CONCILIUL

TRIDENTIN
(1545-1563)
Lucrare realizată de studentul: Cosmin-Ionuț CIOBANU
Coordonator: conf. univ. dr. pr. Fabian DOBOȘ
 CUPRINS
INTRODUCERE
Cap. I: Contextul istoric și cauzele convocării conciliului
1. Un conciliu universal, liber și creștin
2. Tentative de convocare a unui conciliu
Cap. II: Lucrările conciliului
1. Deschiderea conciliului
2. Prima perioadă (1545-1547)
3. Transferul la Bologna
4. Reîntoarcerea la Trento şi desfăşurarea celei de-a doua perioade (1551-1552)
5. Suspendarea conciliului de către Paul al IV-lea
6. A treia perioadă (1562-1563)
7. Încheierea conciliului
 INTRODUCERE
Conciliul din Trento a avut 25 de sesiuni, care s-au
desfășurat pe parcursul a optsprezece ani (1545-1563), cu
perioade de întrerupere. Conciliul a pus accent pe
continuitatea istoriei mântuirii, definind sursele revelației și
credinței: Sfânta Scriptură și Tradiția.
La jumătatea secolului al XVI-lea, este mai urgent ca
niciodată să se convoace un conciliu pentru a răspunde
problemelor puse de progresele mişcărilor reformatoare din
Europa.
CAP. I: CONTEXTUL
ISTORIC ȘI
CAUZELE
CONVOCĂRII
CONCILIULUI
1. UN CONCILIU UNIVERSAL, LIBER
ȘI CREȘTIN
„Toată lumea strigă: Conciliu!
Conciliu!...” îi spunea papei nunțiul
Alexandru, vorbind despre Dieta de la
Worms (1521), unde a fost prezent pentru a
trata problema lui Luther.
 Ca urmare a emanării bulei
Exurge Domine, a papei Leon al X-
lea (1513-1521) din 15 iunie 1520,
Luther a reînnoit apelul său de a
convoca un conciliu. Roma a căutat
însă să evite convocarea unui
conciliu cerut cu insistenţă, deoarece
nu dorea o dezbatere doctrinară în
acel moment.
 Convingerea că doar un conciliu
ecumenic ar putea avea ultimul
cuvânt, cu privire la adevărul şi
eroarea din doctrina lui Luther, a
fost răspândită la Dieta din
Nuremberg din 1523. Problema lui
Luther trebuia să fie clarificată şi
definită de „un conciliu universal,
liber şi creştin”.
 Prin „liber” se înțelegea de fapt „fără
papa”, deoarece papa era inclus în
problematica lui Luther, conciliul nu ar
fi trebuit să fie convocat și condus de
el, ci de împărat și condus de principii
creștini. Prin „creștini” se dorea să se
spună că în acest viitor conciliu nu va fi
trebuit să participe și să voteze doar
episcopi și clerici, ci și laici.
 2. TENTATIVE DE CONVOCARE A
UNUI CONCILIU
Când Dieta din Nuremberg (1524) a constatat
că nu se putea face nimic pentru convocarea
unui conciliu universal, a propus un conciliu
național german, care avea să se întrunească la
Spira, însă, Papa Clement al VII-lea (1523-
1534) l-a refuzat, deoarece se temea că se va
reafirma falsa doctrină a conciliarismului din
secolul al XIV-lea.
 Războiul dintre Carol al V-lea și Francisc I
(1514-1547), regele Franței, a divizat astfel în
câmpuri adverse cele două puteri suverane ale
creștinătății din Occident. Odată încheiată pacea la
Barcelona în 1529, papa, cu ocazia încoronării
împăratului Carol al V-lea la Bologna (1530), i-a
promis că va convoca conciliul.
 Dar s-a ajuns la anumite condiții care au
făcut neroditoare tratativele preliminarii cu
luteranii. De asemenea, nici Franța nu era de
acord cu deschiderea conciliului, deoarece
aceasta presupunea o creștere considerabilă a
puterii împăratului.
 Franța era încă împotriva convocării conciliului când a fost ales un
nou papă pe scaunul lui Petru, Paul al III-lea (1534-1549). La puțin
timp după alegere, acesta îl cheamă la Roma pe nunțiul apostolic de
Viena, Vergerio, cu scopul de a se informa asupra situației create în
Germania. Pentru a nu fi deranjat, papa se retrage împreună cu nunțiul
în Villa Magliana. Aici, nunțiul rămâne uimit de faptul că în Curia
romană, situația din Germania era atât de puțin cunoscută. Imediat după
ce cunoaște adevărata stare a lucrurilor, Paul al III-lea îl trimite pe
Vergerio înapoi în Germania pentru a-i invita pe toți principii germani
la un conciliu, care trebuia să aibă loc în orașul Mantova.
 De aici merge la Wittenberg
pentru a discuta direct cu Luther.
Acesta i se pare arrogant, totuși el
promite să vină la Mantova.
Probabil că Luther a fost sincer
atunci când a promis că va veni la
Mantova, ceea ce este sigur e că
nu i-a lipsit curajul de a participa
la conciliu.
 Noi dificultăți se ridică însă din partea ducelui de Mantova.
Condițiile pe care le pune pentru găzduirea conciliului erau atât de
dure încât papa se vede constrâns să caute un alt loc. Acesta trebuia să
fie ușor accesibil pentru germani fără a fi însă pe teritoriul imperial și
nici pe cel al Statului pontifical. Paul al III-lea alege orașul Vicenza,
care aparținea venețienilor. Legații papali vor intra cu toată
solemnitatea în acest oraș, însă nu-i va mai urma nimeni pentru care
motiv papa este nevoit încă o dată să suspende conciliul, înainte de
deschiderea lui oficială. În acest timp, atât împăratul cât și fratele lui,
Ferdinand, nu se arătau deloc interesați de un asemenea conciliu.
 Papa rămânea ferm în decizia sa de a deschide conciliul. În anul 1542 face un
nou pas înainte în favoarea germanilor convocând conciliul la Trento, deci pe
teritoriul imperiului. Aici îl trimite pe Morone, cel mai bun diplomat al său, și pe
cardinalul Pole. Puțini prelați își fac apariția în oraș. Trimisul împăratului,
Granvella, nu știe altceva să facă decât să scoată în evidență toate dificultățile
posibile. Pe lângă aceasta, nu se putea aștepta la participarea Franței atât timp cât
nu va fi depășit conflictul existent între această țară și împărat. În astfel de
condiții, papa se vede nevoit încă o dată să suspende conciliul.
 CAP. II:
LUCRĂRILE
CONCILIULUI
 1. DESCHIDEREA
CONCILIULUI
Alegerea oraşului Trento a fost stabilită
de împăratul Carol al V-lea împreună cu
Paul al III-lea, în anul 1542. Conciliul a
fost convocat în mod oficial prin bula
Laetare Jerusalem, pe 19 noiembrie 1544,
dar acesta a fost deschis în mod solemn la
13 decembrie 1545.
 Biserica universală, care număra 500 de episcopi, nu a fost
la început reprezentată decât de 34 de participanţi. Numărul a
crescut încet în timpul lucrărilor pentru a ajunge la 237 la
ultimele reuniuni. Părinţii conciliari sunt, în majoritate,
mediteraneeni. Italienii au reprezentat adesea, singuri, trei
sferturi din adunare, iar francezii au venit în număr mai mare
doar la sfârșit. Conciliul este prezidat de către legații papei
(Del Monte, Cervini și Pole), care nu pot lua însă nicio
hotărâre importantă fără să-l consulte pe acesta.
 2. PRIMA PERIOADĂ (1545-1547)
De la început se simţea pericolul conciliarismului susţinut de unii
episcopi spanioli, francezi (galicanismul) şi italieni. Pentru a înlătura
orice surpriză neplăcută, Papa Paul al III-lea dispune ca președinția
conciliului să fie în mâinile legaților papali, persoane de încredere care
au dreptul să propună ordinea de zi. Astfel, sistemul de votare nu mai
este per nationes, ca la Konstanz, ci pro capite. Toți episcopii erau
obligați de a veni la conciliu și s-a interzis transmiterea dreptului de
vot procuratorilor.
 Modalitatea de desfășurare a lucrărilor conciliare a fost caracterizată
de munca diferitelor congregații (sau comisii). Congregațiile teologilor
(sau particulare) erau compuse din teologi care lucrau la corectarea
cărților și a profesiunilor de credință protestante și la expunerea corectă
a doctrinei catolice.
Congregațiile generale: În aceste comisii, decretele erau discutate,
corectate, reelaborate, până la forma definitivă. Atunci când un decret
era aprobat de majoritate, se trimitea spre promulgare în Sesiunile
solemne, ce aveau loc în Catedrala „Sfântul Vigiliu”.
 Referitor la credință, sunt stabilite
izvoarele revelației care se află în cărțile
scrise și în Tradiția apostolică. Este
stabilit canonul biblic, același ca la
Conciliul din Florența, în care sunt
incluse și cărțile deoterocanonice ale
Vechiului și Noului Testament. Dintre
diferitele traduceri latine, era considerată
autentică doar aceea „vetus et vulgata
editio” din uzul scolastic.
 În sesiunile V și VI au fost emanate
decretul depre păcatul originar și cel
despre îndreptățire. Tot în aceste două
sesiuni sunt promulgate două decrete
importante privitoare la reformă: Lectio
divina și cura animarum
 Împotriva cumulării beneficiilor a fost
emanat decretul al II-lea de reformă
(sesiunea a VII-a), care interzicea
cumularea mai multor episcopate pentru
o singură persoană.
 3. TRANSFERUL LA BOLOGNA
Din cauza presiunilor imperiale, fără consultarea papei,
conciliul este transferat la Bologna. Decretul transferului,
emanat în sesiunea a VII-a (11 martie 1547), a fost respins de o
minoritate de 14 episcopi care au rămas la Trento, în timp ce
marea majoritate au luat parte la prima sesiune de la Bologna
care s-a desfăşurat între 29 aprilie 1547 şi 17 septembrie 1549.
 În toată această perioadă s-a tratat în mod intens
despre doctrina sacramentelor şi a jertfei Sfintei
Liturghii. În lupta cu protestanţii şi încercând o
conciliere cu ei, împăratul Carol al V-lea a încercat de
mai multe ori să-l determine pe papa să îi aducă pe
părinţii conciliari la Trento, însă nu a reuşit.
Pentru a evita o ruptură cu împăratul, papa decide
continuarea lucrărilor conciliare la nivelul
congregaţiilor particulare şi al celor generale, fiind
excluse sesiunile solemne pentru promulgarea
decretelor.
 4. REÎNTOARCEREA LA TRENTO ŞI
DESFĂŞURAREA CELEI DE-A DOUA
PERIOADE (1551-1552)
După moartea lui Paul al III-lea, succesorul
său Iuliu al III-lea (1550-1555), prin bula Cum ad
tollenda, dată la 14 noiembrie 1550, dispunea
reîntoarcerea Conciliului la Trento. Acesta a fost
convocat la 1 mai 1551, iar această a doua fază a
fost considerată o continuare a celei anterioare.
 Componenţa este puţin diferită. Conducerea este
încredinţată legatului papal, cardinalul Crescenzio,
însoţit de doi vicepreşedinţi experţi în cunoaşterea
situaţiei existente în Germania.
Referitor la problemele de credință, se reia
materialul pregătit la Bologna. Este emanat decretul
despre Euharistie. De asemenea, sunt emanate
decretele despre Spovadă (sacramentalitatea acesteia,
instituirea divină, natura ei) și despre Ungerea
Bolnavilor.
În sesiunea solemnă din 28 aprilie 1552, conciliul
este suspendat împotriva unei minorități formate din
12 părinți, care susțineau că lucrările pot continua.
 5. SUSPENDAREA CONCILIULUI DE
CĂTRE PAUL AL IV-LEA
Noul papă, Paul al IV-lea (1555-1559),
va avea idei clare și precise, decis să aplice
reforma in capite et in membris.
Constatând că reforma propusă de conciliu
era prea lentă, el se angajează direct și
personal în aplicarea acesteia nu numai în
Roma, ci și în întrega Biserică.
 Primul său front de luptă îl reprezintă combaterea ereziei. Pentru aceasta,
acordă noi puteri Inchiziției și promulgă un Indice foarte sever al cărților
interzise.
O altă sferă de activitate o reprezintă reforma Curiei romane. Instituie o
comisie de 62 de membri, care trebuia să se ocupe de Cancelaria papală, de
Camera Apostolică și de Penitențiaria Apostolică. Examinează apoi cu toată
rigurozitatea și seriozitatea persoanele propuse pentru ocuparea scaunelor
episcopale, iar pe episcopii rezidenți la Roma îi obligă să se întoarcă în propriile
dieceze. Astfel, din 113 episcopi, câți erau în Cetatea Eternă în 1556, după trei
ani au rămas doar 12.
 6. A TREIA PERIOADĂ (1562-1563)
Papa Pius al IV-lea (1559-1565) se
întoarce la linia moderată a lui Paul al III-
lea și Iuliu al III-lea. Intenționând să dea
conciliului un aspect mai ecumenic, papa
invită și pe unii reprezentanți ai celorlalte
Biserici creștine, însă aceștia nu au dat curs
invitației sale.
 Decretele conciliare se axează pe o serie de probleme cu o
importanță deosebită pentru viața Bisericii. În acest sens,
conciliul afirmă că cine se împărtășește cu Sfânta Ostie îl
primește pe Cristos în întregime. Celebrarea sfintei Liturghii
reprezintă adevăratul sacrificiul al crucii. Nu este admisă
celebrarea în limba poporului, dar se insistă asupra
explicațiilor ce trebuie date referitor la celebrarea euharistică.
 Sacramentul Preoției este prezentat în
legătura sa intimă cu sacramentul euharistic.
Este afirmată sacramentalitatea ierarhiei,
episcopul fiind deasupra preoților. Referitor
la sacramentul Căsătoriei, sunt reafirmate
indisolubilitatea acesteia și autoritatea
Bisericii în a stabili anumite impedimente.
De asemenea, sunt stabilite diferite norme
referitoare la venerarea sfinților, a relicvelor
și la cultul icoanelor.
 Pentru viața Bisericii era urgentă o reformă a clerului și a instituțiilor
bisericești. Episcopul, parohul și orice cleric în general sunt, înainte de
toate, păstori si sufletelor. Episcopului îi revenea misiunea de a vizita
anual parohiile și mănăstirile de pe teritoriul său, insistând asupra
corectitudinii. Se dorea formarea clerului și prezența lui stabilă în
mijlocul poporului. În acest scop, este decretată înființarea seminariilor
diecezane. Ca modele sunt propuse Colegiul German și Colegiul
Englez, ambele din Roma.
 Este declarată ca obligatorie prezența stabilă a
episcopilor în propriile dieceze, iar parohii trebuie să
locuiască pe teritoriul parohiilor, îngrijindu-se în mod
continuu de poporul încredințat păstoririi lor. Apoi este
precizat faptul că orice preot trebuie să fie încardinat
într-o dieceză.
 În ultimul decret (sesiunea a XXV-a), conciliul se întoarce
asupra datoriilor păstorilor de suflete. Un capitol aparte este
dedicat problemei celibatului, stabilindu-se pedepse severe
pentru toți cei care îl încalcă.
Datorită închiderii grăbite a conciliului, cauzată de
îmbolnăvirea papei, părinții conciliari îi încredințează
Pontifului Roman reforma Indicelui, a Breviarului și a
Misalului, ca și compilarea Catehismului roman.
 7. ÎNCHEIEREA CONCILIULUI
Meritul lui Pius al IV-lea constă în faptul că a continuat Conciliul Tridentin și
că l-a condus cu succes la sfârșit. În ultima sesiune părinții conciliari cer
închiderea lucrărilor, convinși fiind că și-au îndeplinit misiunea. Împreună cu
Carol Borromeu, și papa dorea închiderea lucrărilor. În ședința solemnă din 4
decembrie 1563, președintele conciliului, cardinalul Morone, îl declară închis.
În anul următor, Pius al IV-lea va confirma toate decretele conciliului la data
de 26 ianuarie, prin bula Benedictus Deus.
 CONCLUZIE
Niciodată lucrările unui conciliu nu au fost mai roditoare. Multe texte conciliare au fost
rodul unor lungi reflecții, iar altele sunt marcate mai puternic de anti-protestantism. Unele
comportamente au fost condamnate pur și simplu pentru că erau practicate de protestanți ‒ de
exemplu rugăciunile liturgice spuse în limba poporului. Dintre hotărârile pastorale, una a avut
consecințe de o mare importanță pentru viitorul Bisericii: înființarea seminariilor.
Poate că ar fi greșit să afirmăm că acest conciliu a adus o schimbare radicală în viața
religioasă a Bisericii, introducând în cursul său un spirit complet diferit de cel dinainte. A adus
un plus de claritate, a purificat, a dat curaj și a întărit spiritul de responsabilitate. Chiar dacă nu
a însemnat o schimbare bruscă sau o ruptură, Conciliul din Trento reprezintă totuși o piatră de
hotar în istoria Bisericii.