ÎNTEMEIEREA

 BISERICII.  PERSECUȚIILE.  CULTUL  MARTIRILOR  

 
Întemeierea  Bisericii  
 
La   Înălțarea   Mântuitorului   exista   la   Ierusalim   un   grup   de   120   de   frați   care   stăteau  
alături  de  cei  doisprezece  apostoli  (Matia  a  completat  numărul  lor  -­‐  Fapte  1,  15-­‐26)  direcți  ai  
lui   Hristos,   așteptând   împlinirea   făgăduinței   lui   Hristos   de   a   le   trimite   un   alt   Mângâietor  
(Fapte   1,   4-­‐5).     Învierea   lui   Hristos   şi   Cincizecimea   petrecute   la   Ierusalim   stau   la   începutul  
Bisericii  creștine.  Apostolii  erau  adunați  în  casa  lui  Ioan  Marcu,  după  cum  știm  din  Tradiție,  
când   pe   la   ceasul   3   din   zi   un   vuiet   puternic   a   umplut   casa,   s-­‐au   arătat   limbi   ca   de   foc   pe  
fiecare  dintre  ei  și  s-­‐au  umplut  toți  de  Duhul  Sfânt,  începând  să  vorbească  în  alte  limbi  (Fapte  
2,   1-­‐4).   Petru   ține   o   predică,   în   care   arată   că   toate   profețiile   Vechiului   Testament   s-­‐au  
împlinit  în  Hristos,  care  a  înviat  din  morți,  iar  în  urma  ei  3000  de  suflete  s-­‐au  botezat.  Auzind  
cuvântul  lui  Petru  aceștia  „au  fost  pătrunși  la  inimă“  (Fapte  2,  37)  și  au  întrebat  de  să  facă?  
Petru  le-­‐a  răspuns:  „Pocăiți-­‐vă  și  să  se  boteze  fiecare  dintre  voi  în  numele  lui  Iisus  Hristos,  
spre  iertarea  păcatelor  voastre  și  veți  primi  darul  Duhului  Sfânt“  (Fapte  2,  38).  Așa  se  intră  în  
Biserică  de  atunci  și  până  azi.      
Această   umplere   a   oamenilor   de   Duhul   Sfânt   este   evenimentul   fundamental   al  
nașterii  Bisericii.  Prima  comunitate  creștină  se  naşte  din  Duhul   Sfânt  în  ziua  Cincizecimii  şi  îşi  
duce   existenţa   în   umbra   Duhului.   Sfântul   Luca   relatează   că   "Biserica,   în   toată   Iudeea   şi  
Galileea   şi   Samaria,   avea   pace,   zidindu-­‐se   şi   umblând   în   frica   de   Domnul,   şi   sporea   prin  
mângâierea   Duhului   Sfânt"   (F.Ap.   9,   31).   Această   mângâiere   a   Duhului   care   se   revarsă  
neîncetat  zidind  împreună  cu  apostolii  şi  ucenicii  Biserica  lui  Hristos  este  experienţa  trăită  de  
primele   comunităţi   creştine.   Diferenţa   esenţială   dintre   comunitatea   creştină   şi   orice   alt   tip  
de   comunitate   a   fost   şi   trebuie   să   rămână   "calitatea   inspirată   a   propriei   sale   vieţi"1.   Prin  
aceasta   Biserica   diferă   de   orice   asociație   sau   confrerie   umană,   deoarece   își   trage   viața   din  
Iubirea  nemărginită  a  Sfintei  Treimi  revelată  în  Sfânta  Scriptură  și  Sfânta  Tradiție.  Un  mare  
teolog   apusean   spunea   că   „Biserica   este   cel   mai   frumos   gând   de   iubire   al   lui   Dumnezeu“  
pentru  această  lume.    
Comunitatea   descrisă   are   un   ethos   propriu,   născut   din   ethosul   iudaic   radicalizat   şi  
transformat   calitativ   uneori   până   la   limita   puterilor   umane   de   către   Mântuitorul   Hristos   în  
cunoscuta   Predică   de   pe   Munte   prin   celebrele   formulări:   "Aţi   auzit   că   s-­‐a   zis   celor   de  
demult...  Eu  însă  vă  spun  vouă..."  (Mt.  5,  21-­‐22,  27-­‐28,  31-­‐34,  38-­‐39,  43-­‐44).  
Creştinismul   s-­‐a   prezentat   încă   la   începuturile   sale   drept   o   cale,   "calea   mântuirii"   sau  
citându-­‐l  pe  un  duhovnic  român  din  secolul  al  XX-­‐lea,  drept  Cărarea  Împărăţiei.  Cei  care  s-­‐au  
convertit   la   Hristos   dintre   iudei   au   pornit   de   fapt   pe   o   cale   nouă   de   viaţă,   urmându-­‐l   pe  
Hristos.   FA   relatează   ca   Saul   a   plecat   la   Damasc   să-­‐i   aducă   legaţi   la   Ierusalim   pe   cei   care  
mergeau   pe   calea   lui   Hristos   (FA   9,   2).   Priscila   şi   Aquila   i-­‐au   arătat   lui   Apollo   "cu   de-­‐
amănuntul  calea  lui  Dumnezeu"  (FA  18,  26).  Iudeii  din  Efes,  care  nu  au  crezut  mărturiei  lui  

1
 James  Vernon  Bartelet,  Church-­‐life  and  Church-­‐order  during  the  first  four  centuries,  Oxford,  1943,  p.  10,  nota  
1.  
Pavel,   nu   credeau   în   Hristos,   iar   astfel   bârfeau   calea   Domnului   (FA   19,   9).   Calea   creştină   a  
începuturilor   are   "rezonanţe   ecleziale,   fiindcă,   îmbrăţişând   "Calea"   se   adoptă   modul   de  
viaţă,  radical  înnoit,  al  comunităţii,  are  loc  inserarea  vieţii  personale  în  Legământul  pe  care  
Dumnezeu  l-­‐a  încheiat  cu  această  comunitate,  ce  fiinţează  prin  comuniunea  în  Duhul  Sfânt"2.    
Biserica  s-­‐a  întemeiat  pe  credinţa  în  învierea  lui  Iisus  Hristos,  pe  care  Domnul  Însuşi  o  
mijloceşte   ucenicilor   Săi   prin   repetate   arătări,   care   au   culminat   cu   şederea   la   masă   şi  
mâncarea  împreună  cu  ei,  urmate  apoi  de  Înălţarea  la  ceruri.  Apostolii  şovăitori  sunt  întăriţi  
în  credinţă  de  Mântuitorul  Hristos,  iar  mai  apoi  de  Duhul  Sfânt  pogorât  asupra  lor.  Apostolii  
au   devenit   martori   ai   învierii   Domnului.   Mărturia   primă   nu   se   naşte   din   credinţă,   ci   din  
evidenţă,   din   manifestarea   directă   a   lui   Hristos   în   faţa   ucenicilor   Săi,   care   vor   propovădui  
apoi  ceea  ce  au  văzut  cu  ochii  lor  şi  au  pipăit  cu  mâinile  lor  despre  Cuvântul  vieţii.  
Credinţa   este   însă   un   dar   al   lui   Dumnezeu   şi   se   naşte   în   urma   auzirii   cuvântului   lui  
Dumnezeu   din   mărturia   oamenilor   şi   mângâierea   Sfântului   Duh.   Faptele   Apostolilor   ne  
prezintă   o   lume   în   care   Dumnezeu   lucrează   prin   îngeri,   oameni   şi   minuni   ale   acestora   la  
aducerea   oamenilor   la   credinţă.   Dumnezeu   îi   cheamă   pe   oameni   prin   propovăduirea  
kerygmatică  apostolică,  iar  aceştie  răspund  liber  chemării  divine.  Sfântul  Luca  i-­‐a  denumit  pe  
primii  creştini  cu  expresiile  "cei  care  cred"  sau  "cei  care  au  crezut"  (FA  2,  44;  4,  32)3.  
Faptele   Apostolilor   (2,   42)   ne   relaează   că   primii   creștini   stăruiau   „în   învățătura  
apostolilor   și   în   comuniune   (koinonia),   în   frângerea   pâinii   și   în   rugăciuni“.   Acestea   sunt   de  
atunci  încoace  elementele  fundamentale  ale  vieții  creștine.    
Comunitatea   creştină   diferea   de   celelalte   asociaţii   sau   colegii   ale   lumii   antice   nu  
numai   prin   faptul   că   era   o   grupare   eterogenă,   ci   şi   datorită   celor   două   "cetăţenii",  
pământească   şi   cerească,   obţinută   în   urma   convertirii   prin   botez,   pe   care   membrii   săi   le  
deţinea,   asigurându-­‐le   drepturi   şi   datorii.   Participarea   la   rugăciunea   comună   și   la   Liturghia  
euharistică   reînnoia   apoi   neîncetat   unitatea   creştinului   cu   Hristos   şi   cu   ceilalţi   fraţi 4 ,  
devenind  sursă  de  putere  pentru  "Liturghia  de  după  Liturghie",  adică  slujirea  adusă  lumii  şi  
oamenilor  de  către  creştin.  Creștinismul  nu  s-­‐a  afirmat  apoi  ca  o  forță  persuasivă  prin  vorbe,  
ci  ca  o  măreție  a  iubirii.    
Mărturia   comunității   apostolice   despre   Iisus   Hristos   cel   Înviat   are   valoarea   unei  
paradigme   valabile   în   orice   biserică   creştină   până   la   sfârşitul   veacurilor,   mijlocindu-­‐ne  
elementele  fundamentale  ale  ethosului  creştin  al  începuturilor.    
 
Sfinții  Apostoli  și  activitatea  misionară  a  acestora  
 

2
 Aurelian   C.   Marinescu,   Semnificaţia   convertirii   la   creştinism   în   teologia   secolelor   I-­‐III,   (Teză   de   doctorat),  
Bucureşti,  1999,  p.  117-­‐118,  nota  291.    
3
 Cf.  Constantin  Preda,  Credinţa  şi  viaţa  bisericii  primare.  O  analiză  a  Faptelor  Apostolilor,  Editura  IBMBOR,  
Bucureşti,  2002,  p.  60  ş.u.  
4
 Euhariastia   este   întâi   o   taină   a   adunării.   Adunarea   în   Biserică   este   prima   lucrare   liturgică,   baza   întregii  
Liturghii.   Merg   la   Biserică   pentru   a   alcătui   Biserica   împreună   cu   celelalte   mădulare,   pentru   a   fi   ceea   ce   am  
devenit  prin  Botez,  adică  mădular  în  sensul  deplin  şi  absolut  al  trupului  lui  Hristos.  Cf.  Alexander  Schmemann,  
Euharistia  Taina  Impărăţiei,  Trad.  Boris  Răduleanu,  Editura  Anastasia,  Bucureşti,  1993,  p.  28-­‐29.  
 Cercetătorii   au   distins   trei   cercuri   de   ucenici   ai   lui   Hristos:   grupuri   de   oameni   din  
popor   cuceriţi   de   mesajul   şi   Persoana   Sa   (mulţimile   care   îl   urmează   –   de   ex.   la   înmulţirea  
pâinilor  Ioan  6),  ucenicii  sau  discipolii  sedentari  şi  itineranţi  (Lazăr  şi  surorile  sale,  Marta  şi  
Maria  din  Betania  -­‐  Luca  10,  diferite  case  în  care  intră  şi  mănâncă)  şi  cei  12  apostoli.  
Apostol   înseamnă   trimis   și   prin   acest   concept   sunt   desemnați   toți   cei   care   au   fost  
aleși  de  Hristos  și  trimiși  ăn  misiune  cu  împuterniciri  și  daruri  deosebite.    
 
Cei  doisprezece  apostoli  
 
Izvoarele  evanghelice  prezintă  patru  liste  cu  numele  celor  12  ucenici  (Marcu  3,  16-­‐19;  
Matei  10,  2-­‐4,  Luca  6,  14-­‐16  şi  Fapte  1,  13),  iar  Evanghelia  după  Ioan  cuprinde  9  nume.  Cele  
douăsprezece   nume   sunt   grupate   în   trei   serii   de   câte   patru,   având   în   frunte   constant   pe  
Simon  Petru,  Filip  şi  Iacob,  fiul  lui  Alfeu.    
 
Prima  serie:  Simon  Petru,  Andrei,  Iacob  şi  Ioan        
   
Este  vorba  de  două  perechi  de  fraţi,  unde  Petru  şi  Iacob  sunt  fraţii  mai  mari.  Primii  
doi  sunt  originari  din  Betsaida,  iar  ceilalţi  doi  din  apropiere  de  Capernaum,  toţi  patru  pescari  
galileeni.  Andrei  este  ucenicul  prim  al  lui  Hristos,  numit  protocletos  (primul  chemat).    
Petru   era   căsătorit   şi   a   venit   la   Hristos   chemat   de   fratele   său   Andrei,   care   fusese  
ucenic  al  lui  Ioan  Botezătorul.  Primeşte  supranumele  aramaic  de  Chefa,  tradus  în  greceşte  cu  
Petros,  adică  piatră.    
Iacob   şi   Ioan,   cunoscuţi   ca   „fiii   lui   Zevedeu“,   numiţi   de   Iisus   Boanerghes,   adică   „fiii  
tunetului“,   datorită   caracterului   îndrăzneţ   al   celor   doi.     Ultimii   trei,   Petru,   Iacob   şi   Ioan,   sunt  
cei   mai   apropiaţi   ucenici   ai   săi,   pe   care   Iisus   a   dorit   să-­‐i   aibă   aproape   în   cele   mai   speciale  
momente  ale  activităţii  sale:  învierea  fiicei  lui  Iair  (Marcu  5,  37),  Schimbarea  la  Faţă  (Marcu  
14)  şi  în  timpul  rugăciunii  din  Grădina  Ghetsimani.  Preeminenţa  (Matei  26,  37).  
  Preeminenţa   acestor   trei   ucenici   în   comunitatea   creştină   timpurie   de   la   Ierusalim  
este   evidentă   din   faptul   că   Iacob   este   decapitat   din   porunca   lui   Agrippa   (prăznuit   pe   30  
aprilie),  iar  Petru  şi  Ioan  îşi  asumă  un  rol  determinant  la  începuturile  Bisericii  (Cf.  FAp  cap.  3-­‐
8).     Din   relatarea   lui   Eusebiu   de   Cezareea   știm   că   Andrei   a   predicat   în   Sciția,   Petru   în  
Palestina,  Asia  Mică  și  Italia,  iar  Ioan  în  Asia.    
Ioan  a  participat  la  Sinodul  de  la  Ierusalim  din  anul  50,  când  s-­‐a  stabilit  ca  creștinii  să  nu  fie  
supuși  circumciziei.  Trăiește  ultima  parte  a  vieții  la  Efes,  iar  mai  apoi  în  exil  pe  insula  Patmos,  
unde  are  revelația  Apocalipsei.  Este  prăznuit  pe  8  mai.  
Petru   a   participat   la   Sinodul   de   la   Ierusalim   (50),   a   predicat   în   Ierusalim,   Iudeea,   Asia  
Mică,   Babilon,   Roma.   La   Roma   a   murit   răstignit   pe   o   cruce   cu   capul   în   jos.   Sfintele   sale  
moaște  se  află  în  Basilica  Sfântul  Petru  din  Roma.    
 
A  doua  serie:  Filip,  Toma,  Natanael  Bartolomeu  şi  Matei  
 
 Filip  este  primul  din  al  doilea  grup.  Era  din  Betsaida,  fost  ucenic  al  lui  Ioan,  care  îl  va  
chema   şi   pe   Natanael   la   urmarea   lui   Hristos   (Ioan   1).   Eusebiu   ne   spune   că   ar   fi   murit   la  
Ieropole  în  Frigia,  unde  au  trăit  și  două  fiice  de-­‐ale  lui  care  aveau  darul  profeției.    
Toma   se   bucură   de   o   atenţie   deosebită   în   Evanghelia   după   Ioan.   Te’oma   înseamnă   în  
aramaică   geamăn,   lucru   tradus   în   greacă   prin   dydimos,   fiind   ucenicul   care   reprezintă  
trecerea   de   la   îndoială   la   credinţă.   El   este   cel   care   l-­‐a   pipăit   pe   Domnul   Înviat,   iar   după  
Cincizecime  se  spune  că  a  predicat  în  India  și  în  Parția.  Biserica  îl  serbează  pe  6  octombrie.        
Bartolomeu,  care  apare  în  trei  din  cele  patru  liste  cu  cei  doisprezece  a  fost  identificat  
cu   Natanael.   Natanael   este   prenumele   patronimului   Bartolomeu,   adică   fiul   lui   Tolomeu,  
derivate  din  aramaicul  Tolmai.  După  tradiție  ar  fi  predicat  în  Armenia.    
Matei   este   chemat   de   Iisus   în   apropiere   de   Capernaum   să   îl   urmeze,   acesta   fiind  
vameş.   Matei   este   identificat   cu   Levi,   fiul   lui   Alfeu,   deşi   este   foarte   greu   de   explicat   de   ce  
Marcu   şi   Luca   nu   îl   identifică   pe   Matei   cu   Levi.   El   scrie   Evanghelia   care   îi   poartă   numele  
pentru   compatrioții   săi   iudei,   în   anul   43-­‐44,   în   limba   aramaică.   Este   prăznuit   pe   16  
noiembrie.    
 
A  treia  serie:  Iacob  al  lui  Alfeu,  Simon  Zelosul,  Iuda  Tadeu  şi  Iuda  Iscarioteanul  
 
Iacob  al  lui  Alfeu  este  numit  şi  Iacob  cel  Mic,  pentru  a  putea  fi  distins  de  Iacob  al  lui  
Zevedeu.   Pe   mama   sa   o   chema   Maria   (femeie   mironosiţă,   numită   la   Matei   28,   1   „cealaltă  
Marie“)   şi   avea   şi   un   frate   Iosif.   A   participat   la   alegerea   lui   Matia,   dar   nu   se   știe   unde   a  
predicat.  Este  prăznuit  la  9  octombrie.    
Simon  Zilotul  sau  Canaaneul,  de  la  qan’ana  sau  zelotes,  care  înseamnă  „zelos“,  dar  nu  
făcea  parte  din  grupul  zeloţilor,  rezistenţii  cu  arma  împotriva  stăpânirii  romane.    
Iuda   Tadeu   apare   în   două   liste   cu   numele   Iuda   (Luca   6   şi   FAp.   1),   iar   în   celelalte   două  
cu   numele   Tadeu   (Marcu   3   şi   Matei   3).   Cercetătorii   au   identificat   cele   două   persoane,  
considerând  că  numele  lui  era  Iuda  şi  supranumele  Tadeu  (de  la  grecescul  Teodot  –  dăruit  de  
Dumnezeu).    
Ultimul   este   Iuda   Iscarioteanul,   diferit   de   celălalt   Iuda,   trădătorul   lui   Iisus   Hristos.  
Explicaţia  ultimă  a  trădării  nu  sunt  banii,  ci  faptul  că  diavolul  a  intrat  în  el  (Luca  22,  3).  
Cei  doisprezece  ucenici  îl  părăsesc  pe  Mântuitorul  în  timpul  patimilor  şi  al  răstignirii,  
dar  după  arătările  Celui  Înviat  vor  mărturisi  cu  toată  puterea  ceea  ce  au  văzut  şi  auzit  despre  
Cuvântul  Vieţii.  Acest  lucru  reprezintă  una  din  cele  mai  puternice  dovezi  pentru  dumnezeirea  
şi  Învierea  Domnului.    
Ucenicii,   aleşi   în   număr   de   12   pentru   a   sintetiza   tendinţele   mesianice   existente   în  
poporul  Israel,  devin  o  prelungire  vie  a  Persoanei  lui  Iisus  şi  a  activităţii  Sale  în  prezent  şi  în  
viitor.  Şederea  apostolilor  pe  12  tronuri  la  venirea  împărăţiei  Sale  arată  că  rolul  celor  12  nu  
va   înceta   până   la   sfârşitul   veacurilor.   Apostolii   (trimişii)   vor   face   tot   ceea   ce   a   făcut  
Învăţătorul  lor,  vestesc  Împărăţia  lui  Dumnezeu  cu  putere.  Trimişii  au  acelaşi  rang  ca  Cel  care  
i-­‐a   trimis:   „Cine   vă   primeşte   pe   voi   pe   mine   mă   primeşte,   şi   cine   mă   primeşte   pe   mine  
primeşte  pe  cel  care  m-­‐a  trimis  pe  mine“  (Mt.  10,  40).    
 Sfinții  Apostoli  au  fost  cinstiți  ca  martiri,  după  cum  atestă  tradiția  apostolică.  Cea  mai  
veche   mărturie   despre   un   martiriu   al   apostolilor   în   totalitatea   lor   o   întâlnim   la   Policarp   al  
Smirnei5,  iar  cinstirea  acestora  s-­‐a  realizat  și  printr-­‐un  cult  la  mormintele  lor  de  la  sfârșitul  
secolului   al   II-­‐lea6.   Cinstirea   Sfinților   Apostoli   s-­‐a   generalizat   definitiv   în   secolul   al   III-­‐lea7.  
Cele  mai  vechi  imagini  ale  Sfinților  Apostoli  Petru,  Pavel,  Ioan  și  Andrei  au  fost  descoperite  în  
anul   2012   într-­‐o   catacombă   din   apropierea   Romei   cu   ajutorul   unor   tehnici   noi   de   restaurare  
care   folosesc   laserul.   Imagile   pictate   pe   plafonul   unui   mormânt   au   fost   datate   în   a   doua  
jumătate  a  secolului  al  IV-­‐lea.  
 
  Eusebiu  de  Cezareea  menționează  următoarele  teritorii  de  misiune  ale  unora  dintre  
Sfinții  Apostoli:  

  «Când   Sfinţii   Apostoli   şi   ucenici   ai   Mântuitorului   nostru   s-­‐au   împrăştiat   peste   întreg  
pământul,   lui   Toma,   după   spusele   Tradiţiei,   i-­‐a   căzut   la   sorţi   Ţara   parţilor,   lui   Andrei   Scythia,  
lui   Ioan,   Asia,   unde   şi-­‐a   petrecut   viaţa   până   ce   a   murit   la   Efes.   Petru   pare   să   fi   predicat  
evreilor   răspândiţi   în   Pont,   Galatia,   Bitinia,   Cappadocia   şi   Asia,   pentru   ca   la   urmă   ajuns   la  
Roma  să  fie  răstignit  cu  capul  în  jos,  aşa  cum  singur  dorise  să  pătimească.  Ce  să  mai  spun  de  
Pavel,   care,   după   ce   vestise   Evanghelia   lui   Hristos   din   Ierusalim   până-­‐n   părţile   Illyriei,   a  
suferit   martiriul   la   Roma   sub   Nero?   Acestea   sunt   arătate   tocmai   de   Origen   în   cartea   a   III-­‐a   a  
Comentariilor  asupra  Genezei  »  (Istoria  Bisericească,  III,  1,  1-­‐3).  

 
 
2.2.3  Sfântul  Apostol  Pavel  
 
Alături  de  cei  doisprezece  apostoli,  un  loc  de  frunte  în  răspândirea  creștinismului  l-­‐a  
jucat   Sfântul   Apostol   Pavel.   Deoarece   viața,   activitatea   și   misiunea   sa   sunt   studiate   în   cadrul  
Noului  Testament,  vom  schița  doar  succint  importanța  sa  pentru  misiunea  creștină  în  primul  
secol.    
Călătoriile  misionare  ale  Sfântului  Apostol  Pavel,  însoţit  de  colaboratorii  săi,  au  avut  
drept   consecinţă   întemeierea   mai   multor   centre   creştine   urbane   în   Cipru,   Asia   Mică   şi  
Grecia.   Mesajul   creştin   a   ajuns   însă   în   unele   oraşe   înainte   de   misiunea   apostolului  
neamurilor,  spre  exemplu  în  Efes8.  Din  nefericire  nu  ştim  decât  foarte  puţin  sau  deloc  despre  
modul   în   care   comunităţile   pauline   din   aceste   provincii   s-­‐au   dezvoltat.   După   ce   Pavel   şi  
Barnaba   au   vestit   Evanghelia   în   Cipru   nu   mai   avem   nici   o   ştire   despre   evoluţia   creştinismului  

5
 Cf.  Sfântul  Policarp  al  Smirnei,  Epistola  către  Filipeni  (9),  în:  Scrierile  Părinților  Apostolici,  traducere  de  pr.  dr.  
Dumitru  Fecioru,  București,  1995,  p.  254.    
6
 Dovezile   se   găsesc   în   Istoria   bisericească   a   lui   Eusebiu   de   Cezareea.   Pentru   amănunte   vezi   Theofried  
Baumeister,  „Heiligenverehrung  I”,  p.  105-­‐106.  
7
 Cf.  Karl  Suso  Frank,  „Vita  Apostolica.  Ansätze  zur  apostolischen  Lebensform  in  der  alten  Kirche”,  în:   Zeitschrift  
für  Kirchengeschichte,  Band  82  (1971),  p.  153-­‐159.  
8
 Cf.  Simon  Légasse,  Les  autres  voies  de  la  mission  (de  l'Orient  jusqu'à  Rome),  în  Histoire  du  christianisme:  Tome  
I  -­‐  Le  nouveau  peuple  (des  origines  à  250),  Desclée,  Paris,  2000,  p.  155.  
în   această   insulă   până   în   secolul   al   IV-­‐lea,   când   trei   episcopi   ciprioţi   sunt   prezenţi   la   lucrările  
Sinodului   I   Ecumenic.   Nu   ştim   ce   s-­‐a   întâmplat   după   propovăduirea   paulină   în   Perga,  
Antiohia   Pisidiei,   Iconium,   Listra,   Derbe,   pentru   a   numi   doar   cetăţile   vizitate   în   prima  
călătorie  misionară  (45-­‐48).  În  cea  de-­‐a  doua  și  cea  de-­‐a  treia  călătorie  misionară  (51-­‐54  și  
54-­‐58),  Sfântul  Apostol  Pavel  își  mărește  zona  de  misiune  înspre  Nordul  și  Vestul  Asiei  Mici,  
petrecând   cea   mai   multă   vreme   în   Efes,   dar   încreștinând   și   cele   mai   importante   cetăți   ale  
Greciei  de  azi,  începând  de  la  Filipi  și  până  la  Atena  și  Corint.    
Și-­‐a   sfârșit   viața   martirizat   la   Roma   prin   tăierea   capului   în   anul   67   d.   Hr,   în   timpul  
persecuției  împăratului  Nero.    
 
Persecuțiile  împotriva  creștinilor    
 
  A.   Persecuții   iudaice:   Sf.   Arhid.   Ștefan;   Iacob,   fratele   Domnului   -­‐   mor   ca   martiri   le  
Ierusalim,   fiind   uciși   de   iudei,   acuzați   de   blasemenie   împotriva   lui   Dumnezeu,   prin  
recunoașterea  lui  Iisus  Hristos  cel  Înviat  ca  Fiu  al  lui  Dumnezeu.  
  Martiriul  Sf.  Ștefan.  Sfântul  Ștefan  a  făcut  parte  din  cei  șapte  diaconi  aleși  de  Sfinții  
Apostoli   la   Ierusalim   pentru   slujba   diaconiei,   adică   ajutorarea   văduvelor,   săracilor   și  
orfanilor.  Sfântul  Luca  istorisește  că  era  un  „bărbat  plin  de  credință  și  de  Duh  Sfânt”  (F.  Ap.  6,  
5),  excelând  în  înțelepciune  și  putere,  făcând  semne  și  minuni  mari  în  popor  (F.Ap.  6,  8-­‐10).  
Mărturisind   plin   de   curaj   faptul   că   Iisus   Hristos,   cel   răstignit   de   iudei,   este   Fiul   lui   Dumnezeu  
și  a  înviat  din  morți,  este  acuzat  de  hulă  și  judecat  în  sinedriu,  instanța  de  judecată  a  evreilor.  
În   ședința   sinedriului   Sfântul   Ștefan   ține   o   cuvântare   extraordinară,   în   care   interpretează  
toată  istoria  poporului  Israel  în  cheie  hristologică,  iar  urma  acestei  cuvântări  este  condamnat  
la  lapidare.  Finalul  vieții  lui  este  istorisit  astfel  de  Sfântul  Luca:  
  „Iar  Ștefan,  fiind  plin  de  Duh  Sfânt  și  privind  la  cer,  a  văzut  slava  lui  Dumnezeu  și  pe  
Iisus  stând  de-­‐a  dreapta  lui  Dumnezeu.  Și  a  zis:  Iată  văd  cerurile  deschise  și  pe  Fiul  Omului  
stând  de-­‐a  dreapta  lui  Dumnezeu!  Iar  ei,  strigând  cu  glas  mare,  și-­‐au  astupat  urechile  și  au  
năvălit   asupra   lui.   Și   scoțându-­‐l   afară   din   cetate,   îl   băteau   cu   pietre.   Iar   martorii   și-­‐au   pus  
hainele  la  picioarele  unui  tânăr,  numit  Saul.  Și  îl  băteau  cu  pietre  pe  Ștefan  care  se  ruga  și  
zicea:  Doamne  Iisuse,  primește  duhul  meu!  Și,  îngenunchind,  a  strigat  cu  glas  mare:  Doamne,  
nu  le  socoti  lor  păcatul  acesta!  Și  zicând  aceasta  a  murit”  (F.  Ap.  7,  55-­‐60).  
  Aceasta  este  mărturia  lăsată  nouă  de  primul  sfânt  al  bisericii,  o  mărturie  a  iubirii  de  
Dumnezeu   și   a   iertării   dușmanilor.   Martiriul   este   cel   mai   înalt   gest   de   mărturie   pe   care   îl  
poate  de  cineva  înaintea  lui  Dumnezeu.      
    Martiriul   Sf.   Iacob,   fratele   Domnului:   Începând   cu   anul   30   d.   H.   în   fruntea   Bisericii  
Ierusalimului  s-­‐a  aflat  Iacov,  "fratele  Domnului".  Hegesip,  evreu  convertit  la  creştinism,  care  
a   trăit   în   generaţia   imediat   următoare   apostolilor,   renumit   datorită   călătoriilor   întreprinse  
prin   marile   centre   creştine,   a   relatat   în   Memoriile   sale   despre   Iacov   fratele   Domnului   că   a  
fost   primul   episcop   al   Ierusalimului,   fiind   aşezat   la   conducerea   Bisericii   de   către   apostolii  
înşişi.9  Mărturia   dată   de   acesta   pentru   mesianitatea   lui   Hristos   şi   faptul   că   a   desfăşurat   o  
misiune   deosebită   convertindu-­‐i   pe   mulţi   conducători   evrei   la   creştinism   i-­‐au   atras   ura  
iudeilor,   care   l-­‐au   ucis   aruncând-­‐l   de   pe   aripa   templului10.   În   timp   ce   tronul   său   episcopal  
putea  fi  văzut  încă  în  vremea  lui  Eusebiu  de  Cezareea11,  mormântul  său  se  poate  vedea  până  
azi  în  valea  Chidronului,  alături  de  cel  al  profetului  Zaharia  şi  al  lui  Abesalom.    
Între  anii  34-­‐37,  atunci  când  Apostolul  Pavel  a  făcut  prima  vizită  la  Ierusalim,  nu  a  întâlnit  aici  
decât   pe   Petru   şi   pe   Iacov   fratele   Domnului   (Gal.   1,   18-­‐19),   pe   care   l-­‐a   vizitat   şi   după   sosirea  
la  Ierusalim  din  cea  de-­‐a  treia  călătorie  misionară  în  anul  58  (F.  Ap.  21,  18)12.  Prin  urmare,  
ceilalţi   apostoli   nu   se   mai   aflau   în   Cetatea   Sfântă   în   vremea   aceea,   fiind   împrăştiaţi   deja  
printre  neamuri  spre  a-­‐L  vesti  pe  Hristos.  
  Moartea  lui  Iacov  fratele  Domnului  s-­‐a  întâmplat  cu  puţin  timp  înaintea  asediului  lui  
Vespasian  asupra  Ierusalimului,  aproximativ  în  anul  62,  fiind  iniţiată  de  către  marele  arhiereu  
Anania  din  partida  saducheilor,  care  s-­‐a  folosit  de  dreptul  de  procurator  în  timpul  vacanţei  
dintre   procuratorii   romani   Porcius   Festus   şi   Albinus,   lucru   care   a   dus   la   destituirea   sa   din  
funcţia  sacerdotală13.    
  Războiul   iudeo-­‐roman   izbucnit   în   mai   66   din   cauza   jefuirii   casei   templului   de   către  
procuratorul  roman  Florus  urmărea  eliberarea  iudeilor  de  sub  jugul  romanilor,  fiind  iniţiat  de  
zeloţi.   Vespasian   şi   Tit   au   condus   armatele   romane,   cucerind   în   anul   70   Ierusalimul,   iar   în   73  
ultima  fortăreaţă  a  zeloţilor,  Masada14.  Templul  din  Ierusalim,  despre  care  Mântuitorul  Iisus  
Hristos  a  mărturisit  că  nu  va  rămâne  piatră  pe  piatră  (Mt.  24,  2)  a  fost  distrus,  iar  astfel  au  
încetat   jertfele   sângeroase,   dar   s-­‐a   realizat   și   separarea   definitivă   a   creștinismului   de  
iudaism.   Conducerea   spirituală   a   iudeilor   a   fost   preluată   de   școlile   iudaice   din   Babilon   și  
Tiberias.      
  Comunitatea   creştină   din   Ierusalim,   compusă   din   creştini   dintre   evrei,   a   părăsit  
cetatea   înainte   de   izbucnirea   războiului   iudaic   datorită   unei   "proorocii   împărtăşite   mai  
marilor   acestei   cetăţi"15,   mutându-­‐se   la   Pella,   oraş   păgân   din   Pereea.   Nu   se   ştie   mai   nimic  
despre  istoria  posterioară  mutării  la  Pella  a  comunităţii  ierusalimitane.    
  Intenţia   împăratului   Adrian   de   a   construi   în   locul   Ierusalimului   oraşul   păgân   Aelia  
Capitolina,  cât  şi  un  decret  care  interzicea  circumcizia  au  condus  la  o  a  doua  revoltă  condusă  
de   Bar   Cohbar   (fiul   stelei)   între   anii   132-­‐135.   După   înăbuşirea   revoltei   şi   dărâmarea  
9
 Acesta   este   diferit   de   "Iacov   al   lui   Alfeu"   şi   de   "Iacov,   fratele   lui   Ioan",   ambii   fiind   fiii   lui   Zevedei.   Fericitul  
Ieronim   şi   după   el   teologii   romano-­‐catolici   îl   identifică   pe   Iacov   al   lui   Alfeu   cu   Iacov   fratele   Domnului,   afirmând  
prin  aceasta  că  este  numai  văr  cu  Mântuitorul,  în  timp  ce  răsăritenii,  urmând  lui  Clement,  Origen  şi  Epifanie,  
susţin  că  el  este  deosebit  de  apostoli.  O  prezentare  a  persoanelor  cu  numele  de  Iacov  care  apar  în  Evanghelie  
prezintă   André   Benoit,   Personajele   din   Evanghelie   numite   Iacov,   în   Originile   creştinismului,   trad.   de   Gabriela  
Ciubuc,  Editura  Polirom,  Iaşi,  2002,  p.  208-­‐210.  
10
 Cf.   Eusebiu,   Ist.bis.,   II,   23,   4-­‐20.   Iosif   Flavius   vorbeşte   despre   omorârea   sa   cu   pietre   Cf.   Josephus   Flavius,  
Antichităţi  iudaice,  II,  p.  571.  
11
 Cf.  Eusebiu,  Ist.bis.,  VII,  19.  
12
 Privitor   la   importanţa   sa   ca   episcop   al   Ierusalimului   cf.   Iustin   Moisescu,   Ierarhia   bisericească   în   epoca  
apostolică,  Editura  Mitropoliei  Olteniei,  Craiova,  1955,  p.  52-­‐53.  
13
 Cf.  Josephus  Flavius,  Antichităţi  iudaice,  II,  p.  571.  
14
 O  descriere  amănunţită  a  războiului  oferă    Josephus  Flavius,  Istoria  războiului  iudeilor  împotriva  romanilor,  
trad.  de  Gheneli  Wolf  şi  Ion  Acsan,  Editura  Hasefer,  Bucureşti,  1999.  
15
 Cf.  Eusebiu,  Ist.bis.,  III,  5,  3.  
Ierusalimului   a   fost   construit   pe   locul   templului   un   sanctuar   în   cinstea   lui   Jupiter,   evreilor  
fiindu-­‐le  interzis  accesul  în  oraş  sub  pedeapsa  cu  moartea.  În  secolul  al  4-­‐lea  le  era  permis  
accesul   în   oraş   numai   în   ziua   de   8   august   (ziua   distrugerii   oraşului   de   către   Tit),   pentru   a  
plânge  lângă  vechiul  zid  al  templului16.  De  atunci  până  azi  evreii  se  roagă  zi  şi  noapte  la  Zidul  
Plângerii   pentru   binele   personal,   al   poporului   lor,   dar   şi   pentru   reconstruirea   templului  
distrus17.  
  Împăratul   a   construit   în   acelaşi   timp   deasupra   locului   unde   se   aflase   Golgota   şi  
Mormântul  Mântuitorului,  locuri  cunoscute  de  creştinii  vremii  prin  tradiţie  şi  respectate  ca  
atare,   un   terasament   de   piatră,   pe   care   a   fost   ridicat   un   templu   în   cinstea   zeiţei   Afrodita.  
Ceea  ce  trebuia  să  fie  o  victorie  a  păgânismului  s-­‐a  arătat  însă  aproape  200  de  ani  mai  târziu  
a   fi   fost   providenţă   divină,   deoarece   această   platformă   a   protejat   locurile   sfinte   ale  
creştinilor,   astfel   încât   la   începerea   săpăturilor   de   către   Constantin   cel   Mare   în   anul   326  
stânca  Golgotei  şi  peştera  Învierii  au  fost  găsite  intacte.    
   
  B.  Persecuții  ale  autorităților  romane  păgâne:  Nero  (54-­‐68)  -­‐  Dioclețian  (285-­‐305)  
 
  Persecuțiile  au  cunoscut  două  etape:    
   
  1.  până  la  Deciu  (249-­‐251)  -­‐  incidentale  și  locale,  aplicate  pe  bază  de  rescript,  creștinii  
fiind  urmăriți  mai  mult  din  inițiativa  guvernatorilor  de  provincii  și  a  mulțimii  păgâne.  
  2.  de  la  Deciu  la  Dioclețian  (285-­‐305)  -­‐  sistematice  și  generale,  aplicate  pe  bază  de  
edict,  fiind  dezlănțuite  de  autoritățile  romane  cele  mai  înalte,  îndeosebi  de  împărați.    
 
  Cauzele  persecuțiilor:    
   
  Monoteismul   creștin   și   exclusivismul   său   au   intrat   imediat   în   conflict   cu   lumea  
politeistă,   care   permitea   în   panteonul   său   nenumărați   zei,   care   nu   se   excludeau   unul   pe  
altul.  Strânsa  legătură  dintre  religie  și  viața  socială  și  politică  au  condus  la  prezența  idolatriei  
în   toate   manifestările   sociale   și   culturale   ale   lumii   greco-­‐romane.   Nu   exista   nici   o  
manifestare   politică   în   care   zeii   să   nu   fie   mai   întâi   cinstiți.   Necinstirea   acestora   de   către  
creștini   a   fost   considerată   de   păgâni   ca   ofensă   adusă   statului   și   zeilor   săi.   Orice   calamități  
venite  asupra  orașelor  romane  (molime,  incendii,  cutremure  etc.)  erau  considerate  răzbunări  
ale  zeilor,  pentru  faptul  că  nu  erau  cinstiți  de  creștini.  Cultul  împăratului,  considerat  în  rândul  
zeilor,  era  o  obligație  cetățenească  de  prim  rang  și  el  asigura  unitatea  politică  a  imperiului.  
Acesta  se  realiza  prin  jertfe  de  tămâie  și  libații  aduse  în  fața  statuii  împăratului.  Aceste  acte  
erau  însă  considerate  idolatrie  de  către  creștini,  fapt  pentru  care  le  refuzau,  fiind  ca  urmare  
acuzați  de  ofensă  adusă  majestății  imperiale.    

16
 Cf.  Joachim  Gnilka,  op.  cit.,  p.  31-­‐32.  
17
 Valoarea  spirituală  pe  care  acest  zid  rămas  din  templu  o  are  pentru  evrei  este  arătată  şi  de  faptul  că  cele  mai  
scumpe  locuiţe  din  lume  sunt  locuinţele  aflate  în  imediata  apropiere  a  acestui  zid.  Pe  vechiul  loc  al  templului  se  
ridică  azi  moscheea  El-­‐aqsa,  al  treilea  loc  sfânt  al  musulmanilor  după  Meca  şi  Medina.    
            
  Persecuția  lui  Deciu  (249-­‐251)    
 
  Edict  de  persecuție  în  toamna  lui  249,  nu  se  păstrează  textul,  dar  se  știe  ce  prevedea  
din  modul  de  aplicare.  Creștinii  trebuiau  să  facă  acte  de  adeziune  la  păgânism  în  întreg  
imperiul:  sacrificii,  libațiuni,  jertfe  de  tămâie.  Erau  chemați  după  liste  în  toate  orașele,  iar  
după  cinstirea  zeilor  se  emiteau  certificate.  Au  fost  nenumărați  apostați,  dată  fiind  
amploarea  persecuției,  reprimirea  acestora  în  Biserică  după  încetarea  persecuției  
constituindu-­‐se  într-­‐o  foarte  mare  dilemă.  Au  fost  patru  categorii  de  apostați:  
  -­‐  sacrificati  -­‐  cei  ce  au  sacrificat  zeilor.  
  -­‐  thurificati  -­‐  cei  ce  au  adus  ardere  de  tămâie  
  -­‐   libellatici   -­‐   cei   care   au   adus   un   certificat   obținut   fără   mărturisire   creștină   de   la  
autorități  (descurcăreții)  
  -­‐  acta  facientes  -­‐  au  declarat  la  interogatoriu  că  nu  sunt  creștini,  dar  nu  au  adus  jertfă  
zeilor  în  nici  un  fel.    
  Au  fost  stabilite  grade  de  penitență  diferite  pentru  reprimirea  în  biserică,  în  funcție  
de  gravitatea  vinei  lor.  
  În   timpul   lui   Dioclețian   (285-­‐305)   a   fost   declanșată   cea   mai   amplă   ofensivă   împotriva  
creștinilor,   fiind   emise   patru   Edicte   de   persecuție   (303-­‐304).   S-­‐a   urmărit   nimicirea   totală   a  
creștinismului,   fiind   prevăzută   distrugerea   locașurilor   de   cult,   interzicerea   adunării  
creștinilor,  arderea  cărților  sfinte,  arestarea  clericilor  etc.  Au  murit  cei  mai  mulți  martiri  de  
până  atunci.      
 
  Martiri  din  timpul  persecuțiilor:    
  Sf.  Ap.  Petru  și  Pavel  (Roma,  67);  Sf.  Ioan  Evanghelistul  (Efes,  100);  Ignatie  al  Antiohiei  
(Roma,   107);   Simeon   al   Ierusalimului   (în   timpul   lui   Traian   117-­‐138);   Sf.   Policarp   (Smirna,  
155);   Sf.   Justin   Martirul   și   Filozoful   (Roma,   165);   Cecilia   (Roma,   sub   Marcu   Aureliu   161-­‐180);  
Potin  și  alți  48  de  martiri  din  Lugdunum  (sub  Marcu  Aureliu);  12  martiri  în  Scili  (Africa),  anul  
180,   sub   Comod   180-­‐192;   Leonida   (Alexandria,   sub   Septimiu   Sever   193-­‐211);   Perpetua   și  
Felicitas   (Cartagina,   203);   Ipolit   și   Ponțian   ai   Romei   (Roma,   235);   Fabian   al   Romei,   Alexandru  
al  Ierusalimului,  Vavila  al  Antiohiei,  preotul  Pionius  din  Smirna  (sub  persecuția  lui  Deciu  249-­‐
251);  Sixt  II  al  Romei,  Ciprian  al  Cartaginei,  diaconul  Laurențiu  din  Roma  (sub  persecuția  lui  
Valerian  253-­‐260);    
  Martiri   în   timpul   persecuțiilor   lui   Dioclețian   (285-­‐305):   Antim   al   Nicomidiei;   Sfânta  
Varvara   (Eliopol,   Egipt);   Cosma   și   Damian   (medici   fără   de   arginți,   Asia   Mică,   Roma);  
Gheorghe  (Capadocia);  Dimitrie,  diacon  din  Sirmium;  Dimitrie  din  Tesalonic;  Ecaterina  (307,  
sub   Maximin   Daia),   Petru   al   Alexandriei,   preotul   Pamfil   din   Cezareea   Palestinei;   Cei   40   de  
martiri  din  Sevastia  (320  sub  Liciniu).  
  Epoca  persecuțiilor  s-­‐a  încheiat  în  timpul  împăratului  Constantin  cel  Mare,  care  prin  
decretul  de  la  Milano  313,  iar  mai  apoi  prin  învingerea  lui  Liciniu  (324)  a  asigurat  libertatea  
totală  de  cult  a  creștinilor.  Chiar  și  în  această  perioadă  nu  toți  împărații  au  fost  persecutori,  
existând  printre  ei  și  unii  care  au  fost  favorabili  creștinilor:  Filip  Arabul  (244-­‐249)  și  Gallienus  
(260-­‐268).      
           
Martiriul  și  cultul  martirilor  
 
  Sfântul   Apostol   Pavel   îi   numește   în   adresele   epistolelor   sale   pe   primii   creștini  
convertiți,  ca  fiind  mădulare  ale  Trupului  lui  Hristos,  adică  ale  Bisericii,  „sfinți  și  aleși”.  Prin  
aceasta   el   exprimă   sfințenia   colectivă   a   comunității   creștine.   Participarea   acestora   la  
sfințenia  lui  Dumnezeu  prin  urmarea  lui  Hristos  (cf.  Rom  1,  7;  1  Cor  1,  2)  se  realizează  prin  
Sfântul  Duh18.  Dorința  de  sfințenie  este  urmarea  lui  Hristos  în  umbra  Sfântului  Duh19.  
  În   Noul   Testament   se   întâlnește   calificativul   de   „sfânt”,   de   asemenea,   pentru   profeți,  
apostoli  și  martiri.  Sufletele  martirilor  care  au  fost  uciși  pentru  cuvântul  lui  Dumnezeu  se  află  
la  picioarele  dumnezeiescului  altar  din  ceruri20,  conform  Apocalipsei  lui  Ioan,  și  strigă  cu  voce  
tare:  „Până  când,  Stăpâne  sfinte  și  adevărate,  nu  vei  judeca  și  nu  vei  răzbuna  sângele  nostru,  
față   de   cei   ce   locuiesc   pe   pământ?”   (Apoc   6,   9-­‐10)21.   De   aici,   s-­‐a   născut   concepția   că   martirii  
după  moartea  lor  petrec  în  rai  la  Dumnezeu  și  pot  vorbi  cu  El22.  Această  înțelegere  a  ridicat  
ceata   martirilor   deasupra   „creștinilor   obișnuiți”   și   le-­‐a   creat   un   acces   spre   sfințenie   într-­‐o  
manieră  ieșită  din  comun.  Același  proces  s-­‐a  întâmplat  și  cu  privire  la  mărturisitorii  credinței,  
asceți,   fecioare,   episcopi   și   alte   personalități   ale   Bisericii   vechi,   care   au   fost   considerați   sfinți  
în   sens   restrâns.   Toți   acești   sfinți   sunt   invocați   în   rugăciune   și   cinstiți   ca   vase   ale   Sfântului  
Duh.      
  Aceste  două  aspecte  complementare  ale  sfințeniei  -­‐  cea  a  comunității  și  cea  a  sfinților  
-­‐   sunt   exprimate   foarte   clar   și   pot   fi   trăite   în   Dumnezeiasca   Liturghie   a   Bisericii   Ortodoxe.  
Înaintea   împărtășirii,   preotul   ridică   Sfântul   Agneț   și   spune:   Să   luăm   aminte!   Sfintele   sfinților.  
Comunitatea,   ca   trezită   de   această   chemare23,   cântă   imediat,   mărturisindu-­‐și   nevrednicia:  
Unul   Sfânt,   Unul   Domn   Iisus   Hristos,   întru   slava   lui   Dumnezeu   Tatăl.   Amin24.   Prin   aceasta,  
membrii  comunității  sfințiți  prin  baia  botezului  primesc  Sfânta  Euharistie  spre  sfințirea  vieții  
lor.   La   sfârșitul   Sfintei   Liturghii,   Hristos   este   rugat,   ca   pentru   rugăciunile   Preasfintei  
Născătoare  de  Dumnezeu,  ale  Sfinților  Apostoli  și  ale  Sfinților  Martiri  să  ne  miluiască  și  să  ne  

18
 Albrecht  Dihle,  „Heilig”,  în:  Reallexikon  für  Antike  und  Christentum,  Band  XIV  (1988),  col.  40.  
19
 Bernhard  Kötting,  „Entwicklung  der  Heiligenverehrung  und  Geschichte  der  Heiligsprechung”,  în:  Die  Heiligen  
in  ihrer  Zeit,  Band  I,  hrsg.  von  Peter  Manns,  Mainz,  1966,  p.  27.  
20
 Cf.   Arnold   Angenendt,   Heilige   und   Reliquien.   Die   Geschichte   ihres   Kultes   von   frühen   Christentum   bis   zur  
Gegenwart,  zweite,  überarbeitete  Auflage,  Verlag  C.  H.  Beck,  München,  1997,  p.  172.    
21
 Cf.  Apocalipsa  7,  13-­‐17.    
22
 Theofried   Baumeister,   „Heiligenverehrung   I”,   în:   Reallexikon   für   Antike   und   Christentum,   Band   XIV   (1988),  
col.  115-­‐116.    
23
 Vgl.  Paul  Evdokimov,  „Sfințenia  în  tradiția  Bisericii  Ortodoxe”,  572.    
24
 Cf.   Die   Göttliche   Liturgie   des   Hl.   Johannes   Chrysostomus   mit   den   besonderen   Gebeten   der   Basilius-­‐Liturgie   im  
Anhang,  hrsg.  von  Fairy  von  Lilienfeld,  2.,  verbesserte  Auflage,  (OIKONOMIA,  Band  2,  Heft  A),  Erlangen,  1986,  p.  
153.    
mântuiască  pe  noi25.  Prin  aceasta,  comunitatea  euharistică  intră  în  communio  sanctorum  și  
primește  prin  mijlocirea  sfinților  harul  mântuitor  al  lui  Dumnezeu26.            
  Primul   sfânt   cunoscut   al   creștinătății   a   fost   Sfântul   Arhidiacon   Ștefan27,   care   și-­‐a  
dăruit   viața   lui   Iisus   Hristos   (FA   6   și   7)   și   prin   aceasta   a   imitat   dăruirea   lui   Hristos   până   la  
moarte  și  ascultarea  Sa  față  de  Tatăl28.  Faptele  Apostolilor  relatează  că  el  „plin  de  credință  și  
de  Duh  Sfânt  făcea  minuni  și  semne  mari  în  popor”  (FA  6,  5  și  8).  În  timpul  uciderii  cu  pietre  a  
strigat  către  Dumnezeu  și  a  zis:  „Doamne  Iisuse,  primește  Duhul  meu!”  (FA  7,  59).  Această  
strigare  și  prezența  sufletului  său  la  altarul  lui  Dumnezeu,  așa  cum  este  descris  acest  lucru  în  
Apocalipsă   6,   au   creat   premisele   teologice   necesare   pentru   invocarea   martirilor   din   ceruri.  
Cinstirea   sfintelor   sale   moaște   este   atestată   mai   târziu,   după   ce   au   fost   descoperite   de   un  
presbiter   din   Ierusalim   în   anul   415 29 .   Pentru   sufletul   aflat   în   ceruri   a   fost   creat   un  
corespondent   pentru   trup   pe   pământ,   mai   întâi   mormântul   și   apoi   translarea   Sfintelor  
Moaște  la  picioarele  altarelor30.  Pe  aceasta  s-­‐a  întemeiat  practica  de  azi  a  Bisericii  Ortodoxe  
de  a  construi  bisericile  deasupra  moaștelor  sfinților.    
  Ceata  Sfinților  era  formată  în  secolele  I  și  II  în  mod  special  din  martiri.  Sfinții  Apostoli,  
„martori   ai   învierii”   (FA   1,   21),   au   fost   cinstiți,   de   asemenea,   ca   martiri,   lucru   atestat   în  
tradiția  apostolică.  Cea  mai  veche  mărturie  despre  un  martiriu  al  apostolilor  în  totalitatea  lor  
o   întâlnim   la   Policarp   al   Smirnei 31,   iar   cinstirea   acestora   s-­‐a   realizat   și   printr-­‐un   cult   la  
mormintele  lor  de  la  sfârșitul  secolului  al  II-­‐lea32.  Cinstirea  Sfinților  Apostoli  s-­‐a  generalizat  
definitiv   în   secolul   al   III-­‐lea 33 .   Marea   cinste   de   care   se   bucura   martirul   a   condus   la  
dezvoltarea   unei   teologii   a   martiriului,   care   s-­‐a   combinat   cu   o   venerare   a   martirului.   după  
cum   reiese   din   Martyrium   Polycarpi   (jumătatea   sec.   al   II-­‐lea).   În   scrisoarea   „Bisericii   lui  
Dumnezeu  din  Smirna  către  Biserica  lui  Dumnezeu  din  Filomelium  și  către  toate  comunitățile  
Sfintei  Biserici  catholice  de  pretutindeni”,  se  spune  privitor  la  martiriul  său:      
  „Văzând  deci  centurionul  supărarea  iudeilor,  punând  trupul  Sfântului  
Policarp   în   mijloc,   cum   e   obiceiul   lor,   l-­‐a   ars.   În   acest   chip,   noi   am   dobândit  
mai   în   urmă   osemintele   lui,   mai   cinstite   decât   pietrele   preţioase   şi   mai  
scumpe  decât  aurul,  şi  le-­‐am  aşezat  la  un  loc  cuviincios.  Dea  Domnul  să  ne  
adunăm   şi   noi   acolo,   după   putinţă,   cu   bucurie   şi   veselie   ca   să   sărbătorim  

25
 Ibidem,  p.  181.    
26
 Un  loc  foarte  important  referitor  la  cinstirea  sfinților  în  Dumnezeiasca  Liturghie  se  găsește  în  anafora  după  
epicleză.   Cf.   Fairy   von   Lilienfeld,   „Die   Bedeutung   der   Heiligenverehrung   in   der   orthodoxen   Theologie   und  
Volksfrömmigkeit”,  în:  Fairy  von  Lilienfeld,  Sophia  -­‐  Die  Weisheit  Gottes.  Gesammelte  Aufsätze  1983-­‐1995,  hrsg.  
von  Karl  Christian  Felmy,  Heinz  Ohme,  Karin  Wildt,  (Oikonomia,  Band  36),  Erlangen,  1997,  p.  102-­‐103.    
27
 Cf.  Paul  Evdokimov,  „Sfințenia  în  tradiția  Bisericii  Ortodoxe”,  p.  576.    
28
 Cf.  Arnold  Angenendt,  Heilige  und  Reliquien,  p.  26.  
29
 Cf.   Epistula   Luciani,   în:   PL   41,   col.   809-­‐815.   P.   Peeters,   Le   tréfonds   oriental   de   l’hagiographie   byzantine,  
Bruxelles,  1950,  p.  56.    
30
 Cf.  Arnold  Angenendt,  Heilige  und  Reliquien,  p.  173.    
31
 Cf.   Sfântul   Policarp   al   Smirnei,   Epistola   către   Filipeni   (9),   în:   Scrierile   Părinților   Apostolici,   traducere   de   pr.   dr.  
Dumitru  Fecioru,  București,  1995,  p.  254.    
32
 Dovezile   se   găsesc   în   Istoria   bisericească   a   lui   Eusebiu   de   Cezareea.   Pentru   amănunte   vezi   Theofried  
Baumeister,  „Heiligenverehrung  I”,  p.  105-­‐106.  
33
 Cf.  Karl  Suso  Frank,  „Vita  Apostolica.  Ansätze  zur  apostolischen  Lebensform  in  der  alten  Kirche”,  în:  Zeitschrift  
für  Kirchengeschichte,  Band  82  (1971),  p.  153-­‐159.  
 ziua  martiriului  lui  ca  zi  a  naşterii,  atât  pentru  amintirea  celor  ce  au  săvârşit  
lupta,  cât  şi  pentru  deprinderea  şi  pregătirea  celor  ce  vor  lupta  în  urmă”34.  
  Adunarea  comunității  la  mormânt,  în  ziua  morții  Sfântului  Policarp,  era  legată  foarte  
probabil  și  cu  o  celebrare  euharistică  ,   în   cadrul   căreia   era   amintit   numele   martirului   și   era  
citită   relatarea   martiriului   său.   Aceasta   este   prima   mărturie   sigură   despre   cultul   martirilor,  
aflat  în  formare  în  acea  perioadă35.  Ziua  anuală  a  morții  și  locul  unde  erau  așezate  Sfintele  
Moaște  au  format  primele  date  fundamentale  ale  cinstirii  martirilor36.  
  Toate  actele  martirice  atestă  prezența  și  puterea  Sfântului  Duh  sau  a  Mântuitorului  
Iisus   Hristos   în   desfășurarea   pământeană   a   suferinței   (Christus   in   martyre   est)37.   Martirii  
simțeau   ajutorul   și   mângâierea   Sfântului   Duh   nu   doar   duhovnicește,   ci   și   în   corporalitatea  
lor 38 .   De   aceea,   nu   trebuie   să   ne   mire   faptul   că   în   cultul   martirilor   au   fost   incluse   și  
rămășițele  lor  pământești,  deoarece  acestea  au  fost  considerate  a  fi  pline  de  Sfântul  Duh39.  
Astfel,  în  mod  corespunzător,  atât  mormântul,  cât  și  Sfintele  Moaște  ale  unui  martor  al  lui  
Hristos  ofereau  celor  rămași  o  posibilitate  de  contact  direct  cu  el  aici  pe  pământ.    
  Istoricul   bisericesc   Ioan   Rămureanu,   plecând   de   la   cele   mai   vechi   relatări   despre  
martiri,   a   stabilit   faptul   că   atât   cultul   martirilor,   cât   și   cel   al   rămășițelor   pământești   ale  
acestora  s-­‐au  născut  într-­‐o  strânsă  relație  unui  față  de  altul40.  Epoca  martirilor  era  la  sfârșitul  
secolului  al  IV-­‐lea  deja  intrată  în  istorie.  Aceasta  nu  a  însemnat  însă  în  interiorul  comunității  
creștine   că   acei   sfinți   ai   începuturilor   și-­‐ar   fi   pierdut   influența   asupra   bisericii.   Prin  
răspândirea   Sfintelor   Moaște,   aceștia   nu   au   rămas   prezenți   doar   în   comunitățile   lor   de  
baștină,   ci   au   inflențat   biserica   într-­‐o   manieră   mai   mare   decât   în   timpul   existenței   lor  
pământești41.   Dacă   au   murit   mai   mulți   martiri   într-­‐o   sigură   comunitate,   aceștia   nu   erau  
cinstiți   în   mod   egal.   După   ce   Biserica   a   dobândit   pacea   în   anul   313,   comunitățile   creștine  
care   nu   aveau   martiri   au   început   să-­‐ți   creeze   propriile   centre   de   cult   al   martirilor42  prin  

34
 Martyrium   des   Hl.   Polykarp   (18),   în:   Frühchristliche   Apologeten,   Band   II.   Aus   dem   Griechischen   oder  
Lateinischen   übersetzt   von   Gerhard   Rauschen,   (Bibliothek   der   Kirchenväter,   1.   Reihe,   Band   14),   München,  
1913.  
35
 Theofried   Baumeister,   „Heiligenverehrung   I”,   p.   114.   Referitor   al   relația   din   adorarea   lui   Hristos   și   cinstea  
arătată   martirului,   scrierea   relatează:   „[...]   Căci   lui   Hristos   ne   închinăm   pentru   că   este   Fiul   lui   Dumnezeu,   iar   pe  
martiri   îi   iubim   după   vrednicie   ca   pe   ucenicii   şi   imitatorii   Domnului,   pentru   neîntrecuta   lor   iubire   faţă   de  
împăratul   şi   învăţătorul   lor.   Fie   ca   şi   noi   să   devenim   părtaşi   şi   împreună   ucenici   cu   ei!”.     Martyrium   des   Hl.  
Polykarp  (17).  
36
 Cf.  Hippolyte  Delehaye,  Cinq  leçons  sur  la  méthode  hagiographique,  (Subsidia  Hagiographica  21),  Bruxelles,  
1934,  p.  13-­‐17.  
37
 Cf.  Hippolyte  Delehaye,  Les  origines  du  culte  des  martyrs,  Bruxelles,  1933,  p.  9-­‐10.    
38
 Cf.   Scrisoarea   comunităților   din   Lyon   și   Vienne   către   Bisericile   lui   Dumnezeu   din   Asia   Mică   despre   persecuția  
din   timpul   lui   Marcu   Aureliu   (161-­‐180).   Eusebius,   Ausgewählte   Schriften   Band   II:   Kirchengeschichte,   Aus   dem  
Griechischen   übersetzt   von   Phil.   Häuser,   (Bibliothek   der   Kirchenväter,   2.   Reihe,   Band   1),   München,   1932,   p.  
207-­‐221.    
39
 Amănunte  la  Theofried  Baumeister,  „Heiligenverehrung  I”,  p.  113-­‐114.  
40
 Cf.   Actele   martirice,   studiu,   introducere,   traducere   și   note   de   pr.   prof.   dr.   Ioan   Rămureanu,   Editura  
Institutului  Biblic  și  de  Misiune  al  Bisericii  Ortodoxe  Române,  București,  1997,  p.  17.  Dr.  Petru  Rezuș,  Aghiologia  
Ortodoxă,  Caransebeș,  1940,  p.  280  ș.u.      
41
 Cf.  E.  D.  Hunt,  „The  Traffic  in  Relics:  some  Late  Roman  Evidence”,  în:  Sergei  Hackel  (ed.),  The  Byzantine  Saint,  
London,  1981,  p.  171-­‐172  și  179-­‐180.    
42
 Cf.  Karl  Hausberger,  „Heilige/Heiligenverehrung.  III.  Anfänge  der  christlichen  Heiligenverehrung”,  p.  649.    
împărțirea  sau  translarea  acestora43.  Au  existat  însă  două  evoluții  diferite:  1.  în  Roma  au  fost  
păstrate   sfintele   trupuri   ale   martirilor   neatinse,   iar   ca   înlocuitor   pentru   aceasta   au   fost  
acceptate   relicvele   de   contact44 ;   2.   în   Răsărit   era   însă   foarte   răspândită   împărțirea   sau  
translarea  Sfintelor  Moaște45.  
  Invocarea   martirilor   în   rugăciune   este   atestată   de   la   jumătatea   secolului   al   3-­‐lea   în  
catacombele  din  Roma  de  diferite  inscripții  păstrate  până  azi.  Cu  formule  precum  „pete   pro  
nos”   sau   „roga   pro   nos”   s-­‐a   dezvoltat   un   cult   propriu-­‐zis   de   invocare   și   rugăciuni   adresate  
martirilor46.   Sfântul   Vasile   i-­‐a   numit   pe   martiri   „intercesori   puternici”,   iar   familia   sa   păstra  
Sfinte   Moaște   de-­‐ale   celor   40   de   martiri   din   Sevasta,   care   au   fost   uciși   în   anul   320   sub  
împăratul  Liciniu47.  Prin  înmormântarea  ad  sanctos,  ridicarea  de  capele  martirice  și  relatările  
despre   nenumăratele   minuni   făcute   de   martiri,   aceste   areae   martyrum   au   devenit   unele   din  
cele  mai  importante  centre  de  pelerinaj  ale  Antichității.    
  Lectura   actelor   martirice   (passio)   aducea   cu   sine   prezența   sfântului   (praesentia),   în  
sensul  în  care  acesta  era  cu  adevărat  în  mijlocul  comunității.  Aceasta  conducea  la  speranța  și  
încrederea   nestrămutată   în   puterea   (potentia)   lui.   Este   cunoscut   faptul   că   sfinții   ale   căror  
acte  martirice  și  vieți  nu  erau  cunoscute,  se  bucurau  de  o  mai  mică  venerare  și  invocare  în  
rugăciune48.   Praesentia   înțeleasă   ca   prezență   a   sfântului   în   mijlocul   unei   comunități   prin  
Sfintele  Moaște,  constituia  cel  mai  mare  dar  și  cea  mai  mare  binecuvântare  pentru  un  creștin  
al   Antichității.   Paulin   de   Nola   descria   în   poemele   sale   dedicate   Sfântului   Felix,   al   cărui  
mormânt   se   afla   în   apropierea   orașului,   comuniunea   sa   cu   acest   „însoțitor   și   prieten  
nevăzut”49.    
  Începând   cu   secolul   al   III-­‐lea   poate   fi   observată   o   extindere   a   cinstirii   sfinților.  
Mărturisitorii   se   bucurau   de   o   mare   cinstire   la   creștini,   deoarece   s-­‐au   dovedit   martori  
curajoși   ai   credinței   în   fața   autorităților   romane50.   Viața   ascetică   și   cea   feciorelnică   au   fost  
fost  înțelese  după  schimbarea  din  anul  313  ca  martiriu  nesângeros51,  astfel  că      
  „din  reinterpretarea  martiriului  în  forma  mortificării  exersată  zilnic  s-­‐
a   născut   un   nou   tip   de   sfințenie,   cel   al   asceților   și   fecioarelor,   care   s-­‐a  
43
 Prima  traslare  cunoscută  a  Sfintelor  Moaște  este  cea  a  rămășițelor  Sfântului  Vavila  din  Antiohia  la  Daphne.  
Aceasta  este  însoțită  de  nenumărate  minuni.  Cf.  Jean  Chrysostome,  Discours  sur  Babylas,  (Sources  Chrétienns,  
nr.  362),  Paris,  1990,  p.  179  ș.u.      
44
 Este  vorba  despre  obiecte  de  tot  felul  (de.  ex.  batiste,  amulete,  filacterii  etc.),  care  erau  atinse  de  mormânt  
sau  de  moaștele  propriu-­‐zise.    
45
 Cf.  Hippolyte  Delehaye,  Les  origines  du  culte  des  martyrs,  p.  52-­‐53.    
46
 Pentru   nenumăratele   dovezi   rămase   până   azi   a   se   vedea   Hippolyte   Delehaye,   Les   origines   du   culte   des  
martyrs,   p.   102-­‐105;   Karl   Hausberger,   „Heilige/Heiligenverehrung.   III.   Anfänge   der   christlichen  
Heiligenverehrung”,  p.  649;  Damasus  und  die  römischen  Märtyrer,  Città  del  Vaticano,  1986.      
47
 Cf.   Christoph   Markschies,   Zwischen   den   Welten   wandern.   Strukturen   des   antiken   Christentums,   Fischer  
Verlag,  Frankfurt  am  Main,  1997,  p.  121.  
48
 Cf.   Peter   Brown,   Cultul   Sfinților.   Apariția   și   rolul   său   în   creștinismul   latin,   traducere   de   Doina   Lică,   Editura  
Amarcord,  Timișoara,  1995,  p.  89.    
49
 Cf.   Peter   Brown,   Cultul   Sfinților,   63.   Referitor   la   tema   prieteniei   între   sfinți   vezi   Daniel   Benga,   „Întâlnirea  
dintre  istorie  şi  eshaton  în  teologia  şi  viaţa  Sfinţilor  Trei  Ierarhi“,  în:  Studii  Teologice,  Seria  a  III-­‐a,  II  (2006),  nr.  1,  
p.  25-­‐26.  
50
 Cf.  Pr.  dr.  Vasile  Muntean,  „Sfântul  bizantin”,  în:  Biserica  Ortodoxă  Română,  XXXVII  (1986),  nr.  3-­‐4,  p.  104.  
51
 Referitor  la  asceză  ca  premisă  pentru  un  om  sfânt  vezi  Daniel  Caner,  Wandering,  Begging,  Monks.  Spiritual  
Authority  and  the  Promotion  of  Monasticism  in  Late  Antiquity,  University  of  California  Press,  2002,  p.  4-­‐11.  
 păstrat   de-­‐a   lungul   secolelor   până   în   ziua   de   azi   și   a   dăruit   bisericii   cea   mai  
mare  grupă  a  sfinților  recunoscuți”52.        
  Marii   asceți   ai   lumii   monahale,   părinții   duhovnicești   și   unii   episcopi   erau   cinstiți   ca  
sfinți  încă  din  timpul  vieții  lor.  Cete  întregi  de  oameni  mergeau  la  ei  în  pelerinaje,  iar  după  
moartea   acestora   la   moaștele   și   mormintele   lor 53 .   Un   singur   exemplu   este   de   ajuns.  
Sâmbătă,   11   decembrie   493,   a   trecut   la   cele   veșnice   Sfântul   Daniel   Stilitul,   după   ce   trăise   pe  
o   coloană   aflată   în   apropiere   de   Constantinopol,   timp   de   33   de   ani.   Era   cunoscut   pentru  
asceza   sa   severă,   renumit   exorcist,   sfătuitorul   a   trei   împărați   bizantini,   cea   mai   mare  
autoritate  din  imperiu  de-­‐a  lungul  vieții  sale.  Imediat  după  moartea  sa,  „trupul  său  sfânt”  a  
fost  venerat  și  sărutat  mai  întâi  de  arhiepiscopul  Eufemiu,  iar  mai  apoi  de  consilierii  imperiali  
și  de  toți  credincioșii54.  
  Cultul   sfinților   a   marcat   într-­‐un   mod   deosebit   istoria   creștinismului   și   a   lumii.   Prin  
venerarea  Sfintelor  Moaște  și  pătrunderea  acestora  intra  muros  s-­‐a  creat  o  nouă  topografie  
a  orașelor  antice  și  s-­‐a  dezvoltat  o  evlavie  vie.  Granița  dintre  cei  vii  și  cei  morți,  între  cer  și  
pământ,   a   fost   anulată.   Creștinismul   a   purtat   cu   el,   oriunde   s-­‐a   răspândit,   „prezența”  
sfinților55.  

52
 Karl  Hausberger,  „Heilige/Heiligenverehrung.  III.  Anfänge  der  christlichen  Heiligenverehrung”,  p.  650.  
53
 Cf.   Georgia   Frank,   The   Memory   of   the   Eyes.   Pilgrims   to   Living   Saints   in   Chiristian   Late   Antiquity,   University   of  
California  Press,  2000,  p.  79  ș.u.  
54
 Pr.  Constantin  Necula,  Elena  Tâmpănariu,  Sfântul  Daniil  Stâlpnicul,  Editura  Agnos,  Sibiu,  2007,  p.  134.    
55
 Cf.  Peter  Brown,  Cultul  Sfinților,  p.  15-­‐23.  
Sinoadele  Ecumenice  I  și  II.  Simbolul  Niceo-­‐Constantinopolitan.  
 
Fomula  din  prologul  ioanin  "Cuvântul  S-­‐a  făcut  trup"  (In  1,  14)  şi  imnul  hristologic  din  
Epistola   către   Filipeni   2,   5-­‐11,   unde   Sfântul   Apostol   Pavel   descrie   parcursul   iconomiei   lui  
Hristos  începând  cu  coborârea  de  la  Tatăl,  trecând  prin  moarte  și  înviere,  până  la  înălţarea  la  
cer,  au  constituit  în  teologia  Părinţilor  jaloanele  învăţăturii  hristologice.  Primii  teologi  creştini  
au   analizat   taina   Sfintei   Treimi   din   perspectiva   trimiterii   Fiului   lui   Dumnezeu   în   lume,   adică   a  
iconomiei   mântuirii.   Întrebările   apărute   se   referă   atât   la   raportarea   Fiului   faţă   de   Tatăl   şi  
Duhul   Sfânt,   cât   şi   la   posibila   unire   dintre   dumnezeire   şi   umanitate   în   persoana   Sa.   Cu  
această   problematică   se   deschide   perioada   Sinoadelor   Ecumenice   (325-­‐787),   în   care   s-­‐au  
formulat  dogma  trinitară,  cea  hristologică  şi  teologia  icoanei.    
Atunci  când  Biserica  a  mărturisit  şi  a  precizat  ceea  ce  credea  a  făcut-­‐o  ca  răspuns  la  
atacurile   venite   dinăuntrul   şi   din   afara   creştinismului.   Este   paradoxal   că   primele   erezii  
hristologice   -­‐   gnosticismul   (considera   materia   și   trupul   a   fi   rele)   şi   dochetismul   (considera   că  
Hristos  a  avut  doar  un  trup  aparent)  -­‐  au  vizat  umanitatea,  nu  divinitatea  lui  Hristos.  Astfel  că  
strădania   părinţilor   apostolici   şi   a   apologeţilor   de   la   Sfântul   Ignatie   al   Antiohiei   la   Sfântul  
Irineu   al   Lyonului   şi   Tertulian   a   constat   în   afirmarea   realităţii   "trupului"   lui   Hristos,   înţeles  
ioaneic  ca  întreaga  condiţie  umană.  În  lucrarea  "Contra  ereziilor",  Sfântul  Irineu  îi  combate  
pe  gnostici  care  respingeau  umanitatea  lui  Hristos,  dar  şi  pe  ebioniţi,  care  susţineau  că  Iisus  
este   un   simplu   om   născut   din   Iosif   şi   Maria,   anunţând   temele   majore   ale   hristologiei  
ulterioare  lui:  Hristos  ca  Dumnezeu  adevărat  şi  om  adevărat1.  
Părinţii   secolului   al   III-­‐lea   au   teologhisit   pe   linia   Iconomiei   mântuirii,   reflectând  
asupra  Sfintei  Treimi  în  relaţie  cu  creaţia  şi  în  perspectiva  mântuirii  omului,  trimiterea  Fiului  
în   trup   fiind   o   temă   centrală   în   această   problematică.   Provocarea   în   definitivarea   Dogmei  
Trinitare   a   fost   tot   înţelegerea   Tainei   lui   Hristos.   El   era   înţeles   ca   Dumnezeu   şi   om,   dar  
trebuia   precizat   modul   raportării   sale   la   Tatăl.   Datorită   supunerii   Fiului   faţă   de   Tatăl   şi  
ascultării  de  El  până  la  moartea  pe  Cruce  pe  parcursul  vieţii  sale  pământeşti  apare  în  teologia  
preniceeană  eroarea  subordinaţianistă2  (Justin  Martirul,  Irineu  de  Lyon,  Origen  şi  Ipolit).  
  Pe   lângă   această   eroare   existau   şi   două   direcţii   eretice.   Una   era   constituită   din  
antitrinitarii   dinamici  (Teodot  Curelarul  şi  Pavel  de  Samosata)  care  considerau  că  Logosul  nu  
este  o  persoană,  ci  o  putere  atunci  când  se  refereau  la  Sfânta  Treime,  iar  când  vorbeau  de  
întrupare  considerau  că  asupra  omului  Iisus,  născut  din  fecioară,  s-­‐a  pogorât  Hristos  în  chip  
de   porumbel.   Cealaltă   constituită   din   antitrinitarii   modalişti   (Sabelie   şi   Praxeas),   care  
plecând   de   la   prejudecata   unui   Dumnezeu   unic   şi   solitar   considera   pe   Tatăl,   Fiul   şi   Sfântul  
Duh  ca  "modalităţi"  de  manifestare  în  lume  sau  nume  ale  persoanei  unice  a  lui  Dumnezeu.  
Astfel,   teologia   creştină   era   provocată   să   formuleze   învăţătura   despre   Sfânta   Treime  
(Dumnezeu   Unul   şi   Trei   în   acelaşi   timp),   în   faţa   concepţiei   filozofice   antice,   care   nu   putea  
accepta  „împărţirea“  divinităţii  unice  şi  solitare  în  trei.  

1
 O  excelentă  prezentare  a  hristologiei  Sfântului  Irineu  al  Lyonului  oferă  Bernard  Sesboüé,  Tout  récapituler  dans  
le  Christ.  Christologie  et  sotériologie  d'Irénée  de  Lyon,  Desclée,  Paris,  2000.  
2
 Idem,  Hristologia  patristică...,  p.  16.  
   Această   formulare   s-­‐a   realizat   mai   întâi   în   cadrul   a   ceea   ce   s-­‐a   numit   „disputa  
trinitară   din   secolul   al   IV-­‐lea“   (Christoph   Markschies),   începută   în   anul   318   şi   încheiată   în  
381,   prin   formularea   definitivă   a   Crezului   Niceno-­‐Constantinopolitan.   Deşi   Sinodul   I  
Ecumenic   l-­‐a   condamnat   definitv   pe   Arie   în   325,   abia   marii   teologi   capadocieni   (Sfântul  
Vasile   cel   Mare,   Sfântul   Grigorie   Teologul   şi   Sfântul   Grigorie   de   Nyssa)   au   reuşit   după   362   să  
împace   subordinaţianismul   tradiţional   cu   teologia   antisubordinaţianistă   de   la   Niceea,   în  
faimoasa   sinteză   a   „teologiei   neoniceene“.   A   fost   nevoie   astfel   de   munca   şi   jertfa   a   trei  
generaţii  de  teologi  care  au  realizat  sinteza  trinitară.    
 
Sinodul  I  Ecumenic  
 

(Niceea  325,  318  Sfinţi  Părinţi,  C-­‐tin  cel  Mare,  arianismul,  Crezul  –  primele  7  articole,  20  
canoane).   „Primul   Sfânt   Sinod   Ecumenic,   de   la   Niceea,   a   fost   cel   alcătuit   din   318   de  
Dumnezeu  purtători  Părinţi  pe  vremea  împărăţiei  marelui  împărat  cel  întocmai  cu  Apostolii  
Constantin   împotriva   smintitului   Arie,   prezbiter   al   Bisericii   Alexandriei.   Au   condus   Sinodul  
Silvestru   al   Romei,   Alexandru   al   Constantinopolului,   Alexandru   al   Alexandriei,   Eustatie   al  
Antiohiei   şi   Macarie   al   Ierusalimului.   A   avut   loc   în   anul   5833   de   la   zidirea   lumii,   iar   de   la  
Hristos  325.  De  la  primul  Sinod  până  la  cel  de-­‐al  doilea  vor  trece  55  de  ani.  De  la  el  am  primit  
şi  credem  că  Domnul  nostru  Iisus  Hristos  nu  e  creatură,  ci  Cel  ce  este  peste  toate,  Dumnezeu  
binecuvântat,  potrivit  expresiei  lui  Pavel  [Rm  9,  5],  şi  de  o  fiinţă  cu  Dumnezeu  şi  Tatăl  Lui  şi  
cu  Sfântul  Duh  potrivit  dumnezeirii  Lui,  iar  pe  cel  ce  nu  gândeşte  aşa  îl  anatemizăm“3.  
 
Arianismul  a  rezolvat  paradoxul  trinitar  adoptând  o  direcţie  opusă  modalismului  din  
secolul   al   III-­‐lea,   propunând   pentru   Fiul   un   statut   ontologic   inferior   Tatălui,   considerându-­‐l  
făptură   creată   (chiar   dacă   prima   dintre   făpturi).   S-­‐a   vorbit   despre   cearta   pentru   un   iota,  
plecând   de   la   faptul   că   două   concepte   fundamentale   din   cadrul   disputelor   ariene   se  
diferenţiau  prin  litera  jota  (omoousioς  şi  omoiousioς).  Dezbaterea  s-­‐a  purtat  pe  trei  paliere:  
prin   tratate   ştiinţifice   şi   scrisori   teologice,   prin   predici   în   cadrul   cultului   şi   prin   rugăciuni   şi  
cântări  populare  (vezi  Thalia).    
  Biserica   egipteană   era   în   schismă   la   începutul   sec.   IV,   provocată   de   Melitie   de  
Lycopolis,  care  nu  mai  recunoştea  autoritatea  ep.  de  Alexandria.  Preocupările  teologice  ale  
presbiterului   Arie   de   la   Biserica   Baukalis   din   Alexandria   au   provocat   disputele   în   jurul  
modului   în   care   trebuie   înţeles   subordinaţianismul.   Arie   susţinea,   influenţat   de  
neoplatonism,   transcendenţa   absolută   a   lui   Dumnezeu,   mărturisită   în   multe   scrisori,   dar   şi  
unicitatea   sa,   înţelegându-­‐l   ca   monadă.   După   excomunicarea   lui   Arie   de   către   episcopul  
Alexandru  al  Alexandriei,  într-­‐un  sinod  alexandrin  din  anul  318,  au  izbucnit  nelinişti  şi  certuri  
care   au   divizat   episcopatul   din   imperiu,   având   loc   o   serie   de   sinoade   care   au   afirmat  

3
 Textul  aparţine  Mitropolitul  Nil  al  Rodosului  -­‐  canonist  bizantin  din  a  doua  jumătate  a  secolului  XIV   -­‐,  Relatare  
sinoptică    despre  Sfintele  Sinoade  Ecumenice,  (preluat  din  Sinodiconul  Ortodoxiei,  în  curs  de  apariţie  la  Editura  
Deisis,   trad.   de   diac.   Ioan   I.   Ică   jr,   prin   bunăvoinţa   căruia   am   primit   textul   pentru   uz   în   cadrul   cursurilor   şi  
seminariilor).  
învăţătura   lui   Arie.   Victoria   lui   Constantin   asupra   lui   Liciniu   la   19   septembrie   324   a   adus  
unitatea  politică,  acesteia  trebuind  să-­‐i  urmeze  cea  religioasă  (adică  rezolvarea  problemelor  
legate   de   teologia   trinitară,   data   Paştilor   şi   schismele   melitienilor   şi   novaţienilor).   Pentru  
aceasta   împăratul   a   convocat   Sinodul   I   Ecumenic4  la   Niceea   (azi   Iznik   în   Turcia),   reşedinţă  
imperială  de  vară,  probabil  în  virtutea  titlului  de  pontifex  maximus,  pe  care  l-­‐a  exercitat  deja  
la   convocarea   sinoadelor   de   la   Roma   312   şi   Arelate   314   pentru   lămurirea   controversei  
donatiste   din   Nordul   Africii.   Cei   318   părinţi 5  erau   în   mare   parte   din   răsărit,   din   apus  
participând  doar  patru  episcopi  şi  doi  prezbiteri.  
  În  Vita  Constantini  III  Eusebiu  de  Cezareea  descrie  în  mare  desfăşurarea  lucrărilor  din  
palatul  imperial  al  Niceii.  Şedinţa  de  deschidere  a  avut  loc  în  prezenţa  împăratului  -­‐  intrarea  
sa   fiind   prezentată   sub   forma   unui   adventus   augusti,   „asemeni   unui   înger   trimis   de  
Dumnezeu  din  cer.  Constantin  era  îmbrăcat  în  veşminte  atât  de  strălucitoare  că  aruncau  în  
jur  talazuri  de  fulgere  înfocate,  cărora  li  se  adăuga  orbitoarea  sclipire  a  aurului  şi  a  pietrelor  
nestemate“  (Eus.,  v.C.,  III,  10,  1)  –  în  iunie  325,  sinodul  încheindu-­‐se  la  25  iulie  325,  o  dată  cu  
vicennalia.   Discuţiile   s-­‐au   purtat   în   greacă   şi   latină,   concretizându-­‐se   în   simbolul   niceean,  
alcătuit  pe  baza  unei  propuneri  iniţiale,  adăugită  ulterior,  lucru  arătat  de  repetiţiile  din  prima  
parte,   centrală   fiind   particula   omoousios   (deofiinţă).   Pe   lângă   afirmarea   dumnezeirii   Fiului  
simbolul   aminteşte   la   sfârşit:   „Credem   şi   în   Duhul   Sfânt“,   antematizând   apoi   învăţăturile  
ariene.   Unii   au   refuzat   semnarea   textului   datorită   unui   cuvânt   neexistent   în   Sf.   S.   –  
omousios.   La   ameninţarea   împăratului   majoritatea   episcopilor   a   semnat   textul   simbolului,  
Eusebiu  de  Nicomidia  şi  Teognis  de  Niceea  refuzând  să  semneze  şi  anatematizmele  au  fost  
exilaţi  împreună  cu  Arie.  
Expunerea  credinţei  celor  318  de  Părinţi  

(Niceea,  325)  

Credem   într-­‐Unul   Dumnezeu,   Tată,   Atotţiitor,   Făcător   al   tuturor   celor  

văzute  şi  nevăzute.  
Şi   într-­‐Unul   Domn   Iisus   Hristos,   Fiul   lui   Dumnezeu,   născut   din   Tatăl,  
Unul-­‐Născut,   adică   din   fiinţa   Tatălui,   Dumnezeu   din   Dumnezeu,   lumină   din  
lumină,   Dumnezeu   adevărat   din   Dumnezeu   adevărat,   născut   nu   făcut,   de   o  
fiinţă  cu  Tatăl,  prin  Care  toate  s-­‐au  făcut,  cele  din  cer  şi  cele  de  pe  pământ;  
Care   pentru   noi   oamenii   şi   pentru   a   noastră   mântuire   S-­‐a   pogorât   şi   S-­‐a  
întrupat   şi   S-­‐a   făcut   om,   a   pătimit,   a   înviat   a   treia   zi,   S-­‐a   înălţat   la   ceruri   şi   va  
veni  să  judece  viii  şi  morţii.  
Şi  întru  Duhul  Sfânt.  

4
 Ecumenic   în   sensul   participării   episcopilor   din   întreg   imperiul.   Trei   episcopi   erau   din   afara   imperiului,   din  
Mesopotamia,  Caucaz  şi  Goţia.  
5
 În  listele  din  secolul  al  IV-­‐lea  numărul  este  de  220,  222  sau  218,  ele  fiind  completate  până  la  numărul  de  318  
pentru  a  avea  o  similitudine  cu  cele  318  slugi  ale  lui  Avraam.    
 Iar  pe  cei  ce  spun  „a  fost  cândva  când  nu  era”  şi  „înainte  de  a  se  fi  născut  
nu  era”  şi  s-­‐a  făcut  „din  cele  ce  nu  sunt”  sau  spun  că  Fiul  lui  Dumnezeu  este  
„din   altă   ipostasă”   sau   „fiinţă”   sau   că   e   „creat”,   „schimbător”   sau  
„transformabil”,  Biserica  universală  şi  apostolică  îi  anatemizează.6  
   
Sinodul   I   Ecumenic   de   la   Nicea   325   a   afirmat   în   limbajul   filozofiei   greceşti  
deofiinţimea   Fiului   cu   Tatăl.   "Paradoxul   niceean   constă   în   faptul   că   elenizarea   limbajului  
credinţei,  operată  de  sinod,  a  fost  pusă  în  slujba  dezelenizării  conţinutului  credinţei7".  
  Dintre  cele  20  de  canoane,  c.  10,  11,  12,  13  şi  14  se  ocupau  de  reprimirea  lapsilor  în  
Biserică,  excluzând  de  la  preoţie  pe  cei  căzuţi  în  persecuţie  şi  punând  termene  de  pocăinţă  
pentru   reprimirea   laicilor   în   biserică   (3   ani   cu   catehumenii   -­‐   audientes,   şapte   ani   plecaţi   –  
genuflectentes   şi   doi   ani   fără   împărtăşire   -­‐   consistentes),   urmând   să   fie   totuşi   împărtăşiţi  
dacă   ar   fi   pe   moarte.   Canonul   8   acceptă   reprimirea   novaţienilor   (katharoi   –   nu   acceptau  
reprimirea  lapsilor,  aveau  în  frunte  pe  Novaţian  al  Romei)  în  biserică  prin  punerea  mâinilor  şi  
acceptarea   Simbolului   niceean,   iar   c.   19   prevede   rebotezarea   ereticilor   antitrinitari   pavlinişti  
(adepţi   ai   lui   Pavel   de   Samosata   sec.   III).   O   altă   serie   de   canoane   reglau   raporturile   dintre  
episcopi   şi   eparhii   (c.   4,   5,   6),   cât   şi   criteriile   de   alegere   a   clericilor   (c.   1,   2,   9)   şi   ordinea  
ierarhică  în  parohii  (c.  18  –  diaconii  nu  pot  da  împărtăşania).  Episcopului  Ierusalimului  îi  este  
recunoscut   un   primat   de   onoare,   dar   sub   jurisdicţia   scaunului   metropolitan   al   Cezareii  
Palestinei   (c.   7).     C.   20   prevede   că   nu   se   îngenunchează   în   biserici   duminica   şi   în   zilele  
Cincizecimii.    
  Sinodalii   au   reprimit   pe   melitienii   schismatici   din   Egipt   în   biserică   sub   ascultarea  
episcopului   alexandrin   şi   au   stabilit   data   Paştilor   –   prima   duminică   după   lună   plină,   ce  
urmează  echinocţiului  de  primăvară  –  anulând  tradiţia  quartodecimană.  
După  Sinodul  niceean  nu  s-­‐a  aşternut  dorita  pace,  iar  luptele  teologice  au  continuat  în  anii  
următori  nu  numai  prin  tratate,  ci  prin  implicarea  împăraţilor  şi  exilarea  episcopilor  care  se  
opuneau  unei  atenuări  a  formulei  de  credinţă  niceene.  Receptarea  definitivă  a  avut  loc  abia  
la  Sinodul  II  Ecumenic,  după  dispute  teologice,  mai  multe  sinoade  locale  şi  chiar  exiluri  ale  
episcopilor  (cf.  Sf.  Atanasie  cel  Mare).    
 
Sinodul  II  Ecumenic  
 
(Constantinopol   381,   150   părinţi,   Teodosie   cel   Mare,   pnevmatomahismul   şi  
apolinarismul,  ultimele  5  articole  ale  Crezului,  8  canoane).  „Al  II-­‐lea  Sfânt  Sinod  Ecumenic,  
de  la  Constantinopol,  a  fost  pe  vremea  împărăţiei  lui  Teodosie  cel  Mare,  fiind  alcătuit  de  150  
de   episcopi   împotriva   lui   Macedonie   pnevmatomahul,   patriarhul   Constantinopolului,   a   lui  
Sabelie   din   Libia   şi   lui   Apolinarie   al   Laodiceii.   Au   condus   Sinodul   Damasus   al   Romei,   Nectarie  
al   Constantinopolului,   Timotei   al   Alexandriei,   Chiril   al   Ierusalimului,   Meletie   al   Antiohiei,  

6
 Text  preluat  din  Sinodiconul  Ortodoxiei,  în  curs  de  apariţie  la  Editura  Deisis,  trad.  de  diac.  Ioan  I.  Ică  jr,  prin  
bunăvoinţa  căruia  am  primit  textul  pentru  uz  în  cadrul  cursurilor  şi  seminariilor).  
7
 Bernard  Sesboüé,  Hristologia  patristică...,  p.  19.  
Grigorie  Teologul,  Grigorie  al  Nyssei  şi  Amfilohie  al  Iconiei.  Era  anul  5889  de  la  zidirea  lumii,  
iar  la  Hristos  381.  De  la  al  II-­‐lea  Sinod  până  la  al  III-­‐lea  vor  trece  41  de  ani.  De  la  el  am  primit  
şi  credem  că  Preasfântul  Duh  este  Dumnezeu  adevărat,  ca  Unul  de  o  fiinţă  cu  Dumnezeu  şi  
Tatăl  şi  cu  Fiul,  pentru  că  Domnul  Iisus  a  zis  aşa:  „Să  se  boteze  şi  să  creadă  în  numele  Tatălui  
şi   al   Fiului   şi   al   Sfântului   Duh”   [Mt   28,   19],   lucru   pe   care   nu   l-­‐ar   fi   zis   dacă   ar   fi   fost   creatură.  
Deci  cel  ce  nu  gândeşte  aşa  să  fie  anathema“8.  
 
  Disputele  pentru  receptarea  formulei  de  credinţă  de  la  Niceea  au  continuat  până  la  al  
II-­‐lea  Sinod  Ecumenic,  arienii  fiind  sprijiniţi  în  special  de  împăraţii  arieni  care  i-­‐au  urmat  lui  
Constantin.    
Între  timp  arienii  se  grupaseră  în  trei  direcţii:    
- anomei  sau  eunomieni  –  conduşi  de  Eunomie  de  Cizic  –  radicali  ce  negau  
orice  asemănare  a  Fiului  cu  Tatăl  –  anomios.  
- omiusienii   sau   semiarienii   –   în   frunte   cu   Eusebiu   de   Nicomidia   –  
similitudine  substanţială  
- omienii  –  358  –  similitudine  nesubstanţială  –  „asemănător  cu  Tatăl  după  
Scripturi“.  
La  începutul  anului  379,  după  moartea  împăratului  arian  Valens  petrecută  în  urmă  cu  
câteva  luni  şi  numirea  lui  Teodosie  ca  împărat  al  Imperiului,  mica  comunitate  ortodoxă  din  
Constantinopol   şi-­‐a   chemat   un   episcop   propriu   pentru   restaurarea   ortodoxiei   în   oraşul   lui  
Constantin,   nimeni   altul   decât   Sfântul   Grigorie   de   Nazianz,   personalitate   crescută   într-­‐o  
familie  de  aristocraţi  şi  instruită  la  cele  mai  bune  şcoli  ale  vremii.  Toate  bisericile  se  aflau  în  
mâna   arienilor,   astfel   că   Grigorie   a   fost   nevoit   să   slujească   într-­‐o   biserică   improvizată,   pe  
care  a  numit-­‐o  Anastasia.  Aici  a  rostit  celebrele  Cinci  cuvântări  teologice,  în  care  a  formulat  
în  termeni  fără  echivoc  teologia  trinitară  a  deofiinţimii  celor  trei  Persoane  ale  Sfintei  Treimi9.  
Între   timp   a   apărut   o   grupă   de   episcopi,   clerici   şi   teologi   care   negau   dumnezeirea  
Sfântului   Duh,   numiţi   macedonieni   de   la   numele   episcopului   semiarian   Macedoniu   al  
Constantinopolului,  dar  şi  pnevmatomahi  –  adică  luptători  împotriva  Sfântului  Duh.  
La   începutul   anului   380,   Teodosie   care   era   grav   bolnav   a   fost   botezat   de   episcopul  
Ascholios  al  Tesalonicului,  iar  Crezul  rostit  de  împărat  a  fost  cel  de  la  Niceea.  Prin  decretul  
Cunctos   populos,   promulgat   la   28   februarie   380   la   Tesalonic   ortodoxia   a   devenit   religie   de  
stat,   singura   credinţă   care   avea   dreptul   să   existe10.   După   ce   episcopul   arian   Demofil   al  
Constantinopolului   a   refuzat   semnarea   Crezului   de   la   Niceea,   Grigorie   a   fost   instalat   de  
Teodosie  la  27  noiembrie  380  episcop  al  capitalei  imperiului.  

8
 Textul  aparţine  Mitropolitul  Nil  al  Rodosului  -­‐  canonist  bizantin  din  a  doua  jumătate  a  secolului  XIV   -­‐,  Relatare  
sinoptică    despre  Sfintele  Sinoade  Ecumenice,  (preluat  din  Sinodiconul  Ortodoxiei,  în  curs  de  apariţie  la  Editura  
Deisis,   trad.   de   diac.   Ioan   I.   Ică   jr,   prin   bunăvoinţa   căruia   am   primit   textul   pentru   uz   în   cadrul   cursurilor   şi  
seminariilor).  
9
 Sfântul   Grigorie   de   Nazianz,   Cele   cinci   cuvântări   teologice,   trad.   de   pr.   prof.   dr.   Dumitru   Stăniloae,   Editura  
Anastasia,  Bucureşti,  1993.  
10
 Cf.  pr.  Adrian  Gabor,  Biserică  şi  stat  în  timpul  lui  Teodosie  cel  Mare,  Editura  Bizantină,  Bucureşti,  2004,  p.  100-­‐
101.  
 Deoarece   macedonienii   contestau   dumnezeirea   Sfântului   Duh,   Teodosie   a   convocat  
Sinodul  II  Ecumenic  la  Constantinopol  în  luna  mai  a  anului  381.  Grigorie  este  ales  episcop  al  
capitalei,   dar   este   contestat   de   episcopii   egipteni,   care   deja   cu   un   an   înainte   hirotoniseră   pe  
Maxim   ca   episcop   al   Constantinopolului.   Văzând   certurile   dintre   partide   şi   contestarea  
canonicităţii   alegerii   sale,   reproşându-­‐i-­‐se   că   era   deja   episcop   al   Sasimei,   Grigorie   se   va  
distanţa   de   sinod,   retrăgându-­‐se   în   palatul   episcopal11.   Sfântul   Grigorie   afirmase   însă   în  
Cuvântarea  a  5-­‐a  teologică  deofiinţimea  Sfântului  Duh  cu  Tatăl,  iar  formularea  homotimiei  –  
„închinat  şi  mărit  împreună  cu  Tatăl  şi  cu  Fiul“  –  părea  acestui  teolog  al  Sfintei  Treimi  a  fi  o  
garanţie  insuficientă  a  adeziunii  la  divinitatea  deplină  şi  totală  a  Sfântului  Duh.    
Expunerea  credinţei  celor  150  de  Părinţi  

(Constantinopol,  381)  

Credem   într-­‐Unul   Dumnezeu,   Tată,   Atotţiitor,   Făcător   al   cerului   şi   al  

pământului,  al  tuturor  celor  văzute  şi  nevăzute.  
Şi   într-­‐Unul   Domn   Iisus   Hristos,   Fiul   lui   Dumnezeu   Unul-­‐Născut,   Care   din  
Tatăl   S-­‐a   născut   mai   înainte   de   toţi   vecii,   lumină   din   lumină,   Dumnezeu  
adevărat  din  Dumnezeu  adevărat,  născut  nu  făcut,  de  o  fiinţă  cu  Tatăl,  prin  
Care  toate  S-­‐au  făcut.  
Care   pentru   noi   oamenii   şi   pentru   a   noastră   mântuire   S-­‐a   coborât   din   ceruri  
şi  S-­‐a  întrupat  din  Duhul  Sfânt  şi  din  Fecioara  Maria  şi  S-­‐a  făcut  om,  
Care  S-­‐a  răstignit  pentru  noi  sub  Pontius  Pilatus,  a  pătimit  şi  a  fost  îngropat,  
şi  a  înviat  a  treia  zi  după  Scripturi,  
şi  S-­‐a  înălţat  la  ceruri  şi  şade  de-­‐a  dreapta  Tatălui,  
şi   iarăşi   va   veni   cu   slavă   să   judece   viii   şi   morţii,   şi   a   Cărui   împărăţie   nu   va  
avea  sfârşit.  
Şi  întru  Duhul  Sfânt,  Domnul,  de  viaţă  făcătorul,  Care  împreună  cu  Tatăl  şi  cu  
Fiul  e  închinat  şi  mărit,  Care  a  grăit  prin  proroci.  
Şi  întru  una,  sfântă,  universală  şi  apostolică  Biserică.  
Mărturisim  un  Botez  spre  iertarea  păcatelor.  
Aşteptăm  învierea  morţilor.  
Şi  viaţa  veacului  ce  va  să  vină.  Amin.12  
 
Dogmei   niceene   care   definise   deofiinţimea   sau   consubstanţialitatea   dintre   Fiul   şi  
Tatăl   i-­‐a   urmat   hotărârea   de   la   Constantinopol   381,   care   definitiva   dogma   trinitară,   dar   la  
acelaşi   sinod   Apolinarie   de   Laodiceea   aduce   atingere   "omului   adevărat"   din   Hristos,  
considerând   că   omul   este   format   din   trup   material,   suflet   neraţional   şi   suflet   raţional   şi  
nemuritor.   Plecând   de   la   această   concepţie   antropologică   trihotomică,   Apolinarie   a  
considerat   că   în   Hristos   locul   sufletului   raţional   a   fost   luat   de   Logosul   veşnic.   Deşi   această  

11
 Ibidem,  p.  243-­‐245.  
12
 Acest  Simbol  de  credinţă  se  rosteşte  în  cadrul  Sfintei  Liturghii  începând  cu  secolul  al  VI-­‐lea,  până  atunci  fiind  
rostit  numai  de  catehumeni  în  Vinerea  Mare.        
învăţătură   a   fost   condamnată,   ea   va   deschide   în   deceniile   următoare   întrebarea   asupra  
relaţiei  dintre  divin  şi  uman  în  Hristos,  asupra  posibilităţii  naşterii  în  timp  a  Logosului  Unul-­‐
Născut  din  veşnicie13.  
  Sinodul   a   redactat   8   canoane.   Primul   este   de   natură   dogmatică   şi   anatematizează   pe  
arieni   şi   semiarieni,   pnevmatomahi,   sabelieni,   marcelieni   şi   fotinieni,   dar   şi   pe   apolinarişti.  
Canoanele   5,   7   şi   8   se   ocupă   de   reprimirea   ereticilor   în   biserică;   cei   care   erau   botezaţi   în  
numele   Sfintei   Treimi   erau   primiţi   după   abjurarea   ereziei   prin   mirungere   (arienii   moderaţi,  
pnevmatomahii,   novaţienii,   quartodecimanii   şi   apolinariştii),   iar   eunomienii,   montaniştii   şi  
sabelienii   erau   rebotezaţi.   După   ce   canonul   2   a   stabilit   autonomia   diocezană,   canonul   3   a  
hotărât  că  „episcopul   de   Constantinopol  să  aibă   întâietatea   de   onoare  –  primatum   honoris  –  
după  episcopul  Romei,  deoarece  este  Roma  cea  nouă“.  
 
Sinoadele  Ecumenice  III-­‐VI.  Dogma  Hristologică.  
 
 
Sinodul  III  Ecumenic  
 
(Efes   431,   198   părinţi,   Teodosie   II,   nestorianismul,   9   canoane).   „Al   III-­‐lea   mare   Sfânt  
Sinod   Ecumenic,   de   la   Efes,   a   fost   ţinut   pe   vremea   împărăţiei   lui   Teodosie   cel   Mic,   fiind  
alcătuit   din   200   de   Sfinţi   Părinţi   împotriva   lui   Nestorie,   patriarhul   Constantinopolului.   L-­‐au  
condus   Celestin   al   Romei,   Chiril   al   Alexandriei,   Iuvenalie   al   Ierusalimului,   Memnon   al  
Efesului.  Era  anul  5939  de  la  zidirea  lumii  şi  431  de  la  Hristos.  De  la  al  III-­‐lea  Sinod  la  al  IV-­‐lea  
vor   trece   30   de   ani.   De   la   el   am   primit   şi   credem   că   Domnul   nostru   Iisus   Hristos   este   Fiul  
Dumnezeului   Celui   Viu,   căci   aşa   a   zis   Petru   întrebat   fiind   de   Domnul   despre   El,   şi   pentru  
aceasta  a  fost  lăudat  şi  a  fost  mărturisit  de  Cel  ce  este  Însuşi  Adevărul  că  această  ştiinţă  i  s-­‐a  
descoperit   de   la   Dumnezeu-­‐Tatăl   [Mt   16,   13–17].   Deci   cel   ce   nu   gândeşte   aşa   să   fie  
anathema“14.  
   
Dacă   pentru   realizarea   sintezei   trinitare   a   fost   nevoie   de   munca   teologică   a   trei  
generaţii,  formularea  dogmei  hristologice  a  necesitat  aproape  trei  secole,  deci  jertfa  a  zeci  
de  generaţii  şi  martiriul  multora  dintre  părinţi  (vezi  Sfântul  Maxim  Mărturisitorul).  
Motivaţia   hristologiei   Părinţilor   este   una   soteriologică.   Toate   ereziile   hristologice  
apărute  în  antichitate  lezau  calitatea  de  Mântuitor  a  lui  Iisus  Hristos.  Pentru  ca  să  ne  poată  
mântui  El  trebuia  să  fie  Dumnezeu  desăvârşit,  altfel  nu  ne  putea  pune  în  legătură  directă  cu  
Dumnezeu  şi  om  desăvârşit,  altfel  n-­‐am  fi  fost  noi  cei  mântuiţi  de  vreme  ce  nu  şi-­‐a  asumat  
întreaga  fire  umană,  deci  o  solidaritate  adevărată  cu  noi15.  

13
 Ibidem,  p.  20-­‐21.  
14
 Textul  aparţine  Mitropolitul  Nil  al  Rodosului  -­‐  canonist  bizantin  din  a  doua  jumătate  a  secolului  XIV  -­‐,  Relatare  
sinoptică    despre  Sfintele  Sinoade  Ecumenice,  (preluat  din  Sinodiconul  Ortodoxiei,  în  curs  de  apariţie  la  Editura  
Deisis,   trad.   de   diac.   Ioan   I.   Ică   jr,   prin   bunăvoinţa   căruia   am   primit   textul   pentru   uz   în   cadrul   cursurilor   şi  
seminariilor).  
15
 Cf.  Bernard  Sesboüé,  Hristologia  patristică...,  p.  28.  
   Nestorie  spre  deosebire  de  Arie  era  convins  de  dumnezeirea  transcendentă  a  Fiului  
lui  Dumnezeu,  dar  nu  putea  să  accepte  întruparea  Logosului,  chenoza  Întrupării  şi  alăptarea  
la   sânul   Fecioarei,   o   umilinţă   de   nesuportat.   În   urma   predicii   diaconului   antiohian   Anastasiu,  
care   punea   în   discuţie   termenul   theotokos,   Nestorie   intervine   şi   propune   christotokos.   Se  
pare  că  adevăratul  motiv  al  ereziei  nestoriene  a  fost  neputinţa  lui  Nestorie  de  a  accepta  un  
Dumnezeu  care  devine  prunc16.  Afirmând  faptul  că  în  Hristos  există  două  persoane  şi  două  
firi,  unite  în  chip  moral,  Nestorie  a  introdus  o  distanţă  definitivă  între  Logos  şi  umanitatea  Sa,  
periclitând  mântuirea  în  Hristos.  Şcoala  alexandrină  susţinea  însă  o  unire  reală  a  celor  două  
firi  în  Hristos.  Cele  două  poziţii  diferite  au  condus  la  o  puternică  dispută  teologică  privitoare  
la  hristologie  între  cele  două  şcoli,  în  prima  jumătate  a  secolului  al  V-­‐lea.    
  Cel   care   a   intervenit   în   dezbaterea   teologică   a   fost   Sfântul   Chiril   al   Alexandriei,  
combătând   viziunea   hristologică   nestoriană   în   mai   multe   tratate,   în   care   a   demonstrat   că  
Maica  Domnului  nu  a  născut  Dumnezeirea  în  Sine,  ci  Logosul  unit  cu  firea  umană,  fiind  astfel  
cu   adevărat   Născătoare   de   Dumnezeu   –   theotokos.   În   noiembrie   430   a   convocat   un   Sinod   la  
Alexandria,   ale   cărui   hotărâri   dogmatice   le-­‐a   cuprins   într-­‐o   lungă   Epistolă   sinodală,   care   se  
încheia   cu   12   anatematisme,   pe   care   Nestorie   trebuia   să   şi   le   asume,   pentru   a   rămâne   în  
comuniune  cu  celelalte  biserici.  La  acestea  Nestorie  a  răspuns  cu  12  contraanatematisme.    
Aceasta  a  dus  la  convocarea  celui  de-­‐al  III-­‐lea  Sinod  Ecumenic  la  Efes,  între  22  iunie  şi  
31  iulie  431.  Sfântul  Chiril  a  deschis  Sinodul  la  22  iunie  431,  fără  să  aştepte  episcopii  din  Asia  
în  frunte  cu  Ioan  al  Antiohiei.  Episcopii  prezenţi  au  hotărât  că  Fecioara  Maria  poate  fi  numită  
theotokos,  iar  Nestorie  a  fost  antematizat  şi  excomunicat.    
Peste  cinci  zile  au  sosit  în  capitală  Ioan  al  Antiohiei  şi  episcopii  din  Asia,  care  auzind  
de   cele   întâmplate   s-­‐au   întrunit   într-­‐un   sinod   propriu   şi   au   declarat   nule   şi   fără   valoare  
hotărârile  luate  de  Sfântul  Chiril  şi  episcopii  întruniţi  cu  el,  anatematizându-­‐i  pe  chirilieni  şi  
acuzându-­‐i   de   arianism,   eunomianism   şi   apolinarism.   Între   timp   au   sosit   şi   delegaţii   papei  
Celestin  al  Romei,  în  prezenţa  cărora  Sfântul  Chiril  şi  episcopii  alăturaţi  lui  au  mai  ţinut  încă  6  
şedinţe,  pe  11  iulie  rostindu-­‐se  anatema  asupra  lui  Nestorie  şi  Ioan  al  Antiohiei.  În  data  de  16  
iulie  431  s-­‐a  condamnat,  de  asemenea,  pelagianismul  (învăţătură  eretică,  care  nega  păcatul  
strămoşesc   şi   afirma   putinţa   mântuirii   prin   puterile   proprii,   susţinută   de   călugărul   englez  
Pelagiu).    
În   cursul   următoarelor   dezbateri   nu   a   reuşit   să   se   impună   nici   una   din   cele   două  
partide,   discuţiile   dogmatice   nu   au   prea   avut   loc,   iar   o   formulă   de   pace   lipsea,   astfel   că  
sinodalii  au  plecat  acasă,  fără  o  rezolvare  concretă  a  lucrurilor.  Receptarea  hotărârilor  celor  
două  partide  de  la  Efes  s-­‐a  realizat  prin  celebra  Epistolă  a  lui  Chiril  către  Ioan  al  Antiohiei  şi  
mărturisirea   de   credinţă   a   împăcării   cu   răsăritenii   (433),   în   care   Sfântul   Chiril   acceptă  
mărturisirea   de   credinţă   a   antiohienilor,   după   ce   Ioan   semnase   în   prealabil   condamnarea   lui  
Nestorie:    
 

16
 Un  istoric  constantinoplitan  precizează  că  Nestorie  "a  fost  înspăimântat  de  cuvântul  Maica  lui  Dumnezeu  ca  
de  o  fantomă  şi  această  spaimă  n-­‐a  provenit  decât  din  ignoranţa  sa".  Socrate  Scolasticul,  Istoria  bisericească,  
traducere  de  Iosif  Gheorghian,  Bucureşti,  1899,  p.  344  (VII,  32).    
 „Mărturisim,   prin   urmare,   pe   Domnul   nostru   Iisus   Hristos   Fiul  
Unul-­‐Născut   al   lui   Dumnezeu,   Dumnezeu   desăvârşit   şi   om   desăvârşit   din  
suflet   raţional   şi   trup;   născut   din   Tatăl   mai   înainte   de   veci   după   divinitate,   iar  
în   zilele   de   pe   urmă   Acelaşi   născut   pentru   noi   şi   a   noastră   mântuire   din  
Fecioara   Maria   după   umanitate;   Acelaşi   de   o   fiinţă   cu   Tatăl   după   Dumnezeire  
şi  de  o  fiinţă  cu  noi  după  umanitate;  căci  s-­‐a  făcut  o  unire  a  două  firi;  drept  
pentru  care  mărturisim  un  Hristos,  un  Fiu,  un  Domn.  Potrivit  acestei  noţiuni  a  
unei   uniri   necontopite   o   mărturisim   pe   Sfânta   Fecioară   Născătoare   de  
Dumnezeu,   pentru   faptul   că   Dumnezeu   Cuvântul   S-­‐a   întrupat   şi   S-­‐a   făcut   om,  
iar   din   această   zămislire   Şi-­‐a   unit   cu   Sine   templul   luat   din   ea.   Iar   expresiile  
evanghelice  şi  apostolice  despre  Domnul  ştim  că  bărbaţii  teologi  pe  unele  le  
fac  comune  ca  referindu-­‐se  la  o  singură  persoană,  iar  pe  altele  le  despart  ca  
referindu-­‐se  la  două  firi  şi  pe  cele  cuvenite  lui  Dumnezeu  le  predau  ca  potrivit  
divinităţii  lui  Hristos,  iar  pe  cele  umile  ca  potrivit  umanităţii  Lui”17.  
 
Sinodul   de   la   Efes   a   afirmat   naşterea   în   timp   a   Fiului   lui   Dumnezeu   din   Fecioara  
Maria,  după  ce  Sinodul  de  la  Niceea  formulase  naşterea  din  veşnicie  a  Fiului  lui  Dumnezeu.  
Încheierea   acestui   sinod   este   considerată   împăcarea   dintre   Sfântul   Chiril   al   Alexandriei   şi  
Ioan   al   Antiohiei,   în   celebra   scrisoare   chiriliană   care   începe   cu   cuvintele:   „Să   se   bucure  
cerurile   şi   să   se   veselească   pământul”   [Ps   95,   11]   căci   s-­‐a   desfiinţat   peretele   din   mijloc   al  
despărţiturii   [Ef   2,   14],   a   încetat   întristarea   şi   s-­‐a   desfiinţat   orice   fel   de   dihonie,   pentru   că  
Mântuitorul  nostru  al  tuturor  a  dat  drept  premiu  Bisericilor  Lui  pacea…“18.  
Această   pace   nu   a   fost   însă   durabilă,   deoarece   scrierile   Sfântului   Chiril,   care  
acceptase   în   formula   de   unire   faptul   că   în   Hristos   s-­‐au   unit   două   firi,   dumnezeiască   şi  
omenească,   comportau   o   problemă   de   limbaj,   căci   Sfântul   Chiril   folosea,   de   asemenea,  
termenul  fire  cu  sensul  de  ipostas,  folosind  formula  "o  singură  fire  a  lui  Dumnezeu  Cuvântul  
întrupat".   Exista   în   acelaşi   timp   şi   o   problemă   de   nuanţă,   deoarece   deosebirea   firilor   în  
Hristos  era  mai  puţin  clar  formulată  decât  unitatea  acestora19.  
  Sinodul   III   Ecumenic   a   formulat   şi   9   canoane.   Primul   canon   depune   din   treapta  
arhierească   pe   toţi   cei   care   acceptă   comuniunea   cu   pelagienii.   Canoanele   2-­‐5   depun   din  
treaptă  clericii  trecuţi  la  nestorianism  şi  iau  măsuri  de  ocrotire  a  celor  ameninţaţi  sau  depuşi  
de   nestorieni.   Canonul   8   confirmă   autocefalia   Bisericii   din   Cipru,   care   este   azi   cea   mai   veche  
Biserică  ortodoxă  autocefală  din  lume.    
 
 
Sinodul  IV  Ecumenic  
 

17
 Text  preluat  din  Sinodiconul  Ortodoxiei,  în  curs  de  apariţie  la  Editura  Deisis,  trad.  de  diac.  Ioan  I.  Ică  jr,  prin  
bunăvoinţa  căruia  am  primit  textul  pentru  uz  în  cadrul  cursurilor  şi  seminariilor).  
18
 Ibidem.  
19
 Cf.  Bernard  Sesboüé,  Hristologia  patristică...,  p.  22-­‐24.  
 (Calcedon   451,   Marcian,   monofizitismul,   520-­‐630   părinţi,   30   canoane).  „Al  IV-­‐lea  mare  
Sfânt   Sinod   Ecumenic,   de   la   Chalcedon,   s-­‐a   făcut   pe   vremea   împărăţiei   lui   Marcian,   fiind  
alcătuit  din  630  de  Sfinţi  Părinţi  împotriva  lui  Dioscor,  patriarhul  Alexandriei,  şi  a  lui  Eutihie,  
arhimandrit  din  Constantinopol.  L-­‐au  condus  Leon  al  Romei,  Anatolie  al  Constantinopolului,  
Iuvenalie   al   Ierusalimului,   Maxim   al   Antiohiei.   Era   anul   5959   de   la   zidirea   lumii,   iar   de   la  
Hristos  451.  De  la  al  IV-­‐lea  Sinod  la  al  V-­‐lea  vor  trece  102  ani.  De  la  el  am  primit  şi  credem  că  
cele  două  firi  care  converg  în  unica  ipostasă  a  Domnului  nostru  fără  contopire,  rămân  şi  în  
sine,  având  fiecare  lucrările  proprii.  Căci  acestea  le-­‐a  arătat  limpede  Domnul  zicând  odată:  
„Acum   sufletul   este   tulburat.   Părinte,   izbăveşte-­‐Mă   de   ceasul   acesta”   [In   12,   27]   şi   altă   dată:  
„Nimeni   nu   ia   sufletul   Meu   de   la   Mine,   ci   putere   am   să-­‐l   pun   şi   iarăşi   să-­‐l   iau”   [In   10,   17],  
întrucât   faptul   de   a   fi   tulburat   este   propriu   firii   create,   iar   cel   de   a   avea   putere   e   propriu  
Dumnezeirii.   Deci   pe   cei   ce   spun   că   acestea   două   s-­‐au   făcut   o   singură   fire   şi   cinstesc   în  
Hristos  o  singură  fire,  îi  dăm  anatemei“20.  
   
În  impreciziile  terminologice  ale  Sfântului  Chiril  al  Alexandriei  s-­‐a  strecurat  erezia  lui  
Eutihie,  stareţul  unei  mânăstiri  de  lângă  Constantinopol,  care  nu  a  înţeles  sensul  formulărilor  
acestuia.   Formula   "o   singură   fire   a   lui   Dumnezeu   Cuvântul   întrupat"   a   Sfântului   Chiril   se  
referea   la   ipostasul   Logosului.   Eutihie   a   înţeles-­‐o   ca   fire   şi   a   susţinut   că   firea   umană   este  
înghiţită   de   cea   divină,   precum   o   picătură   de   apă   în   mare.   Această   erezie   a   fost   numită  
monofizism  sau  nestorianism.  
Denunţat   patriarhului   Flavian   al   Constantinopolului,   Eutihie   a   fost   chemat   la   12  
noiembrie  448  să  se  justifice  în  faţa  unui  sinod,  care  l-­‐a  anatematizat.  Acesta  a  făcut  apel  la  
papa  Leon  I  al  Romei  (440-­‐461)  şi  la  patriarhul  Dioscor  al  Alexandriei  (444-­‐451).  În  timp  ce  
primul   l-­‐a   condamnat   în   celebrul   Tomus   ad   Flavianum,   cel   de-­‐al   doilea   s-­‐a   arătat   a   fi   un  
apărător  înfocat  al  acestuia,  considerându-­‐l  un  interpret  fidel  al  teologiei  Sfântului  Chiril.    
Eunucul  Hrisafie,  finul  lui  Eutihie  şi  apropiat  al  lui  Dioscur,  a  convocat  din  însărcinarea  
împăratului   Teodosie   II   un   sinod   la   Efes   în   449,   spre   a   rediscuta   teologie   lui   Eutihie.   Prin  
presiuni  militare  şi  influenţe  puternice  s-­‐a  condamnat  învăţătura  despre  două  firi  în  Hristos  
susţinută   de   Tomus   Leonis   şi   patriarhul   Flavian,   care   a   fost   brutalizat   în   timpul   şedinţelor,  
murind   chiar   în   timpul   sinodului.   Vestea   hotărârilor   ajunse   până   la   papa   Leon   l-­‐a   făcut   pe  
acesta  să  dea  acestui  sinod  apelativul  de  tâlhăresc.  Teodoret  de  Cir  şi  Ibas  de  Edesa  au  fost  
condamnaţi  ca  nestorieni.  
Aceste   tensiuni   au   dus   la   convocarea   Sinodului   IV   Ecumenic,   de   către   generalul  
Marcian,   devenit   soţul   Pulheriei,   sora   lui   Teodosie   II,   ale   cărui   şedinţe   s-­‐au   ţinut   între   8   şi   25  
octombrie   451   în   biserica   Sfânta   Eufimia   din   Constantinopol.   În   timp   ce   i-­‐a   condamnat   pe  
Nestorie,  Eutihie  şi  Dioscor,  sinodalii  au  formulat  credinţa  ortodoxă  în  următorii  termini:  

20
 Textul  aparţine  Mitropolitul  Nil  al  Rodosului  -­‐  canonist  bizantin  din  a  doua  jumătate  a  secolului  XIV   -­‐  Relatare  
sinoptică    despre  Sfintele  Sinoade  Ecumenice,  (preluat  din  Sinodiconul  Ortodoxiei,  în  curs  de  apariţie  la  Editura  
Deisis,   trad.   de   diac.   Ioan   I.   Ică   jr,   prin   bunăvoinţa   căruia   am   primit   textul   pentru   uz   în   cadrul   cursurilor   şi  
seminariilor).  
   „Urmând  deci  Sfinţilor  Părinţi,  învăţăm  pe  toţi  să  mărturisească  într-­‐un  
singur   glas   pe   Unul   şi   Acelaşi   Fiu,   Domnul   nostru   Iisus   Hristos,   pe   Acelaşi  
desăvârşit   în   divinitate   şi   Acelaşi   desăvârşit   în   umanitate,   pe   Acelaşi  
Dumnezeu  adevărat  şi  om  adevărat  din  suflet  raţional  şi  trup,  pe  acelaşi  de  o  
fiinţă  cu  Tatăl  după  divinitate  şi  de  o  fiinţă  cu  noi  după  umanitate,  întru  toate  
asemenea  nouă  afară  de  păcat  [Evr  4,  15],  pe  Acelaşi  născut  mai  înainte  de  
veci   din   Tatăl   după   divinitate,   iar   în   zilele   cele   mai   de   pe   urmă   [Evr   1,   2]  
pentru   noi   şi   pentru   a   noastră   mântuire   din   Fecioara   Maria,   de   Dumnezeu  
Născătoarea,   după   umanitate,   pe   Unul   şi   Acelaşi   Hristos,   Fiu,   Domn,  
Unul-­‐Născut  în  două  firi  cunoscut  în  mod  necontopit,  neschimbat,  neîmpărţit,  
nedespărţit,   diferenţa   firilor   nefiind   nicidecum   suprimată   din   cauza   unirii   ci  
mai   degrabă   salvgardându-­‐se   proprietatea   fiecărei   firi   care   converge   într-­‐o  
unică   persoană   şi   o   unică   ipostasă,   nu   împărţit   sau   divizat   în   două   persoane,  
ci   pe   Unul   şi   Acelaşi   Fiu,   Unul-­‐Născut,   Dumnezeu,   Cuvânt,   Domn,   Iisus  
Hristos,   precum   ne-­‐au   învăţat   mai   înainte   despre   El   prorocii   cum   ne-­‐a  
povăţuit  Însuşi  Iisus  Hristos  şi  ne-­‐a  predat  Simbolul  Părinţilor.  
  Acestea  fiind,  aşadar,  formulate  de  noi  cu  toată  exactitatea  şi  atenţia  
din   toate   părţile,   Sfântul   Sinod   Ecumenic   a   hotărât   ca   nimeni   să   nu   mai  
poată  rosti,  scrie  sau  compune  altă  credinţă,  sau  să  gândească  ori  să  înveţe  
altfel.  Iar  pe  cei  ce  îndrăznesc  fie  să  compună  o  altă  credinţă,  fie  să  avanseze,  
să  înveţe  sau  să  predea  alt  Simbol  celor  ce  vor  să  se  întoarcă  la  cunoaşterea  
adevărului  de  la  păgânism  sau  iudaism  ori  de  la  oricare  altă  erezie,  dacă  sunt  
episcopi  sau  clerici,  să  fie  străini  de  episcopie  şi  de  cler,  iar  dacă  sunt  monahi  
sau  laici,  să  fie  anatemizaţi“21.  
Hotărârea  acestui  Sinod  a  fost  promulgată  de  un  edict  imperial  dat  la  27  ianuarie  452  
de   către   împăraţii   Valentinian   şi   Marcian.   Cu   toate   acestea,   Sinodul   de   la   Calcedon   nu   a  
reuşit  să  rezolve  toate  aspectele  legate  de  unirea  ipostatică  a  celor  două  firi  în  Persoana  lui  
Hristos.   Sinodul   V   Ecumenic   de   la   Constantinopol   553   a   subliniat   acordul   între   Efes   şi  
Calcedon,   iar   Sinodul   VI   Ecumenic   a   afirmat,   potrivit   logicii   deplinătăţii   celor   două   firi   în  
Hristos,   existenţa   a   două   voinţe.   Teologia   icoanei   este   în   cele   din   urmă   tot   o   expresie   a  
receptării  hristologiei  ecumenice.  
Sinodul   a   elaborat   şi   30   de   canoane.   Acestea   stabilesc   supunerea   monahilor   sub  
episcopul   locului   (c.4),   ordinea   monahală,   condamnă   simonia   (c.2),   rânduiesc   condiţiile  
hirotoniei  şi  transferului  clerului  (c.  5-­‐8,  10,  13,  14,  20,  22,  23,  25),  fixează  vârsta  hirotesiei  
diaconiţei  la  40  de  ani  (c.  15),  hotărăsc  ţinerea  sinoadelor  mitropolitane  de  două  ori  pe  an  (c.  
19),   iar   canonul   28   stabileşte   jurisdicţia   scaunului   de   Constantinopol   asupra   diecezelor  
Pontului,   Asiei,   Traciei   şi   asupra   ţinuturilor   barbare,   în   sensul   canonului   3   de   la   Sinodul   II  
Ecumenic.    
 

21
 Text  preluat  din  Sinodiconul  Ortodoxiei,  în  curs  de  apariţie  la  Editura  Deisis,  trad.  de  diac.  Ioan  I.  Ică  jr,  prin  
bunăvoinţa  căruia  am  primit  textul  pentru  uz  în  cadrul  cursurilor  şi  seminariilor).  
 Sinodul  V  Ecumenic  
   
(Constantinopol   553,   165  părinţi,  Justinian,   Cele   trei  capitole,  fragmente  din   operele  lui  
Origen,   Didim   cel   Orb   şi   Evagrie   Ponticul).   „Al   V-­‐lea   Sfânt   Sinod   Ecumenic   a   fost   în  
Constantinopol   pe   vremea   împărăţiei   lui   Iustinian   alcătuit   fiind   din   160   de   Sfinţi   Părinţi  
împotriva   lui   Origen   cel   smintit.   Sinodul   l-­‐au   condus   Vigilius   papa   Romei,   Eutihie   al  
Constantinopolului,  Apolinarie  al  Alexandriei  şi  Damian  al  Ierusalimului.  Era  anul  6061  de  la  
zidirea  lumii,  iar  de  la  Hristos  553,  iar  de  la  al  V-­‐lea  Sinod  la  al  VI-­‐lea  128  de  ani“22.  
 
  Punctele   centrale   ale   domniei   împăratului   Justinian   (527-­‐565)   au   fost   două:  
restabilirea   vechilor   graniţe   ale   imperiului   micşorate   în   urma   invaziilor   barbare   şi   unitatea  
statului   şi   a   Bisericii,   care   trebuia   să   se   manifeste   în   aşa-­‐numita   symphonie   a   celor   două  
puteri   care   îşi   aveau   autoritatea   de   la   Dumnezeu   şi   aveau   ca   ţel   să-­‐i   conducă   pe   oameni  
către  Împărăţia  lui  Dumnezeu.  Mare  legislator  şi  teolog  în  acelaşi  timp,  autor  al  mai  multor  
tratate  teologice,  împăratul  Justinian  a  căutat  rezolvarea  problemei  monofizite,  care  afecta  
unitatea  religioasă  a  imperiului  aproape  un  secol.  
  Împăratul   Justinian   promova   ca   bază   a   unirii   dintre   monofiziţi   şi   ortodocşi   teologia  
neocalcedoniană,   care   încerca   să   înlăture   suspiciunile   de   nestorianism   care   planau   asupra  
Calcedonului  datorită  folosirii  formulei  „în  două  firi“  (en  duo  ϕusesi).  
Prima   încercare   de   unire   s-­‐a   făcut   cu   ajutorul   teologiei   teopashite   promovată   de   călugării  
sciţi   în   frunte   cu   teologul   Leonţiu   de   Bizanţ,   care   au   propus   formula   „Unul   din   Sfânta   Treime  
a  pătimit  în  trup“.  Această  formulă  se  apropia  de  cea  a  Sfântului  Chiril  –  o  singură  fire  a  lui  
Dumnezeu-­‐Cuvântul   întrupat   –   şi   exprima   comunicarea   însuşirilor   celor   două   firi   ale   lui  
Hristos  datorită  unirii  într-­‐o  singură  persoană.  Astfel  se  arăta  lămurit  unnirea  celor  două  firi  
în  Hristos.  Deşi  această  formulă  a  fost  publicată  sub  formă  de  decret  în  527  şi  533  de  către  
împărat,  nu  a  fost  acceptată  nici  de  ortodocşi,  nici  de  monofiziţi.    
  Prezenţa  multor  monofiziţi  în  Constantinopol  a  impus  condamnarea  monofizismului  
într-­‐un   sinod   ţinut   la   Constantinopol   în   536,   fiind   anatematizaţi   Antim   de   Constantinopol,  
Sever   de   Antiohia   şi   Petru   de   Apameia,   care   erau   sprijiniţi   de   împărăteasa   Teodora,  
recunoscută   ca   apropiată   a   monofiziţilor.   Această   condamnare   a   fost   promulgată   de  
Justinian  sub  forma  unui  edict  imperial.    
  În  această  vreme  atenţia  împăratului  a  fost  atrasă  de  o  nouă  controversă  apărută  în  
rândul  monahilor  palestinieni  privitoare  la  scrierile  lui  Origen.  Deja  la  începutul  secolului  al  
cincelea   a   avut   loc   o   primă   dispută   privitoare   la   ortodoxia   lui   Origen,   în   cadrul   ei  
înfruntându-­‐se  admiratori  ca  Evagrie  Ponticul  şi  Ioan  al  Ierusalimului,  cât  şi  antiorigenişti  ca  
Epifanie  de  Salamina  şi  Ieronim.  Rufin  tradusese  în  latină  în  398  opera  Peri  arhon  îndreptând  
toate   locurile   care   puteau   arunca   îndoială   asupra   ortodoxiei   lui   Origen.   În   pustiul   Nitriei  

22
 Textul  aparţine  Mitropolitul  Nil  al  Rodosului  -­‐  canonist  bizantin  din  a  doua  jumătate  a  secolului  XIV  -­‐  Relatare  
sinoptică    despre  Sfintele  Sinoade  Ecumenice,  (preluat  din  Sinodiconul  Ortodoxiei,  în  curs  de  apariţie  la  Editura  
Deisis,   trad.   de   diac.   Ioan   I.   Ică   jr,   prin   bunăvoinţa   căruia   am   primit   textul   pentru   uz   în   cadrul   cursurilor   şi  
seminariilor).  
începuse   o   mare   luptă   între   călugării   antropomorfiţi   şi   intelectualiştii   influenţaţi   de  
spiritualitatea  lui  Origen  reintrodusă  în  Egipt  de  Evagrie  Ponticul.  Antropomorfiţii  egipteni  au  
incendiat   chiliile   "intelectualilor",   care   au   fugit   în   Palestina   şi   Capadocia.   Prezenţa   „celor  
patru   fraţi   lungi“   (călugări   egipteni   origenişti)   în   Constantinopol   a   constituit   în   403   mobilul  
condamnării  la  exil  a  Sfântului  Ioan  Gură  de  Aur.    
  Lavra   lui   Sava   (†532),   care   era   originar   din   Capadocia,   întemeiată   în   483   număra   şi  
călugări   origenişti.   Aceştia   au   fost   expulzaţi   din   mânăstire   şi   au   întemeiat   Noua   Lavră,  
născându-­‐se  astfel  o  nouă  dispută  în  jurul  teologiei  lui  Origen  în  care  au  intervenit  teologi  şi  
ierarhi.   Origeniştii   considerau   ca   autoritate   pe   Origen   şi-­‐l   condamnau   pe   Teodor   de  
Mopsuestia,  în  timp  ce  antiorigeniştii  îl  condamnau  pe  Origen  şi-­‐l  considerau  autoritate  pe  
Teodor  de  Mospuestia.  Sfântul  Sava  a  respins  aceste  păreri,  considerând  că  nici  unul  din  cei  
doi  nu  este  autoritate  pentru  credinţă.    
  Printr-­‐un   decret   publicat   în   543   împăratul   Justinian   a   condamnat   învăţăturile   lui  
Origen   privitoare   la   preexistenţa   sufletelor   şi   apocatastază,   iar   prin   alte   două   decrete  
publicate  în  551  şi  553  a  condamnat  „Cele  Trei  Capitole“.  Prin  „Cele  Trei  Capitole“  se  înţelege  
persoana  şi  opera  a  trei  teologi  care  au  jucat  un  oarecare  rol  între  Efes  şi  Calcedon,  devenind  
un  fel  de  măr  al  discordiei  între  ortodocşi  şi  monofiziţi:  1.  Scrisoarea  lui  Ibas  de  Edesa  către  
episcopul   Maris   din   Ardaşir   (Persia),   în   care   acesta   nu-­‐l   apăra   pe   Nestorie,   dar   nici   prea  
prietenos  faţă  de  Chiril  al  Alexandriei  nu  se  arăta;  2.  Scrierile  lui  Teodoret  de  Cyr  împotriva  
lui   Chiril   şi   a   Sinodului   din   Efes   449;   3.   Persoana   şi   opera   lui   Teodor   de   Mopsuestia,  
considerat   a   fi   nestorian.   Primii   doi   au   fost   condamnaţi   de   Sinodul   din   Efes   449,   dar  
reabilitaţi   la   Calcedon.   Ultimul   nu   fusese   condamnat   nici   de   Efes,   nici   de   Calcedon.  
Condamnarea   acestora   ar   fi   însemnat   în   ochii   monofiziţilor   detaşarea   definitivă   a  
ortodocşilor   de   orice   tendinţă   nestoriană   a   Calcedonului.   Deşi   primit   cu   ostilitate   în   Orient  
acest   decret   a   fost   semnat   în   cele   din   urmă   de   patriarhii   răsăriteni   datorită   presiunii  
exercitate  de  Justinian.    
Apusul   s-­‐a   opus   însă   vehement   de   la   început.   Papa   Vigiliu   (537-­‐555)   a   fost   chemat   în  
547   la   Constantinopol,   unde   a   condamnat   prin   faimosul   Iudicatum   cele   trei   capitole.  
Episcopii  occidentali  nu  au  acceptat  însă  decizia  lui  Vigiliu,  cei  din  Africa  excomunicându-­‐l  în  
550,  ţinuând  cu  străşnicie  la  deciziile  Calcedonului.    
  Neliniştile   provocate   au   condus   la   convocarea   celui   de-­‐al   V-­‐lea   Sinod   Ecumenic   la  
Constantinopol   în   553,   sub   preşedenţia   noului   patriarh   Eutihie   al   Constantinopolului.  
Lucrările  Sinodului  s-­‐au  ţinut  în  Secretarium-­‐ul  Bisericii  Sfânta  Sofia,  fără  participarea  papei  
aflat   în   Constantinopol   şi   au   participat   peste   150   de   episcopi,   majoritatea   răsăriteni.   Deşi  
Justinian  nu  a  participat  personal,  el  a  trimis  un  „Cuvânt“  către  Sinod  în  care  explica  întreaga  
sa   politică   bisericească   şi   motivele   pentru   care   a   condamnat   „Cele   Trei   Capitole“,  
considerând   că   era   necesar   ca   sinodalii   să   le   condamne   în   mod   canonic   pentru   a   stopa   orice  
tendinţă  nestoriană  în  Biserică.  
  În   urma   discuţiilor   purtate   de-­‐a   lungul   lunii   mai   a   anului   553   sinodalii   au   dezbătut  
asupra   temelor   enunţate   şi   au   decis   condamnarea   „Celor   Trei   Capitole“,   cât   şi   învăţăturile  
greşite   ale   lui   Origen,   Didim   cel   Orb   şi   Evagrie   Ponticul   referitoare   la   apocatastază.   La  
redactarea   hotărârilor   sale   dogmatice   sinodalii   au   luat   ca   fundament   decretul   lui   Justinian  
din  551,  formulând  14  anateme.      
  Papa  Vigiliu  a  alcătuit  separat  un  memoriu  numit  Constitutum,  redactat  împreună  cu  
alţi   13   episcopi,   adresat   la   24   mai   împăratului   Justinian,   în   care   erau   condamante   unele  
învăţături   eretice   ale   lui   Teodor   de   Mopsuestia,   neacceptând   să   condamne   celelalte   două  
capitole,   cu   excepţia   unor   idei   suspecte   de   nestorianism   de   la   Teodoret   al   Cyrului.   Papa  
Vigiliu   a   revenit   însă   în   decembrie   553   printr-­‐un   al   doilea   Constitutum,   solidarizându-­‐se   cu  
Sindul  V  Ecumenic.  
  Cu  toate  acestea  populaţiile  monofizite  din  Răsărit  au  rămas  mai  departe  străine  faţă  
de   Bizanţ,   devenind   evident   faptul   că   motivele   separării   populaţiilor   răsăritene   nevorbitoare  
de  limbă  greacă  nu  erau  numai  teologice,  ci  şi  politice,  naţionale,  sociale  şi  culturale.    
 Etapele  încreștinării  Europei  
 
  În   urma   Învierii   Mântuitorului   Iisus   Hristos   şi   a   Pogorârii   Sf.   Duh,   Sfinții   Apostoli  
împreună   cu   mulți   alți   misionari   necunoscuți   au   plecat   în   lume   să   vestească   Evanghelia  
mântuirii.   Trimiterea   la   misiune   a   fost   realizată   de   Mântuitorul   Însuși   după   înviere,   când   le-­‐a  
spus:  „Mergând,  învățați  toate  neamurile,  botezându-­‐le  în  numele  Tatălui  și  al  Fiului  și  al  
Sfântului  Duh...”  (Mt.  28,19).  Chiar  înainte  de  înălțarea  Sa  la  cer,  Mântuitorul  le-­‐a  cerut,  de  
asemenea,   să-­‐i   fie   martori   în   Ierusalim,   în   Iudeea,   în   Samaria   și   până   la   marginile  
pământului  (F.Ap.  1,  8).  În  urma  predicii  lui  Petru  din  ziua  Cincizecimii  peste  3000  de  oameni  
„au   fost   pătrunși   la   inimă“   (Fapte   2,   37)   și   au   întrebat   de   să   facă?   Petru   le-­‐a   răspuns:  
„Pocăiți-­‐vă   și   să   se   boteze   fiecare   dintre   voi   în   numele   lui   Iisus   Hristos,   spre   iertarea  
păcatelor  voastre  și  veți  primi  darul  Duhului  Sfânt“  (Fapte  2,  38).  Așa  se  intră  în  Biserică  de  
atunci  și  până  azi.      
 
  Eusebiu  de  Cezareea  menționează  următoarele  teritorii  de  misiune  ale  unora  dintre  
Sfinții  Apostoli:  

  «Când   Sfinţii   Apostoli   şi   ucenici   ai   Mântuitorului   nostru   s-­‐au   împrăştiat   peste   întreg  
pământul,   lui   Toma,   după   spusele   Tradiţiei,   i-­‐a   căzut   la   sorţi   Ţara   parţilor,   lui   Andrei   Scythia,  
lui   Ioan,   Asia,   unde   şi-­‐a   petrecut   viaţa   până   ce   a   murit   la   Efes.   Petru   pare   să   fi   predicat  
evreilor   răspândiţi   în   Pont,   Galatia,   Bitinia,   Cappadocia   şi   Asia,   pentru   ca   la   urmă   ajuns   la  
Roma  să  fie  răstignit  cu  capul  în  jos,  aşa  cum  singur  dorise  să  pătimească.  Ce  să  mai  spun  de  
Pavel,   care,   după   ce   vestise   Evanghelia   lui   Hristos   din   Ierusalim   până-­‐n   părţile   Illyriei,   a  
suferit   martiriul   la   Roma   sub   Nero?   Acestea   sunt   arătate   tocmai   de   Origen   în   cartea   a   III-­‐a   a  
Comentariilor  asupra  Genezei  »  (Istoria  Bisericească,  III,  1,  1-­‐3).  

În  Europa  au  predicat  următorii  apostoli:  Petru,  Andrei  și  Iacob.  Dacă  integrăm  și  Asia  
Mică  în  continentul  european,  acestora  li  se  adaugă  apostolii  Ioan  și  Filip.    
 
Etapele  încreștinării  Europei  
 
Istoria   încreștinării   Europei   a   durat     din   secolul   I   d.   Hr.   până   în   secolul   al   XIV-­‐lea,  
când   au   primit   Evanghelia   popoarele   baltice.   Tot   atât   a   durat   și   formarea   Sfintel   Liturghii  
până  la  rânduiala  de  azi  prezentă  în  Diataxies-­‐ul  lui  Filotei  Kokinos  în  sec.  al  XIV-­‐lea.  Astfel,  
încercăm   să   prezentăm   o   istorie   ce   se   întinde   din   anul   47   (botezul   Lidiei)   până   în   1386  
(botezul  marelui  principe  Jagiello  al  Lituaniei).    
O  primă  etapă  este  formată  din  misiunile  Sfinților  Apostoli  în  secolul  I,  în  frunte  cu  Sf.  
Ap.  Pavel.  O  altă  etapă  este  formată  din  încreștinarea  parțială  a  Imperiului  Roman  în  primele  
patru   secole,   în   ciuda   persecuțiilor   și   a   caracterului   ilegitim   al   creștinismului.   Următoarea  
etapă   este   formată   de   încreștinarea   popoarelor   migratoare   germanice   și   slave,   așezate   în  
Vestul,   respectiv   Estul   Europei   (sec.   IV-­‐XII).   Încreștinarea   popoarelor   nordice   și   baltice  
încheie  acest  proces  abia  în  secolul  al  XIV-­‐lea  (sec.  IX-­‐XIV).    
Răspândirea   creștinismului   a   fost   constitutivă   pentru   Europa,   care   a   fost   inițial   un  
conglomerat   de   etnii,   culturi   și   religii   foarte   diverse.   Creștinismul   a   fost   legătura   interioară  
care   a   condus   la   realizarea   Europei   moderne,   întemeiată   pe   valori   comune   creștine,   în   ciuda  
diversității   etnice   și   a   diferitelor   războaie   religioase   purtate   de-­‐a   lungul   veacurilor.   Sărăcia  
izvoarelor   păstrate   până   azi   nu   permite   înțelegerea   deplină   a   procesului   de   încreștinare.  
Multe   întrebări   rămân   în   mare   parte   neelucidate   până   azi:   motivația   misionarilor,   strategiile  
misionare   ale   acestora,   reacția   lor   la   cultele   politeiste,   preluarea   obiceiurilor   locale,  
mijlocirea   conceptelor   de   credință   centrale   creștinismului   etc.   Mulți   locuitori   ai   Europei   s-­‐au  
convertit,  pentru  că  așa  le-­‐a  fost  poruncit,  alții  au  primit  liberi  Evanghelia.  
Biserica  creștină  nu  a  dezvoltat  niciodată  un  plan  de  misiune  elaborat,  nu  a  creat  o  
slujire   specială   a   misionarilor,   ci   elanul   misionar   a   aparținut   până   în   Evul   Mediu   personal  
creștinilor   care   s-­‐au   simțit   chemați   să   vestească   vestea   cea   bună   altor   oameni.   Disputele  
dintre   Roma   și   Constantinopol   privitoare   la   jurisdicție,   dublate   de   cereri   venite   din   partea  
unor   principi   păgâni   ai   Europei,   au   condus   la   trasarea   unei   linii   de   demarcație   între  
creștinismul  bizantin  și  cel  apusean,  care  merge  de  la  Marea  Baltică  până  la  Marea  Adriatică,  
traversând  Polonia,  Ucraina,  Transilvania  și  Serbia.    
 
I.  Sfântul  Apostol  Pavel  
 
Cel   mai   important   misionar   al   Europei   rămâne   însă   Sfântul   Apostol   Pavel,   care   în  
timpul   călătoriilor   sale   misionare   a   vestit   Evanghelia   în   centrele   creştine   urbane   din   Cipru,  
Asia   Mică,   Malta,   Grecia,   Italia   și   Spania.   Primul   creștin   cunoscut   al   Europei   este   Lidia,  
vânzătoarea  de  porfiră  din  Tiatiara,  botezată  de  Sf.  Pavel  la  Filipi,  urmată  de  temnicerul  din  
Filipi,  înspăimântat  de  cutremurul  care  a  zguduit  temnița  unde  erau  închiși  Pavel  și  Sila.  Nu  
doar  cei  doi  ci  și  toată  casa  lor  au  primit  botezul  creștin  (Cf.  F.Ap.  16).    
Mesajul   creştin   a   ajuns   însă   în   unele   oraşe   înainte   de   misiunea   apostolului  
neamurilor,  spre  exemplu  în  Efes1.  Din  nefericire  nu  ştim  decât  foarte  puţin  sau  deloc  despre  
modul   în   care   comunităţile   pauline   din   aceste   provincii   s-­‐au   dezvoltat.   După   ce   Pavel   şi  
Barnaba   au   vestit   Evanghelia   în   Cipru   nu   mai   avem   nici   o   ştire   despre   evoluţia   creştinismului  
în   această   insulă   până   în   secolul   al   IV-­‐lea,   când   trei   episcopi   ciprioţi   sunt   prezenţi   la   lucrările  
Sinodului   I   Ecumenic.   Nu   ştim   ce   s-­‐a   întâmplat   după   propovăduirea   paulină   în   Perga,  
Antiohia   Pisidiei,   Iconium,   Listra,   Derbe,   pentru   a   numi   doar   cetăţile   vizitate   în   prima  
călătorie   misionară   (45-­‐48).   În   cea   de-­‐a   doua   și   cea   de-­‐a   treia   călătorie   misionară   (51-­‐54   și  
54-­‐58),  Sfântul  Apostol  Pavel  își  mărește  zona  de  misiune  înspre  Nordul  și  Vestul  Asiei  Mici,  
petrecând   cea   mai   multă   vreme   în   Efes,   dar   încreștinând   și   cele   mai   importante   cetăți   ale  
Greciei  de  azi,  începând  de  la  Filipi  și  până  la  Atena  și  Corint.    

1
 Cf.  Simon  Légasse,  „Les  autres  voies  de  la  mission  (de  l'Orient  jusqu'à  Rome)”,  în:  Histoire  du  christianisme:  
Tome  I  -­‐  Le  nouveau  peuple  (des  origines  à  250),  Desclée,  Paris,  2000,  p.  155.  
 Și-­‐a   sfârșit   viața   martirizat   la   Roma   prin   tăierea   capului   în   anul   67   d.   Hr,   în   timpul  
persecuției  împăratului  Nero.    
 
  II.  Răspândirea  creștinismului  în  Imperiul  Roman  (sec.  I-­‐IV)  
 
  Primele   spații   încreștinate   au   fost   cetățile,   astfel   că   creștinismul   s-­‐a   răspândit   mai  
întâi   în   spațiul   urban,   iar   abia   mai   târziu   orașele   au   realizat   misiuni   în   spațiul   rural.  
Încreștinarea  Europei  a  avut  loc  de  asemenea,  de   la   Sud   la   Nord.  Deplasarea  misionarilor  s-­‐a  
realizat  în  special  pe  apă,  pe  mări  și  pe  fluvii  sau  râuri.  De  aceea,  încreștinarea  s-­‐a  realizat  de  
la   țărmul   continentului   către   interiorul   acestuia.   Principalii   misionari   au   fost   creștinii   cu  
profesii   ce   implicau   deplasarea:   negustori   și   soldați,   dar   și   călătorii   și   sclavii.   Celebra   pax  
romana,   cu   drumurile   imperiale   și   limba   de   legătură,   a   constituit   premisa   răspândirii  
creștinismului.  Forța  care  a  permis  răspândirea  creștinismului  a  fost  marea  ofertă  de  har  a  
iertării  păcatelor  și  a  Învierii,  dublată  de  iubirea  creștină,  grija  de  săraci  etc.,  cărora  cultele  
păgâne  nu  le  puteau  opune  nimic  similar.          
  La   sfârșitul   secolului   al   IV-­‐lea   existau   comunități   creștine   numeroase   și   puternic  
dezvoltate   în   Grecia,   Italia,   Galia   și   Spania.   În   același   timp,   creștinismul   s-­‐a   răspândit   și   în  
Germania  superior,  Belgica  prima  și  Britania.    
  Există  evident  o  diferență  fundamentală  între  primele  trei  secole  și  cel  de-­‐al  patrulea,  
când  creștinismul  a  trecut  în  313  de  la  religio  illicita,  la  starea  de  religio  licita,  pentru  ca  în  
380  să  ajungă  religie  de  stat  în  Imperiul  Roman.  Nu  misiunea  în  sine,  ci  schimbarea  politicii  
imperiale   în   313   sub   Constantin   cel   Mare   a   condus   la   o   epocă   a   triumfului   creștin   în   misiune  
fără  precedent.    
 
Asia  Mică  şi  Grecia  
 
Asia  Mică  este  teritoriul  unde  creștinismul  prezintă  în  primele  două  veacuri  cea  mai  
mare   vitalitate.   În   listele   episcopale   de   la   Sinodul   I   Ecumenic   de   la   Niceea   (325)   sunt   atestați  
peste  100  de  episcopi  din  Asia  Mică.      
Din   Apocalipsă,   din   scrisorile   Sfântului   Ignatie   al   Antiohiei   şi   din   alte   surse   primare  
este   evidentă   prezenţa   creştinismului   în   foarte   multe   urbe   ale   Asiei   Mici,   dar   informaţiile  
despre   viaţa   creştină   din   ele   sunt   foarte   fragmentare.   Asia   Mică   pare   împărțită   în   zone   de  
influență.   Deși   în   Licaonia   și   Cilicia   este   atestată   misiunea   Sfântului   Apostol   Pavel,   totuși  
despre  aceste  zone  posedăm  cele  mai  puține  informații  din  primele  veacuri  creștine.    
Frigia   este   locul   de   misiune   al   Sfântului   Apostol   Filip,   care   a   murit   ca   martir   la  
Hierapolis,   unde   au   trăit   ca   profetese   două   dintre   fiicele   sale,   care   au   murit   tot   în   această  
cetate.   Papias   a   fost   de   asemenea   episcop   de   Hierapolis   înainte   de   anul   150,   iar   informațiile  
păstrate   de   la   el   în   Istoria   Bisericească   a   lui   Eusebiu   confirmă   datele   de   mai   sus.   Frigia   a   fost  
patria   unde   tradițiile   milenariste   cu   caracter   apocaliptic   erau   foarte   prezente,   aici   născându-­‐
se  și  montanismul.  Papias  însuși  se  pare  că  era  milenarist.  
 Frigia   apuseană   și   litoralul   apusean   al   Asiei   Mici   par   să   fi   constituit   în   timpul  
împăraților  Domițian  (81-­‐96),  Nerva  (96-­‐98)  și  Traian  (98-­‐117)  teritoriul  misionar  al  Sfântului  
Apostol   Ioan,   al   cărui   mormânt   poate   fi   văzut   până   azi   în   Efes.   La   sfârșitul   domniei   lui  
Domițian,   Sfântul   Ioan   a   fost   exilat   în   insula   Patmos,   unde   a   redactat   sub   inspirație   divină  
Apocalipsa,   acea   carte   dumnezeiască   care   vorbește   despre   sensul   lumii   și   al   istoriei,   cerul  
nou  și  pământul  nou,  în  care  o  să  locuiască  dreptatea.  Creștinismul  ioanin  va  păstra  adânc  
înrădăcinat   etosul   iudaic,   astfel   că   toate   comunitățile   din   această   regiune   vor   serba   Paștile   o  
dată   cu   cel   iudaic,   la   data   de   14   nissan,   întemeind   tradiția   pascală   quartodecimană.  
Tendințele   iudaizante   puternice   din   Asia   Mică   sunt   atestate   de   epistolele   Sfântului   Ignatie   al  
Antiohiei,   care   caută   reducerea   influențelor   acestora,   cerând   adunarea   comunităților  
creștine  în  jurul  episcopului2.  
La  sfârşitul  secolului  I  Apocalipsa  ne  relatează  despre  comunităţile  din  Efes,  Smirna,  
Pergam,   Tiatira,   Sardes,   Filadelfia   şi   Laodiceea   (Apoc.   2-­‐3).   Viaţa   creştină   din   aceste  
comunităţi   era   perturbată   de   persecuţii,   erezii   şi   raporturi   dificile   cu   iudeii3.   Din   Epistolele  
Sfântului   Ignatie   Teoforul   adresate   câtorva   comunităţi   creştine   din   Asia   Mică,   între   care  
remarcăm   Magnesia   și   Tralles,   putem   remarca   o   organizare   foarte   precisă   a   acestora   şi  
existenţa  unei  vieţi  creştine  dusă  în  conformitate  cu  tradiţia  apostolică4.    
Printre  marile  personalităţi  trăitoare  în  secolul  al  II-­‐lea  în  Asia  Mică  trebuie  amintiţi  
Policarp  al  Smirnei  şi  Meliton  de  Sardes.    
Sfântul   Policarp   al   Smirnei   a   stat   în   contact   cu   Sfântul   Ioan   Evanghelistul   şi   cu   alţi  
ucenici  care  L-­‐au  văzut  pe  Domnul.  S-­‐a  deplasat  la  Roma  unde  a  discutat  cu  episcopul  Anicet  
despre   tradiția   quartodecimană   pascală   pe   care   o   respecta,   ce   era   diferită   de   cea   romană  
duminicală.   Atunci   când   Sfântul   Ignatie   al   Antiohiei   a   poposit   în   Smirna,   în   drum   spre  
martiriul   din   Roma,   în   jurul   anului   105,   Policarp   era   episcop   al   cetății.   A   murit   ca   martir   în  
timpul   unei   persecuții   locale,   desfășurate   conform   Cronicii   lui   Eusebiu   de   Cezareea   în   al  
șaptelea  an  al  domniei  lui  Marcu  Aureliu  (161-­‐180).  Ni  s-­‐a  păstrat  actul  martiric  al  Sfântului  
Policarp,  unde  e  atestată  celebra  sa  afirmație  adresată  proconsulului,  care  îl  îndemna  să  se  
lepede   de   Hristos   pentru   a   scăpa   cu   viață:   „De   optzeci   și   șase   de   ani   Îi   slujesc   și   nu   m-­‐a  
nedreptățit  cu  nimic“.  În  acest  act  se  păstrează,  de  asemenea,  o  rugăciune  rostită  de  Sfântul  
Policarp  în  clipa  morții,  care  se  pare  că  era  anaforaua  euharistică  a  Bisericii  din  Smirna5.  Ni  s-­‐
a  păstrat  scrisoarea  trimisă  de  el  Bisericii  din  Filipi,  în  jurul  anului  135,  în  care  atacă  iubirea  
de   argint   a   unui   presbiter   Valens   de   acolo,   referindu-­‐se   la   viața   practică   și   morala  
comunității.  
De   la   guvernatorul   provinciei   Bitinia,   Plinius   Secundus   sau   Plinius   cel   Tânăr,   ni   s-­‐a  
păstrat   cea   mai   veche   mărturie   păgână   despre   Hristos   şi   creştini.   În   scrisoarea   trimisă   de  

2
 Cf.   Jean   Daniélou,   Biserica   începuturilor.   De   la   origini   până   la   începutul   secolului   al   III-­‐lea,   trad.   de   Wilhelm  
Tauwinkl,  Editura  Universității  din  București,  București,  2006,  p.  51-­‐58.  
3
 Cf.  Ibidem,  p.  160-­‐165.  
4
 Cf.   Scrierile   Părinţilor   Apostolici,   traducere   de   pr.   dr.   Dumitru   Fecioru,   Editura   IBMBOR,   Bucureşti,   1995,   p.  
173  ş.  u.  
5
 Cf.   Scrisoarea   Bisericii   din   Smyrna   despre   martiriul   episcopului   Policarp,   în:   diacon   Ioan   I.   Ică   jr,   Canonul  
Ortodoxiei,Vol.  I:  Canonul  apostolic  al  primelor  veacuri,  Deisis/Stavropoleos,  Sibiu,  2008,  p.  369-­‐375.  
acesta   împăratului   Traian   la   începutul   secolului   al   II-­‐lea   este   atestată   răspândirea  
creştinismului  în  această  provincie  de  nord  a  Asiei  Mici:  
 "...sunt   oameni   mulţi,   de   toate   vârstele,   de   toate   categoriile,  
bărbaţi   şi   femei,   care   sunt   şi   vor   fi   cuprinşi   de   acest   pericol.   Şi   molima  
acestei   superstiţii   s-­‐a   răspândit   nu   numai   în   oraşe,   dar   şi   în   sate   şi   pe  
ogoare..."6.    
În  primul  secol  creștin  este  atestată  misiunea  din  orașe,  dar  această  corespondență  
este  o  mărturie  foarte  importantă  despre  existența  comunităților  creștine  în  sate.  Prezenţa  
creştinismului  la  țară  în  această  parte  a  Asiei  Mici  despre  care  până  la  Plinius  nu  prea  avem  
ştiri,  ne  face  să  presupunem  că  în  celelalte  provincii  credinţa  în  Hristos  era  şi  mai  răspândită.  
Cetățile  Nicomidia   (capitala   Bitiniei   și   reședință   imperială   în   sec.   III-­‐IV)   și   Niceea   s-­‐au  
impus  ca  centre  creștine  de  seamă.  Distrugerea  bisericii  din  Nicomidia  de  către  Dioclețian  și  
numărul   mare   de   martiri   care   au   plătit   cu   viața   mărturisirea   lui   Hristos   în   303   vorbesc   de  
măreția   acestei   cetăți   creștine.   Eusebiu   de   Nicomidia,   episcop   semiarian,   a   jucat   un   rol  
foarte   important   în   cadrul   disputelor   ariene   de   după   328,   el   botezându-­‐l   pe   patul   de   moarte  
și  pe  împăratul  Constantin.  În  Calcedon  este  atestată  credința  creștină  din  veacul  al  II-­‐lea,  iar  
în   303   comunitatea   devine   renumită   datorită   Sfintei   Martire   Eufimia   (16   septembrie),   ale  
cărei   sfinte   moaște   se   păstrează   până   azi   în   Catedrala   Sfântul   Gheorghe   a   Patriarhiei  
Ecumenice   din   Constantinopol.   O   minune   săvârșită   de   ea   în   timpul   Sinodului   IV   Ecumenic   de  
la  Calcedon  a  arătat  care  era  dreapta  credință.    
Monahismul  răsăritean  a  fost  caracterizat  de  tradiția  munților  sfinți  (Sinai,  Athos).  În  
Bitinia,   la   sud   de   Marea   Marmara   și   în   apropiere   de   Prusa   se   afla   Muntele   Olimp.  
Monahismul  este  atestat  aici  din  veacul  al  III-­‐lea,  când  un  neofit  necunoscut  fuge  din  cauza  
persecuțiilor.   Între   veacul   al   V-­‐lea   și   al   IX-­‐lea   (existau   pe   munte   și   în   jurul   lui   peste   40   de  
mânăstriri)  trăiesc  aici  o  serie  de  monahi  reunmiți,  între  care  amintim  pe  Teoctist,  Ilarion  cel  
Tânăr,  Marcu,  Macarie,  Platon,  Ioanichie  cel  Mare,  Luca  Stilitul.  Totul  a  fost  distrus  în  1326  
de  otomani7.    
Asia  Mică  a  jucat  un  rol  fundamental  în  definitivarea  dogmelor  trinitară  şi  hristologică  
între  secolele  al  4-­‐lea  şi  al  7-­‐lea.  Niceea,   Efesul   şi   Calcedonul  sunt  cele  trei  cetăţi  ale  Asiei  
Mici,  alături  de  Constantinopol  unde  au  avut  loc  patru  din  cele   şapte   Sinoade   Ecumenice.  
Marii   părinți   capadocieni,   Sfântul   Vasile   cel   Mare,   Sfântul   Grigorie   de   Nyssa   și   Sfântul  
Grigorie  Teologul,  au  contribuit  în  mod  definitiv  la  formularea  învățăturii  trinitare,  realizând  
ca   episcopi   și   păstori   încreștinarea   Capadociei   și   a   provinciilor   vecine.   Instituțiile   filantropice  
inaugurate  de  Sfântul  Vasile  cel  Mare  au  condus  la  dezvoltarea  diaconiei  în  întreg  Răsăritul  
orthodox.   Din   corespondența   acestor   părinți   poate   fi   reconstituită   viața   comunităților  
creștine  din  Capadocia  veacului  al  IV-­‐lea.  

6
 Plinius   cel   Tânăr,   Epistolae,   X,   96   în   Remus   Mihai   Feraru   /   Constantin   Jinga,   Merele   de   Aur.   Antologie   de  
documente  scrise  din  epoca  Noului  Testament,  Editura  Marineasa,  Timişoara,  2001,  p.  191.  
7
 Cf.   Maciej   Bielawski,   Monahismul   bizantin,   trad.   din   italiană   de   Andrei   Mărcuș,   Galaxia   Gutenberg,   Târgu-­‐
Lăpuș,  2007,  p.  19-­‐21.  
 După  invaziile  arabe  din  secolul  al  VII-­‐lea  și  cele  selgiucide  din  veacul  al  XI-­‐lea,  viața  
creștină  a  Asiei  Mici  a  fost  aproate  în  întregime  distrusă,  minunatele  ruine  din  vechile  cetăți  
antice   și   bisericile   rupestre   păstrate   până   azi   în   Capadocia   dând   mărturie   despre   măreția  
acestui  spațiu  creștin  în  primul  mileniu,  în  special  la  începuturile  lui.    
Referitor  la  Grecia  europeană  (marile  cetăți  din  Vestul  Asiei  Mici  era  grecești)  putem  
remarca  existenţa  unor  informaţii  răsfirate  cu  privire  la  dezvoltarea  comunităţilor  creştine.  
Prima   comunitate   creștină   despre   care   avem   știri   precise   este   cea   din   Filipi,   Lidia   cea  
botezată   de   Sfântul   Apostol   Pavel   în   cursul   celei   de-­‐a   doua   călătorii   misionare   fiind   prima  
creștină  cunoscută  a  Europei.  Din  Epistola  către  Filipeni  a  Sfântului  Apostol  Pavel  și  din  cea  a  
lui   Policarp   al   Smirnei   de   la   jumătatea   veacului   al   II-­‐lea   avem   știri   interesante   cu   privire   la  
viața  creștină  a  acestei  cetăți  antice  grecești,  ale  cărei  ruine  pot  fi  vizitate  până  azi.    
De  la  Meliton  de  Sardes  cunoaştem  existenţa  unui  rescript  al  împăratului  Antonin  Piul  
(138-­‐161),  în  care  intervine  în  favoarea  creştinilor  din  Tesalonic,  Larisa  şi  Atena8.  La  Atena  a  
activat   apologistul   Quadratus,   care   a   prezentat   împăratului   Adrian   (117-­‐138)   o   scriere   în  
favoarea   creştinilor.   Filozoful   atenian   Aristide   şi   Atenagora   Atenianul   au   intervenit   de  
asemenea  din  Atena  prin  apologii  în  favoarea  creştinilor  în  a  doua  jumătate  a  secolului  al  II-­‐
lea.  Comunitatea  din  Tesalonic  era  bine  consolidată  la  sfârşitul  secolului  I,  după  cum  reiese  
din   Scrisoarea   I   către   Corinteni   a   lui   Clement   Romanul.   Hegesip   confirmă   ortodoxia  
comunităţii   în   secolul   al   II-­‐lea,   iar   episcopul   Dionisie   al   Corintului   o   face   cunoscută   prin  
epistolele  sale  în  întreaga  lume  creştină9.  
Întemeierea   Constantinopolului   în   imediata   vecinătate   a   Asiei   Mici   şi   a   Greciei   şi  
inaugurarea   oraşului   la   11   mai   330   de   către   împăratul   Constantin   cel   Mare   au   condus   în  
secolul   al   5-­‐lea   la   incorporarea   acestor   teritorii   în   arealul   jurisdicţional   al   celei   de-­‐a   doua  
Rome.   De   la   sfârşitul   secolului   al   4-­‐lea   viaţa   Constantinopolului   a   fost   marcată   de  
spiritualitatea   monahală.   Dreptul   bisericesc   bizantin,   liturghia   şi   spiritualitatea   bizantine   şi  
calendarul   bizantin   au   devenit   în   decursul   vremii   normative   pentru   toate   Bisericile  
Ortodoxe10.  
 
Roma  și  Italia  
 
Începuturile   încreştinării   oraşelor   din   apusul   Europei,   inclusiv   Roma,   au   rămas   în  
mare   parte   în   întuneric.   Misionari   creştini   necunoscuţi   până   astăzi,   călători   în   spaţiul  
mediteranean,  purtaţi  fiind  de  Duhul  lui  Dumnezeu  au  întemeiat  primele  comuniţăţi  creştine  
în  această  parte  a  lumii.    
  Informaţia   istoricului   roman   Suetoniu   despre   alungarea   iudeilor   din   Roma   de   către  
împăratul   Claudiu   în   anul   49   din   cauza   neînţelegerilor   iscate   de   "Crestus"   trebuie  
interpretată  în  sensul  că  mesajul  despre  Învierea  lui  Hristos  şi  identificarea  lui  cu  Mesia  cel  

8
 Cf.  Eusebiu,  Ist.bis.,  IV,  26,  10.  
9
 Pentru  mai  multe  amănunte  cf.  Simon  Légasse,  op.  cit.,  p.  156-­‐157.  
10 3
 Cf.  H.-­‐G.  Beck,  Konstantinopel,  în  RGG ,  Band  3,  col.  1788.  
aşteptat  a  iscat  astfel  de  controverse  între  iudei,  încât  împăratul  a  fost  nevoit  să-­‐i  alunge  din  
cetate.  
  În  orice  caz,  comunitatea  din  Roma  număra  deja  atunci  când  Apostolul  Pavel  îi  scrie  
din   Corint,   în   iarna   dintre   anii   57-­‐58,   mai   multe   "biserici",   credinţa   romanilor   fiind  
cunoscută   în   întreaga   lume   (Rom.   1,   8;   16).   Bisericile   din   casele   creştinilor   se   refereau   la  
adunările   liturgice   ale   comunităţii,   care   în   lipsa   unui   locaş   propriu   de   cult   se   strângea   pentru  
exercitarea  acestuia  în  casele  creştinilor  mai  înstăriţi.  
Venirea   Apostolului   Neamurilor   la   Roma   în   anul   60   sau   61   ne   lasă   să   întrevedem   faptul   că  
creştinii   proveneau   dintre   păgâni,   deoarece   iudeii   au   venit   mai   târziu   la   el   să   îl   asculte  
vorbind  (cf.  F.  Ap.  28).  
  După   ce   Petru   şi   Pavel   ajung   la   Roma   şi   mor   ca   martiri   în   timpul   persecuţiei  
neroniene,   comunitatea   reuşeşte   să-­‐şi   păstreze   vigoarea   şi   conştiinţa   de   sine,   deoarece   o  
întâlnim  la  sfârşitul  secolului  I  intervenind  printr-­‐o  scrisoare  în  Corint,  încercând  să  aducă  în  
acea  comunitate  frământată  ordinea,   disciplina   şi   ascultarea.  Aceste  trei  elemente  au  fost  
preluate  de  comunitatea  creştină  însăşi  de  la  Roma  păgână11.  
  Martiriul   Sfinților   Apostoli   Petru   și   Pavel   la   Roma   este   atestat   de   tradiția   veche   a  
Bisericii,   preluată   de   Eusebiu   de   Cezareea   în   Istoria   Bisericească   II,   25,   6-­‐8.   Preotul   Gaius  
atesta  pe  la  210  că  mormintele  celor  doi  se  află  în  Vatican  și  pe  Via  Ostia.  Fericitul  Ieronim  
amintește   în   De   viris   illustribus   I   și   V   aceeași   tradiție.   Săpăturile   arheologice   de   sub   altarul  
Bisericii  Sfântul  Petru  de  la  Roma  au  arătat  că  pe  la  120  amintirea  apostolului  era  venerată  în  
acel  loc.  
  La   început   majoritatea   creştinilor   din   Roma   au   fost   câştigaţi   din   rândul   populaţiei  
greceşti,  lucru  documentat  de  limba  creştinismului  roman  de  până  la  sfârşitul  secolului  al  2-­‐
lea:   limba   greacă.   Cu   toate   acestea   au   existat   încă   de   la   început   şi   romani   băştinaşi.   Chiar  
dacă   episcopul   Victor   I   (190-­‐199)   a   folosit   pentru   prima   oară   limba   latină,   Ipolit   scria   încă  
greceşte   la   începutul   secolului   al   3-­‐lea.   Deja   la   jumătatea   secolului   al   2-­‐lea   s-­‐a   introdus  
alături  de  greacă  şi  limba  latină  în  cult12.  Pe  la  jumătatea  secolului  al  2-­‐lea  Biserica  Romei  a  
devenit  predominant  latină.    
  Aflată   în   capitala   Imperiului   Roman,   comunitatea   se   dezvoltă   repede,   devenind  
datorită  păstrării  tradiţiei  apostolice  reprezentată  de  Sfinţii  Apostoli  Petru  şi  Pavel  punct  de  
reper   pentru   întreaga   creştinătate   apuseană   şi   sprijin   pentru   toate   comunităţile   creştine   din  
spaţiul  mediteranean.  În  jurul  anului  170  episcopul  Dionisie  al  Corintului,  un  fel  de  "episcop  
al  Bisericii  universale"  ce  trimitea  epistole  multor  comunităţi  creştine  aflate  în  spaţiul  vechii  
Elade,  scria  comunităţii  creştine  din  Roma  următoarele:    
"Aţi   avut   într-­‐adevăr   încă   de   la   început   obiceiul   de   a   face   bine   în   diferite   chipuri   tuturor  
fraţilor   şi   de   a   trimite   ajutoare   Bisericilor   din   fiecare   cetate.   [...]   Sotir,   episcopul   vostru,   nu  
numai   că   a   păstrat   acest   obicei,   ci   l-­‐a   întărit,   trimiţând   din   belşug   ajutoare   sfinţilor   şi  

11
 Cf.  Adolf  von  Harnack,  op.cit.,  p.  801.  
12
 Karl-­‐Wolfgang  Tröger,  Das  Christentum  im  zweiten  Jahrhundert,  (KGEi  I/2),  Berlin,  1988,  p.  48.  
mângâind   prin   cuvinte   calde   pe   cei   ce   vin   la   el   ca   un   tată   iubitor   care-­‐şi   mângâie   astfel  
copiii"13.  
Comunitatea   din   Roma   a   devenit   în   secolul   al   II-­‐lea   cea   mai   căutată   comunitate   creştină   a  
imperiului.   Justin   Martirul,   Hegesip,   Iuliu   Africanul,   Origen,   Valentin,   gnosticul   egiptean,  
Policarp   al   Smirnei,   Marcion,   Tertulian   şi   celebrul   episcop   Abercius   de   Hierapolis   în   Frigia  
sunt  cei  mai  renumiţi  teologi  şi  eretici  ai  vremii  care  au  trecut  prin  Cetatea  eternă.    
  Dezvoltarea   ulterioară   a   comunităţii   din   Roma   ne   este   cunoscută   dintr-­‐o   altă  
scrisoare   a   episcopului   Corneliu   de   la   jumătatea   secolului   al   3-­‐lea,   în   care   acesta   prezintă  
biserica   din   Roma   aflată   în   ascultarea   sa,   ca   având   şase   preoţi,   şapte   diaconi,   şapte  
ipodiaconi,  patruzeci  şi  doi  de  acoluţi,  cincizeci  şi  doi  de  exorcişti,  citeţi  şi  uşieri,  mai  mult  
de   o   mie   cinci   sute   de   văduve   şi   nevoiaşi,   hrăniţi   de   comunitate   din   iubire   şi   filantropie  
creştină14 .   Adolf   von   Harnack   consideră   că   aceasta   este   cea   mai   importantă   informaţie  
statistică  despre  o  comunitate  creştină  în  primele  trei  veacuri,  considerând  conform  acestor  
date  numărul  creştinilor  din  Roma  la  peste  30.00015.  
La  Sinoadele  de  la  Roma  313  și  Arles  314,  ce  s-­‐au  ocupat  de  problema  donatistă,  au  
participat  15,  respectiv  9  episcopi  italieni.  Din  aceste  date  și  din  alte  surse  se  pare  că  în  Italia  
existau   la   sfârșitul   perioadei   persecuțiilor   25   de   sedii   episcopale,   fără   a   se   putea   preciza  
exact  data  întemeierii  lor.  Un  număr  însemnat  de  sedii  episcopale  (Ostia,  Portus,  Albanum,  
Forum   Clodii   etc.)   s-­‐au   întemeiat   în   jurul   anului   250   prin   misiunea   directă   a   Romei,   în  
regiunea  vechiului  Latium.  O  altă  zonă  unde  existau  sedii  episcopale  era  Campania   –   Neapel,  
Benevent,   Capua.   Nola,   un   alt   oraș   al   Campaniei   și   sediu   episcopal,   a   devenit   renumit  
datorită   Sfântului   Paulin   de   Nola   (354-­‐431),   care   în   renumitele   sale   scrisori   și   poeme   ne  
mijlocește   detalii   importante   despre   viața   creștină   a   Italiei   antice,   dar   și   prin   martirii  
cunoscuți.    
În  Nordul   Italiei  trebuie  remarcate  sediile  episcopale  din  jurul  Florenței,  dar  în  mod  
special   Aquileia   și   Mediolanum.   Biserica   din   Aquileia   a   dat   numeroși   martiri   (Felix,  
Fortunatus,   Cantus,   Protus,   Chrysogonus   etc.)   și   se   bucura   de   cele   mai   importante  
monumente   de   arhitectură   creștină   primară   din   Nordul   Italiei,   fiind   principalul   centru   de  
iradiere   a   creștinismului   la   Nordul   Mării   Adriatice 16 .   Aici   s-­‐a   născut   Rufin   din   Aquileia,  
presbiter   și   prieten   cu   Fericitul   Ieronim,   care   și-­‐a   petrecut   cea   mai   mare   parte   a   vieții   în  
Orient.  A  fost  traducătorul  lui  Origen,  Sf.  Vasile  cel  Mare,  Sf.  Grigorie  Teologul,  Eusebiu  de  
Cezareea   în   limba   latină.   Scaunul   episcopal   al   Mediolanului,   oraș   reședință   imperială,   s-­‐a  
bucurat   de   o   mare   însemnătate   în   timpul   Sfântului   Ambrozie,   episcop   al   cetății   între   373-­‐
397.  Acesta  a  reușit  să-­‐i  învingă  definitiv  pe  arieni,  lăsându-­‐ne  importante  opere  exegetice,  
morale   și   liturgice.   În   scrierea   De   Sacramentis,   Sf.   Ambrozie   apără   tradiția   baptismală   a  
Milanului  în  fața  celei  romane.  Tradiția  milaneză  prevedea  după  botez  și  spălarea  picioarelor  

13
 Eusebiu,  Ist.bis.,  IV,  23,  10.  
14
 Ibidem,  VI,  43,  11.  
15
 Cf.  Adolf  von  Harnack,  op.cit.,  p.  806.  
16
 Cf.   Yvette   Duval,   „Eine   neue   Geographie.   B.   Der   Westen   und   die   Balkan-­‐Donau-­‐Randgebiete“,   în:   Die  
Geschichte   des   Christentums.   Vol.   2:   Das   Entstehen   der   einen   Christenheit   (250-­‐430),   Herder,  
Freiburg/Basel/Wien,  2005,  p.  131-­‐135.  
catehumenilor,   întemeiată   pe   Ioan   13,   8   –   „Dacă   nu   te   voi   spăla,   nu   ai   parte   de   Mine“.  
Episcopul   de   Milano   spune:   „Aș   dori   să   urmez   Biserica   Romei   în   toate,   totuși   posedăm   și   noi  
rațiune  umană  sănătoasă.  De  aceea,  respectăm  și  noi  din  bune  motive,  ceea  ce  în  alt  loc  este  
ținut,  de  asemenea,  din  motive  bune“  (sacr.  3,  5)17.    
După  mutarea  capitalei  imperiale  la  Constantinopol  la  11  mai  330,  episcopul  Romei  a  
devenit   persoana   cea   mai   importantă   din   partea   apuseană   a   imperiului,   lucru   ce   a   condus   la  
o  creştere  continuă  a  puterii  papale  sub  papii  Damasus  I  (366-­‐384),  Inocenţiu  I  (402-­‐417)  şi  
Leon  cel  Mare  (440-­‐461)18.  La  mijlocul  secolului  al  5-­‐lea,  în  Roma  exista  conştiinţa  că  "sedes  
Petri  caput  mundi  est"19.  
 
Galia  şi  Spania  
 
  Primii   misionari   ajunşi   în   Galia   nu   au   venit   de   la   Roma,   ci   tocmai   din   Orient.   Nu  
ucenici   care   l-­‐au   cunoscut   direct   pe   Hristos,   ci   creştini   plini   de   zel   au   pornit   să   transmită  
acestei  părţi  a  lumii  credinţa  pe  care  au  primit-­‐o.  Sudul  Galiei  a  fost  mai  întâi  elenizat,  iar  mai  
apoi   romanizat   după   încorporarea   provinciei   în   Imperiul   Roman.   Lugdunum   (Lyon),   oraş  
fondat   la   confluenţa   dintre   Rhone   şi   Saone   în   anul   43   î.   Hr.   de   către   un   consul   roman   a  
devenit   un   centru   comercial   prosper,   unde   se   amestecau   populaţii   variate,   este   primul  
centru  creştin  cunoscut  al  Galiei.  În  acest  centru  cosmopolit  se  întâlneau  religii  provenite  din  
Orient   sau   Roma,   un   rol   important   jucându-­‐l   cultul   împăratului 20 .   Înfiinţarea   primei  
comunităţi   creştine   în   jurul   anului   150   la   Lyon   prin   misionari   intineranţi   necunoscuţi,  
probabil  originari  din  Asia  Mică,  poate  fi  dedusă  din  actul  martiric  al  comunităţilor  din  Lyon  
şi   Vienne,  trimis  Bisericilor  din  Phrigia  în  Asia  Mică,  în  care  ni  se  relatează  despre  moartea  
primului   episcop   al   comunităţii,   Fotin21.   Din   cuprinsul   acestui   act   martiric   se   poate   deduce  
faptul   că   creştinismul   era   deja   răspândit   în   toate   păturile   sociale,   ierarhia   bisericească  
cuprindea   toate   treptele   cunoscute,   iar   numărul   creştinilor   şi   al   martirilor   era   foarte  
numeros.  
Deja   la   sfârşitul   secolului   al   2-­‐lea   în   sudul   Galiei   erau   cunoscute   următoarele   erezii:  
gnosticismul,   dochetismul,   marcionismul   şi   montanismul,   deoarece   urmaşul   lui   Fotin   pe  
scaunul   episcopal   al   Lyonului,   Sfântul   Irineu,   s-­‐a   văzut   nevoit   să   ia   atitudine   împotriva  
acestor  mişcări  în  celebra  lucrare  Adversus  Haeresis22.  

17
 Cf.   Christian   LANGE,   „Gestalt   und   Deutung   der   christlichen   Initiation   in   der   Alten   Kirche“,   în:   Christian  
LANGE/Clemens   LEONHARD/Ralph   OLBRICH   (Hrsg.),   Die   Taufe.   Einführung   in   Geschichte   und   Praxis,  
Wissenschaftliche  Buchgesellschaft,  Darmstadt,  2008,  p.  20-­‐21.  
18
 O   scurtă   istorie   a   papalităţii   oferă   Paul   Poupard,   Papa,   traducere   şi   note   Cătălina   Cărăbaş-­‐Olaru,   Editura  
Corint,  Bucureşti,  2001.  
19
 Pr.   prof.   dr.   Ioan   Rămureanu,   pr.   prof.   dr.   Milan   Şesan,   pr.   prof.   dr.   Teodor   Bodogae,   Istoria   Bisericească  
Universală,  Vol.  I  (1-­‐1054),  Ediţia  a  III-­‐a,  revăzută  şi  completată,  Editura  IBMBOR,  Bucureşti,  1987,  p.  306-­‐307.  
20
 Cf.  Les  Pères  de  la  Gaule  chrétienne,  textes  choisis  et  présentés  par  soeur  Agnès  Égron,  Cerf,  Paris,  1996,  p.  9-­‐
10.  
21
 Cf.  Eusebiu,  Ist.bis.,  V,  1,  1-­‐63.  
22
 Cf.  Les  Pères  de  la  Gaule  chrétienne,  p.  11-­‐12.  
Celebra   inscripţie   a   lui   Pectorios   de   Autun,   localitate   din   centrul   Galiei,   datată   la   sfârşitul  
secolului  al  2-­‐lea  şi  începutul  secolului  al  3-­‐lea  demonstrează  prezenţa  creştinilor  în  aceste  
ţinuturi23.  Sfântul  Irineu  menţionează  faptul  că  uneori  trebuia  să  predice  în  limba  celtică  şi  că  
printre   celţi   existau   creştini   care   aveau   dreapta   credinţă   fără   "hârtie   şi   cerneală" 24 .   Cu  
siguranţă  creştinismul  s-­‐a  răspândit  rapid  în  secolul  al  3-­‐lea  deoarece  la  sinodul  de  la  Arelate  
din   314,   convocat   de   Constantin   cel   Mare   pentru   a-­‐i   combate   pe   donatiști,   au   fost  
reprezentate  43  de  biserici,  dintre  care  marea  majoritate  din  Galia.  Cele   mai   multe   centre  
episcopale  se  aflau  în  Sudul  Galiei.    
  În   secolele   4-­‐5   biserica   Galiei   s-­‐a   bucurat   de   mari   personalităţi   ca   Sfinţii   Hilarie   de  
Poitiers,   Martin   de   Tours   sau   Ioan   Casian,   venit   din   Sciţia   după   un   lung   pelerinaj   prin  
Palestina,   Egipt,   Constantinopol   şi   Roma.   Toţi   trei   au   fost   mari   misionari   contribuind   la  
răspândirea   credinţei   creştine   printre   franci.   Sfântul   Martin   de   Tours   a   jucat   un   rol  
fundamental   în   înfrângerea   păgânismului   celtic   din   centrul   Galiei,   fiind   şi   primul  
întemeietor   al   unei   mânăstiri   în   apropiere   de   Poitiers   în   anul   380.   După   ce   Honoratus   de  
Arles  a  întemeiat  o  a  doua  mânăstire  în  Lerinum,  Sfântul  Ioan  Casian  a  fundat  în  Marseille  
una   de   bărbaţi   şi   una   de   femei.   Aceste   mânăstiri   au   jucat   un   rol   fundamental   în   secolul   al   5-­‐
lea,   contribuind   la   păstrarea   creştinismului   în   Galia   în   ciuda   invaziilor   şi   suferinţelor  
provocate  de  invaziile  barbarilor.    Episcopii  Galiei  au  condamnat  arianismul  în  sinodul  de  la  
Arles   din   353,   devenind   pionieri   în   lupta   împotriva   acestei   erezii   răspândite   de   ostrogoţi   şi  
vizigoţi  în  spaţiul  apusean25.  
Activitatea  publică  a  mai  multor  sfinţi  franci,  între  care  s-­‐a  remarcat  Cuvioasa  Genevieva  ca  o  
importantă   figură   ce   a   contribuit   la   crearea   Europei   creştine26,   şi   botezul   regelui   Clovis   în  
noaptea  de  Crăciun  a  anului  498  în  Reims27  au  constituit  paşi  decisivi  în  creştinarea  Galiei  şi  a  
teritoriilor  învecinate28.    
SPANIA    
Spre   deosebire   de   Galia,   despre   creştinismul   antic   spaniol   posedăm   foarte   puţine   informaţii.  
Sfântul   Irineu   de   Lyon   şi   Tertullian   ne   dau   primele   amănunte   referitoare   la   existenţa   unor  
comunităţi   creştine   pe   actualul   teritoriu   al   peninsulei   iberice.   În   jurul   anului   200  
creştinismul   era   destul   de   mult   răspândit   în   Spania,   mai   ales   în   regiunile   puternic  
romanizate.   La   mijlocul   secolului   al   3-­‐lea   într-­‐o   scrisoare   a   Sfântului   Ciprian   al   Cartaginei  
sunt  menţionate  comunităţile  creştine  din  Astorga,  Merida  şi  Zaragoza.  Aceste  informaţii  şi  
alte   câteva   legate   de   unii   martiri   spanioli   sunt   tot   ceea   ce   ştim   despre   creştinismul   din  
această  peninsulă  până  la  începutul  secolului  al  4-­‐lea29.    

23
 Cf.  Inscripţia  lui  Pectorios  din  Autun,  în  Actele  martirice,  traducere  de  pr.  prof.  dr.  Ioan  Rămureanu,  Editura  
IBMBOR,  Bucureşti,  1997,  p.  264-­‐268.  
24
 Cf.  Adolf  von  Harnack,  op.cit.,  p.  875.  
25 3
 Cf.  †  E.  Lachenmann  (H.  I.  Marrou),  Gallien,  RGG ,  Bd.  2,  col.  1193.  
26
 Cf.  Janine  Hourcade,  Sfânta  Cuvioasă  Genevieva,  ocrotitoarea  Parisului,  traducere  de  Vasile  Manea,  Editura  
Patmos,  Cluj-­‐Napoca,  2001,  p.  31.  
27
 Cf.  Les  Pères  de  la  Gaule  chrétienne,  p.  287  ş.u.  
28
 Privitor   la   urmările   politico-­‐religioase   ale   creştinării   regelui   Clovis   a   se   vedea   Lutz   E.   von   Padberg,   Die  
Christianisierung  Europas  im  Mittelalter,  Stuttgart,  1998,  p.  54  ş.u.  
29
 Cf.  Adolf  von  Harnack,  op.cit.,  p.  920-­‐924.  
Sinodul  de  la  Elvira  (ţinut  cândva  între  300  şi  312),  la  care  au  participat  19  episcopi  spanioli,  
arată  prin  canoanele  adoptate  că  bisericile  din  Spania  se  aflau  în  mijlocul  unui  mediu  păgân  
care   le   influenţa   destul   de   puternic.   Toate   hotărârile   luate   vizau   depărtarea   creştinilor   de  
practici   şi   superstiţii   păgâne,   cât   şi   moralitatea   vieţii   creştine30.   Cel   mai   important   episcop  
spaniol   cunoscut   a   fost   Osius   de   Cordoba   (257-­‐358),   care   a   fost   prezent   la   Sinodul   de   la  
Elvira,  devenind  în  anul  313  consilier  personal  al  împăratului  Constantin  cel  Mare.  Datorită  
faptului   că   în   anul   357   ar   fi   semnat   în   Sirmium   o   mărturisire   de   credinţă   ariană,   a   fost  
condamnat  de  un  sinod  al  episcopilor  spanioli,  numele  său  nefiind  trecut  în  dipticele  bisericii  
din  Cordoba31.  
Vizigoţii   arieni   conduşi   de   regele   Euric   (468-­‐477)   au   întemeiat   un   regat   independent   în  
Spania,   dar   s-­‐au   arătat   toleranţi   faţă   de   biserica   autohtonă   de   confesiune   niceeană32.   În  
secolele   al   4-­‐lea   şi   al   5-­‐lea   Spania   a   fost   zguduită   de   ereziile   prisciliană   şi   ariană.   Un   sinod  
ţinut  în  380  a  condamnat  priscilianismul,  un  sistem  gnostico-­‐maniheic,  iar  în  383  Priscilian,  
episcop  de  Avila,  a  fost  condamnat  la  moarte  la  curtea  imperială  de  la  Trier.  Lupta  împotriva  
acestei  erezii  a  fost  continuată  de  mai  multe  sinoade  ulterioare  acestuia33.  
 
  III.  Încreștinarea  popoarelor  germanice  (sec.  IV-­‐XI)  
 
  Etnogeneza   popoarelor   germane   este   până   azi   obiect   al   controverselor   între  
cercetători.   Din   punctul   de   vedere   al   limbii,   popoarele   germane   pot   fi   împărțite   în:   germanii  
de   răsărit   (vandali,   goți,   burgunzi,   longobarzi)   și   germanii   de   apus   (suebi,   franci,   saxoni,  
bajuvari,   alamani),   cărora   li   se   adaugă   germanii   nordici   din   Scandinavia.   Migrația   acestor  
popoare   în   spațiul   Imperiului   Roman   a   condus   la   crearea   unei   noi   Europe,   aflată   într-­‐o  
construcție  ce  a  durat  secole.  Ușa  misiunii  a  fost  deschisă  prin  însăși  pătrunderea  acestora  în  
spațiul   imperiului.   Politeismul   acestora   este   foarte   diferit,   astfel   că   nu   se   poate   vorbi   de   o  
religie   a   germanilor,   ci   trebuie   diferențiat   între   diferite   triburi   și   timpuri.   Zeul   Odin   și   zeul  
Thor  erau  principalii  zei  ai  acestora.    
  Primii   germani   convertiți   au   fost   goții,   care   au   primit   creștinismul   în   forma  
semiariană  de  la  Constantinopol,  în  341  Ulfila  fiind  sfințit  episcop  de  Eusebiu  de  Nicomidia  
pentru   creștinii   din   țara   goților.   Goții   au   emigrat   înspre   Apusul   Europei   și   au   format   două  
imperii  în  Spania  (al  vizigoților  568-­‐711  -­‐  până  la  cucerirea  arabilor)  și  Italia  (al  ostrogoților  
493-­‐553),   răspândind   credința   semiariană   în   Vestul   Europei.   Burgunzii   au   întemeiat   un  
imperiu   în   Sudul   Galiei   (406-­‐534),   acceptând   tot   creștinismul   arian,   fiind   mai   apoi   cuceriți   de  
franci.  Longobarzii  au  pătruns  în  Italia  în  568,  întemeind  un  imperiu  care  a  durat  până  în  774,  
când   au   fost   cuceriți   de   franci.   Regele   Liutprand   (712-­‐744)   al   longobarzilor   a   acceptat  
creștinismul  catolic,  renunțând  cu  totul  la  arianism.    

30
 O  prezentare  a  conţinutului  acestor  canoane  la  ibidem,  p.  925-­‐926.  
31 3
 Cf.  R.  Konetzke,  Spanien,  în  RGG  Bd.  6,  col.  229.  
32
 Cf.  ibidem.  
33
 Gert  Haendler,  Von  Tertullian  bis  zu  Ambrosius.  Die  Kirche  im  Abedland  vom  Ende  des  2.  Bis  zum  Ende  des  4.  
Jahrhunderts,  (KGEi,  I/3),  Leipzig,  1992,  p.  128-­‐129.  
   Convertirea  lui  Clovis  (481-­‐511),  regele  francilor  care  a  acceptat  credința  niceeană,  
prin  botezul  primit  în  498  din  partea  episcopului  Remigius  de  Reims,  în  noaptea  de  Nașterea  
Domnului,   a   condus   la   victoria   creștinismului   catolic   în   întregul   imperiu   al   francilor.  
Creșterea   imperiului   francilor   sub   merovingieni   (481-­‐751)   a   contribuit   fundamental   la  
reprimarea   politeismului   în   Europa   apuseană,   precum   și   la   impunerea   treptată   a   credinței  
niceene  la  popoarele  germanice  din  jur.  Astfel,  au  primit  evanghelia  alamanii,  turingienii  și  
bavarezii.    
 
  În   Irlanda   creștinismul   era   prezent   deja   în   secolul   al   IV-­‐lea.   În   431   este   atestat  
episcopul   Paladius,   trimis   de   papa   Celestin   al   Romei,   iar   în   anii   următori   Sfântul   Patric,  
apostolul   Irlandei,   a   continuat   misiunea.   Creștinismul   irlandez   s-­‐a   caracterizat   prin   trei  
dimensiuni   speciale:   autoritarea   abaților   înaintea   celei   episcopale   datorită   harismelor   de  
care  se  bucurau;  pocăința  înțeleasă  ca  o  compensare  pentru  păcate,  pe  care  o  putea  realiza  
și   un   reprezentant   sau   se   putea   cumpăra   prin   indulgențe;   peregrinatio   -­‐   o   plecare   de  
bunăvoie  a  unor  monahi  de  pe  insulă  pentru  a  vesti  evanghelia,  deoarece  printre  măsurile  de  
pedeapsă  pentru  păcate  aparținea  și  alungarea  de  pe  insulă.    
  Începând  din  590,  călugări  irlandezi  pleacă  în  misiune  în  afara  insulei:  Columban  cel  
Bătrân  (520-­‐597)  a  plecat  în  563  la  tribul  picților  din  Scoția.  Columban   cel   Tânăr  (543-­‐615)  
începe   împreună   cu   12   confrați   în   590   misiunea   pe   continent,   contribuind   la   convertirea  
nobililor   franci.   Columban   a   întemeiat   mânăstiri   din   Nordul   Galiei   până   în   Sudul   Italiei.  
Influența  misionarilor  irlandezi  a  încetat  la  sfârșitul  secolului  al  VII-­‐lea,  când  locul  lor  a  fost  
luat  de  misionari  anglo-­‐saxoni.    
 
  Britania   cunoscuse   credința   creștină   deja   în   secolul   al   IV-­‐lea,   dar   după   ce   trupele  
romane  au  părăsit  insula  în  410,  teritoriul  a  fost  cucerit  de  triburile  germane  ale  anglilor  și  
saxonilor,   care   erau   păgâni.   Aceștia   au   fost   chemați   să   lupte   împotriva   picților   și   scoților  
păgâni,  care  au  atacat  din  nord,  dar  nu  am  mai  părăsit  insula.  Papa  Grigorie  cel  Mare  (590-­‐
604)  a  trimis  în  anul  597  un  număr  de  40  de  misionari  în  Anglia,  sub  conducerea  egumenului  
benedictin  Augustin.  Convertirea  regelui  Aethelbert  de  Kent  (560-­‐616)  și  a  multor  nobili  din  
anturajul   său   au   fost   primele   succese   misionare.   Până   în   anul   627   au   fost   încreștinate   și  
celelalte   regate   anglo-­‐saxone,   în   frunte   cu   Essex   și   Northumbria.   În   nordul   Angliei   a   rămas  
dominantă   viziunea   irlandeză   a   episcopilor   abați,   în   timp   ce   în   sud   s-­‐a   impus   structura  
romană  episcopală.      
  Mișcarea  de  încreștinare  sud-­‐nord  a  fost  urmată  de  o  alta  nord-­‐sud,  în  care  misionari  
anglo-­‐saxoni   au   misionat   continentul   european.   În   comparație   cu   misiunea   irlandeză,  
misiunea  aceasta  avea  caracteristică  cooperarea  cu  domnitorii  politici  și  legătura  cu  Roma.  
Misionari   precum   Willibrord  (658-­‐739)   și   Winfrid  -­‐  Bonifaciu  (672-­‐754)   au   plecat   în   misiune  
la   frizi,   turingieni   și   la   alte   neamuri   germanice   de   pe   actualul   teritoriu   al   Germaniei.   În   722   a  
fost  hirotonit  episcop  al  germanilor,  iar  în  732  a  fost  ridicat  la  rangul  de  arhiepiscop  de  papă,  
astfel   întemeind   episcopiile   de   Erfurt,   Buraburg,   Würzburg   și   reorganizând   pe   cele   de  
Freising,  Regensburg,  Passau  și  Salzburg.  Bonifaciu  a  doborât  faimosul  stejar  de  la  Geismar,  
închinat  zeului  Thor,  un  puternic  centru  de  cult  păgân,  și  a  ridicat  din  lemnul  său  o  biserică  
închinată  Sf.  Petru.  A  întemeiat  mânăstirea  Fulda,  centru  de  iradiere  a  creștinismului  în  zona  
Hessei  inferioare  și  a  Thuringiei.  Aici  a  fost  înmormântat  după  moartea  sa  martirică  în  țara  
frizilor,  la  5  iunie  754.  Poartă  până  azi  numele  de  „Apostolul  Germanilor”.  Misiunea  printre  
saxoni  și  frizi  a  fost  continuată  de  Carol  cel  Mare  (768-­‐814),  după  incorporarea  acestora  în  
Imperiul   Carolingian   între   772-­‐804.   Atacurile   avarilor   și   ale   slavilor   în   centrul   Europei   au  
condus  la  învecinarea  Imperiului  Carolingian  cu  aceștia  și  la  primele  încercări  de  misiune.    
 
  IV.  Încreștinarea  popoarelor  Scandinaviei  -­‐  danezi,  norvegieni,  suedezi  (sec.  IX-­‐XII)  
 
  Încreștinarea   Scandinaviei   a   fost   un   proces   ce   a   durat   între   secolele   IX-­‐XI,   așadar  
vreme   de   peste   250   de   ani.   Primele   misiuni   îi   sunt   datorate   lui   Ludovic   cel   Pios   (814-­‐840),  
urmașul  la  tron  al  lui  Carol  cel  Mare.  Botezul  regelui  danez  Harald  Klak  în  826  a  fost  primul  
succes,   iar   mai   apoi   au   urmat   misiunile   lui   Ansgar   în   Suedia   începând   din   829   și   până   în   865,  
urmate  de  întemeierea  arhiepiscopiei  de  Hamburg  și  a  centrului  de  misiune  din  Birka.  Acesta  
a   și   primit   numele   de   „Apostolul   Nordului”.   Caracteristic   pentru   Scandinavia   este   faptul   că  
populația   prefera   convertirile   individuale,   cele   în   masă   lăsându-­‐se   mai   multe   decenii  
așteptate.  O  influență  majoră  asupra  misiunii  au  exercitat-­‐o  laicii  aflați  în  centrele  de  comerț.      
  În   Danemarca   primele   progrese   majore   în   misiune   s-­‐au   înregistrat   în   secolul   al   X-­‐lea,  
când  au  fost  întemeiate  episcopiile  de  Schleswig,  Ribe  și  Aarhus.  Misiunea  a  continuat  cu  mai  
mult  succes  în  secolul  al  XI-­‐lea  sub  regii  Sven  Gabelbart  (988-­‐1014)  și  Knut  cel  Mare  (1014-­‐
1035).  În  1104  s-­‐a  întemeiat  arhiepiscopia  de  Lund,  care  a  garantat  autonomia  bisericii  din  
Danemarca.    
  În  Norvegia,  procesul  de  încreștinare  s-­‐a  întins  din  secolul  al  X-­‐lea  până  în  al  XII-­‐lea.  
Voința   regilor   a   fost   definitorie   în   aceste   ținuturi,   între   aceștia   remarcându-­‐se   Olaf  
Tryggvason   (995-­‐1000)   și   Olaf   Haraldsson   cel   Sfânt   (1015-­‐1030).   Nepotul   său,   Olaf   Kyrre  
(1066-­‐1093)   l-­‐a   declarat   sfânt   și   i-­‐a   așezat   moaștele   sub   masa   altarului   Domului   din  
Trondheim.   Proceul   de   încreștinare   a   durat   până   în   1154,   când   s-­‐a   întemeiat   arhiepiscopia  
de  Trondheim.    
  Suedia   a   cunoscut   creștinismul   în   secolul   al   IX-­‐lea   datorită   misiunilor   lui   Ansgar.  
Creștinismul   s-­‐a   răspândit   treptat,   primul   rege   creștin   activ   fiind   Olaf   Erikson   (980-­‐1022).  
Confruntarea  între  păgânism  și  creștinism  s-­‐a  dat  în  Vechea  Uppsala  până  în  sec.  al  XII-­‐lea,  
când  a  fost  întemeiată  arhiepiscopia  de  Uppsala  în  1164.  Regele  Erik  al  IX-­‐lea  (1150-­‐1160),  
inițiatorul   misiunii   printre   finlandezi,   a   suferit   moarte   de   martir   aici,   devenind   sfânt   național  
al  Suediei.    
  Regiunea   Balticii.   Ultimele   bastioane   păgâne   în   Europa   au   fost   cele   din   regiunea  
baltică.   Estonii,   letonii,   prusacii   și   lituanienii   au   fost   ultimele   popoare   creștinate,   în   urma  
intersectării  intereselor  rușilor,  scandinavilor,  germanilor  și  polonezilor.  Primele  comunități  
creștine  din  Estonia  au  fost  întemeiate  de  negustori  germani  și  danezi  în  secolul  al  XI-­‐lea.  În  
1228  s-­‐a  întemeiat  episcopia  de  Reval,  în  1255  episcopia  de  Riga,  iar  în  1386  a  fost  botezat  
principele  lituanian  Jagiello,  pentru  ca  în  1386  să  se  întemeieze  episcopia  de  Riga.    
  
  V.  Încreștinarea  popoarelor  slave  (sec.  VII-­‐XI)  
   
  Marea   familie   a   slavilor,   un   grup   de   popoare   a   căror   etnogeneză   și   origine   sunt  
controversate  până  azi,  au  migrat  către  Sud-­‐Estul  și  Centrul  Europei  în  secolele  V-­‐VI,  aceștia  
împărțindu-­‐se  în  trei  regiuni:    
  1.  Slavii  de  Est:  rușii,  ucrainenii  și  bielorușii  etc.  
  2.  Slavii  de  Vest:  polonezi,  cehi,  slovaci  etc.    
  3.  Slavii  de  Sud:  sârbi,  bulgari,  croați,  sloveni,  macedoneni  etc.    
  În  urma  încreștinării  acestor  popoare  sub  influența  Romei  sau  a  Bizanțului  a  avut  loc  
o   regrupare   confesională   și   religioasă   a   lor:   catolici,   ortodocși,   protestanți,   musulmani.   Azi  
trăiesc  în  Europa  aproximativ  290  de  milioane  de  slavi.  
  Încreștinarea  slavilor  a  durat  secole  de-­‐a  rândul.  Izvoarele  care  documentează  acest  
proces   sunt   sărace   și   interpretate   diferit   de   cercetători.   Constituirea   statului   și   încreștinarea  
au  mers  adesea  mână  în  mână,  iar  rivalitățile  dintre  state  și  biserici  particulare  au  condus  la  
peisajul   confesional   european   de   azi.   Recunoașterea   internațională   de   către   alte   state  
creștine,   dorința   de   a   se   desprinde   dintr-­‐o   anumită   sferă   de   influență   și   multe   alte   motive  
lumești  au  determinat  orientări  și  reorientări  diverse  în  sânul  popoarelor  slave.  Să  nu  uităm  
că   puterea   vizibilă   a   Dumnezeului   creștin   asupra   altor   zei   era   fundamentală   pentru   omul  
medieval.   Principele   și   pătura   conducătoare   a   statului   au   jucat   un   rol   mult   mai   mare   la  
încreștinarea  acestor  popoare  decât  strădaniile  misionarilor  veniți  din  afară.  
  Misiunile  în  lumea  slavă  au  pornit  din  două  sfere  de  influență:  din  Vest  și  din  Bizanț.    
  A.   Misiunile   din   Vest   pentru   încreștinarea   slavilor   de   sud   au   fost   inițiate   de  
patriarhatul   de   Aquileea,   în   Dalmația,   și   Arhiepiscopia   de   Salzburg,   cu   episcopiile   sale  
sufragane   Passau   și   Regensburg.   Aceștia   au   încreștinat   slovenii,   croații,   moravii,   cehii   și  
polonezii   între   secolele   7-­‐9.   Slovenii   au   fost   încreștinați   în   secolul   al   8-­‐lea,   iar   în   secolul   al   9-­‐
lea  moravii,  care  aveau  în  acest  secol  cel  mai  important  stat  slav  din  centrul  Europei.    
  Aici   au   desfășurat   misiune   Chiril   și   Metodie,   apostolii   slavilor,   la   cererea   prințului  
Rostislav,  care,  pentru  a  se  emancipa  de  sub  influența  germană  și  latină,  s-­‐a  adresat  în  862  
împăratului   Mihail   al   III-­‐lea   al   Bizanțului   și   patriarhului   Fotie.   Invazia   ungurilor   în   secolul   al  
10-­‐lea   a   condus   la   distrugerea   regatului   Moraviei,   iar   noile   state   întemeiate   în   același   secol  -­‐  
Croația,  Boemia,  Polonia  și  Ungaria  -­‐  au  primit  creștinimul  latin.  Primul  rege  al  Croației  unite  
a  fost  Tomislav  (910-­‐928),  încoronat  de  legații  papali  la  Sinodul  din  Split  în  925.  Croația  este  
singurul   stat   catolic   din   lume   cu   liturghie   romană   în   limbă   slavă   și   scriere   glagolitică,  
moștenire  a  Sfântului  Metodie,  diferită  de  cea  chirilică  impusă  în  Bulgaria  în  sec.  al  10-­‐lea.    
  Botezul   principelui   Mieszko   în   966   marchează   începutul   creștinismului   catolic   în  
Polonia,   fiind   precedat   de   căsătoria   acestuia   cu   prințesa   Dobrawa,   fica   regelui   boem  
Boleslaw   I   de   Praga,   un   sufragan   al   împăratului   german   Otto   I.   Mieszko   s-­‐a   aliat   astfel   cu  
germanii   împotriva   triburilor   slave   păgâne   din   Răsărit.   Ajutorul   a   fost   condiționat   de   botezul  
acestuia.  
   B.   Misiunile   bizantine   în   lumea   slavă   au   început   sistematic   o   dată   cu   trimiterea  
Sfinților   Chiril   și   Metodie   în   Moravia   în   863.   Apostolii   slavilor   s-­‐au   născut   în   apropiere   de  
Tesalonic,  o  regiune  unde  diferite  slavonii  coexistau  împreună  cu  populația  romanică  și  cea  
greacă.   Constantin-­‐Chiril   (826-­‐869)   și   Metodie   (815-­‐885)   au   fost   formați   ca   misionari   la  
curtea  imperială  din  Constantinopol  sub  patriarhul  Fotie.  
Crearea   unui   alfabet   slav   a   permis   transmiterea   culturii   creștine   bizantine   în   haină   slavă  
pentru  toate  popoarele  slave.  G.  Florovschi  a  vorbit  de  un  „bizantinism  rusesc”.  Limba  slavă  
vorbită   era   lipsită   complet   de   terminologia   abstractă,   așa   că   acești   termeni   au   fost  
împrumutați   din   limba   greacă.   Creștinismul   bizantin   s-­‐a   răspândit   mai   întâi   în   Bulgaria   și  
Serbia.   În   ambele   state   balcanice   încreștinarea   s-­‐a   desfășurat   în   mai   multe   etape   și   s-­‐a  
concretizat  prin  întemeierea  unor  biserici  naționale.        
  Sârbii:   Primul   principe   sârb   botezat   cunoscut   a   fost   Mutimir   (867-­‐874).   Presiunile  
papale   pentru   a   intra   sub   jurisdicția   sferei   romane   de   influență   au   rămas   fără   succes,  
deoarece  împăratul  Vasile  I  Macedoneanul  (867-­‐886)  a  reușit  să-­‐i  atragă  pe  sârbi  în  zona  de  
influență   a   Bizanțului.   Încreștinarea   a   fost   continuată   de   ucenicii   lui   Chiril   și   Metodie,   iar  
biserica   sârbă   a   rămas   sub   jursidicția   arhiepiscopiei   bulgare   de   Ohrida,   sufragană   a  
Patriarhiei  de  Constantinopol.  Abia  în  1219,  Patriarhul  de  Constantinopol  Gherman  al  II-­‐lea  
(1222-­‐1240),   aflat   în   exil   la   Niceea,   l-­‐a   hirotonit   pe   Sfântul   Sava   arhiepiscop   și   a   declarat  
Biserica   Sârbă   autocefală   față   de   Arhiepiscopia   de   Ohrida.   Mânăstirea   Žiča,   întemeiată   în  
1208,   a   devenit   reședință   arhiepiscopală   și   centru   cultural   și   spiritual   al   statului  
nemaniazilor.   Ca   arhiepiscop,   Sf.   Sava   a   întemeiat   8   eparhii   în   care   a   hirotonit   episcopi  
ucenici  de-­‐ai  săi,  a  întemeiat  mânăstiri  și  regulamente  bisericești.  Imediat  după  moartea  sa  
în  1237  a  fost  venerat  ca  întemeietor  al  Bisericii  Ortodoxe  Sârbe  și  sfânt  național.    
  Bulgarii:   La   începutul   veacului   VII,   slavii,   care   erau   organizați   în   triburi,   s-­‐au   așezat   în  
toate  regiunile  Peninsulei  Balcanice.  Hanul  Asparuh,  conducătorul  protobulgarilor,  a  fost  cel  
care   a   pătruns   în   veacul   al   VII-­‐lea   în   Peninsula   Balcanică,   i-­‐a   învins   pe   bizantini   în   680   în  
apropiere  de  Balcic  și  a  mutat  întregul  trib  (250.000)  înspre  vest.  Aici  protobulgarii  s-­‐au  unit  
cu  slavii  și  au  obținut  din  partea  bizantinilor  recunoașterea  noului  stat  slavo-­‐bulgar  în  681,  
guvernat   de   o   pătură   conducătoare   protobulgară.   Statul   lor   s-­‐a   dezvoltat   ajungând   în   timpul  
hanului  Krum  (802-­‐814)  până  la  Carpați  și  la  Tisa,  pentru  a  deveni  în  timpul  hanului  Presjam  
(836-­‐852)   un   mare   imperiu   ce   incorpora   și   părți   ale   Albaniei   și   Macedoniei,   situate   între  
Imperiul  Bizantin  și  cel  Carolingian.    
Sub   hanul   Boris   (852-­‐889)   a   avut   loc   încreștinarea   bulgarilor   în   anul   865,   regele   Boris  
fiind  botezat  în  Constantinopol  și  primind  numele  de  Mihail.  Capitala  Pliska  a  devenit  curând  
o   cetate   creștină,   vechile   temple   păgâne   fiind   transformate   în   Biserici.   Bulgaria   a   oscilat   o  
vreme  între  Roma  și  Constantinopol,  pentru  ca  la  sfârșitul  secolului  al  IX-­‐lea  să  rămână  sub  
jurisdicția  Bizanțului.  Un  prim  centru  spiritual  al  Bulgariei  alături  de  Pliska  a  fost  Ohrida  (azi  
în   Macedonia),   vechi   centru   episcopal   atestat   în   sec.   IV,   locul   în   care   s-­‐au   stabilit   ucenicii  
Sfinților  Chiril  și  Metodie  –  Clement,  Naum,  Angelarie  –  alungați  din  Moravia  după  moartea  
părintelui  lor  duhovnicesc  în  885.  Aici  au  întemeiat  școala  de  la  Ohrida,  un  centru  spiritual  de  
traduceri   în   limba   slavă   și   de   formare   a   preoților   bulgari.   Aceasta   este   faza   a   două   de  
încreștinare  a  bulgarilor.    
Țarul   Simeon   cel   Mare   (893-­‐927)   a   extins   teritoriul   imperiului   bulgar   înspre   Epir   și  
Serbia,  dar  și  în  Nordul  Greciei  și  Sudul  Traciei  (Adrianopol),  mutând  capitala  la  Preslav,  după  
o  revoltă  a  nobililor  slavi  păgâni  din  Pliska.  În  917  Simeon  s-­‐a  proclamat  „țar  al  bulgarilor  și  al  
romeilor“,   iar   un   sinod   bulgar   din   918   a   proclamat   autocefalia   Bisericii   Bulgare,   ridicând-­‐o   la  
rangul  de  Patriarhie,  lucru  recunoscut  de  bizantini  în  927.  Aceasta  este  așa-­‐numita  „epocă  de  
aur“  din  istoria  Bulgariei.  În  Preslav  s-­‐a  dezvoltat  scrierea  chirilică,  arta  și  literatura  bulgare.    
În   timpul   țarului   Petru   (927-­‐969)   Bulgaria   a   trăit   un   timp   al   păcii.   În   acest   timp   a   trăit  
și  Sfântul  Ioan  de  Rila  (†  946),  întemeietorul  celei  mai  celebre  mânăstiri  bulgare  ce  îi  poartă  
numele  până  azi.  Pe  lângă  acest  mare  ascet  și  monah,  pentru  bulgari  la  loc  de  mare  cinstire  
se   afltă   cei   „Șapte   Sfinți“   (Chiril,   Metodie,   Clement,   Naum,   Sava,   Gorazd   și   Angelarie),  
prăznuiți  la  27  iulie.  
În  970,  principele  kievean  Sviatoslav  a  cucerit  capitala  Preslav.  A  reacționat  împăratul  
bizantin   Ioan   Tzimiskes,   care   în   971   a   cucerit   Estul   Bulgariei,   inclusiv   Preslavul,   pe   care   l-­‐a  
numit  Ioanopolis  și  l-­‐a  transformat  în  garnizoană  bizantină,  desființând  și  patriarhatul  bulgar.  
Împăratul   Vasile   II   Bulgaroctonul   (976-­‐1025)   a   desființat   Primul   Imperiu   Bulgar   în   1018.  
Acesta   ar   fi   orbit   confom   cronicilor   vremii   peste   15.000   de   bulgari   luați   ostateci,   lăsând  
fiecărui  al  100-­‐lea  un  ochi.  
A   urmat   o   perioadă   de   aproape   2   secole   în   care   bulgarii   s-­‐au   aflat   sub   stăpânire  
bizantină.   Arhiepiscopia   de   Ohrida   și-­‐a   păstrat   o   oarecare   autonomie,   dar   scaunele  
episcopale  au  fost  ocupate  cu  ierarhi  greci,  încercându-­‐se  o  grecizare  a  Bisericii  Bulgare.  În  
această  perioadă  a  activat  arhiepiscopul  grec  Teofilact  al  Ohridei  (1084-­‐1108),  unul  dintre  cei  
mai   importanți   teologi   ai   timpului   său.   Acesta   a   lăsat   comentarii   la   Sfânta   Scriptură,   o  
importantă  corepondență  și  date  istorice  importante  despre  creștinismul  bulgar.  Sub  această  
influență   greacă   s-­‐au   construit   începând   cu   veacul   al   XI-­‐lea   celebrele   biserici   bizantine   din  
Mesembria  (Nessebar).  
În  primele  două  veacuri  creștine  ale  rușilor,  textele  bizantine  erau  traduse  în  slavă  în  
Bulgaria  și  Serbia,  iar  de  aici  ajungeau  în  Rusia.    
  Rușii:   Termenul   rus,   în   izvoarele   grecești   rhos,   denumea   mai   întâi   pătura  
conducătoare  varegă  din  imperiul  kievean,  iar  mai  târziu  a  fost  aplicat  imperiului  nou  creat  și  
populației  slave.  
  Unirea  politică  a  mai  multor  triburi  slave  (polani,  drevliani,  polotschani,  volinieni  etc.)  
în  secolul  al  9-­‐lea  a  creat  premisele  pentru  întemeierea  unui  imperiu  slav.  Conform  Cronicii  
lui   Nestor,   slavii   din   jurul   Novgorodului   au   trimis   soli   la   varegii   din   Scandinavia   (numiți   și  
vikingi  sau  normanzi)34  în  anul  862  cu  următorul  mesaj:  „Ţara  noastră  este  mare  şi  bogată,  
dar   nu   este   ordine   în   ea.   Veniţi   deci   să   fiţi   principi   ai   noştri   şi   să   ne   porunciţi“.   Normanzii  

34
 Marinari  scandinavi  temuți,  aceștia  au  înfricoșat  Europa  de  Nord  vreme  de  aproape  trei  secole,  între  anii  793-­‐
1066,  prin  raidurile  de  pradă  ce  mergeau  până  în  Bizanț  și  Maroc.  A  megre  pe  viking  înseamnă  a  porni  într-­‐un  
raid   de   pradă.   Au   fost   mari   comercianți   și   au   întemeiat   regate   în   Anglia,   Suedia,   Norvegia,   Danemarca,   Islanda,  
Kiev,  Sicilia  (1130)  și  Antiohia.  Puterea  politică  a  acestora  a  încetat  în  1066,  când  o  hoardă  slavă  a  ars  capitala  
lor  de  la  Haithabu  (în  Nordul  Germaniei  de  azi).    
scandinavi   -­‐   tribul   numit   rus,   în   frunte   cu   Rurik   -­‐   au   urmat   cererii   slavilor,   întemeind   la  
Novgorod  un  principat  vareg.  Doi  vasali  de-­‐ai  lui  Rurik  au  descoperit  pe  drumul  de  întoarcere  
dintr-­‐o   expediţie   nereuşită   la   Constantinopol   o   colonie   numită   Kiev,   după   numele   unui  
oarecare  Kij  care  a  întemeiat-­‐o.  Au  cucerit-­‐o  şi  au  întemeiat  un  nou  principat  vareg  în  anul  
879   sau   882,   Oleg   preluând   conducerea   şi   numind   Kievul   „mama   oraşelor   ruseşti“.   Pătura  
scandinavă  varegă  s-­‐a  slavizat  apoi  în  câteva  generații.  
  În   această   perioadă,   Patriarhul   Fotie   al   Constantinopolului,   vorbește   în   Enciclica   sa  
către  patriarhii  orientali  din  867  de  o  misiune  bizantină  în  rândul  rușilor,  care  ar  fi  primit  și  
un   episcop.   Acest   lucru   îi   producea   bucurie,   în   comparație   cu   tristețea   provocată   de  
misionarii  latini  din  Bulgaria.  Este  foarte  probabil  vorba  de  un  episcop,  trimis  din  Bizanț  prin  
Crimeea  către  Kiev,  unde  este  atestat  un  stat  slav  în  anii  854/855  în  izvoare  arabe,  precum  
geograful   al-­‐Yaqubi.   Printre   principii   din   sec.   9-­‐10   ai   rușilor   se   numără   Ascold   și   Dir,   Oleg  
(†912),   Igor   și   Olga   (945-­‐957).   Aceștia   au   avut   relații   politice   și   comerciale   cu  
Constantinopolul,   care   au   facilitat   și   răspândirea   ideilor   creștine.   Cronica   lui   Nestor   atestă  
prezența   creștinilor   ruși   în   Kiev   cu   ocazia   unui   contract   comercial   între   Igor   și   împăratul  
Roman  Lecapenul  al  Bizanțului,  pecetluit  cu  jurământ  de  păgânii  ruși  în  numele  zeului  Perun,  
iar   de   creștinii   ruși   în   Biserica   Sfântului   Ilie.   Această   biserică   trebuie   să   fi   fost   un   fel   de   filie   a  
Bisericii  Sfântul  Ilie  din  Constantinopol,  vizitată  în  special  de  varegi.    
  Principesa   Olga  a  primit  botezul  la  Constantinopol  în  954-­‐955,  fiind  botezată  chiar  de  
patriarhul   Theofilact,   în   prezența   împăratului   Constantin   VII   Porfirogenetul,   care   i-­‐a   fost   și  
naș.   Ea   este   primul   creștin   rus   cunoscut   cu   numele,   așa   cum   Lidia   din   Filipi   este   prima  
creștină   cunoscută   a   Europei.   La   reîntoarcerea   în   Kiev   a   fost   însoțită   de   clerici   și   misionari  
bizantini,  dar  nici  aceștia,  nici  alți  misionari  veniți  din  Trier  nu  au  reușit  să-­‐i  convertească  pe  
kieveni,  cu  atât  mai  puțin  pe  Sviatoslav  (957-­‐972)  fiul  Olgăi,  un  anticreștin  înrăit.    
  Abia   Vladimir   (980-­‐1015)   a   reușit   să   încreștineze   poporul   rus.   Acesta   a   avut  
nenumărate   soții,   între   care   se   pare   și   o   bulgăroaică   creștină.   Diferitele   contacte   cu   religii  
vecine   l-­‐a   făcut   să   trimită   soli   pentru   a   cerceta   religiile   iudaică,   musulmană   și   creștină.  
Relatarea   despre   cultul   din   Aghia   Sophia   l-­‐a   cucerit   și   pe   el.   Până   azi,   rușii   au   o   dragoste  
deosebită   pentru   Sfânta   Liturghie   și   casa   lui   Dumnezeu,   care   este   înțeleasă   ca   cer   pe  
pământ.   Decizia   finală   este   luată   după   descoperirea   miraculoasă   a   izvoarelor   de   apă   ale  
cetății   Chersones,   pe   care   Vladimir   a   cucerit-­‐o   în   988   și   în   urma   unei   boli   de   ochi.   După  
cucerirea   Chersonesului   a   cerut-­‐o   de   soție   pe   sora   împăratului   Vasile   II.   El   s-­‐a   botezat   în  
Cherson,  iar  după  întoarcerea  la  Kiev  a  poruncit  ca  tot  poporul  să  se  boteze  în  fluviul  Nipru35.  
S-­‐a   căsătorit   apoi   cu   prinţesa   Ana,   promiţând   împăratului   bizantin   ajutor   împotriva  
uzurpatorului  Bardas.  Astfel,  Vladimir  a  devenit  cumnat  al  împăratului  german  Otto  II,  care  
se  căsătorise  în  972  cu  Teofano,  sora  Anei.  Este  evident  că  două  aspecte  fundamentale  au  
contribuit   alături   de   relatarea   despre   frumusețea   Aghiei   Sophia   la   decizia   lui   Vladimir:   1.  

35
 „Cât  de  exterioară  a  fost  această  convertire,  atât  de  importantă  era.  Ce  s-­‐ar  fi  întâmplat  cu  Europa  creştină,  
dacă  ruşii  nu  s-­‐ar  fi  convertit  la  creştinism  şi  ar  fi  devenit  aliaţi  ai  arabilor  sau  ai  turcilor  ?“  (Johannes  Herzog).  
Este  vorba  aşadar  de  un  moment  fundamental  pentru  istoria  creştinismului.  
Bizanțul  se  afla  prin  cultura  și  influența  sa  în  Blacani  și  regiunea  Mării  Negre  „la  ușa  Kievului”.  
2.  Botezul  bunicii  lui  Vladimir,  Olga,  la  Constantinopol  în  954.      
  În   timpul   domniei   lui   Vladimir   sunt   menționați   și   primii   martiri   ruși,   care   ar   fi   fost  
după   Cronică   jertfiți   zeului   Perun.   Săpăturile   arheologice   nu   confirmă   însă   existența   unor  
astfel   de   jertfe   umane.   Boris   și   Gleb,   doi   fii   ai   lui   Vladimir,   uciși   de   un   alt   fiu   pe   nume  
Sviatopolk,   de   teama   ca   aceștia   să   nu   ocupe   tronul   tatălui   lor,   după   întoarcerea   dintr-­‐o  
campanie  victorioasă  împotriva  pecenegilor,  sunt  primii  martiri  cunoscuți  ai  Rusiei  kievene.  
Actul  lor  martiric  s-­‐a  păstrat  într-­‐un  codex  de  la  sfârșitul  secolului  al  12-­‐lea.    
  Monahismul   rus   stă   de   asemenea   în   strânsă   legătură   cu   Bizanţul.   În   sec.   8-­‐9   mulţi  
călugări  au  emigrat  din  Bizanţ  în  Crimeea  şi  Sudul  Rusiei,  din  cauza  iconoclasmului.  De  aici  au  
ajuns  până  la  Kiev,  unde  Sfântul  Antonie,  un  monah  rus  trăitor  în  Muntele  Athos,  a  întemeiat  
Lavra   Peșterilor   de   la   Kiev.   Ucenicul   său   Teodosie   a   introdus   regulile   lui   Teodor   Studitul   la  
Kiev.   În   timpul   principelui   Iaroslav   cel   Înţelept   (1015-­‐1054)   statul   rus   kievean   a   cunoscut   o  
mare  înflorire,  acum  construindu-­‐se  măreața  catedrală  a  Sfintei  Sofii  din  Kiev.  Tot  el  numește  
pe  Ilarion  ca  primul  mitropolit  de  origine  rusă.  Închinarea  marilor  catedrale  ruse  Înțelepciunii  
divine   și   Maicii   Domnului   sunt   moșteniri   ale   Bizanțului.   Maica   Domnului   este   ocrotitoarea  
cetății,  căreia  i  se  cântă  „mântuiește-­‐ne  (slavează-­‐ne)  pe  noi”.    
 
 
 Istoria  monahismului  răsăritean  
(Egipt,  Palestina,  Siria,  Constantinopol,  Muntele  Olimp,  Muntele  Athos)  
 
Pr.  Prof.  Dr.  Daniel  Benga  
Începuturile.  Secolele  IV-­‐VIII  
 
  După   ce   în   secolul   al   IV-­‐lea   monahismul   a   prins   rădăcini   și   s-­‐a   dezvoltat   în   aproape  
toate   regiunile   creștine,   atât   din   Răsărit,   cât   și   din   Apus,   între   secolele   V-­‐VIII   dezvoltarea  
acestuia  a  atins  apogeul,  iar  centrele  de  greutate  ale  prezenței  acestuia  s-­‐au  schimbat.  
  Monahismul  răsăritean.  Trecerea  de  la  epoca  martiriului  la  epoca  imperiului  condus  
de   un   împărat   creștin   (Milano,   313)   a   rodit   între   altele   și   prin   dezvoltarea   monahismului.  
Acesta   şi-­‐a   asumat   în   continuitate   cu   martiriul   sângelui   din   primele   trei   veacuri   sarcina  
„martiriului  alb”,  adică  mărturia  ascetică  absolută  despre  împărăţia  lui  Hristos,  anticipată  şi  
trăită   în   această   lume   până   la   limitele   firii   omeneşti.   Monahismul   a   devenit   începând   cu  
secolul   al   IV-­‐ea   „profeţia   vizibilă”   a   împărăţiei   divine,   „garda   de   corp”   şi   „laboratorul”  
experimentării  zilnice  a  morții-­‐înviere  cu  Hristos.  Plecarea  monahilor  în  pustie  nu  reprezintă  
nicidecum   „ieşirea   din   sânul   Bisericii,   ci   dimpotrivă   înaintarea   tot   mai   adâncă   în   Biserică,  
până  la  atingerea  inimii  ei”  (André  Scrima).  
  Egiptul  este  locul  unde  s-­‐au  întemeiat  atât  viața  anahoretică,  cât  și  cea  idioritmică  și  
chinovitică.   La   28   octombrie   312   Constantin   intra   triumfător   în   Roma,   în   timp   ce   la   25  
noiembrie  312  murea  ca  martir  Sf.  Petru,  episcopul  Alexandriei,  sub  persecuția  lui  Maximin  
Daia,  care  încă  deținea  controlul  în  Egipt.  În  313,  anul  libertății  creștine  promulgat  la  Milano,  
tot  în  Egipt  se  petreceau  două  evenimente  majore  pentru  istoria  monahismului.  Un  ascet  de  
vreo  60  de  ani,  pe  nume  Antonie  (n.  251  sub  Deciu  și  ascet  de  la  20  de  ani),  aștepta  pe  malul  
Nilului   mijlociu   o   corabie   să-­‐l   ducă   în   locuri   unde   era   necunoscut,   dar   în   cele   din   urmă   a  
plecat  cu  o  caravană  spre  Marea  Roșie,  așezându-­‐se  într-­‐un  munte  din  apropiere.  În  Egiptul  
Superior,   un   tânăr,   pe   nume   Pahomie,   abia   eliberat   din   armată,   în   urma   înfrângerii   lui  
Maximian,  căuta  să  se  boteze,  iar  după  aceasta  a  devenit  întemeietorul  mânăstirilor  cu  viață  
de   obște   din   Egipt.   Monahii   care   l-­‐au   urmat   pe   Antonie   duceau   viață   idioritmică,   iar   cei   care  
l-­‐au  urmat  pe  Pahomie,  viață  chinovitică.  Inițial  Pahomie  a  deprins  viața  idioritmică  în  umbra  
Avvei   Palamon,   un   mare   ascet   egiptean.   Mai   apoi,   în   urma   unei   chemări,   la   Tabenesi   a  
întemeiat   o   mânăstire   care   s-­‐a   umplut   de   monahi.   Țelul   acestora   era   lepădarea   de   lume,  
lupta  împotriva  patimilor  și  a  demonilor,  pentru  a  redobândi  starea  paradisiacă.        
  În  secolele  4  şi  5  monahismul  ia  amploare  în  Egipt  în  celebrele  centre:  Nitria,  Chilii  şi  
Sketis.  Ammun,  un  adolescent  rămas  orfan  de  ambii  părinţi,  se  desparte  de  soţia  sa  după  18  
ani   de   căsnicie,   la   sfatul   acesteia,   pentru   a   se   putea   dedica   vieţii   ascetice   şi   a   fi   de   ajutor  
celor  din  jur.  Se  retrage  15  km  sud  de  Damanhur,  centrul  diocezan,  construindu-­‐şi  două  chilii  
în  jurul  anului  330.  Spre  sfârşitul  secolului  al  4-­‐lea  centrul  monahal  de  la  Nitria   număra  peste  
trei   mii   de   călugări   (după   Palladius   chiar   5000).   Apoftegma   34   a   Sfântului   Antonie   ne   lasă   să  
întrevedem   că   sfântul   a   jucat   un   rol   important   în   atragerea   monahilor   pe   muntele   Nitriei,  
chiar  dacă  locuia  la  câteva  săptămâni  de  mers  pe  jos,  aproape  de  Marea  Roşie.  Avva  Ammun  

  1  
îi   cere   sfatul   cu   privire   la   întemeierea   unei   noi   comunităţi   monahale,   căci,   spune   el,   prin  
rugăciunile   Sfântului   Antonie   s-­‐au   înmulţit   fraţii   şi   unii   dintre   ei   vor   să-­‐şi   ridice   chilii   mai  
departe   spre   a   practica   isihia.   Ambii   părinţi   iau   gustarea   de   la   ceasul   al   9-­‐lea   şi   merg   prin  
pustiu  către  sud  până  la  apusul  soarelui,  unde  pun  o  cruce  întemeind  astfel  locul  numit  Kelia  
sau  Chilii.  Locul  este  ales  astfel  încât  monahii  din  ambele  centre  să  poată  ajunge  unii  la  alţii  
după  ce  au  luat  gustarea  de  la  ceasul  al  9-­‐lea1.    
Noul   centru   de   la   Chilii  a  fost  identificat  de  A.  Guillaumont  la  18  km  sud  de  Nitria.  Acesta  
depindea   de   Nitria   în   ce   priveşte   aprovizionarea   cu   pâine,   dar   avea   biserică   proprie.   Aici   a  
trăit   vestitul   Evagrie   Ponticul,   cel   care   a   reintrodus   spiritualitatea   lui   Origen   în   Egipt.   Evagrie  
împreună   cu   alţi   călugări   "intelectuali"   intră   în   conflict   cu   antropomorfiţii   egipteni,   care   în  
cele   din   urmă   au   incendiat   chiliile   "intelectualilor",   care   au   fugit   în   Palestina   şi   Capadocia.  
După  sfârşitul  secolului  al  4-­‐lea  nu  mai  ştim  nimic  despre  comunitatea  de  la  Chilii.    
Cel  de-­‐al  treilea  centru  monahal  egiptean  a  fost  cel  din  Sketis,  aflat  la  50  km  sud  de  cel  de  la  
Chilii,  la  o  zi  şi  o  noapte  de  mers  de  la  Nitria.  Întemeietorul  comunităţii  de  aici  este  Macarie  
Egipteanul,   prin   anul   330,   care   povesteşte   modul   în   care   a   ajuns   monah   în   prima   sa  
apoftegmă.  Acuzat  pe  nedrept  de  o  fată  care  a  rămas  însărcintă  că  el  ar  fi  fost  tatăl  copilului,  
Sf.  Macarie  a  primit  rușinea,  a  fost  bătut  și  batjocorit  de  săteni,  dar  când  a  venit  sorocul  să  
nască,   aceasta   nu   a   putut   până   nu   și-­‐a   mărturisit   minciuna.   Atunci   sătenii   au   venit   să-­‐i   ceară  
iertare   și   să   i   se   închine,   dar   el   a   plecat   în   Sketis.   Sketis-­‐ul   se   află   situat   într-­‐o   depresiune  
lungă   de   30   km   şi   lată   de   6   km   plină   cu   lacuri   de   salpetru   (produs   utilizat   în   tehnica  
mumificării).   La   început   comunitatea   nu   a   avut   biserică   proprie,   călugării   mergând  
săptămânal   la   Nitria   pentru   a   participa   la   Sfânta   Liturghie.   Cele   mai   multe   apoftegme   ale  
părinţilor   vin   din   această   zonă,   printre   cei   mai   celebrii   părinţi   numărându-­‐se   Macarie  
Egipteanul   -­‐   fost   cămilar,   Macarie   Orăşanul   -­‐   fost   cofetar,   Arsenie   -­‐   fost   dregător   imperial,  
Moise  -­‐  fost  tâlhar  la  drumul  mare  etc.    
  În   urma   unor   invazii   ale   mazicilor   din   anii   407   şi   434   situl   se   pustieşte,   iar   monahii   se  
îndreaptă   spre   Palestina,   Muntele   Sinai   şi   Siria,   făcând   ca   secolele   5-­‐6   să   devină   "secolele  
monahismului   palestinian   prin   excelenţă.   Monahii   au   interpretat   această   pustiire   ca   fiind  
judecata  lui  Dumnezeu,  iar  Avva  Arsenie  ar  fi  spus  în  anul  410:  „Lumea  a  pierdut  Roma,  iar  
monahii  au  pierdut  Sketis”.  Însă  „exilaţii  din  Sketis,  înainte  de  a  dispărea  din  istorie,  au  dăruit  
creştinismului   cea   mai   adevărată,   cea   mai   umană   şi   mai   substanţială   carte   după   Biblie:  
Patericul”   (Cristian   Bădiliță)   sau   Apophthegmata   Patrum,   lucrare   închegată   în   scris   în  
Palestina  pe  la  jumătatea  secolului  al  V-­‐lea.  Disputele  hristologice  provocate  de  formula  de  
la  Calcedon  (451)  au  dus  la  ruperea  mânăstirilor  egiptene  de  tradiția  bizantină  și  dezvoltarea  
acestora  în  sfera  de  influență  a  monahismului  copt.  Cucerirea  arabă  din  secolul  al  VII-­‐lea  a  
constituit  apogeul  loviturilor  date  monahismului  egiptean  în  această  perioadă.    
  Cu   toate   acestea,   mânăstirea   Sfânta   Ecaterina   de   la   poalele   Muntelui   Sinai   a  
cunoscut  o  viață  monahală  înfloritoare  prin  rectitorirea  acesteia  de  către  împăratul  Justinian  
(527-­‐565).   Aici   tradiția   monahală   a   Egiptului   antic   s-­‐a   desăvârșit   în   sinteza   realizată   de  
                                                                                                               
1
 Cf.  Patericul  sau  apoftegmele  părinţilor  din  pustiu.  Colecţia  alfabetică.Text  integral,  traducere,  introducere  şi  
prezentări  de  Cristian  Bădiliţă,  Editura  Polirom,  Iaşi,  2003,  p.  51-­‐52.  

  2  
Sfântul  Ioan  Scărarul  (580-­‐650),  autorul  Scării  (Climax)  urcuşului  spiritual,  o  adevărată  sumă  
mistică   a   epocilor   monastice   anterioare.   Sinteza   duhovnicească   realizată   de   Sfântul   Ioan   a  
fost  rezumată  astfel:  „Cine  este  monah  credincios  şi  înţelept?  Acela  care  şi-­‐a  păstrat  inima  
înflăcărată   până   la   capăt,   acela   care,   până   la   sfârşitul   vieţii,   nu   conteneşte   să   adauge   foc  
peste  foc,  flacără  peste  flacără,  râvnă  peste  râvnă,  dorinţă  peste  dorinţă”.  Sinaiul  a  rezistat  
de-­‐a  lungul  veacurilor  ca  o  adevărată  insulă  monahală  în  mijlocul  lumii  musulmane,  Sfânta  
Ecaterina   fiind   astăzi   cea   mai   veche   mânăstire   creștină   din   lume   cu   viață   liturgică  
neîntreruptă.    
  În   secolele   al   V-­‐lea   și   al   VI-­‐lea   monahismul   a   cunoscut   o   înflorire   fără   precedent   în  
Palestina.   Existau   două   centre   monahale   importante:   unul   în   pustiul   Gazei,   iar   celălalt   în  
pustiul  Ierihonului,  al  Iordanului  și  al  Mării  Moarte.  Întemeietori  ai  monahismului  palestinian  
sunt  considerați  de  tradiție  Sfinții  Ilarion  și  Hariton  (275-­‐345).  La  sfârşitul  secolului  al  IV-­‐lea  
şi   începutul   celui   de-­‐al   V-­‐lea   mari   personalităţi   ale   creştinismului   veniseră   din   Occident   şi  
întemeiaseră   mânăstiri   în   jurul   Ierusalimului.   Melania   cea   Bătrână   (+410)   şi   Melania   cea  
Tânără   (+439)   au   sprijinit   centrele   monahale   din   jurul   Ierusalimului,   ultima   întemeind  
împreună   cu   soțul   ei   Pinian   două   mânăstiri   pe   Muntele   Măslinilor.   Fericitul   Ieronim   și-­‐a   trăit  
ultimii  ani  ai  vieții  ca  monah,  într-­‐o  mică  grotă  lângă  cea  a  Nașterii  Domnului  de  la  Betleem.  
  În   pustia   Mării   Moarte   a   venit   în   405   Eftimie,   originar   din   Melitene   (Armenia),  
aducând   cu   el   tradiția   petrecerii   Postului   Mare   în   pustie,   practică   ce   a   influențat   decisiv  
monahismul   palestinian.   După   ce   a   întemeiat   o   lavră   între   Ierusalim   și   Ierihon,   Eftimie   cel  
Mare   (+20   ianuarie   465)   a   devenit   părinte   al   monahilor   pustiei.   Contemporan   cu   Sfântul  
Eftimie  a  fost  Sfântul  Gherasim  de  la  Iordan  (+5  martie  475),  un  monah  care  trăia  împreună  
cu  un  leu,  restaurând  prin  această  viețuire  starea  paradisiacă.  Între  ucenicii  săi  au  strălucit  
Sfântul  Teodosie  cel  Mare  (+11  ianuarie  529)  și  Sfântul  Sava  cel  Mare  (+5  decembrie  532),  
care   au   întemeiat   două   mânăstiri   în   pustia   Iordanului.   În   lavra   Sfântului   Teodosie   se   practica  
viața  chinovitică,  în  timp  ce  în  lavra  Sfântului  Sava  se  trăia  idioritmic.  În  secolul  al  VI-­‐lea,  Ioan  
Moshu,   mare   antologist   al   zicerilor   părinților   pustiei,   trăitor   în   jurul   anului   570   în   Lavra   de   la  
Faran,  a  adunat  în  Leimonarion  (Livada  duhovnicească)  vieți  și  învățături  ale  monahilor  din  
Palestina,  Siria,  Egipt  și  Sinai.    
  În   ținutul   Gazei   s-­‐a   remarcat   prin   asceză   Avva   Isaia   (+11   august   489),   care   a   venit   din  
Sektis  și  s-­‐a  așezat  la  Beit  Daltha  în  jurul  anului  440,  lăsând  în  urma  sa  o  colecție  renumită  de  
reguli  pentru  monahii  aflați  în  diferite  stadii  de  asceză.  Sfinții  Varsanufie  și  Ioan  din  Gaza  s-­‐au  
nevoit   în   timpul   împăratului   Justinian   (527-­‐565),   lăsând   posterității   800   de   răspunsuri   la  
întrebări   legate   de   deosebirea   gândurilor,   creșterea   duhovnicească,   dobândirea   liniștirii,  
precum  și  detalii  practice  legate  de  viața  monahală.  Mânăstirea  acestora  a  rezistat  până  în  
secolul  al  VII-­‐lea,  când  s-­‐a  pustiit  după  cuceririle  persană  și  arabă.  Mii  de  călugări  din  toate  
lavrele  Palestinei  au  fost  trecuți  prin  foc  și  sabie  la  începutul  secolului  al  VII-­‐lea,  când  perșii  
au  năruit  în  foc  și  cenușă  trei  secole  de  creație  duhovnicească  și  artistică.    
  Spre   deosebire   de   Siria   și   Egipt   monahismul   palestinian   a   fost   mai   aristocratic,  
datorită  originii  citadine  a  monahilor,  a  relațiilor  directe  cu  patriarhul  de  Ierusalim,  dar  și  a  
apropierii  de  localități  cu  viață  intelectuală  precum  Ierusalim,  Cezareea,  Schitopolis  și  Gaza.  

  3  
Aici  s-­‐a  constituit  în  secolele  următoare  marea  sinteză  liturgică  valabilă  până  azi  în  Biserica  
Răsăritului,   născută   din   simţul   deosebit   pentru   măsură   al   monahismului   palestinian.  
Tipiconul   Sfântului   Sava   a   devenit   baza   pe   care   tradiția   ulterioară   constantinopolitană   a  
dezvoltat   rânduielile   liturgice.   Alți   monahi   de   origine   savaită   -­‐   Sfântul   Andrei   Criteanul,  
Sfântul   Ioan   Damaschin   și   Sfântul   Cosma   de   Maiuma   -­‐   au   dezvoltat   imnografia   și   poezia  
creștină,   care   s-­‐au   constituit   în   secolele   următoare   în   Octoihul,   Triodul   și   Penticostarul  
Bisericii  Ortodoxe.  
  Siria  a  fost,  de  asemenea,  alături  de  Egipt  și  Palestina  un  alt  leagăn  al  monahismului  
antic,  unde  tradițiile  monastice  sunt  bine  atestate  în  secolul  al  IV-­‐lea.  Spațiul  sirian,  o  regiune  
unde  tradiția  greacă  elenistă  s-­‐a  întâlnit  cu  cea  semită  orientală  a  devenit  patria  „stiliţilor”  şi  
a  „nebunilor  pentru  Hristos”.  Monahismul  sirian  se  caracterizează  printr-­‐un  instinct  aprig  al  
ascezei,  dar  şi  printr-­‐un  mare  lirism  al  sufletului,  impregnat  în  impresionantele  imne  liturgice  
şi  poetice  lăsate  mai  ales  de  Sfântul  Efrem  Sirul  (306-­‐373).  Monahismul  sirian  este  unul  de  
tip  itinerant,  spre  deosebire  de  cel  egiptean,  organizat  în  centre  monahale  ca  cele  din  Nitria,  
Chilii  sau  Sketis.  Didahia  apostolilor,  redactată  în  jurul  anului  100  în  Siria  sau  Palestina,  evocă  
o   serie   de   didascali,   profeţi   şi   apostoli   ce   practicau   o   asceză   radicală,   renunţând   la   orice  
posesiune   lumească   pentru   o   urmare   deplină   a   lui   Hristos.   Un   ascetism   riguros   și  
peregrinarea   în   diferite   locuri   au   marcat   monahismul   sirian   din   secolul   al   IV-­‐lea,   între  
monahii   întemeietori   numărându-­‐se   Simeon   Palaios   sau   Iulian   Sabas   (Teodoret   Episcopul  
Cirului,   Vieţile   sfinţilor   pustnici   din   Siria,   c.2   și   c.6).   Sfântul   Simeon   Stâlpnicul   (+459)   a  
preferat   asceza   în   vârful   unei   coloane,   situată   între   Antiohia   și   Alep,   de   unde   predica   și  
binecuvânta  mulțimea  de  pelerini  care  îl  căuta.  Un  complex  mânăstiresc  enorm  a  fost  ridicat  
în   jurul   stâlpului   său   după   moartea   acestuia,   ale   cărui   ruine   se   păstrează   până   azi.   Deoarece  
locul   a   fost   ulterior   ocupat   de   monofiziți,   ortodocșii   au   ridicat   un   alt   complex   monastic   în  
locul   unde   s-­‐a   nevoit   tot   pe   un   stâlp   Sfântul   Simeon   cel   Tânăr   (+596),   care   avea   chilia   pe  
Muntele   cel   Minunat   în   apropiere   de   Antiohia.   Tradiția   ascetismului   stilit   s-­‐a   răpândit   prin  
Sfântul  Daniil  Stâlpnicul  (409-­‐493)  până  la  Constantinopol,  unde  acesta  și-­‐a  petrecut  ultima  
parte  a  vieții,  ca  sfătuitor  al  marilor  împărați  ai  Bizanțului  Leon  (457-­‐474),  Zenon  (474-­‐491)  și  
Anastasie  (491-­‐518).      
  Demnă   de   remarcat   este,   de   asemenea,   tradiția   mesopotamiană   monahală   a  
Sfântului  Alexandru   de   Mesopotamia,  trăitor  în  secolele  IV  și  V.  Monah  de  origine  greacă,  
născut  în  una  din  insulele  Mării  Egee,  cândva  în  jurul  anului  350,  acesta  s-­‐a  dedicat  ascezei  
timp   de   20   de   ani   pe   malul   Eufratului,   unde   a   adunat   în   jurul   său   peste   400   de   monahi  
romani,   greci,   sirieni   și   egipteni.   Împărțiți   în   8   cete   sau   coruri,   monahii   cântau   și   psalmodiau  
spre   slava   lui   Dumnezeu   cu   pricepere   și   înflăcărare,   fără   întrerupere,   dând   naștere   astfel  
tradiției   achimite,   adică   a   „monahilor   neadormiți”   (Viața   lui   Alexandru   Achimitul,   cap.   26-­‐
27).   Din   Mesopotamia   aceștia   au   venit   și   s-­‐au   așezat   lângă   Constantinopol,   în   Bithynia.  
Tradiția   monahală   achimită   a   fost   continuată   de   Sfântul   Marcel,   ucenicul   său,   în   timpul  
acestuia   înmulţindu-­‐se   mânăstirile   din   jurul   Constantinopolului.   În   463   achimiții   s-­‐au  
strămutat   în   Constantinopol,   la   Mânăstirea   Sfântul   Ioan   Botezătorul,   danie   a   consului  
Stoudios,   fiind   cunoscuţi   sub   numele   de   "studiţi"   și   jucând   un   rol   de   seamă   în   realizarea  

  4  
sintezei   liturgice   bizantine   şi   în   disputele   teologice   ale   vremii.   Monahismul  
constantinopolitan   era   chinovitic   şi   basilian   ca   structură,   activ   şi   social   ca   orientare.   Monahii  
mânăstirilor  constantinopolitane,  situate  între  Calcedon  şi  Chrysopolis,  au  jucat  un  rol  activ  
la   formularea   dogmelor   Sinoadelor   Ecumenice,   participând   la   marea   creaţie   liturgică   a  
acestor   veacuri.   Între   aceștia   îi   amintim   pe   Sfântul   Maxim   Mărturisitorul   și   pe   Gherman   al  
Constantinopolului.  
  Sinodul  IV  ecumenic  de  la  Calcedon  (451)  a  aprofundat  convergenţa  dintre  întruparea  
lui   Dumnezeu   şi   îndumnezeirea   omului,   intergând   prin   această   viziune   viaţa   monastică   în  
chip  definitiv  în  structura  Bisericii  bizantine.  Canoanele  date  la  Calcedon  supun  monahismul  
autorităţii   episcopale.   Corpusul   de   legi   al   împăratului   Justinian   (527-­‐565)   şi   canoanele  
Sinodului   Quinisext   (692)   stau   de   asemenea   la   temelia   statutului   canonic   al   monahismului  
răsăritean.  De  atunci  înainte  episcopii  Bisericii  provin  din  rândul  clerului  monahal,  îmbinând  
în  persoana  lor  slujirea  Bisericii  în  lumea  aceasta  şi  încordarea  înspre  lumea  viitoare.  
     
Monahismul  răsăritean  (sec.  IX-­‐XI)    
   
  Dacă   în   primele   secole   istoria   monahismului   răsăritean   este   legată   de   pustiuri,   în  
această   perioadă   întâlnim   alegerea   munților   ca   locuri   de   asceză   și   luptă   spirituală.   Astfel,   pe  
vârfurile   și   la   poalele   munților   monahii   au   ridicat   mânăstiri,   biserici,   capele,   paraclise,  
răsfirate   uneori   pe   versanții   muntoși   și   constituind   adevărate   aglomerații   de   tip   urban.  
Muntele   Sinai   din   Egipt,   Muntele   Minunat   și   Muntele   Negru   din   Siria,   Muntele   Olimp   din  
Bitinia  și  Muntele  Athos  din  Grecia  sunt  doar  cele  mai  reprezentative  exemple.  În  secolul  al  
VII-­‐lea  marile  lavre  ale  Răsăritului  au  fost  distruse  de  perși  și  apoi  de  arabi.  Monahii  care  au  
scăpat   de   foc   și   sabie   s-­‐au   refugiat   în   zone   sigure,   iar   printre   acestea   trebuie   aminitit  
Constantinopolul  și  împrejurimile  acestuia.  
  Între   secolele   VIII-­‐XI   a   înflorit   centrul   monahal   de   pe   Muntele   Olimp   din   Bithynia,  
unde  au  fost  întemeiate  nenumărate  mânăstiri  încă  din  secolul  al  V-­‐lea:  Triglia,  Chenolaccos,  
Saccudion,   Sfântul   Mihail   Maleinos   etc.   Printre   călugării   faimoși   care   s-­‐au   nevoit   în   acest  
munte  se  numără  Ilarion  cel  Tânăr,  Platon,  Teodor  Studitul,  Ioanichie  cel  Mare,  Luca  Stilitul,  
Sfinții   Chiril   și   Metodie,   viitorii   apostoli   ai   slavilor,   sau   Atanasie   Athonitul.   În   această   zonă  
monastică   se   aflau   în   secolul   al   IX-­‐lea   peste   40   de   mânăstiri   și   câteva   mii   de   călugări   și  
călugărițe.   În   centrul   spiritualității   acestora   stătea   căutarea   liniștii   interioare   (isihia).  
Mânăstirile  aveau  atât  viață  de  obște,  cât  și  idioritmică,  iar  unii  monahi  duceau  o  existență  
anahoretică.  Monahii  proveneau  din  etnii  și  locuri  diferite.  Sfântul  Ioanichie  cel  Mare  (754-­‐
846)   provenea   dintr-­‐o   familie   slavă   din   Bithynia,   din   soldat   devenind   monah.   A   strălucit   prin  
darurile   profeției,   vindecării   și   levitației   și   a   întemeiat   trei   mânăstiri   pe   Muntele   Olimp.  
Monahii   Olimpului   trăiau   într-­‐o   neîncetată   peregrinatio,   părăsind   muntele,   nevoindu-­‐se   în  
alte  zone,  apoi  revenind  sau  întemeind  noi  mânăstiri  în  alte  locuri.  Sfântul  Eftimie  cel  Tânăr  
(823-­‐898)   provenea   din   Ancyra,   fusese   căsătorit,   a   pornit   în   pelerinaj   la   Muntele   Athos,   a  
revenit  pe  Olimp,  iar  în  cele  din  urmă  a  întemeiat  propria  mânăstire  în  870  la  Peristera,  în  
nordul  Athosului.  

  5  
   Monahismul   din   Olimp   a   iradiat   însă   pe   continentul   European   o   mișcare   de   înnoire   și  
misiune   fără   precedent.   Sfântul   Teodor   Studitul   (759-­‐826),   fost   monah   la   mânăstirea  
Saccudion   din   Olimp,   condusă   de   zăvorâtul   Platon,   a   reîntemeiat   mânăstirea   Studion   din  
Constantinopol,   care   fusese   părăsită   de   achimiți   în   timpul   luptelor   iconoclaste.   Marea  
schimbare  realizată  de  Teodor  a  constat  în  transformarea  idealului  suprem  al  vieții  monahale  
din   cel   pustnicesc   în   cel   chinovial.   Liturghia   și   rugăciunea   comună   a   monahilor,   dublată   de  
munca   pentru   întreținere   și   folosirea   bunurilor   în   comun,   stau   în   centrul   așa-­‐numitei  
reforme   realizate   de   Teodor   Studitul.   Monahii   erau   acum   citadini,   implicându-­‐se   direct   în  
viața   socială,   precum   și   în   misiunea   Bisericii.   Teodor   a   fost   exilat   în   a   doua   perioadă  
iconoclastă  și  a  murit  în  anul  826  la  Mânăstirea  Sfântul  Trifon,  din  golful  Akritas.  Sfintele  sale  
moaște  au  fost  aduse  în  Constantinopol  abia  după  reinstaurarea  cultului  icoanelor  în  843.  
  În  secolul  al  IX-­‐lea  au  fost  inițiate  misiunile  bizantine  în  lumea  slavă,  prin  trimiterea  
Sfinților   Chiril   și   Metodie,   ultimul   închinoviat   la   o   mânăstire   din   Muntele   Olimpului,   în  
Moravia.  Crearea  unui  alfabet  slav  a  permis  transmiterea  culturii  creștine  bizantine  în  haină  
slavă  la  toate  popoarele  slave  din  Europa  centrală  și  răsăriteană.  G.  Florovschi  a  vorbit  de  un  
„bizantinism  rusesc”.  Limba  slavă  vorbită  era  lipsită  complet  de  terminologia  abstractă,  așa  
că  acești  termeni  au  fost  împrumutați  din  limba  greacă.  
  În   cele   din   urmă   trebuie   să   menționăm   rolul   major   jucat   de   Sfântul   Simeon   Noul  
Teolog  (949-­‐1022),  monah  constantinopolitan  studit,  ucenic  direct  al  lui  Simeon  Evlaviosul,  
alungat   mai   apoi   la   mânăstirea   Mamas   din   capitala   imperială,   datorită   viziunilor   sale   mistice  
și  extatice.  Deși  a  ajuns  stareț  al  mânăstirii  în  jurul  anului  980,  în  1009  a  fost  exilat  dincolo  de  
Bosfor,  unde  și-­‐a  trăit  ultimii  ani  ai  vieții  în  mânăstirea  Sfânta  Marina.  Imnele,  catehezele  și  
textele   teologice   păstrate   de   la   el   sunt   impregnate   de   teologia   și   simbolistica   luminii,   ca  
experiență   centrală   a   vederii   lui   Dumnezeu.   Deși   exilat   inițial,   ulterior   a   fost   canonizat   ca  
sfânt   al   tradiției   ortodoxe   pentru   spiritualitatea   sa   centrată   pe   pocăință,   plânsul   pentru  
păcate,  purificarea  de  patimi,  sădirea  virtuților  și  îndumnezeirea  omului.  Nu  doar  asceza  și  
experiența  personală  sunt  accentuate  de  Sfântul  Simeon,  ci  și  aspectul  liturgic,  sacramental  
și  comunitar  al  vieții  monahale  autentice.  
  În   secolul   al   X-­‐lea,   Sfântul   Atanasie   Athonitul   (925-­‐1001),   originar   din   Trebizonda,  
fost  monah  în  mânăstirea  lui  Mihail  Maleinos  (894-­‐961)  din  Olimp,  a  părăsit  muntele  și  s-­‐a  
stabilit   în   sudul   peninsulei   Muntelui   Athos.   El   nu   este   primul   așezat   aici,   deoarece   monahi  
anahoreți  care  s-­‐au  nevoit  în  Muntele  Athos  sunt  atestați  între  secolele  VII-­‐IX.  Printre  ei  se  
numără   Sf.   Eftimie   cel   Tânăr,   Petru   Athonitul   şi   Ioan   Colovul.   Sfântul   Atanasie   Athonitul   a  
devenit  însă  adevăratul  întemeietor  al  monahismului  athonit.  La  Constantinpol  l-­‐a  cunoscut  
pe  viitorul  împărat  Nichifor  Focas  (963-­‐969)  şi  pe  Leon,  mare  demnitar  imperial.  Din  Athos  
pleacă  în  960-­‐961  în  tabăra  de  luptă  a  lui  Nichifor  Focas  în  Creta,  unde  acesta  lupta  împotriva  
arabilor.  Pentru  ajutorul  dat  cu  rugăciunea  Atanasie  primeşte  din  partea  lui  Focas  ajutoare  
substanţiale.   După   câțiva   ani,   în   963,   întemeiază   Marea   Lavră,   organizându-­‐o   chinovial,   în  
detrimentul  anahoretismului  practicat  în  monahismului  athonit.  
  Anahoreţii   aghioriți   vedeau   în   lucrarea   chinovială   a   Sf.   Atanasie   un   fel   de   burghezism  
monahal,   izbucnind   astfel   un   conflict.   Atanasie   a   alcătuit   un   Tipicon,   bazat   pe   rânduielile  

  6  
monahale   ale   studiţilor,   scris   în   970   pe   piele   de   ţap,   semnat   de   împărat   și   de   alți   40   de  
monahi.   Regulile   monahale   erau   adresate   călugărilor   cu   viaţă   de   obşte,   dar   se   prevedea   și  
posibilitatea   vieții   eremitice   pentru   cei   râvnitori.   Rugăciunea   stătea   în   centrul   vieții  
monahului  și  era  comunitară,  la  fel  ca  și  mesele  monahilor.  Este  vorba  de  ospitalitate  trăită  
ca   act   comunitar.   Starețul   era   figura   centrală   a   structurii   comunitare,   fiind   îmbrăcat   la   fel   de  
simplu   ca   toți   monahii,   dar   trebuind   să   se   distingă   prin   practica   discernământului   și   a  
cunoașterii  gândurilor.  Din  cele  28  de  capitole  ale  Tipiconului,  14  au  fost  transcrise  literal  din  
Testamentul  Sfântului  Teodor  Studitul.      
  Sf.   Atanasie   a   atras   apoi   trei   nobili   georgieni   -­‐   Ioan,   Eftimie   şi   Ion   Tornikios   -­‐   care  
datorită  înmulţirii  monahilor  în  Marea  Lavră  s-­‐au  retras  mai  la  nord,  punând  în  972  bazele  
actualei   mânăstiri   Iviron.   Cea   de-­‐a   treia   mânăstire   înfiinţată   înainte   de   anul   1000   este  
Vatoped,   întemeiată   de   trei   fraţi   din   Adrianopol.   Un   document   din   992   aminteşte   de  
mânăstirea   Filoteu.   În   secolul   al   XI-­‐lea   sunt   înfiinţate   următoarele   mânăstiri:   Esfigmen,  
Dochiariu,  Xenofon,  Xiropotam,  Caracalu  şi  Constamonitu.  Acestora  le-­‐au  urmat  mânăstirile  
slave:  Zografu  (1000),  Sf.  Pantelimon  (1143)  şi  Hilandar  (1197).  În  secolul  al  XIV-­‐lea  au  fost  
înfiinţate:  Cutlumuş,  Pantocrator,  Sf.  Pavel,  Grigoriu,  Simonopetra  şi  Dionisiu,  iar  în  sec.  XVI  
Stavronichita.  
  Astfel,   cadrul   natural   al   Sf.   Munte,   reușita   armonie   dintre   viața   chinovitică   și   cea  
eremitică,   precum   și   protecția   efectivă   a   împăraților   bizantini   au   transformat   Athosul   în  
centru   al   monahismului,   spiritualității   și   sfințeniei   bizantine.   Iradierea   acestei   vieți   la  
popoarele  nou  încreștinate  din  Balcani,  bulgari  și  sârbi,  precum  și  în  Țările  Române  și  Rusia  a  
fost  doar  o  chestiune  de  timp.  Sprijinit  pe  contrafortul  athonit  şi  silit  de  invazia  musulmană,  
monahismul  bizantin  şi-­‐a  croit  drumuri  noi  către  Europa  centrală  și  răsăriteană.  
 
Iradierile  monahale  ale  Muntelui  Athos  
 
  Din   Athos,   prin   intermediul   Sfântului   Antonie,   tuns   monah   în   Sfântul   Munte,  
monahismul   bizantin   întemeiază   uimitoarea   aventură   a   monahismului   rus.   Acesta  
întemeiază   în   Kiev   vestita   "Lavra   Pecerskaia"   şi   îl   are   ca   ucenic   pe   Teodosie,   rânduitor   al  
vieţii  monahale  de  tradiţie  stoudită  şi  palestiniană.  După  marea  invazie  tătară  din  secolul  al  
XIII-­‐lea   monahii   ajung   în   nord,   pe   malurile   Mării   Albe,   întemeind   pe   insulele   acesteia,   mai  
ales  la  (Solovki)  "o  Tebaidă  arctică,  pustiu  îngheţat  ce  comunică  totuşi  cu  pustiul  arzător  al  
Egiptului"2.   Insulele   Solovki   au   ajuns   între   anii   1920-­‐1939   locul   unde   peste   un   milion   de  
creştini   din   toate   confesiunile   au   fost   maltrataţi,   persecutaţi   sau   ucişi,   făcând   din   ele   un  
sanctuar  al  martirilor  creştini  ai  secolului  al  XX-­‐lea3.  Întemeietorul  Lavrei  Sfânta  Treime  din  
Zagorsk   (lângă   Moscova),   Sfântul   Serghie   de   Radonej   (1314-­‐1394)   îmbină   armonios   viaţa  
anahoretică  şi  chinovială.  În  jurul  mişcării  iniţiate  de  el  s-­‐a  cristalizat  noul  centru  de  unitate  
naţională  a  ruşilor,  Moscova.  La  sfârşitul  secolului  al  XV-­‐lea  are  loc  o  celebră  dispută  între  doi  

                                                                                                               
2
Ibidem, p. 51.
3
Cf. Andrea Riccardi, Secolul Martiriului. Creştinii în veacul XX, trad. de dr. Veronica Turcuş, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 40-46.

  7  
reprezentanţi   ai   monahismului   rus:   Sfântul   Iosif   din   mânăstirea   Volok,   lângă   Moscova,  
reprezentant   al   monahismului   chinovitic   orăşenesc,   având   în   proprietate   bunuri   materiale,  
cu   implicare   în   viaţa   culturală,   socială   şi   politică   şi   Sfântul   Nil   din   Sora,   călugăr   nordic,  
reprezentant  al  monahismului  evanghelic  şi  isihast,  propunând  o  viaţă  de  sărăcie  şi  iradiere  a  
Duhului.  Iosefinienii  au  câştigat,  dar  spiritul  Sfântului  Nil  s-­‐a  păstrat  în  evlavia  rusă.    
  Renaşterea   neoisihastă   paisiană   a   impregnat   şi   monahismul   rus   prin   mijlocirea  
filocaliei   în   limba   slavonă   -­‐   Dobrotoliubie   -­‐   Sankt   Petersburg   1793.   Aceasta   a   iradiat   duhul  
isihast   în   Rusia   secolului   XIX,   având   influenţe   puternice   până   la   începutul   secolului   al   XX-­‐lea.  
Mânăştirea   Optina   din   Rusia   Centrală   a   dat   sfinţi   precum   Macarie,   Ambrozie.   Celebru   a  
rămas   însă   Sfântul   Serafim   de   Sarov,   canonizat   în   1903,   care   primea   pe   oricine   cu   urarea:  
"Hristos  a  înviat,  bucuria  mea!"4.  
 În  veacurile  X-­‐XI  monahismul   bulgar  a  cunoscut  o  dezvoltare  deosebită  prin  iradierile  
venite   de   la   Mânăstirea   Rila   şi   din   jurul   lacului   Ohrida.   În   timpul   țarului   Petru   (927-­‐969)  
Bulgaria   a   trăit   un   timp   al   păcii.   În   acest   timp   a   trăit   și   Sfântul   Ioan   de   Rila   (†   946),  
întemeietorul   celei   mai   celebre   mânăstiri   bulgare   ce   îi   poartă   numele   până   azi.   Pe   lângă  
acest   mare   ascet   și   monah,   la   loc   de   mare   cinstire   pentru   bulgari   se   află   cei   „Șapte   Sfinți“  
(Chiril,   Metodie,   Clement,   Naum,   Sava,   Gorazd   și   Angelarie),   prăznuiți   la   27   iulie.   Regulile  
monahale  ale  Sfântului  Ioan  reglementează  viața  unei  obști  monastice,  dar  apreciază  și  viața  
de   pustnicie.   El   însuși   s-­‐a   retras   în   ultima   parte   a   vieții   într-­‐o   chilie   din   Munții   Rila   și   a  
petrecut  în  asceză  și  singurătate.      
  Rastko  (1169-­‐1237)  a  devenit  monah  în  Muntele  Athos,  sub  numele  Sava.  După  de  la  
16  ani  a  ajuns  să  trăiască  în  M-­‐rea  Vatoped  dobândind  spiritualitatea  isihastă,  s-­‐a  retras  și  a  
întemeiat   mai   apoi   Mânăstirea   Hilandar.   În   1208   s-­‐a   întors   în   Serbia,   unde   a   activat   ca  
misionar   și   predicator,   până   când   în   1219,   Patriarhul   de   Constantinopol   Gherman   al   II-­‐lea  
(1222-­‐1240),   aflat   în   exil   la   Niceea,   l-­‐a   hirotonit   pe   sava   Arhiepiscop   și   a   declarat   Biserica  
Sârbă   autocefală   față   de   Arhiepiscopia   de   Ohrida.   Mânăstirea   Žiča,   întemeiată   în   1208,   a  
devenit   reședință   arhiepiscopală   și   centru   cultural   și   spiritual   al   statului   nemaniazilor.   Ca  
arhiepiscop,   Sf.   Sava   a   întemeiat   8   eparhii   în   care   a   hirotonit   episcopi   ucenici   de-­‐ai   săi,   a  
întemeiat   mânăstiri   și   regulamente   bisericești.   Imediat   după   moartea   sa   în   1237   a   fost  
venerat  ca  întemeietor  al  Bisericii  Ortodoxe  Sârbe  și  sfânt  național.    
  Pe   teritoriul   actual   al   României   trebuie   menționate   bisericuțele   rupestre   de   la  
Basarabi,  site  arheologic  ce  documentează  existența  unui  centru  monahal  în  Dobrogea,  în  a  
doua   jumătate   a   secolului   al   X-­‐lea.   Este   foarte   posibil   ca   aceste   bisericuțe   să-­‐și   datoreze  
existența  venirii  unor  monahi  bizantini  în  această  zonă  cu  misiuni  de  încreștinare  în  rândul  
bulgarilor   sau   al   slavilor   sau   simplu   de   prezența   unor   monahi   fugiți   de   pe   fostele   teritorii  
bizantine   din   fața   invaziei   arabe.   Planul   bisericuțelor,   precum   și   ornamentele   hainelor  
sfinților  reprezentați  în  peșteri  ilustrează  influența  bizantină  asupra  lor.        
  Prin   intermediul   Sfântului   Grigorie   Sinaitul   şi   al   Sfântului   Nicodim   de   la   Tismana,  
monahismul  isihast  a  pătruns  şi  în  Tările  Române,  primind  noi  impulsuri  organizatorice.  Prin  
intermediul   stareţilor   Vasile   de   la   Poiana   Mărului   şi   Paisie   de   la   Neamţ   monahismul  
                                                                                                               
4
Cf. André Scrima, Monahismul ortodox: istorie, tradiţie, spiritualitate, p. 55.

  8  
românesc  a  cunoscut  în  secolul  al  XVIII-­‐lea  o  mare  înflorire  isihastă,  iradiind  acest  duh  prin  
intermediul   traducerilor   filocalice   în   întregul   cuprins   al   monahismului   românesc   şi   chiar   în  
spaţiul   rus.   Stareţul   Gheorghe   de   la   Cernica   şi   Sfântul   Calinic   sunt   doi   dintre   cei   mai   de  
seamă  exponenţi  ai  acestui  tip  de  monahism  în  Muntenia.  Traducerea  integrală  a  Filocaliei  
de  către  Părintele  Dumitru  Stăniloae  va  aduce  cu  siguranţă  noi  roade  duhovniceşti  în  cadrul  
monahismului  românesc.  
  Înainte   de   a   încheia   această   scurtă   incursiune   în   istoria   monahismului   bizantin,  
menționăm  faptul  că  în  această  perioadă  au  apărut  la  Constantinopol  o  serie  de  florilegii  și  
antologii   monastice,   în   care   erau   reproduse   cele   mai   importante   capitole   din   scrierile  
vechilor   părinți   ai   pustiei.   Pavel   (+1054)   din   Mânăstirea   Evergetis,   situată   în   afara   zidurilor  
Constantinopolului,   a   alcătuit   o   culegere   de   texte   filocalice   numită   Evergetikon,   care   ulterior  
a   avut   o   mare   influență   asupra   vieții   monahale   și   culturii   bizantine.   Nicon   din   mânăstirea  
Născătoarei  de  Dumnezeu  de  pe  Muntele  Negru,  lângă  Antiohia,  a  alcătuit  în  secolul  al  XI-­‐lea  
o  sinteză  a  poruncilor  lui  Hristos  sub  titlul  Pandeches,  un  îndrumar  de  viață  spirituală  în  63  
de   capitole.   Un   alt   exemplu   este   florilegiul   compus   de   patriarhul   Ioan   al   IV-­‐lea   de  
Constantinopol,   retras   în   1098   pe   insula   Oxeia.   În   acest   florilegiu   un   loc   privilegiat   ocupă  
scrierile  Sfântului  Dionisie  Pseudo-­‐Areopagitul  și  ale  Sfântului  Isaac  din  Ninive  (Sirul),  tradus  
din  siriacă  în  greacă  la  mânăstirea  Sfântul  Sava  din  Palestina,  în  secolul  al  IX-­‐lea.  Toate  aceste  
antologii  și  sinteze  de  literatură  monastică  și  ascetică  au  stat  mai  târziu  la  baza  Filocaliei  lui  
Nicodim  Aghioritul  și  Macarie  din  Corint,  publicată  la  Veneția,  în  1782.      
 
  Monahismul   apusean.   Deja   în   secolul   al   IV-­‐lea,   idealurile   ascetice   monahale   ale  
Răsăritului   au   devenit   cunoscute   în   Apus   datorită   exilului   Sfântului   Atanasie   al   Alexandriei   în  
această   regiune,   autorul   faimoasei   vieți   a   Sfântului   Antonie   cel   Mare.   Pe   lângă   episcopi   ce  
sprijineau  viața  ascetică  comunitară  de  tip  monahal  în  jurul  lor  -­‐  Augustin  de  Hippo  Regius  
(Africa   de   Nord),   Ambrozie   de   Milano,   Martin   de   Tours   (Galia),   Paulin   de   Nola   (Italia),  
imediat  după  anul  400  s-­‐au  dezvoltat  comunități  monahale,  pe  insula  Lerin,  în  fața  orașului  
Cannes,   sub   îndrumarea   lui   Honoratus   de   Arles,   și   la   Marsilia,   sub   îndrumarea   Sfântului   Ioan  
Casian,   monah   dobrogean,   stabilit   aici   în   jurul   anului   415,   după   un   pelerinaj   îndelungat   la  
siturile  monahale  ale  Răsăritului.  Ioan  Casian  a  fost  primul  teolog  care  a  dezvoltat  în  vest  o  
teorie  a  vieții  și  a  spiritualității  monahale,  stabilind  reguli  care  au  influențat  decisiv  slujbele  
laudelor.  
Sfântul  Benedict  de  Nursia  (480-­‐547),  întemeietorul  comunității  monahale  din  Monte  
Casino,  a  redactat  o  regulă  monahală  întemeiată  pe  prescripțiile  ascetice  ale  lui  Augustin  și  
pe   așa-­‐numita   Regula   Magistri,   născută   în   jurul   Romei   între   500   și   530   sub     forma   de  
întrebare  și  răspuns  între  ucenic  și  magistru.  Faima  Sfântului  Benedict  și  cea  de-­‐a  doua  carte  
a  Dialogurilor  redactate  de  Papa  Grigorie  cel  Mare  (590-­‐604),  în  care  acesta  îi  descrie  viața  și  
regula   sa,   condiderându-­‐o   plină   de   înțelepciune   și   măsură   în   prescripții,   iar   în   prezentare  
plină   de   lumină   a   condus   la   impunerea   regulii   benedictine   în   tot   imperiul   carolingian  
începând   cu   Carol   cel   Mare   (768-­‐814).   Trebuie   remarcat   faptul   că   prescripțiile   Sfântului  
Benedict  se  întemeiau  în  mare  măsură  pe  regulile  monahale  stabilite  în  secolul  al  IV-­‐lea  în  

  9  
Răsărit   de   Sfântul   Vasile   cel   Mare.   Astfel,   tradiția   monahală   răsăriteană   a   transmis   și  
asceților   apuseni   prin   Sfântul   Atanasie   cel   Mare,   Sfântul   Ioan   Casian   și   Sfântul   Vasile  
adevărata  viață  monastică  plămădită  în  creuzetul  ascetic  al  Egiptului,  Siriei  și  Palestinei.      
Un  rol  decisiv  l-­‐a  jucat  uniformizarea  regulii  benedictine  de  către  Benedict  de  Aniane,  
un   fost   aristocrat   vizigot   retras   din   viața   seculară   și   devenit   monah   în   apropiere   de  
Montpelier.  Ludovic  cel  Pios  l-­‐a  chemat  datorită  faimei  dobândite  la  curtea  de  la  Aachen  și  i-­‐
a  încredințat  realizarea  unor  norme  de  aplicare  concretă  a  regulii  Sfântului  Benedict,  al  cărui  
nume  și-­‐l  luase,  pentru  a  elimina  discrepanțele  existente  între  mânăstiri.  În  cadrul  Conciliului  
din   Aachen   816,   la   care   au   participat   toți   abații   din   Imperiul   Carolingian,   s-­‐a   hotărât  
adoptarea   regulii   benedictine   și   implementarea   ei   după   normele   Sfântului   Benedict   de  
Aniane   în   întreg   imperiul.   Tot   la   acest   conciliu   s-­‐a   făcut   pentru   prima   oară   distincția   clară  
între  monahi  și  canonici  (capitulari)  –  clerici  fără  voturi  monahale.  Până  la  impunerea  acestei  
reguli,  în  monahismul  apusean  se  dezvoltaseră  între  anii  400  și  700  aproximativ  30  de  reguli.  
O  caracteristică  a  regulii  benedictine  în  comparație  cu  cele  răsăritene  centrate  pe  ora  
et   labora   a   fost   lectio   divina.   Prin   aceasta   studiul,   biblioteca   și   școala   au   căpătat   un   loc  
fundamental   în   spiritualitatea   monahală   apuseană.   Marile   dinastii   apusene   –   carolingiană,  
ottoniană  și  saliană  –  au  sprijinit  enorm  cultura  mânăstirească,  astfel  că  deja  în  veacul  al  IX-­‐
lea  multe  mânăstiri  benedictine  au  ajuns  la  o  înflorire  cultural-­‐duhovnicească  de  renume  –  
Reichenau,  St.  Gallen,  Fulda,  Corvey,  Niederaltaich  și  Tegernsee.    
 
 

  10  
 Bisericile Ortodoxe în secolele XIX-XXI. Diaspora Ortodoxă.

Istoria creștină - 3 mari rupturi - 451, 1054 și 1517.

1054 - Schisma cea Mare - etapele consumării schismei - un proces, nu un eveniment.

Bisericile Ortodoxe în mileniul al II-lea: Constantinopol, Alexandria, Antiohia,

Ierusalim, Rusia, Serbia, România, Bulgaria, Georgia, Biserica din Cipru (sin. 3 ec.),
Grecia, Albania, Polonia, Cehia și Slovacia (Finlanda, Estonia, Macedonia, Ucraina,
OCA)

A. Vechile patriarhii apostolice:

1. Patriarhiile de Alexandria, Antiohia și Ierusalim

Cucerirea musulmană

După moartea lui Mahomed a urmat o perioadă de cuceriri şi colonizări sub

conducerea celor patru califi (ḥalīfa = succesor) ortodocşi: Abu-Bakr (632-634), Omar (634-
644), Otman (644-656) şi Ali (656-661).
Sub Abu-Bakr a fost cucerită întreaga peninsulă arabică. În timpul lui Omar începe
cucerirea Siriei şi a Palestinei, care s-a desfăşurat între 633-640. In 635 este cucerit
Damascul, abandonat de garnizoana bizantină, negocierea fiind purtată chiar de tatăl
Sfântului Ioan Damaschinul, apoi Antiohia şi Alepul, pentru ca în 638 să se predea
Ierusalimul, al cărui patriarh era Sfântul Sofronie, iar în 640 Cezareea Palestinei.
În paralel cu frontul sirian, alte armate atacau Irakul şi Persia. După cucerirea
Ctesifonului în 637 luptele au continuat până în 651, când tânărul împărat sasanid Yazdagird
moare, punându-se capăt unui imperiu care a durat aproape 12 secole.
Alţi generali ai lui Omar au atacat Egiptul, cetăţile fiind cucerite rând pe rând, iar în
642 negocierea predării capitalei provinciei este făcută de patriarhul Cyr al Alexandriei. După
ce au cucerit în următoarele decenii tot Nordul Africii, între 711 şi 732 vor cuceri aproape
întreaga Spanie şi partea de sud-est a Franţei, fiind opriţi abia de Carol Martel în celebra
bătălie de la Poitiers.

CRUCIADELE - 1096-1291 - structurile ortodoxe înlocuite de cuceritorii latini.

2. Istoria Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol (1054-2014)

Selgiucizii deschid un nou capitol în istoria islamului. Tribul nomad turkmen oguz, provenit
din stepele kirghize ale Turkestanului, condus de Selgiuc. După ce Selgiuc cucereşte partea de
nord-est a imperiului abbasid, nepotul său – Tugril (1037-1063) intră în Bagdad ca cuceritor,
fiind declarat de califul al-Qaim regent al imperiului, purtând titlul de al-sulṭān (cel cu
autoritate). Alp Arslan cucereşte Armenia în 1064, îi învinge pe bizantini la Manzikert şi se
stabilesc în regiunea Asiei Mici, iniţiind procesul de turcizare a Asiei Mici. Suleiman
Kutulmuş, văr al lui Alp, a întemeiat la Niceea Sultanatul selgiucid de Rum în 1077, iar în
1084 Sultanatul de Iconium, atunci când cel mai frumos şi bogat oraş bizantin al Asiei Mici
devine noua capitală selgiucidă. Prin această invazie structurile ecleziale ale provinciei vor fi
distruse, începând un proces puternic de islamizare. Patriarhia de Constantinopol îşi pierdea
astfel o mare parte a teritoriului său de jurisdicţie.
Ultima şi cea mai longevivă dinastie islamică a fost cea otomană (1299-1924), cu
capitala la Constantinopol1. Turcii otomani, originari din Mongolia, al căror prim suveran a
fost Osman2 (1299-1326), reuşesc să cucerească teritorii până în Asia Mică, dizlocând regatul
selgiucid, întemeind un emirat cu capitala la Brusa în 1326, care va deveni regat în 1366, cu
capitala pe continentul european, la Edirne (Adrianopol). După ce în 1453 sultanul Mohamed
II (1451-1481) a cucerit Constantinopolul, în timpul sultanului Salim (1512-1520), otomanii
cuceresc Siria şi Egiptul (1517). Sub Soliman Magnificul (1520-1566) turcii au ajuns până la
porţile Vienei, cucerind în acelaşi timp Algeria, Tunisia şi Marocul. În timpul acestui sultan a
activat cel mai remarcabil arhitect al Turciei, Sinan, creştin din Anatolia ajuns ca tribut în
natură la Constantinopol. Acesta a ridicat 235 de monumente de arhitectură, între care
moscheea Suleymaniye din capitală, dedicată suveranului său, menită să eclipseze Sfânta
Sofia, pe care a întrecut-o în înălţime cu 4 metri.
După cel de-al doilea atac împotriva Vienei (1683), Imperiul Otoman intră în declin şi
va pierde teritoriu după teritoriu. Începând cu secolul al XVIII-lea, marile puteri europene -
Anglia, Franţa şi Rusia – şi-au căutat sfere de influenţă în afara Europei, fiind deosebit de
interesate de Nordul Africii şi de zona Siria-Palestina-Egipt, mai ales în urma realizării
Canalului de Suez (1869), care lega direct Europa de India şi Asia. După ce în secolul al XIX-
lea sunt eliberate ţările din Africa Albă, iar mai apoi sunt instituite protectorate europene în
Orientul Apropiat. În noiembrie 1922, imperiul este desfiinţat, Turcia este declarată republică,
sultanul-calif Mohamed VI este detronat, fiind numit calif vărul acestuia Abdulmegid, căruia i
s-a refuzat titlul de sultan. Califatul este abolit în martie 19243.

Conform canonului 28 al Sinodului IV Ecumenic (Calcedon, 451), jurisdicția Patriarhiei de

Constantinopol cuprindea mitropoliile aflate în Diocezele Pontului, Asiei, Traciei, precum și
ținuturile barbare. Acest canon a făcut ca aria de jurisdicție a Patriarhiei Ecumenice să se
întindă asupra întregului sud-est european, incluzând la cumpăna dintre cele două milenii
creștine teritoriile de azi ale Bisericilor Bulgară, Sârbă, Română, Rusă, Greacă și Albaneză.

Structuri bisericești pe teritoriul patriarhiei ecumenice

În Europa s-a întemeiat în 1185, pe fostul teritoriu al imperiului bizantin, între Dunăre
și Munții Balcani, imperiul vlaho-bulgar al fraților asănești Petru și Asan, care a existat până
în 1393, când a fost cucerit de către turci. Aici a existat între 1234-1393 o patriarhie
autocefală, recunoscută de patriarhul Gherman al II-lea de Niceea (1222-1240).
Unificarea micilor voievodate sârbești sub Ștefan II Nemania (1196-1228) a condus în
1219 la recunoașterea autocefaliei Bisericii Sârbe cu rangul de arhiepiscopie, iar sub țarul
                                                                                                               
1
Între 1300 şi 1922 au domnit 36 de sultani.
2
Cunoscut şi sub numele de Otman, de unde numele de otomani.
3
Cf. ibidem, p. 120.
Ștefan Dușan (1331-1355) statul sârb a ajuns la apogeu, cucerind teritorii din ale Imperiului
Bizantin. În 1346 Ștefan Dușan a obținut ridicarea bisericii sale la rangul de Patriarhie, cu
consimțământul patriarhului de Târnovo.
Cucerirea Constantinopolului în 1204 și întemeierea Imperiului latin de Răsărit (1204-
1261) au condus la alungarea patriarhului grec de Constantinopol și înlocuirea acestuia cu
unul latin. Clerul grec și aristocrația bizantină s-au retras la Niceea, unde s-a instalat între
1208 și 1261 și sediul Patriarhiei Ecumenice.
În acest context politic și religios și-a desfășurat Patriarhia Ecumenică activitatea în
perioada 1054-1453. Turcii au cucerit în 1389 sudul Serbiei, în 1396 întreaga Bulgarie, bătălia
de la Varna din 1444 pierdută de statele creștine, fiind ultima încercare de a-i alunga pe turci
din Balcani înainte de căderea Constantinopolului sub turci în 1453.
Evenimentele amintite, alături de autocefalia Bisericii Ruse din anul 1448, au condus
la pierderea celei mai mari părți a ariei de jurisdicție a Patriarhiei Ecumenice în această
perioadă.

1453-azi - Patriarhia Ecumenică sub stăpânire turcească.

Tot ceea ce a pierdut în perioada precedentă prin independențele din balcani a recucerit
jursidicțional după 1453. Biserica Ortodoxă Greacă cinsteşte 162 de neomartiri din perioada
1453-1838.
O caracteristică a administraţiei turceşti a fost faptul că supuşii erau împărţiţi după
mărturisirea de credinţă (turc. millet), iar nu după naţiune. Astfel exista milletul creştin
bizantin condus de patriarhul ecumenic, milletul armean, care cuprindea creştinii armeni,
copţi şi sirieni, condus de patriarhul armean de Constantinopol, şi milletul iudaic, condus de
şef-rabinul din Constantinopol4.

B. Vechile Patriarhii Istorice: Rusia, Serbia, România, Bulgaria, Georgia

Istoria Bisericii Ortodoxe Ruse (988 – 2010)

Stăpînirea tătarilor: 1224-1480.

Gingis Han a cucerit între 1206 şi 1223 aproape întreaga Asie. În 1224 a zdrobit o alianţă a
principilor ruşi. Batu, nepotul lui Ginigis Han, a cucerit Moscova în 1237, Kievul în 1240,
pustiind apoi teritoriile de azi ale României, Ungariei şi Poloniei. La 9 aprilie 1241 ducele
Henrich de Breslau a căzut în lupta de la Liegnitz cu toată armata, dar a provocat mari
pierderi tătarilor. Intervenţia regelui Boemiei şi a ducelui de Austria a oprit înaintarea
tătarilor, constituind un moment decisiv pentru istoria ulterioară a Europei. Tătarii s-au întors
în ţinutul Volgei, unde au întemeiat Hoarda de Aur.
Stăpânirea tătară a lăsat urme adânci în fiinţa poporului rus. A avut loc un amestec al raselor,
care a condus la influenţe în limbă, privitoare la caracterul poporului, la sistemul militar. Deşi
stăpânirea lor a dus la o izolare a Rusiei faţă de Vest, totuşi tătarii au fost toleranţi religios.

                                                                                                               
4
E. Bryner, p. 56.
După ce Alexandru Nevskij i-a bătut pe suedezi pe Neva în 1240, abia în 1380, Dimitrie
Donskoij, mare principe al Moscovei a obţinut prima victorie împotriva tătarilor. După ce
Vasile I (1389-1425) a reuşit să salveze Moscovei din faţa lui Timurlenk, Ivan al III-lea
(1462-1505) i-a învins pe tătari în mai multe rânduri recâştigând vaste teritorii ale ţării. Drept
mulţumire adusă lui Dumnezeu, Ivan al III-lea ordonă reconstrucţia Kremlinului cu catedrale
de piatră şi la dimensiuni mult mai mari. Ivan cel Groaznic (1534-1582) a cucerit Cazanul şi
Astrahanul de la tătari, proclamându-se „ţar“ şi construind în cinstea victoriilor purtate
Catedrala Sfântul Vasile din Piaţa Roşie, una din marile capodopere ale artei ruseşti.
Moscova a primit în 1156 drepturile unui oraş, iar în 1263 a devenit reşedinţă princiară. Ivan I
(1325-1341) s-a numit mare principe al întregii Rusii. Mitropolitul Petru şi-a mutat reședința
la Moscova în anul 1326. Între 1169 şi 1326 reşedinţa mitropolitană s-a aflat în oraşul
Vladimir.

1.3 Autocefalia (1448) şi Patriarhia (1589)

În timpul marelui principe Vasile II cel Orb (1425-1462) a avut loc Sinodul de la Ferarra-
Florenţa, la care a participat şi Mitropolitul Isidor al Kievului şi al întregii Rusii, care era grec
de neam şi partizan al unirii cu Roma. Ruşii nu au acceptat unirea, arestându-l pe Isidor, care
în cele din urmă a fugit la Roma devenind cardinal. Episcopii ruşi l-au ales ca Mitropolit al
Kievului şi al întregii Rusii pe episcopul Iona de Rjzan în anul 1448, fără a mai cere
confirmarea Patriarhiei Ecumenice acuzată de erezie. De atunci înainte Biserica Rusă s-a
considerat autocefală, lucru confirmat de un sinod ţinut în 1459.
După căderea Constantinopolului sub turci Moscova a rămas singurul bastion puternic al
ortodoxiei, lucru care a condus la naşterea ideii de Roma a treia. Monahul Filotei de Pskov
este un reprezentant de seamă al acestei poziţii5.
În timpul ţarului Fiodor (1582-1598) la 26 ianuarie 1589 are loc ridicarea Bisericii Ruse la
rangul de patriarhie de către Patriarhul Ecumenic Ieremia al II-lea (1572-1579; 1580-1584;
1587-1595), aflat într-o vizită diplomatică în Rusia6. Astfel Mitropolitul Iov a devenit primul
patriarh al B O Ruse. Spre deosebire de autocefalie, care a fost declarată în mod unilateral,
ridicarea Moscovei la rangul de patriarhie a fost confirmată de patriarhii de Răsărit întruniţi la
un sinod in Constantinpol în anul 1593. Patriarhiei Ruse i s-a acordat locul al 5-lea în ordine
onorifică, după cele patru vechi patriarhii ale Răsăritului. A urmat bineînţeles o reorganizare a
întregii biserici ruse prin ridicarea arhiepiscopiilor de Novgorod, Kazan şi Rostov, cât şi a
episcopiilor de Saraj, Podonsk şi Kruticy la rangul de mitropolii. Pe lângă aceasta s-au
întemeiat alte noi episcopii.
În ciuda acestei recunoaşteri, Patriarhia Rusă a pierdut o parte a credincioşilor ucraineni
ortodocşi, aflaţi în jurisdicţia sa, care au acceptat unirea de la Brest-Litovsk (1595-1596) cu
Biserica Romei în baza hotărârilor de la Ferarra-Florenţa. Problemele născute din această
uniaţie sunt similare cu cele din ţara noastră şi au urmări până astăzi.

                                                                                                               
5
„Prima Romă a căzut deoarece a fost păgână. A doua Romă (Constantinopolul) a căzut pentru că a trădat
ortodoxia la Ferarra-Florenţa. A treia Romă (Moscova) nu o să cadă până la sfârşitul lumii“. Este o viziune
orientată eshatologic, care a avut consecinţe în ideile panslaviste ruse.
6
Acest lucru s-a întâmplat la cererea ţarului, care l-a ajutat atât pe Ieremia II, cât şi pe alţi patriarhi orientali
aflaţi în Rusia după ajutoare.
1.4 Reforma Patriarhului Nicon (1652-1657)

În anul 1971 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a ridicat condamnarea din 1667,
considerându-i pe vechii ritualişti schismatici, iar nu eretici. Numărul acestora se ridica la
sfârştitul secolului trecut la 3 milioane.

1.5 Biserica Ortodoxă Rusă în timpul ţarului Petru cel Mare (1682-1725)

De la urcarea pe tron a patriarhului Iov în 1589 Biserica Ortodoxă Rusă a fost condusă de 11
patriarhi, ultimul fiind Adrian, care a trecut la cele veşnice în anul 1700. Ţarul Petru cel Mare
(1682-1725) a numit un locţiitor de patriarh în persoana mitropolitului Ştefan de Rjazan, iar în
1721 a desfiinţat total instituţia patriarhatului. Conducerea bisericii era luată de un sinod
dirigent format din 12 membri şi prezidat de mitropolitul de Sankt Petersburg, unde s-a mutat
capitala în 1703, ca o fereastră a Rusiei către Vest. Ţarul era reprezentat în sinodul dirigent de
un oberprocuror, numit „ochiul şi urechea ţarului“. Această hotărâre a fost numai una dintre
măsurile luate de ţar pentru a-şi subordona în totalitate biserica, care deşi supusă statului se
bucura de drepturile unei biserici de stat7.
Ţarul Petru cel Mare i-a avut ca profesori pe scoţianul catolic Patrick Gordon şi pe elveţianul
protestant Franz Lefort, care l-au influenţat militar, politic şi cultural. Epoca de reforme
începută de el a dus la transformări în toate domeniile vieţii publice, ducând la ieşirea Rusiei
din Evul Mediu. Biserica trebuia să slujească statului şi ţarului, fiind concepută ca o instituţie
educativă, care slujea buna viaţă morală a poporului. Numirea ierarhilor se făcea de către ţar,
care avea controlul asupra tuturor eparhiilor şi a averilor bisericeşti.
Viaţa monahală a fost reformată de ţarul absolutist rus în sensul unei mai puternice slujiri
sociale. Mânăstirile erau obligate să poarte grijă de educaţia orfanilor, îngrijirea bolnavilor şi
a invalizilor de război. Petru cel Mare a spijinit formarea unor monahi bine instruiţi teologic,
care să se implice în redactarea de tratate teologice, să predice şi să facă misiune în rândul
poporului. În anul 1700 a avut loc o reformă a calendarului, înlocuindu-se calendarul bizantin,
care număra anii de la crearea lumii şi începea la data de 1 septembrie, cu caledarul aflat în uz
în statele vecine, care număra anii de la naşterea lui Hristos.
Măsurile lui Petru cel Mare au fost continuate de ţarina Ecaterina a II-a (1762-1796), care s-a
ocupat în special de reformarea învăţământului de stat şi bisericesc, înfiinţând şcoli.
Influenţată de filozofia iluministă, aceasta trata toate problemele religioase din punctul de
vedere al folosului pe care acestea îl aduc statului. O parte din averile bisericeşti au fost
secularizate în vremea ei.

1.6 Biserica Ortodoxă Rusă în ajunul şi în timpul revoluţiei din 1917

                                                                                                               
7
Celelalte confesiuni şi religii erau excluse de la orice drepturi în vastul imperiu rus, care se întindea din Europa
până în Asia centrală. Nici o altă religie nu avea voie să-şi răspândească credinţa public, iar încercările de a-i
converti pe protestanţi şi pe musulmani la ortodoxie nu erau rare. Abia în anul 1905 a fost promulgat un edict de
toleranţă religioasă, care situa celelalte confesiuni creştine şi religii pe picior de egalitate cu Biserica Ortodoxă
Rusă.
Biserica Ortodoxă Rusă era la începutul secolului 20 o instituţie foarte puternică. Biserica era
împărţită în 67 de eparhii, avea 40000 de parohii, 100000 de clerici şi 1000 de mânăstiri cu
aproximativ 100000 călugări şi călugăriţe. S-a instituit o comisie pentru pregătirea unui sinod
naţional, care prevedea schimbări majore privitor la relaţie biserică-stat şi restaurarea
patriarhiei ruse, pe lângă probleme de misiune bisericească şi organizare eparhială. Deoarece
măsurile prevăzute nu erau pe placul curţii imperiale, ţarul a dizolvat comisia în 1906.
Cele două revoluţii din 1917 au dus la căderea monarhiei şi în cele din urmă la preluarea
puterii de către partidul communist condus de V. I. Lenin (1870-1924), care urma ideologiile
marxistă şi engelsistă, conform cărora biserica este o exploatatoare a maselor, iar religia o
explicaţie greşită şi neştiinţifică a lumii. Mai mult decât atât ea era văzută ca un duşman
politic, deoarece fusese susţinătoarea fostului regim ţarist.
În mijlocul acestor transformări Biserica Rusă a convocat în data de 15 august 1917 un sinod,
care trebuia să se ocupe de un vast program de reforme. Singurul lucru important a fost faptul
că acesta a reuşit să aleagă în scaunul de patriarh, la 5 noiembrie 1917, pe Mitropolitul Tihon
al Moscovei, care a rămas în scaun până în anul 1925. Sinodul a fost încheiat în august 1918
sub presiunea bolşevicilor.

1.7 Biserica Ortodoxă Rusă în secolul martiriului (1917-1988)

Imediat după instaurare, regimul bolşevic a emis o serie de decrete, prin care a lovit
biserica în mod direct. Confiscarea averilor bisericeşti, separarea dintre stat şi biserică şi
dintre stat şi şcoală au fost primele măsuri luate împotriva bisericii. Toate bisericile şi-au
pierdut statutul de persoane juridice. Toate acestea erau însă însoţite de persecuţii şi execuţii
sângeroase, în faţa cărora Patriarhul Tihon a reacţionat condamnând şi anatematizând noul
regim ateu şi cerând încetarea persecuţiilor. În anii ce au urmat, patriarhul a cerut
credincioşilor să nu se implice în războiul civil, pentru a nu stârni noi persecuţii. Cu toate
acestea, în anii următori au fost arestaţi 50 de ierarhi şi peste 15000 de preoţi, monahi,
monahii şi laici angajaţi în viaţa bisericii. Din cele 1037 de mânăstiri existente în 1917 au fost
desfiinţate şi transformate în închisori şi lagăre 673 dintre ele până în 1920. Atacurile prime
au fost asupra mânăstirilor şi Sfintelor Moaşte, datorită puternicei influenţe pe care acestea o
exercitau asupra vieţii religioase din Rusia.
În urma foametei din 1921 a pornit o nouă persecuţie împotriva Bisericii, care nu a
vrut să dea spre topire obiectele liturgice din aur şi argint, soldată cu moartea multor preoţi şi
credincioşi. Patriarhul Tihon a fost ţinut sub arest la domiciliu între anii 1922-1923, declarând
apoi sub presiuni enorme că nu mai este un duşman al sovieticilor şi cerând chiar în
Testamentul său din 1925 ca biserica să se adapteze noilor realităţi şi să se supună statului cf.
Rom. 13, 1.
Conform principiului „divide et impera“, statul bolşevic a sprijinit o grupă de preoţi
liberali să întemeieze în 1922 o nouă biserică, numită „Biserica vie“, separată de cea oficială,
care a simpatizat cu regimul bolşevic, implicându-se pentru dreptate socială. După ce l-au
depus pe Tihon, considerându-l un simplu laic, în anul 1925 această biserică schismatică a
ajuns să numere 12000 de parohii. Statul s-a distanţat de ei rapid, astfel că până la cel de-al
doilea război mondial nu mai existau decât câteva comunităţi. Patriarhul Tihon a murit în anul
1925, fiiind canonizat în 1981 de Biserica Rusă din Exil, ca mărturisitor al credinţei alături de
alţi neomartiri şi mărturisitori, iar în 1989 de B O Rusă. Sfintele sale Moaşte au fost
descoperite în 1992, fiind transferate în catedrala Mânăstirii Donskoy.
Regimul comunist nu a permis bisericii să-şi aleagă un alt patriarh, mitropolitul
Serghie de Novgorod devenind locţiitor de patriarh. Acesta a publicat în 1927 o declaraţie de
loialitate faţă de regimul sovietic, în speranţa de a găsi un modus vivendi cu puterea atee.
Acest lucru a condus la ruperea ierarhilor aflaţi în afara graniţelor ţării de biserica mamă, dar
nu a putut opri valul de persecuţii din anii 30. Prin Legea cultelor din 1929 i s-a interzis
bisericii orice alt lucru în afara celebrării slujbelor în interiorul bisericii. Până în anul 1939
mai erau deschise în jur de 100 de biserici şi mai erau activi 4 episcopi.
Un vechi complex mânăstiresc din sec. 15, situate pe insulele Solovki din Marea
Nordului, a devenit un adevărat snactuar al martirilor. O mânăstire profanată la care între anii
1920 şi 1939 au fost aduşi peste un million de creştini. Numărul distrugerilor, al martirilor şi
al mărturisitorilor depăşeşte orice putere de înţelegere.
Biserica a ajutat foarte mult la mobilizarea ruşilor pentru a respinge atacul german
între anii 1941-1943, astfel că Stalin i-a redat unele din drepturile pierdute: alegerea unui nou
patriarh în persoana lui Serghie (1943-1944), după moartea lui a fost ales Alexei I (1945-
1970), redeschiderea unor biserici şi seminarii teologice, creşterea numărului preoţilor.
Această situaţie s-a schimbat treptat după moartea lui Stalin în 1953, astfel că între 1959 şi
1964 biserica a pierdut mai mult de jumătate din biserici, preoţi, mânăstiri şi seminarii
teologice. Hruşciov ar fi declarat că în 20 de ani are să arate pe ultimul creştin la televizor,
fără să bănuiască faptul că în 1991 Uniunea Sovietică nu o să mai existe pe harta lumii. După
căderea lui Hrusciov în 1964, campaniile împotriva bisericii s-au mai potolit, urmând în anii
70 şi 80 o întoarcere a multor clase sociale către religie şi credinţă.
Între anii 1988 şi 1991, în timpul lui Gorbaciov, este iniţiată politica Glasnost
(deschidere) şi Perestroika (reformare), în urma stagnării economiei ruse. Prin această nouă
orientare, economia şi societatea urma să primească noi impulse. Datorită participării active la
acest proces, Biserica a primit o serie de libertăţi de neînchipuit până atunci, decisive fiind
evenimentele de sărbătorire a 1000 de ani de la încreştinarea Rusiei. Din acest moment
asistăm la o explozie a numărului de biserici, mânăstiri, clerici, seminarii, şcoli de duminică şi
misiune de încreştinare a poporului rus. Alegerea Patriarhului Alexei al II-lea în 1990 a
marcat începutul reclădirii gloriei de odinioară a Bisericii Ortodoxe Ruse. Un singur exemplu
este elocvent: între 1988 şi 1994 numărul bisericilor din Rusia a crescut de la 46 la 234.

Sfintele Moaşte distruse de comunişti au produs însă mai mulţi martiri, astfel că numărul
acestora s-a înmulţit prin canonizarea martirilor din perioada comunistă.

Jurisdicția
În concordanţă cu statutul Bisericii Ortodoxe a Rusiei, jurisdicţia sa include persoane de
confesiune ortodoxă care trăiesc în teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe a Rusiei în Rusia,
Ucraina, Belarus, Moldova, Azerbaijan, Kazahstan, Kirghistan, Letonia, Lituania, Tajikistan,
Turkmenistan, Uzbekistan, Estonia şi alţi creştini ortodocşi care trăiesc în alte ţări şi care au
aderat voluntar la această jurisdicţie.
Aceasta include şi bisericile auto-guvernate:

Biserica Ortodoxă Estoniană (Patriarhia Moscovei)

Biserica Ortodoxă a Lituaniei

Biserica Ortodoxă din Moldova

Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei

Biserica Ortodoxă a Ucrainei

Bisericile auto-guvernate primesc mirul de la Patriarhul Moscovei şi îşi desfăşoară activitatea

pe baza unui tomos patriarhal. Dreptul de jurisdicţie este contestat de alte biserici ortodoxe în
unele cazuri (în special în Moldova şi Estonia, dar şi în diaspora; în plus, există grupări
schismatice importante în Ucraina care doresc o biserică ucraineeană autocefală), datorită
schimbărilor produse în frontierele Rusiei (teritoriul canonic al Bisericii din Rusia a fost
definit ecumenic în 1589 ca fiind teritoriul defunctului acum Imperiu Ţarist).
Astăzi Biserica Ortodoxă Rusă este Biserica ortodoxă cu cel mai mare număr de credincioşi.
Peste 90% dintre etnicii ruşi se declară creştini ortodocşi. Din totalul de 145.000.000
locuitori, cam 90.000.000 sunt membrii ai bisericii. Numărul de oameni care participă în mod
regulat de slujbe este mult mai redus, dar creşte în fiecare an. Biserica Ortodoxă Rusă are
peste 26.000 de parohii, 154 episcopi, 635 mănăstiri, 102 şcoli bisericeşti, în primul rând pe
teritoriul fostei Uniuni Sovietice, deşi există un mic număr de parohii şi în alte ţări. Până la
Revoluţia bolşevică, Biserica Ortodoxă era cel mai mare proprietar de pământuri din Imperiul
Rus, (aproximativ 49,000 km²). O bună parte a acestor terenuri au fost retrocedate Bisericii
până în 2004.
Ortodoxia rusă are de asemenea tradiţie în America (OCA, declarată autocefală de ruși în
1970), China (misiunea cazacilor ruși din 1686, Patriarhia Moscovei a acordat în 1957
autonomia Bisericii din China), Japonia (misiune din 1861, 1970 Mitropolie autonomă),
Africa etc.

Bisericile Ortodoxe din Ucraina

Tensiunile dintre Rusia și Ucraina au făcut ca azi să existe pe teritoriul Ucrainei trei Biserici
Ortodoxe paralele.
Biserica Ortodoxă Ucraineană – Patriarhia Moscovei
Mitropolia de Kiev s-a aflat de-a lungul istoriei sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse. În
1990 Patriarhia Moscovei a acordat Bisericii Ortodoxe Ucrainene – Patriarhia Moscovei
autonomia. Ea numără azi cca. 6500 de parohii, în Ucraina de Răsărit.
Biserica Ortodoxă Ucraineană Autocefală
Ucraina și-a declarat independența în 1918. Până atunci BOUcr era parte a BORuse. În 1920 a
fost constituită o BOU autocefală, la cererea guvernului ucrainean, dar nici un episcop nu a
aderat la ea, astfel că a fost hirotonit un episcop de către preoți. Această Biserică a fost
persecutată atunci cînd Ucraina a fost înglobată în Uniunea Sovietică. Ea dăinuie însă până
azi și numără în jur de 250.000 de credincioși.
Biserica Ortodoxă Ucraineană – Patriarhia Kievului.
A fost creată în 1992, când Patriarhia Moscovei l-a demis din funcție pe mitropolitul
Kievului, Filaret Denisenko, trecându-l în rândul laicilor din cauza tendințelor sale separatiste.
El a trecut la Biserica Ortodoxă Ucraineană Autocefală, iar aceasta a produs o scindare în
sânul acesteia. Astfel, Filaret și adepții lui au înființat Biserica Ortodoxă Ucraineană –
Patriarhia Kievului. Biserica se află din 1995 sub conducerea patriarhului Filaret al Kievului
și numără cca. 2000 de parohii, mai ales în Ucraina de Vest.

Biserica Ortodoxă Sârbă

Serbia s-a aflat la granița dintre Est și Vest. Către anul 1000 în Dalmația și Croația se
introdusese deja ritul latin. Pierderile suferite de bizantini în fața selgiucizilor, au condus și la
întemeierea de noi regate în Peninsula Balcanică. Principele sârb Ștefan Nemania (1166-
1196) a reușit unificarea mai multor principate sârbești întemeind un imperiu independent de
cel bizantin. Acesta a avut doi fii: Ștefan II Nemania și Rastko Nemania. Primul a condus
imperiul sârb după moartea tatălui său între anii 1196-1228. Ștefan a primit coroana de rege
de la un legat papal în 1217, purtând numele de primul încoronat.
Rastko (1169-1237) a devenit monah în Muntele Athos, sub numele Sava. După de la
16 ani a ajuns să trăiască în M-rea Vatoped dobândind spiritualitatea isihastă, s-a retras și a
întemeiat mai apoi Mânăstirea Hilandar. În 1208 s-a întors în Serbia, unde a activat ca
misionar și predicator, până când în 1219, Patriarhul de Constantinopol Gherman al II-lea
(1222-1240), aflat în exil la Niceea, l-a hirotonit pe sava Arhiepiscop și a declarat Biserica
Sârbă autocefală față de Arhiepiscopia de Ohrida. Mânăstirea Žiča, întemeiată în 1208, a
devenit reședință arhiepiscopală și centru cultural și spiritual al statului nemaniazilor. Ca
arhiepiscop, Sf. Sava a întemeiat 8 eparhii în care a hirotonit episcopi ucenici de-ai săi, a
întemeiat mânăstiri și regulamente bisericești. Imediat după moartea sa în 1237 a fost venerat
ca întemeietor al Bisericii Ortodoxe Sârbe și sfânt național.
În secolul al XIII-lea s-a dezvoltat arhitectura și s-au întemeiat noi mânăstiri. Renumit
este stilul Raska, deoarece sârbii se numeau rascieni, în care au fost preluate elementele
fundamentale ale artei bizantine, dar cu unele influențe romanice. Biserica în formă de cruce
cu cupolă înscrisă, alături de naos și pronaos, cu program iconografic specific bizantin a
devenit proprie artei sârbești. Pictura Mânăstirilor Studenița, Peci, Žiča, Sopociani, Mileșeva
face parte din ceea ce arta ortodoxă a reușit să creeze la cel mai perfect și înalt nivel.
Sub țarul Ștefan Dușan (1331-1355), declarat și încoronat în 1346 ca „împărat al sârbilor și al
grecilor“, imperiul bizantin a ajuns la cea mai mare întindere, cuprinzând și Macedonia de
Sud, Tesalia, Albania și Epirul. În același an Biserica Serbiei s-a ridicat la rangul de
patriarhie, cu consimțământul patriarhiei de Târnovo, având sediul la Zica, iar mai apoi la
Peci. Sârbii au alungat ierarhii greci din teritoriile ocupate de ei. În 1353 patriarhul ecumenic
Calist I (1350-1353; 1354-1364) a anatematizat Biserica Sârbă, poporul sârb și pe țarul Ștefan
Dușan. Reconcilierea a avut loc abia în 1375 sub despotul Lazăr (1371-1389), iar din
delegația trimisă la Constantinopol a făcut parte și Sfântul Nicodim de la Tismana.
Turcii otomani pătrunseseră însă adânc în Balcani. După înfrângerea de la Kosovo Polje din
1389, Serbia s-a aflat în parte sub stăpânirea otomană, Belgradul fiind însă cucerit numai în
1521. Bătălia de la Kosovo Polje a fost dominată mai întîi de sârbi, care l-au ucis pe sultanul
Murat (1360-1389), dar Baiazid (1389-1402) a preluat comanda armatei și i-a biruit în cele
din urmă pe sârbi. În urma acestei bătălii s-a născut un mit istoric, conform căruia sârbii ar fi
un popor ales de Dumnezeu, fiind predispuși la jertfă și sacrificiu, dar conduși de DUmnezeu
spre un țel înalt. Kosovo este Golgota Serbiei. Suferința sub otomani a durat o jumătate de
mileniu. Acest mit istoric a jucat un rol important în timpul războaielor din anii 90, și în
special în timpul celui din Kosovo.
Patriarhul Ecumenic a desfiinţat în 1459 patriarhia de Peci, care exista din anul 1346, trecând-
o sub jurisdicţia arhiepiscopiei de Ohrida. După ce marele vizir Mehmed-Paşa Sokolovici a
reuşit înfiinţarea patriarhiei de Peci în 1557, aceasta şi-a desfăşurat activitatea până în 1766
când a fost din nou desfiinţată de Patriarhia Ecumenică.
În 1690, după războiul dintre habsburgi și turci, a avut loc marea migraţie sârbă sub
patriarhul Macarie III, când peste 40.000 de sârbi s-au stabilit în interiorul imperiului
habsburgic, în sudul Ungariei. Împăratul Leopold I le-a acordat multiple drepturi, printre care
și întemeierea unei patriarhii autocefale la Karlovitz, sub jurisdicţia căreia s-au aflat pentru
ceva vreme şi bisericile ortodoxe române din Transilvania şi Bucovina, ca părţi ale Imperiului
Austro-ungar. Sârbilor le revenea obligația de a apăra granița imperiului.
Războaiele de independență din Balcani (1877/1878) au condus în 1878 la
întemeierea principatului Serbiei. Patriarhia Ecumenică a declarat Biserica Sârbă
autonomă în 1831 și mitropolie autocefală în 1879. După Primul Război Mondial s-a
întemeiat în 1918 Republica Federală Iugoslavia, iar în 1922 Patriarhia de
Constantinopol a recunoscut rangul de patriarhie acestei biserici, care cuprindea acum
unificate toate mitropoliile sârbești (Belgrad, Karloviț, Muntenegru, Bosnia și
Dalmația).
În timpul regimului fascist croat din al doilea Război Mondial și în timpul regimului comunist
din Jugoslavia, Biserica Ortodoxă Sîrbă a avut de suferit, perzându-și un sfert din edificiile de
cult și 1/5 din cler. Persecuția sub Tito a fost mult mai ușoară decât cea sovietică sau
românească.
După schimbările din 1990, Biserica Sârbă a fost marcată de războaiele din statele fostei
Jugoslavii. După ce în 2009 patriarhul Pavle (1990-2009) a trecut la cele veșnice, a fost ales
patriarh Irineu, acesta având reședința la Belgrad și conducând o biserică ce numără peste 8
milioane de credincioși.

Biserica din Macedonia

În 1958 s-a înființat Republica Macedonia, ca parte a Republicii Socialiste Jugoslavia sub
mareșalul Tito. În 1967, sinodul episcopilor macedoneni au declarat autocefalia Bisericii
Ortodoxe Macedonene, în timp ce Biserica Ortodoxă Sârbă a declarat-o schismatică. Biserica
Ortodoxă din Macedonia nu este recunoscută de celelalte Biserici Ortodoxe, situația
rămânând neclarificată până azi.

Biserica Ortodoxă Română

Biserica Ortodoxă Bulgară

Primul imperiu bulgar (681-1018)

Sub hanul Boris (852-889) a avut loc încreștinarea bulgarilor în anul 865, regele Boris
fiind botezat în Constantinopol și primind numele de Mihail. Capitala Pliska a devenit curând
o cetate creștină, vechile temple păgâne fiind transformate în Biserici. Bulgaria a oscilat o
vreme între Roma și Constantinopol, pentru ca la sfârșitul secolului al IX-lea să rămână sub
jurisdicția Bizanțului. Un prim centru spiritual al Bulgariei alături de Pliska a fost Ohrida (azi
în Macedonia), vechi centru episcopal atestat în sec. IV, locul în care s-au stabilit ucenicii
Sfinților Chiril și Metodie – Clement, Naum, Angelarie – alungați din Moravia. Aici au
întemeiat școala de la Ohrida, un centru spiritual de traduceri în limba slavă și de formare a
preoților bulgari.
În 970, principele kievean Sviatoslav a cucerit capitala Preslav. A reacționat împăratul
bizantin Ioan Tzimiskes, care în 971 a cucerit Estul Bulgariei, inclusiv Preslavul, pe care l-a
numit Ioanopolis și l-a transformat în garnizoană bizantină, desființând și patriarhatul bulgar.
Împăratul Vasile II Bulgaroctonul (976-1025) a desființat Primul Imperiu Bulgar în 1018.
Acesta ar fi orbit confom cronicilor vremii peste 15.000 de bulgari luați ostateci, lăsând
fiecărui al 100-lea un ochi.
A urmat o perioadă de aproape 2 secole în care bulgarii s-au aflat sub stăpânire bizantină.
Arhiepiscopia de Ohrida și-a păstrat o oarecare autonomie, dar scaunele episcopale au fost
ocupate cu ierarhi greci, încercându-se o grecizare a Bisericii Bulgare. În această perioadă a
activat arhiepiscopul grec Teofilact al Ohridei (1084-1108), unul dintre cei mai importanți
teologi ai timpului său. Acesta a lăsat comentarii la Sfânta Scriptură, o importantă
corepondență și date istorice importante despre creștinismul bulgar. Sub această influență
greacă s-au construit în veacul al XI-lea celebrele biserici bizantine din Mesembria
(Nessebar).

Al doilea Imperiu Bulgar (Vlaho-Bulgar) – (1186-1396)

În urma slăbirii Imperiului Bizantin prin atacurile selgiucizilor în Asia Mică, precum și cele
ale sârbilor, ungurilor și normanzilor din Balcani, în timpul împăratului Isaac II Angelos
(1185-1195), bulgarii sub conducerea fraților Petru și Asan, probabil de origine vlahă, au
întemeiat în 1186 al doilea Imperiu Bulgar, cu capitala la Târnovo. Episcopul de Vidin, alături
de alți doi ierarhi greci, aflați la hramul bisericii Sfântul Dimitrie din Târnovo, au fost obligați
să-l hirotonească pe preotul Vasile episcop, care și-a luat apoi titlul de arhiepiscop și l-a
încoronat ca țar pe Petru, care a cedat apoi locul lui Asan (1187-1196). Sub țarii Caloian
(1196-1207), fratele cel mic al lui Petru și Asan, și Ioan Asan II (1218-1241), fiul lui Asan,
Imperiul Bulgar a reușit să-și extindă granițele spre Vest și Sud, cunoscând o nouă perioadă
de aur. Ioan Asan II a însemnat pentru al doilea imperiu ceea ce a fost Simeon cel Mare
pentru primul.
Marea invazie tătară din 1241 a făcut ca bulgarii să plătească deja în 1242 tribut Hoardei de
Aur, urmând un timp al neliniștilor sociale și al decăderii. Sub țarul Ioan Alexandru (1331-
1371), Imperiul Bulgar a cunoscut o nouă înflorire culturală. Acesta a luptat împotriva
bogomililor, care au fost anatematizați într-un sinod ținut în 1350 la Târnovo, după ce
conducătorii lor au fost anatematizați într-un prim sinod de la Târnovo din 1211. După ce în
1389, sârbii au fost învinși în lupta de la Kosovo Polije, în 1393 a fost cucerit Veliko
Târnovo, iar în 1396 a fost desființat întregul imperiu.

Școala de la Târnovo

În timpul celui de-al doilea Imperiu Bulgar s-a dezvoltat mult arta, literatura, cultura,
iconografia, cronografia și arhitectura. În capitala Târnovo s-au construit bisericile Sfinții 40
de martiri și Sfântul Dimitrie, pictate cu fresce de o mare calitate din celebra Școală de la
Târnovo.
Isihasmul s-a răspândit în Bulgaria din Muntele Athos în veacul al XIV-lea, prin intermediul
Sfântului Atanasie Sinaitul (†1346), care a întemeiat o mânăstire importantă la Paroria, loc
necunoscut până azi în sud-estul Bulgariei. Sfântul Teodosie de Târnovo (†1363), ucenic al
lui Grigorie, a întemeiat Mânăstirea de la Kelifarevo în jurul anului 1350. Se pare că după 10
ani, existau aici 460 de ucenici din Bulgaria, Serbia, Valahia, Moldova și Rusia. Ucenicul
acestuia, Eftimie de Târnovo (1375-1394), ultimul patriarh de aici, a redactat opere isihaste și
de spiritualitate, creând din Mânăstirea Sfânta Treime de lângă Târnovo un fel de
Universitate. Grigorie Țamblac a fost un ucenic al său și i-a redactat viața.

Biserica Bulgară între 1396 și 2010

După cucerirea celui de-al doilea Imperiu Bulgar în 1396 au urmat aproape 500 de ani de
stăpânire turcească. O parte a populației bulgare, mai ales în sud, a trecut la islam și poartă
până azi numele de pomaci. Teritoriul Bisericii Bulgare a intrat sub jurisdicția
Constantinopolului, iar încercarea de grecizare a acesteia a fost reluată. Aceasta a coagulat
forțele intelectualității bulgare, care prin scrieri legate de istoria Bulgariei au contribuit la
renașterea națională. După mai multe revolte nereușite, abia în 3 martie 1878, prin
Tratatul de pace de la San Stefano, Bulgariei i-a fost recunoscută independența. Această
zi a marcat însă doar eliberarea de sub turci, deoarece țara a fost împărțită în două: Principatul
Bulgar în Nord și Rumelia de Est. Abia la 22 septembrie 1908, regele Ferdinand de Saxa-
Coburg-Gotha a declarat Bulgaria unită total independentă de Imperiul Otoman.
În 1912, Bulgaria a încheiat o alianță secretă cu Grecia, Serbia și Muntenegru și au atacat
Turcia, ajungând până aproape de Istanbul. Acesta a fost Primul Război Balcanic. Turcia a
cerut pacea, pierzând teritorii mari. Bulgarii au cerut și Macedonia, dar Grecia și Serbia s-au
opus. Aceasta a condus la al Doilea Război Balcanic, în 1913, când Bulgaria a declarat război
foștilor săi aliați. Turcia și România au atacat Bulgaria, iar în Pacea de la București din iulie
1913, Serbia a obținut Macedonia, Turcia a recâștigat Adrianopolul, iar România Dobrogea
de Sud. După al Doilea Război Mondial, Bulgaria a recâștigat Cadrilaterul, dar a fost ocupată
de armata sovietică. S-a eliberat de sub dictatura comunistă a lui Todor Jivkov (1953-1989)
abia în 1989.
Comunitatea bulgară din Constantinopol a reușit să obțină în 1850 statutul unui millet. Și-a
ridicat o capelă în Fanar, Sfântul Ștefan, iar în 1870 bulgarilor le-a fost recunoscută
autonomia de autoritățile turce prin întemeierea unui exarhat bulgar, dar sub autoritatea
partriarhului de Constantinopol. După alegerea primului exarh, Antim, acesta a declarat
autocefalia Bisericii Bulgare împreună cu episcopatul întreg în 1872. În 1872, Biserica
Bulgară a fost acuzată de filetism (organizarea Bisericii după principiul național și nu
corespunzător teritoriului unui stat) și declarată schismatică. Ridicarea schismei a avut loc
abia în 1945, iar în 1953 Biserica Ortodoxă Bulgară a fost ridicată la rangul de
patriarhie. Sub comuniști au fost închise biserici, iar Biserica s-a retras înlăuntrul zidurilor.
În 1990 s-a produs o schismă, o parte din episcopat acuzându-l pe patriarhul Maxim, ales în
1971, de atitudine prea conciliatoare față de regimul comunist. A fost aplanată abia în 1998,
prin implicarea mai multor patriarhi ortodocși. Biserica Bulgară numără azi 8 milioane de
credincioși.

Patriarhia Georgiei

Patriarh Elia al II-lea din 1977. 3,5 milioane credincioși. Reședința în Tbilisi. Georgia a
obținut autocefalia din 556, anexată de Imperiul Țarist în 1817. În 1943 Patriarhia Moscovei
îi recunoaște autocefalia, iar în 1990 patriarhia de Constantinopol.

C. Bisericile ortodoxe cu rang de arhiepiscopie: Biserica din Cipru (sin. 3 ec.), Grecia,
Albania, Polonia, Cehia și Slovacia (Finlanda, Estonia, Macedonia, Ucraina)

D. Conferinţele panortodoxe. Pregătirea viitorului Sinod panortodox

Prin obţinerea autocefaliei de către Bisericile Ortodoxe din Europa răsăriteană în

secolul al XIX-lea, la începutul secolului XX s-a resimţit o slăbire puternică a conştiinţei
sinodale a Bisericilor Ortodoxe, întărită apoi de situaţia politico-religioasă a Europei din
veacul trecut. Mai mult decât atât, au apărut noi probleme practice şi teologice, legate de
structurile diasporale ortodoxe şi multe alte aspecte practice, care nu puteau fi soluţionate
decât printr-o dezbatere panortodoxă. Patriarhia Ecumenică a sesizat acest lucru în enciclicile
patriarhale din anii 1902, 1904 şi 1920, chemând bisericile ortodoxe surori la o mai strânsă
comuniune.

Conferinţele panortodoxe
Din această necesitate s-au născut conferinţele panortodoxe din secolul XX, care au
încercat să rezolve diferite probleme practice referitoare la relaţiile interortodoxe.
1. Conferinţa Panortodoxă din Constantinopol – 10 mai – 8 iunie 1923 – în timpul
Patriarhului Ecumenic Meletie Metaxakis (1921-1923). Au participat toate Bisericile
Ortodoxe cu excepţia celei ruse. Principala hotărâre luată s-a referit la îndreptarea
calendarului iulian, rămas în urmă cu 13 zile faţă de anul civil. Hotărârea trebuia însă aplicată
de fiecare Biserică Ortodoxă în parte. În afară de Patriarhia Ierusalimului, Patriarhia
Moscovei, Patriarhia Sârbă şi Muntele Athos – celelalte şi-au îndreptat calendarul8.
2. Conferinţa Panortodoxă de la Vatoped – 8 – 23 iulie 1930 – s-a ocupat de pregătirea unui
prosinod panortodox, care să pregătească un sinod panortodox. Temele ce urmau a fi
dezbătute erau de natură organizatorică, liturgică (un tipic comun), dar şi de precizare a
relaţiilor dintre Bisericile Ortodoxe (acordarea autonomiei, autocefaliei).
3. Congresul profesorilor de teologie din Atena – 29 noiembrie – 6 decembrie 1936. S-a
ocupat de discutarea poziţiei ştiinţei teologice în Biserica Ortodoxă şi chestiuni preliminare
pentru convocarea unui sinod panortodox.
4. Conferinţa panortodoxă de la Moscova – 8-18 iulie 1948. A fost convocată în acelaşi în
care a fost înfiinţat Consiliului Ecumenic al Bisericilor, ca un răspuns ortodox critic la
încercările ecumenice ale vremii.

Pregătirea viitorului Sinod panortodox

La începutul anilor 50, Patriarhia Ecumenică s-a adresat celorlalte biserici ortodoxe
locale, chemându-le să se implice pentru convocarea unui Sfânt şi Mare Sinod al Bisericii
Ortodoxe. Astfel, au fost convocate trei conferinţe panortodoxe în insula Rodos (1961, 1963,
1964) pentru pregătirea şi definitivarea temelor cu care avea să se ocupe viitorul Sinod
panortodox. Prima conferinţă a hotărât temele cu care urma să se ocupe Sinodul, următoarele
aprofundând şi analizând unele din temele propuse. Cea de-a patra conferinţă panortodoxă a
avut loc la Chambésy (1968) hotărând înfiinţarea Secretariatului pentru pregătirea Sfântului şi
Marelui Sinod în acelaşi oraş şi formarea unei comisii interortodoxe pregătitoare.
În 1976 a avut loc la Chambésy prima Conferinţă Panortodoxă Presinodală, care a revizuit
lista cu temele propuse la Rodos în 1961, alegând 10 teme pentru viitorul sinod: diaspora,
autocefalia, autonomia, diptice – impedimente la căsătorie, postul, problema
calendarului – dialoguri teologice bilaterale, locul Ortodoxiei în mişcarea ecumenică şi
mărturia ortodoxă în lumea de azi.
A doua Conferinţă Panortodoxă Presinodală (Chambésy, 1982) n-a reuşit să ia hotărâri
definitive referitoare la post şi calendar, amânându-le pentru viitoarea conferinţă. A treia
Conferinţă Panortodoxă Presinodală (Chambésy, 1986) a promulgat ca acceptate de toate
Bisericile Ortodoxe patru documente: Importanţa postului şi respectarea lui azi; relaţiile
Bisericii Ortodoxe cu lumea creştină; Biserica Ortodoxă şi mişcarea ecumenică; contribuţia B
O la pace, dreptate etc. Pentru cea de-a patra Conferinţă panortodoxă presinodală s-au stabilit
temele: diaspora ortodoxă, autocefalia şi proclamarea ei, autonomia şi proclamarea ei şi
dipticele. Conferinţele interortodoxe pregătitoare din 1990 şi 1993 au dezbătut aceste patru
puncte şi au elaborate documentele pregătitoare pentru cea de a patra şi ultima Conferinţă

                                                                                                               
8
Biserica Ortodoxă Bulgară numai în 1968, la fel ca şi cea din Macedonia.
panortodoxă presinodală înaintea convocării Sfântului şi Marelui Sinod. În regulamentul
Conferinţelor panortodoxe presinodale se cere ununimitate în adoptarea deciziilor.
Cea de-a patra Conferință Panortodoxă Presinodală a avut loc la Chambésy, între 6-13
iunie 2009. Biserica noastră a fost reprezentată de Î. P. Mitropolit Irineu al Olteniei, de P. S.
Episcop Ciprian Câmpineanul și de Pr. Prof. Dr. Viorel Ioniţă. S-a discutat chestiunea
organizării canonice a diasporei ortodoxe, fiind stabilite regiunile în care vor fi create, într-o
primă etapă, Adunări Episcopale ale ierarhilor ortodocși:

I. America de Nord şi America Centrală

II. America de Sud
III. Australia, Noua Zeelandă şi Oceania
IV. Marea Britanie şi Irlanda
V. Franţa
VI. Belgia, Olanda şi Luxemburg
VII. Austria
VIII. Italia şi Malta
IX: Elveţia şi Lichtenstein
X. Germania
XI. Ţările scandinave (fără Finlanda)
XII. Spania şi Portugalia
Conferința a aprobat, de asemenea și Regulamentul de funcționare a Adunărilor Episcopale în
diaspora ortodoxă.

Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe - Constantinopol - 6-9 martie 2014

Sinaxa a fost de acord că lucrările de pregătire a Sinodului trebuie să fie intensificate. Un

Comitet Interortodox special va lucra din luna septembrie 2014 până la Sfintele Paști din anul
2015, urmat de o Conferință Panortodoxă Presinodală care va fi convocată în prima jumătate
a anului 2015. Toate deciziile de la Sinod și în etapele pregătitoare sunt luate prin consens.
Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe va fi convocat de către Patriarhul Ecumenic la
Constantinopol în anul 2016, afară de cazul în care nu se întâmplă ceva neprevăzut. Sinodul
va fi prezidat de Patriarhul Ecumenic. Frații săi Întâistătătorii celorlalte Biserici Ortodoxe
Autocefale vor şedea la dreapta și la stânga sa.

E. Diaspora ortodoxă

În ultimele secole au existat emigrări în masă ale ortodocşilor în spaţii confesionale

străine datorită războaielor, stăpânirilor străine, persecuţiilor religioase, condiţiilor economice
mizere etc. Secolul XX a fost unul al martiriului ortodox în multe din spaţiile răsăritene.

Diaspora ortodoxă în Europa

 După schisma din 1054 şi reforma din secolul al XVI-lea Europa s-a împărţit
confesional în trei părţi: ortodocşii sunt majoritari în Europa de răsărit, catolicii în Sudul
Europei, iar protestanţii în Nord. În fiecare din cele trei regiuni, celelalte două confesiuni sunt
minoritare, putându-se vorbi de diasporă. Diaspora ortodoxă se află în Europa occidentală.
Primele comunităţi ortodoxe în vestul european au apărut după căderea
Constantinopolului sub turci, o dată cu întemeierea primelor comunităţi greceşti în Italia
catolică. Marea migraţie sârbă din 1690, condusă chiar de patriarhul Arsenie a sfârşit prin
stabilirea a peste 70.000 de imigranţi sârbi în interiorul imperiului austriac. Prin relaţiile
princiare dintre Moscova şi diferitele curţi europene s-au întemeiat multe biserici ruseşti în
oraşe vest-europene, Berlin, Praga şi Paris dezvoltându-se în secolul al XX-lea ca centre ale
culturii ruse. Prinţul Mihail Sturza a întemeiat o capelă ortodoxă în Baden-Baden în 1866.
De la aceste începuturi modeste s-au dezvoltat în secolul al XX-lea structuri bisericeşti
precise în majoritatea statelor europene. Toate bisericile ortodoxe de pe continentul european
au sub jurisdicţie comunităţi în diaspora. Din 1922 jurisdicţia asupra tuturor comunităţilor
greceşti din diaspora aparţine Patriarhiei Ecumenice. Au fost încercări de a supune întreaga
diasporă ortodoxă, dar s-au lovit de o critică vehementă din partea celorlalte biserici. Astfel,
până azi diaspora ortodoxă se caracterizează prin pluralism jurisdicţional.
După ce în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea s-au întemeiat primele comunităţi
greceşti în Europa apuseană, înfrângerea Greciei de către Turcia în 1922 a avut drept
consecinţă un mare val de imigranţi greci către apusul Europei, în special Franţa. După cel de-
al doilea Război Mondial a urmat un nou val de imigranţi în partea vest-europeană format din
aşa-numiţii „Gastarbeiter“ – cei veniţi acolo pentru a muncii. După ce Patriarhia Ecumenică a
înfiinţat în 1922 Arhiepiscopia de Thyteira şi Marea Britanie, cu sediul în Londra, au urmat în
1963 alte trei mitropolii greceşti. Astăzi există în Europa o arhiepiscopie, şapte mitropolii şi
un exarhat ce ţin de Patriarhia Ecumenică: Arhiepiscopia de Thyteira şi Marea Britanie,
Mitropolia Franţei, Mitropolia Austriei, Mitropolia Suediei şi Scandinaviei, Mitropolia
Belgiei, Mitropolia Elveţiei, Mitropolia Italiei şi Maltei, Mitropolia Spaniei şi Portugaliei şi
Exarhatul comunităţilor ortodoxe de tradiţie rusă din Europa de Vest9. Diasporei greceşti îi
aparţin în domeniul academic în Vestul Europei Institutul Sfântul Serghie din Paris, locul
unde au predat mari teologi ortodocşi ai aşa-numitei şcoli neopatristice Vladimir Lossky, Jean
Meyendorff, Alexander Schmemann etc., Facultatea de Teologie Ortodoxă din München şi
Catedra de Teologie Ortodoxă din Münster.
Diaspora Bisericii Ortodoxe Ruse este de asemenea numeroasă. După ce dinastiile
princiare ruseşti au întemeiat biserici şi capele pe lângă ambasadele şi legaţiile ruseşti din
Vestul Europei în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, după Revoluţia din octombrie 1917 a
urmat un mare val de imigranţi ruşi către Europa de Vest. Datorită declaraţiei de loialitate faţă
de statul bolşevic, făcută de locţiitorul de patriarh Evloghie în 1927, Sinodul ierahilor ruşi din
exil, aflat la Karlovitz, a întrerupt orice legătură cu biserica-mamă, formând Biserica Rusă din
Exil. Sub jurisdicţia acestei biserici s-au aflat majoritatea parhiilor ruseşti din Diaspora.
Biserica Rusă din Exil şi-a mutat sediul din Sremski Karlovitz la Karlbad, München, iar în

                                                                                                               
9
Acest exarhat s-a născut după 1917 din emigraţia rusă, fiind dependent până în 1931 de Moscova, trecând apoi
sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice datorită evolulţiei politico-religioase din Rusia. Cf. Pr. Dr. Emanoil Băbuş,
Ortodoxie şi Occident. Biserica Catolică Ortodoxă a Franţei, Editura Sophia, Bucureşti, 2003, p. 32-34.
1952 la New York. Biserica Ortodoxă Rusă a întreţinut sturcturi diasporale paralele, dar cu un
număr mult mai mic de credincioşi.
În anul 2007 a avut loc unificarea canonică a celor două biserici ruse,
reorganizarea diasporei fiind în plină desfăşurare.
Primele comunităţi ortodoxe române în Europa s-au întemeiat în secolele al XVIII-
lea şi al XIX-lea, după ce deja în 1787 exista o capelă românească în Lvov. Capela Prinţului
Mihail Sturza din Baden-Baden se află din 1882 sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei şi
Bucovinei. La sfârşitul secolului al XIX, înainte de primul Război Mondial şi după al doilea
Război Mondial au urmat valuri de imigranţi români.
Fostul Mitropolit al Bucovinei (1935-1940), iar mai târziu al Transnistriei (1942-
1944), Visarion Puiu, a fost condamnat la moarte de comunişti în 1944, emigrând în Austria,
apoi în Italia, Elveţia şi stabilindu-se în cele din urmă la Paris. Acolo a întemeiat în 1949 o
episcopie pentru românii din Occident cu titlul Episcopia Ortodoxă Română pentru Europa
Occidentală cu sediul la Paris. Din această Episcopie, în afara românilor stabiliţi în Franţa,
mai făceau parte şi unele parohii româneşti din Germania, Suedia, Belgia, Anglia şi Canada.
Împreună cu alţi doi mitropoliţi ai Bisericii Ruse din Exil l-a hirotonit la 26 decembrie 1954
pe arhimandritul Teofil Ionescu ca episcop-vicar, în vederea organizării canonice a
comunităților românești din Europa și America. După retragerea Mitropolitului Visarion din
viața bisericească în iunie 1958, episcopul Teofil a urmat la conducerea eparhiei române.
Judecat în contumacie și condamnat la moarte de statul comunist, a fost caterisit de Sfântul
Sinod în 1950. În 1990, Sfântul Siond a anulat condamnarea din 1950, reabilitându-l pe
Mitropolitul Visarion.
Episcopul Teofil nu a reuşit să unească din punct de vedere spiritual diaspora
românească, aceasta rămânând împărţită sub diferite jurisdicţii bisericeşti (Patriarhia
ecumenică, Biserica Ortodoxă Română sau Biserica Ortodoxă Rusă din exil). Comunităţile
române s-au aflat sub aceste jurisdicţii până în 1972, când episcopul Teofil a fost reprimit sub
jursidicţia Bisericii Ortodoxe Române, dar nu l-au urmat decât o mică parte a parohiilor
românești, rămase mai departe sub alte jurisdicții. În 1974 episcopia a fost ridicată la rangul
de arhiepiscopie cu titlul Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi
Occidentală, fiind ales episcop-vicar, arhimandritul Lucian Florea.
După moartea Arhiepiscopului Teofil (9 mai 1975), arhiepiscopia a fost condusă până
în 1980 de episcopul-vicar Lucian Florea, ulterior arhiepiscop al Tomisului. La 16 iulie 1980
Sfântul Sinod a numit episcop-vicar la Paris şi locţiitor de arhiepiscop pe episcopul-vicar
Adrian Hriţcu al Mitropoliei Moldovei, căruia la 16 noiembrie 1982 i s-a acordat titlul de
arhiepiscop, conducând eparhia până la 30 aprilie 1992, când s-a retras.
În anul 1993 s-a organizat cu binecuvântarea Sfântului Sinod "Mitropolia Ortodoxă
Română pentru Germania şi Europa Centrală", iar în şedinţa Sf. Sinod din 12 ianuarie 1994
este recunoscută alegerea episcopului-vicar de la Sibiu, Dr. Serafim Joantă, ca Mitropolit al
acestei eparhii, care are în prezent sediul la Nürnberg. Acesta a fost între 1993-1998 și
locțiitor al Arhiepiscopului de Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală și
Meridională cu sediul la Paris, până la alegerea Înalt Preasfințitului Mitropolit Iosif.
Azi structura diasporală a Bisericii Ortodoxe Române arată astfel: Mitropolia
autonomă a Basarabiei (Arhiepiscopia Chişinăului, Episcopia de Bălţi (fostă a Hotinului),
cu sediul în oraşul Bălţi; Episcopia Basarabiei de Sud (fostă de Cetatea Albă-Ismail), cu
sediul în oraşul Cantemir; Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria (fostă
Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria), cu sediul la Dubăsari); Mitropolia Ortodoxă
Română pentru Germania şi Europa Centrală (Episcopia Ortodoxă Română a Europei de
Nord, cu sediul la Stockholm); Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi
Meridionale (Episcopia Ortodoxă Română a Spaniei şi Portugaliei, Episcopia Italiei);
Arhiepiscopia Ortodoxă Română din cele două Americi; Episcopia Ortodoxă Română
Dacia Felix şi Episcopia Ortodoxă Română din Australia şi Noua Zeelandă, cu sediul la
Melbourne, dependentă canonic direct de Patriarhia Română.
Biserica Ortodoxă Sârbă şi Biserica Ortodoxă Bulgară au de asemenea o numeroasă diasporă
în Europa, organizată în special după 1990. Biserica Ortodoxă Sârbă a înfiinţat în anul 1968 o
primă dieceză cu sediul în Londra, care avea jurisdicţie asupra Europei de Vest şi Australiei.
Astăzi există în Europa trei dieceze sârbe şi una bulgară.
Astăzi trăiesc în Europa de Vest peste 2,5 milioane credincioşi ortodocşi. Numai în
Germania sunt peste 1,2 milioane. Aceste biserici din diaspora contribuie nu numai la
păstrarea identităţii confesionale a diferitelor comunităţi ortodoxe, ci sunt şi adevărate
mesagere ale credinţei ortodoxe într-un spaţiu neortodox.

Diaspora ortodoxă în America

Primele comunităţi ortodoxe s-au înfiinţat în Alaska în secolul al XVIII-lea, datorită

misiunii Bisericii Ortodoxe Ruse. În 1794 a fost stabilită prima misiune ortodoxă pe insula
Kodiak, printre băştinaşii din Alaska, formată din monahi de la Mânăstirea Valaam din
Finlanda. În 1867, când Alaska a fost vândută de Rusia Statelor Unite ale Americii
existau deja 12.000 de ortodocşi. Între 1870 şi 1920 misiunea ortodoxă s-a extins asupra
întregii Americi de Nord, mutarea scaunului episcopal de la Sitka la San Francisco şi mai ales
valul emigraţionist de greci, sârbi, români, bulgari, uncraineni, macedoneni etc. de la sfârşitul
secolului al XIX-lea contribuind fundamental la înmulţirea ortodocşilor.
Aceasta a condus în 1921 la apariţia a 10 juridicţii independente, după încercările
nereuşite ale episcopului Tikhon de la începului secolului XX de a crea o episcopie multi-
etnică. Astfel, pe acelaşi teritoriu credincioşii sunt împărţiţi pe criterii etnice, apărând nu o
diasporă ci mai multe diaspore. Prima episcopie misionară rusă s-a declarat autonomă în
1924, fiind declarată schismatică de Biserica Ortodoxă Rusă în 1933, care şi-a stabilit propria
jurisdicţie în America de Nord sub forma unui Exarhat. După cel de-al doilea Război Mondial
au avut loc schisma şi în cadrul celorlalte Biserici Ortodoxe din America, ajungându-se astfel
la o situaţie şi mai complicată.
În anul 1970, în urma unor discuţii purtate în anii 60, Patriarhia Moscovei a acordat
Mitropoliei din America (fosta episcopie misionară) statutul de Biserică autocefală, cunoscută
de atunci înainte ca Orthodox Church of America (OCA). Critica vehementă a Patriarhiei
Ecumenice, care se consideră singurul for canonic ce poate acorda autocefalia pe baza unei
interpretări subiective a canonului 28 al Sinodului 4 Ecumenic, a făcut ca numai Bisericile
Ortodoxe din Georgia, Bulgaria, Polonia şi Cehia şi Slovacia să recunoască autocefalia OCA.
Acestei biserici ortodoxe americane i s-au alăturat în anii 70 Episcopia Ortodoxă Română,
Episcopia Bulgară şi cea Albaneză. Azi are şi un Exarhat în Mexic şi câteva parohii răzleţe în
Australia.
 Azi există în America 13 jursidicţii diferite, iar statisticile cu credincioşii ortodocşi
variază între 2 şi 7 milioane.
Biserica Ortodoxă Română este prezentă în America prin Arhiepiscopia Ortodoxă
Română din cele două Americi, urmaşă a primei Episcopii Ortodoxe Române din America
înfiinţată în 1929, în fruntea căreia s-a aflat înainte de primul Război Mondial episcopul
Policarp Moruşca. În 1939 Policarp s-a întors în România, pentru a raporta Patriarhiei despre
Misiunea Ortodoxă, şi datorită izbucnirii războiului nu s-a mai putut întoarce în America,
comuniştii constrângându-l la domiciliu forţat în ţară. Patriarhia a dorit să-l trimită pe
episcopul Antim Nica, dar acesta nu a fost acceptat, la fel ca şi episcopul Andrei Moldovan
hirotonit în 1950 de Patriarhie pentru America. Credincioşii români s-au rupt de biserica-
mamă, a ales în 1952 ca episcop urmaş al lui Policarp pe teologul Valerian Trifa, intrând în
1960 sub jurisdicţia Mitropoliei Ruse, iar în 1970 în OCA.
Episcopul Andrei a înfiinţat o nouă jurisdicţie în America – Episcopia Ortodoxă
Misionară Română din America – ridicată de Patriarhia Română în anul 1974 la rangul de
Arhiepiscopie. În prezent arhiepiscopia condusă de arhiepiscopul Nicolae Condrea reuneşte
60 de parohii.