simbolice ale
locașului de cult și ale actelor liturgice care se sãvârsesc în el: în sec. VII Sf. Maxim Mãrturisitorul
(Mystagogia), în sec. XIV Nicolae Cabasila (Tâlcuirea dumnezeiestii Liturghii), iar în sec. XV Sf. Gherman
patriarhul Constantinopulului (Descrierea bisericii si explicare misticã) si arhiepiscopul Simeon al
Tesalonicului (Tâlcuire despre dumnezeiescul locas).
“Biserica este cerul pe pãmânt” spunea Sf. Gherman patriarhul Constantinopolului. Având ca principiu
călăuzitor redarea în fața oamenilor Ierusalimul ceresc, biserica desfãsoarã în fata credinciosului, prin
intermediul icoanelor, realitãtile ceresti.
Mai mult, prin chiar ordinea asezãrii icoanelor în bisericã se observã recapitularea (includerea)
tuturor în Hristos.
ALTARUL
În ceea ce privește altarul, este partea cea mai tainică şi mai sfântă a locaşului de cult, este locul Jertfei
Sfintei Liturghii.
În locul central deasupra Sfintei Mese se zugrăveşte chipul Maicii Domnului, care tronează la hotarul
dintre cer şi pământ, ca mijlocitoare între Dumnezeu şi oameni. Ea este reprezentatã sezând, cu coatele
îndoite si mâinile ridicate în rugãciune spre cer, iar la piept, frontal, Hristos copil binecuvântând. Se mai
poate întâmpla ca în preajma tronului sãu sã fie reprezentate douã din cetele îngeresti: serafimii si
heruvimii. Rolul mijlocitor al Maicii Domnului este subliniat prin dispunerea acestei icoane exact deasupra
mesei altarului.
În jos, spre pãmânt, sunt reprezentate în ordine scena împãrtãsirii Apostolilor din mâinile lui Hristos,
Sfintii Trei Ierarhi si Heruvimii si Serafimii.
Pe peretii altarului sunt zugrăvite scenele: Liturghia Îngerească; Împărtăşirea Apostolilor sau Cina cea de
Taină; Mari ierarhi: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Dialogul, Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul
Arhidiacon Ştefan.
EXTERIORUL BISERICII
Se picteaza cei care nu au facut parte din Biserica Crestina: patriarhii, prorocii si dreptii Vechiului
Testament, sibile sau profetese pagane, filosofi si intelepti ai lumii vechi, care prin intelepciunea daruita lor
de Dumnezeu, au intrezarit venirea Mantuitorului in lume.
NAOSUL
Imaginea predominantã si care exprimã ceea ce am spus este chipul lui Hristos Pantocrator din cupola
centralã a naosului. Prin faptul cã suntem cu totii inclusi (recapitulati) în El, suntem “trupul lui Hristos, si
mãdulare fiecare în parte” (I Cor. 12, 27), iar aceasta înlesneste ca si între noi sã fie o legãturã puternicã.
Hristos ni se împãrtãseste tuturor atât spiritual, prin comuniunea de gând si de credintã stimulatã prin
vederea icoanei Lui, cât si prin Sfânta Împãrtãsanie, unde Hristos se dã pe Sine întreg fiecãruia.

Bisericile ortodoxe sunt zugrăvite după o anumită rânduială, în funcţie de arhitectura bisericii,
destinaţia şi semnificaţia ei. Există un program, tipic iconografic care alcătuieşte un ansamblu logic şi unitar.
PRONAOS
În Biserică patrundem prin pronaos menit sa faca trecerea intre lumea exterioara si Casa Domnului, care
în vechime era separată de naos printr-un zid cu uşi de comunicare. Aici stăteau odinioară catehumenii. Pe
bolţi se zugrăveşte scena numită TOATĂ SUFLAREA (un cer în mijlocul căruia tronează Hristos înconjurat de
îngeri şi sfinţi).
Pereţii sunt pictaţi cu scene din viaţa şi pătimirea sfinţilor mucenici. Pronaosul corespunde stadiului de
purificare a sufletului. Catehumenii sunt initiati, prin intermediul imaginilor din pronaos, în mãretia si
puterea lui Dumnezeu, cel de care vor sã se apropie. Scene ca Judecata de Apoi sau întâmplãri din Vechiul
Testament, pictate aici, sensibilizeazã omul spre frica de Dumnezeu cu deschidere spre cea de-a doua
treaptã, a credintei în El.

3.3 Semnificația așezării sfintelor icoane în biserică

Icoana (gr. EICON, chip, înfăţişare) este o reprezentare a unei realităţi  spirituale nevăzute, însă

existentă, adică lumea duhovnicească, cu ajutorul elementelor materiale, lumeşti. Ea nu este un tablou
religios, ci reprezintă un obiect  de veneraţie, fiind totodată un mijloc de întâlnire a omului cu Dumnezeu.
Naosul  este partea centrală a bisericii ortodoxe. Naosul reprezintă suprafața cea mai întinsă a corpului
bisericii, cele patru laturi ale sale semnificând cele patru zări simbolul lumii terestre, pe care se sprijinã o
cupolã în calotã sfericã, sfera este simbolul perfectiunii divine. În unele biserici, pe arcada altarului spre
naos, sunt reprezentate cele nouã cete îngeresti constituind corespondențe între lumea cereacă și cea
pământească și anume, rolului mijlocitor al îngerilor îi corespunde stadiul eclesial intermediar, din imediata
apropiere a clerului, reprezentat în Bisericã de monahi.
În cupola din Naos (turla cea mare), sunt zugrăviţi locuitorii cerului: Dumnezeu Pantocrator, înconjurat
de serafimi şi heruvimi, cei 12 Apostoli, prooroci, iar la baza turlei cei 4 evanghelişti, în fiecare colţ pe
pandantivi.
  Pereţii laterali ai naosului sunt zugrăviţi cu scene care ilustrează sărbătorile mari ale Ortodoxiei, sfinţii
martiri, sfinţi militari, sfinţi călugări, marii pustnici.
Planul bisericilor au ca model crucea lui Hristos, iar centrul crucii se suprapune cu cupola unde
tronează Iisus Pantocrator “Stăpânul Universului și Unul din Sfânta Treime” înfățișat cu cartea Evangheliilor
în mâna stângă, este „Cel Înviat plin de slavă, ce adună sub El lumea văzută și cea nevăzută”.
ICONOSTASUL
Mentinand departe de ochii mirenilor savarsirea anumitor taine, iconostasul pune în faţa noastră
o recapitulare a istoriei mântuirii. Este zidul sau peretele acoperit de icoane, care desparte altarul de
naos. Este asezat frontal între naos si altar, rolul sãu fiind atât despãrtitor cât si unificator. Despãrtitor prin
simpla lui prezentã, semnificând deosebirea dintre preotia haricã si cea universalã, si unificator prin
intermediul icoanelor de pe el, care descoperã ochiului celui neavizat mãretia Tainelor care se petrec în
altar.
Are trei uşi, cele centrale numindu-se uşi împărăteşti iar cele laterale, diaconeşti sau îngereşti.
Partea de sus a iconostasului are 3 rânduri orizontale de câte 13 icoane.
În primul rând sunt reprezentate praznicele împărăteşti, cu Cina cea de Taină în mijloc.
Pe al doilea rând sunt reprezentaţi cei 12 Apostoli, având în mijloc icoana Mântuitorului.
În ultimul rând sunt zugrăviţi 12 dintre proorocii Vechiului Testament, având in mijloc icoana Maicii
Domnului.
Deasupra iconostasului, în mijloc, se înalţă crucea.
Pe uşile împărăteşti se pictează de obicei scena Bunei Vestiri iar pe cele laterale, Sfinţii  Arhangheli Mihail
şi Gavriil. 
ALTARUL
In ceea ce priveste altarul, este partea cea mai tainică şi mai sfântă a locaşului de cult, este locul Jertfei
Sfintei Liturghii.
În locul central deasupra Sfintei Mese se zugrăveşte chipul Maicii Domnului, care tronează la hotarul
dintre cer şi pământ, ca mijlocitoare între Dumnezeu şi oameni. Ea este reprezentatã sezând, cu coatele
îndoite si mâinile ridicate în rugãciune spre cer, iar la piept, frontal, Hristos copil binecuvântând. Se mai
poate întâmpla ca în preajma tronului sãu sã fie reprezentate douã din cetele îngeresti: serafimii si
heruvimii. Rolul mijlocitor al Maicii Domnului este subliniat prin dispunerea acestei icoane exact deasupra
mesei altarului.
În jos, spre pãmânt, sunt reprezentate în ordine scena împãrtãsirii Apostolilor din mâinile lui
Hristos, Sfintii Trei Ierarhi si Heruvimii si Serafimii.
Pe peretii altarului sunt zugrăvite scenele: Liturghia Îngerească; Împărtăşirea Apostolilor sau Cina cea de
Taină; Mari ierarhi: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Dialogul, Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul
Arhidiacon Ştefan.

4. Nasterea Domnului-bucuria lumii

 Sarbatoarea Nasterii Mantuitorului Iisus Hristos este prin excelenta evenimentul din istoria mantuirii
care aduce cea mai mare bucurie in sufletele si in casele credinciosilor. Daca la Paste bucuria vine dupa o
saptamana de tristete din cauza patimirilor indurate de Domnul nostru Iisus Hristos, Craciunul nu este
umbrit de nicio urma de tristete si este trait din plin ca sarbatoare a bucuriei de copii si de parinti
deopotriva.
Izvorul bucuriei noastre este Insusi Dumnezeu, Care nu a ingaduit ca neamul omenesc sa ramana chinuit
de diavol pentu totdeuna si ne-a trimis Mantuitor, chiar pe Fiul Sau, facut om, ca pe toti cei ce suntem
asemenea Lui dupa omenitate sa ne ridice impreuna cu El la ceruri. Coborarea lui Dumnezeu pe pamant
prin Fiul Sau este manifestarea in plan vazut a iubirii milostive a lui Dumnezeu. Sfanta Scriptura ne invata ca
la baza intruparii Fiului lui Dumnezeu sta iubirea, atributul principal al lui Dumnezeu.
Ajutorul pentru cei saraci poate veni in mod direct de la Dumnezeu, dar, de cele mai multe ori, el trebuie
sa vina prin intermediul oamenilor. A lasat Dumnezeu pe lume si saraci ca sa puna la incercare darnicia
noastra si a trimis in lume pe Fiul Sau facut om ca sa ne arate ca izbavirea oamenilor din necazuri si dureri o
lucreaza prin oameni. Asa se explica de ce in perioada Craciunului se inmultesc actiunile umanitare si fericiti
sunt aceia care mentin acest obicei ca o permanenta in viata lor, care vestesc bucuria Craciunului cat mai
des cu putinta si care reusesc sa aduca bucurie in casele oamenilor de cat mai multe ori.
In Sfintele Sarbatori ale Craciunului, toate departarile sunt date la o parte, atat cele istorice, cat si cele
geografice, precum si cele cosmice. Acum omenirea tuturor timpurilor si a tuturor locurilor poate avea
bucuria de a fi prezenta la Nasterea Domnului. Fiul lui Dumnezeu din ceruri vine si se intrupeaza si ca Fiu al
Omului. De aceea, oamenii pe pamant si ingerii in ceruri slavesc Nasterea Sa. Din orice continent si tara am
fi, pe aripa de gand noi alergam in Noaptea Sfanta la Betleem si coborim in pestera in care s-a nascut
pentru mantuirea noastra, Creatorul nostru al tuturor.
Acum casele oamenilor se umplu de un vazduh ceresc, ca si in Betleemul din Tara Sfanta de acum doua
mii de ani. Acum copiii tuturor popoarelor alearga cu o "Veste minunata" pe la ferestre si prin case si fac sa
rasune, cu glasurile lor argintii, ulitele satelor si ale oraselor, cu colinda:
"S-a nascut noua Hristos,
Cel cu nume frumos".