1. Biserica apuseana in sec.

XI-XIV – Cearta pentru investitura; Capitivitatea papala de la

Avignon; Marea scisma occidentala; Inchizitia
1.1. Biserica apuseană în sec. XI-XV:
În comparație cu Bizanțul, Occidentul (sec. XI) era sărac (economic și cultural). Din sec. XI
balanța culturii și a puterii politice se mută din Orient spre Occident, fiind la adăpost de marea
invazie a popoarelor turcmene. După dezmembrarea Imperiului Carolignian (843), întemeiat de
Carol Cel Mare, abia Otto I a reușit să refaca vechiul imperiu (962) sub numele de Sfântul Imperiu
Roman de Națiune Germană, fiind încoronat de papa Ioan XII.
1000 – Otto III recunoaște independența Poloniei și a Ungariei, trecute în sfera de influență a
Romei (ungurii prin Ștefan cel Sfânt și polonezii prin Boleslav I cel Viteaz). Misiunile lui Ansgar
(Apostolul Nordului – sec. IX) sunt continuate în sec. X-XI până la încreștinarea și a Groenlandei.
Încreștinarea popoarelor nordice (danezi, suedezi etc.) și a polonezilor și ungurilor era încă în
desfășurare în sec. XI.
Din actele Conciliului de la Clermont (1095) reiese o situație dezastruoasă a vieții creștine,
marcată e simonie, zeciuială cerută de cler, nevoia unei reforme a vieții ecleziale (tendința de
supremație a papilor, cearta dintre sacerdoțiu și imperiu, captivitatea de la Avignon, abuzurile și
noile inovații – merite, indulgențe, purgatoriu – au condus la discreditarea Bisericii apusene).
Însă, Biserica era consolidată cu privilegii și avea o mare influență politică, papalitatea sărăcind
prin susținerea cruciadelor. Inchiziția reușește să anihileze multe secte apărute, dar nu era bine
văzută de învățații vremii. Așadar se impunea cu necesitate o reformă a Bisericii.
Situația religioasă, culturală, social-economică și politică a Europei sec. XIV-XV era o ”criză a
creștinătății” (Jacques le Goff), manifestată prin răzmerițe și revolte. Între 1054-1517, în Biserica
Occidentală avem reformele: cea a papei Grigorie VII (1073-1085), o reformă a monahismului
prin înființarea ordinelor monahale noi, mișcarea inițiată de Jan Hus, care a avut ca premergător
pe John Wicliff (1320-1384) în Anglia. Astfel, putem vorbi de 4 reforme: una lungă (sec. XI-
XIV), a doua sec. XIV-XV, a treia – cea protestantă și ultima reformă – cea catolică
(Conciliul de la Trident).

1.2. Cearta pentru investitură – Papa vs. Germania:

”Cearta pentru investitură” – definește un conflict (din sec. XII) dintre puterea bisericească și cea
politică, cu privire la puterea de a investi clerul superior. În Europa (mai ales în Imperiul German)
episcopii erau investiți de către puterea politică, întrucât ei îndeplineau și rolul de senior local.
Episcopul primea o feudă, precum și alte privilegii lumești. Situația nu era ideală pt. Biserică,
existând clerici interesați de puterea politică mai mult decât de interesele Bisericii și cu o
moralitate îndoielnică.
Apare o mișcare de reformare inițiată în mănăstirea Cluny din Burgundia, formulată programatic
de către sinodul Lateran din 1059, în timpul papei Nicolae II, luând măsurile: clericii nu aveau
voie sa fie investiți de un laic; era interzisă simonia și obținerea de beneficii din hirotonie;
nerespectarea celibatului era pedepsită; reguli clare privind alegerea papei – doar cardinalii aveau
drept activ în alegerea papei, poporul roman putând doar să-și exprime consensul.
Papa Grigorie VII (1073-1085) pune aceste principii în practică, de aceea se numește și
”reforma gregoriană”. Educat în spiritul mănăstirii Cluny, papa a luptat pentru întărirea
autorității papale, punând accent pe drepturile Bisericii și combaterea simoniei și a altor vicii din
interiorul Bisericii. Programul papal s-a lovit de opoziția lui Henric IV (1056-1105), descris de
istorie ca fiind de moralitate îndoielnică, cu educație greșită. Pe teritoriul german, episcopii erau și

1
funcționari și principi civili. Programul papal de a numi pe toți clericii în mod direct/indirect s-a
lovit aici de interesul împăratului german de a-și numi el însuși pe cei mai importanți vasali.
Conflictul a fost declanșat în 1075 când Henric IV l-a numit pe episcopul de Milano, fără să-l
consulte pe papă; arhiep. de Milano nefiind principe imperial, papa a considerat gestul ca un
amestec în treburile Bisericii. Grigorie VII îi trimite lui Henric IV o scrisoare dură și îl amenință
cu excomunicarea. Ianuarie 1076 regele aduce la Worms 26 de episcopi care l-au declarat depus
pe papă. Raspunzând, în Februarie 1076, papa îl excomunică pe Henric și îi dezleagă pe supușii
acestia de jurământul fidelității.
Principii germani, spre surprinderea tuturor, trec de partea papei. La Dieta din 1076, aceștia
hotărăsc că împăratul trebuie să se abțină de la exercitarea publică a funcțiunii sale, iar într-un an
trebuia să se împace cu papa. Fiind părăsit de principii germani, Henric îi scrie papei plin de
umilință, cerând ridicarea excomunicării. Papa (aflat la Canossa, la S de Parma) acceptă iar regele
promite că va îndeplini orice îi va cere papa.
Principii germani, însă, nu au ținut de cont de iertarea papei și au pus în Martie 1077 un nou
împărat, pe Rudolf de Schwabia – papa l-a susținut pe Rudolf pentru că Henric încălcase
jurământul său de la Canossa, excomunicându-l din nou pe Henric.
Rudolf este omorât iar Henric IV ține un sinod care îl depune pe Grigorie VII și a numit un anti-
papă, pe Clement III, după care cucerește Roma în 1084. Antipapa Clement III l-a încoronat ca
împărat. Grigorie VII este exilat în castelul Sant Angelo.
Robert Guiscard, conducătorul normazilor vine și eliberează orașul și pe papă, însă
comportamentul brutal al normanzilor stârnește revolta populației Romei împotriva papei, astfel
Grigorie VII pleacă din Roma și moare la Salermo (1085).
1098 – papa Urban ajunge la un acord cu Franța: regele a renunțat la oferirea inelului și cârjei
episcopale, în vreme ce papa recunoștea dreptul de confirmare al alegerii, după ce episcopul era
ales conform canoanelor. Însă, în relația cu împăratul german, conflictele au continuat.
În cadrul sinodului de la San Pietro, papa Pascal II a fost făcut prizonier de către împărat și forțat
să acorde privilegiul de a conferi investituri în mod necondiționat. După plecarea împăratului la
Roma, papa Pascal II a revocat concesiile făcute, împăratul revenind și asediind orașul. Pascal II
moare în asediu.
Papa Calist II a ajuns la un pact cu împăratul (Concordatul de la Worms) care prevedea:
împăratul repara daunele materiale aduse Sf. Scaun; împăratul permitea ca alegerile episcopilor să
fie făcute canonic; papa permitea coroanei să participe la alegeri, decizând împreună; împăratul
avea dreptul de a da feude și de a impune taxe.
Scena în care Henric IV a cerut iertare papei Grigorie VII (la Canossa) a devenit celebră în istorie.
În vremea lui Luther, episodul este reprezentat ca o dovadă a ostilității papei față de germani. În
sec. XIX, istoricii germani consideră episodul de la Canossa drept o rușine națională. Cearta pentru
investitură poate fi considerată ca un moment al înfruntărilor dintre Biserică și puterea lumească.
Cearta pentru investitură marchează sfârșitul Evului Mediu Barbar.

1.3. Captivitatea papală (Avignon) – Papa vs. Franța:

Cearta pt. investitură a conferit papei un mare prestigiu și o mare putere în Apus. La sf. sec. XIV,
papalitatea a avut parte de o nouă confruntare cu puterea lumească, de această dată cu regatul
francez.

2
Regele Ludovic IV cel Sfânt, având o mare reputație, a restrâns autoritatea Romei, prin rescursus
ad principem (dreptul de apel la suveranul statului când cineva se simțea neîndreptățit de sentința
dată de un tribunal ecclesial).
Protagoniștii captivității au fost: papa Bonifaciu VIII și regele Filip IV cel Frumos. Bonifaciu era
un savant, canonist iar Filip era fără scrupule și cu o concepție despre autoritatea statală.
Din cauza conflictului dintre Anglia și Franța, atât Filip cât și Eduard II al Angliei au pus impozite
și pe cler, care s-au plâns papei. În 1296, prin bula Clerici laicos, papa i-a excomunicat atât pe cei
care cereau dări de la cler cât și pe cei care le plăteau fără permisiunea lui. Papa a văzut în această
un prilej să-și întărească autoritatea și emite bula Una sanctam (1302), afirmând că cel care vrea
să se mântuiască trebuie să creadă că papa a primit puterea asupra tuturor făpturilor. Acest
document este considerat cea mai mare pretenție de supremație a papei asupra puterii civile. Filip
IV îl arestează pe papa din reședința sa din Avignon, dar este eliberat datorită sprijinitorilor săi –
moare de inimă rea.
Cardinalii se împart în 2 tabere: cei francezi îl aleg ca papa pe Clement V, care era supus regelui
Angliei. Clement V cedează cu ușurință în fața puterii regelui Filip, cu care avea relații bune. A
fost instalat la Lyon și și-a manifestat dorința de a veni la Roma, unde domnea instabilitatea.
1309 – Clement V se mută la Avignon, unde a căzut sub influența regelui francez. Clement V face
o serie de concesii regelui Filip: este anulata bula Una sanctam din 1302; bula din 1296 este
reformulată încât să nu lezeze independența Franței; nu a recunoscut că Filip IV a avut legătură cu
arestarea de la Avignon; acceptă desființarea ordinului templierilor (cel mai mare compromis).
Toți papii care au rezidat la Avignon au fost francezi, iar după 70 de ani, se credea că papalitatea a
devenit o instituție franceză.
Cel care a adus definitiv scaunul papal înapoi la Roma a fost Grigorie XI în 1377. De acum sediul
papei va fi în palatul Vatican din Roma (nu Lateran). Istoricii consideră că captivitatea
”babilonică” de la Avignon a avut următoarele aspecte pozitive: papalitatea era scutită de intrigile
de la Roma; Avignon era o zonă liniștită; Roma, nemaifiind de mult centrul creștinătății, era foarte
greu de vizitat, Avignon fiind mult mai apropiat de Occident.
Aspecte negative: Avignionul nu se bucura de prestigiul Romei sau de istoria ei; adversarii papali
folosesc istoria captivității ca dovadă împotriva acesteia – cum au putut 7 urmași ai lui Petru să
rezideze altundeva decât la Roma?

1.4. Marea schismă occidentală:

După moartea papei Grigorie XI (1378 – papa care a adus scaunul papal înapoi la Roma), poporul
din Roma a hotărât să determine alegerea unui papă italian – este ales arhiep. de Bari, Urban IV,
care a încercat să curme anumite practici formulate în timpul capitivății babilonice, precum luxul
exagerat și iubirea de bani, însă nu a fost tolerat de cardinalii francezi și italieni.
Susținând că Urban IV a fost ales necanonic sub presiunea poporului, cardinalii aleg un nou papă,
pe Clement VII, care pleacă iar la Avignon. Astfel, B.A. (Biserica Apuseană) avea 2 papi. Situația
era fără precedent deoarece ambii papi fuseseră aleși de aceiași cardinali. Lumea Apuseană s-a
împărțit: papa Urban IV era cunoscut în Italia de N, Germania și Anglia iar Clement VII în Franța,
Scoția și Sicilia. Anatematismele dintre aceștia se țineau lanț.
Universitatea din Paris propune 3 soluții: via cessionis (ambii papi abdicau pt. a fi ales un altul);
via compromisis (recurgerea la un arbitru să spune cine e papă) sau via concilii (convocarea unui
conciliu general al Bisericii care să se pronunțe asupra situației).
Sinodul de la Pisa 1409:

3
Pentru prima data avem un sinod apusean convocat nu de papă ci de cardinali, în opoziție față de
papi. Deși au fost invitați ambii, niciun papă nu a venit. Sinodul se deschide pe 28 martie 1409 și
este dominat de ideile conciliariste susținute de universitatea din Paris. Sinodul îi declară pe ambii
papi schismatici, fiind depuși. Sinodul alege papă pe arhiep. de Milano, Alexandru V.
Papii de la Roma și Avignon au declarat nule lucrările sinodului și nu au recunoscut pe Alexandru
ca papă. Biserica avea 3 papi. Alexandru va fi recunoscut ca papă dar moare în 1410 (este ultimul
papă de origine grecească). Apoi este ales papa Ioan XXIII.
Sinodul de la Konstanz (1414-1418):
Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, ales împărat al Germaniei inițiază un nou Sinod
datorită continuării schismei. Sigismund considera că Biserica trebuie să fie un factor de stabilitate
în Europa, care era destabilizată de războiul de 100 de ani dintre Franța și Anglia. S-a deschis să
nu se voteze individual, ci pe națiuni după modelul universităților, formându-se 5 națiuni:
germană, franceză, engleză, italiană și cardinalii. Astfel a fost anulată majoritatea italiană (care era
de partea lui Ioan XXIII).
Participă 18000 oameni, sinodul fiind cea mai strălucită adunare din Evul Mediu. Văzând că
sinodul nu-i va da câștig de cauză, Ioan XXIII fuge și acceptă depunerea sa dacă și ceilalți 2 papi o
acceptă – Grigorie XII și Benedict XIII se retrag. Este ales ca papă Martin V. Sinodul discută
limitarea taxelor papale și convocarea unui sinod cu regularitate. Este considerat ca fiind sinodul
XVI din Apus.
Sinodul de la Basel (1431-1437):
Deși la Konstanz s-a stabilit întâlnirea cu regularitate la fiecare 5 ani, Martin V nu era foarte
entuziasmat de această idee, întrucât trebuia să aplice hotărârile sinodului. Este socotit sinodul
XVII din Apus și papa Eugeniu IV (urmașul lui Martin) îl confirmă pe cardinalul Giuliano
Cesarini ca președinte al sinodului. Prima sesiune are loc în decembrie 1431 și stabilește agenda
sinodului: înlăturarea ereziei husite; stabilirea păcii între națiunile creștine; reforma Bisericii la
toate nivelele.
S-au luat următoarele hotărâri: înlăturarea concubinajului și a simoniei; limitarea consecințelor
juridice ale excomunicării; suprimarea unor taxe; reducerea cardinalilor la 24.

1.5. Inchiziția:
Este o măsură a Bisericii Romane pt. a reprima mișcările eretice (albigezi, catari, valdezi).
Procedura de judecată este aprobată în 1215 la Sinodul IV Lateran.
Închiziția începe în sec. XII, se instituționalizează în sec. XIII, e accentuată în sec. XIV iar în sec.
XVI este reactivată împotriva vrăjitoarelor. În Spania, inchiziția a avut o dimensiune laică. Este o
motivare a jurisprudenței clasice (judecare în lipsa acuzării și condamnare implicită). Procedura
inchizitorială se făcea pe baza manualelor de inchiziție:
1. inchizitorul vizita zonele infestate, ținea o predică apocaliptică și anunța timpul de grație (15-30
zile); 2. interogatoriul: discuție cu ereticii – unii veneau singur, alții erau aduși după ce erau trădați.
Urma jurământul celui care recunoștea pe Evanghelie iar cel care nega era confruntat cu acuzațiile;
3. vexarea: constrângerea de a accepta – tortura; 4. sentința: publică; 5. ”auto-dafe” – act de
credință; condamnatul trebuia să se lepede de erezie și să mărturisească credința; 6. excomunicarea
și anatema: condamnații erau dați brațului secular pentru pedepse: schingiurie, deportare,
confiscare, închisoare pe viață.

4
 2. Cruciadele si consecintele acestora – Ordinele monahale militare apusene. Noile ordine
monahale.
2.1. Cruciadele și consecințele lor religioase:
Cruciadele sunt campanii militare purtate în numele Sf. Cruci (răsăritenii au avut rol de apărare).
Primul împărat bizantin cruciat este Heracliu care pleacă să recucerească Sf. Cruce de la perși.
Dacă până la sfârșitul Antichității pelerinajul avea motive de evlavie personală, în Evul Mediu
pelerinajul era efectuat pentru iertarea păcatelor / obținerea indulgențelor (disciplina penitenței
apusene).
Această mutație majora, alături de ”mirajul Orientului”, cât și de desele apeluri ale împăratului
Alexios Comnenul (1095 – cere papei Urban II să salveze imp. Bizantin) au condus la declanșarea
cruciadelor.
26 noiembrie 1095 – cuvântarea papei la Conciliul de la Clermont a fost considerată cea mai
eficientă cuvântare a istoriei. Nobilii doreau posesiuni noi în Răsărit, negustorii aveau interese
comerciale, penitenții iertarea păcatelor, iar marile mase scăparea din condițiile economice și
sociale apăsătoare. Motive care pot duce la considerarea unui război drept sfânt: necesitatea de a te
apăra și momentul în care simbolurile religioase îți sunt denigrate.
Cele 7 cruciade clasice sunt grupate în 3 perioade: una a cuceririlor (1096-1144 – când Edesa este
recucerită de musulmani); a doua a recuceririlor musulmane (1144-1187 – când Ierusalimul e
recucerit de Saladin); a treia de războaie locale (1187-1291 – pierderea Aconului când cruciații
sunt definitiv învinși în Siria). În timpul lor se crează statele latine: Regatul latin al Ierusalimului
(1099-1189, 1228-1244) și Regatul latin al Constantinopolului (1204-1261 cucerit de Ioan VIII
Paleologul).
Alte cruciade: Reconquista spaniolă – recucerirea Spaniei după ce aceasta fusese ocupată de
mauri. Începe în 1085 (recucerirea Toledo) și se termină în 1492 (recucerirea Granadei).
Cruciadele din Balcani (sec. XIV-XV) împotriva islamului – importante sunt luptele de la
Nicopole (1396) și Varna (1444).
Cruciadele împotriva ereticilor creștini (albigenzilor și catarilor) – 1209-1229 – atacurile
latinilor împotriva creștinilor din cadrul bisericii. Catarii au constata că ceea ce se întâmpla în
Biserica nu este în concordanță cu Evanghelia și aleg un mod de viață separat, însă din cauza
opoziției lor, întreg S Franșei a fost trecut prin foc și sabie (sec. XIII), fiindu-le impusă credința cu
forța prin armată.

2.2. Ordinele monahale militare:

Aceste ordine aveau ca țel apărarea pelerinilor, îngrijirea bolnavilor și sprijinirea săracilor. Acestea
marchează legătura dintre monahism și ideile cavalerești, născându-se în contextul reformei
generale a vieții ecleziale în strânsă legătura cu cruciadele. Începuturile acestor ordine sunt situate
în Palestina, unde aveau sarcini însoțirea și protecția pelerinilor la locurile sfinte și, mai târziu,
apărarea locurilor sfinte de atacurile saracinilor. Cele mai importante ordine monahale călugărești:
ioaniții, templierii și teutonii.
1. Ordinul Ioaniților (ospitalieri / malezi) a fost întemeiat de câțiva negustori din Amalfi într-un
spital din Ierusalim în 1048, având ca protector pe Sf. Ioan Botezătorul, cu scopul de a asigura
găzduire pelerinilor și a-i îngriji pe bolnavi. După I Cruciadă s-au militarizat; 1154 sunt
recunoscuți de papă. Regula adoptată – a Sf. Augustin; conduși de un Mare Maestru și împărțiți pe
priorate.

5
Sec. XIII, în urma pierderii posesiunilor la locurile sfinte, au vrut să se așeze în Banatul
Severinului (conf. Diplomei Cavalerilor Ioaniți 1247, redactată de regele Bela IV al Ungariei).
Acest document redă date prețioase cu privire la viața românilor dintre Dunăre și Carpați, stabilind
posesiunile și drepturile ioaniților în aceste teritorii. Ioaniții ajung însă în Rodos și Malta. Azi au
revenit la origini, dedicându-se îngrijirii bolnavilor.
2. Ordinul Templierilor a fost întemeiat de cavaleri francezi (Hugues de Payens) la Ierusalim în
1120; 1129 (Conciliul de la Troyes) sunt recunoscuți ca ordin monahal; 1139 ca ordin militar.
Numele vine de la reședința primită de la Balduin II al Ierusalimului care era așezată pe fostul loc
al templului. Sarcina: protejarea peleriniilor. Susținuți de Bernard de Claivaux prin predica și De
laude novae militae – devin renumiți în Europa, primind posesiuni și având o regulă asemănătoare
cu cea cisterciană.
Deoarece au transformat Domul Stâncii în biserica, arhitectura templierilor este influențată de
construcția rotundă, Bisericile lor având formă de cerc. Necesitatea de a transporta bani din
Occident în Orient și invers i-a transformat în primii bancheri ai Europei, fiind creatorii cecului.
Templierii au fost desfințați ca ordin prin Sinodul de la Vienne (1312) fiind acuzați de erezie de
papa Clement V și arși pe rug de Filip IV al Franței, bucuros să le preia averile. În afara Franței,
posesiunile templierilor au fost preluate de cavalerii ioaniți.
3. Ordinul German / Cavalerii teutoni – s-au constituit în 1190. Câțiva cavaleri din Bremen și
Luebeck au constituit o frăție care îi îngrijea pe bolnavi; 1199 au fost recunoscuți de papa ca ordin
militar. Sediul: la Montfort, aveau puține posesiuni în Palestina. Au fost implicați în multe acțiuni
de apărare a teritoriilor creștine.
1211-1226 – primesc posesiuni în Țara Bârsei (de la Regele Andrei II al Ungariei) cu scopul de a o
apăra de cumani. 1230 – se implică în lupte împotriva prusacilor păgâni. Sunt învinși de Polonia la
Grunwald (1410) și Marienburg (1422) – teutonii cedează Poloniei o mare parte a teritoriului lor
(1466). Ordinul a fost dizolvat de Albert de Hochenzollern în 1525, care s-a autodeclarat stăpân
al posesiunilor Ordinului, trecând la luteranism. Acesta a fost primul stat luteran din lume (Prusia).
Teutonii au dezvoltat în Prusia o formă de așezare specifică – mănăstirea fortificată (castelul
convent) – castelul de la Marienburg. Ordinul există până azi, în formă religioasă, având sediul la
Viena, în apropiere de Domul Sf. Ștefan.
Alte ordine: Ordinele Calatrava și Alcantara din Spani; Ordinul de Avis din Portugalia.

2.3. Monahismul în Apus. Noile ordine monahale:

Datorită exilului Sf. Atanasie al Alexandriei (scrie viața Sf. Antonie cel Mare), Apusul a cunoscut
idealurile ascetice monahale ale Răsăritului. Imediat după anul 400 s-au dezvoltat comunități
monahale pe insula Lerin, sub îndrumarea lui Honoratus de Arles și în Marsilia prin Sf. Ioan
Casian (415) - acesta a fost primul care a dezvoltat în vest o teorie a monahismului și a
spiritualității monahale, influențând decisiv slujbele laudelor.
Sf. Benedict de Nursia (480-517), întemeietorul comunității monahale din Monte Casino, a
redactat o regulă monahală întemeiată pe prescripțiile ascetice ale lui Augustin – Regula Magistri.
Faima Sf. Benedict și a doua carte a Dialogurilor (scris de papa Grigorie cel Mare) au condus la
impunerea regulii benedictine în tot imperiul carolingian. Un rol decisiv l-a jucat în uniformizarea
regulii Benedict de Aniane.
816 – Conciliul de la Aachen (participă toți abații din imperiul carolingian) – s-a hotărât adoptarea
regulii benedictine și implementarea ei după normele Sf. Benedict de Aniane. Tot la acest conciliu

6
s-a făcut pentru prima oară distincția între monahi și canonici (clericii fără voturi monahale). Până
la impunerea aceste reguli, în Apus se dezvoltaseră aprox. 30 de reguli.
Caracteristic regulii benedictine este lectio divina – studiul, biblioteca și scoala au loc fundamental
în spiritualitatea apuseană. Marile dinastii apusene au sprijinit enorm cultura mănăstirească, care
ajunge la o înflorire de renume. Mănăstirile benedictine au fost originar comuntăți de laici până în
sec. IX când intervine schimbarea radicală (hirtonoia întru preot era împlinirea vieții duhovnicești).
În afara de regulă, era resepctat și consuetudo (obiceiul local) – nu se poate vorbi de o unitate
absolută a regulii.
Sec. X-XI sunt marcate de o reformă de înnoire a vieții în duh apostolic – pornită de la Măn. Cluny
din Burgundia, întemeiată de ducele Wilhelm de Aquitania (910) – cea mai influentă și puternică
mișcare de schimbare în Ev. Mediu. Centralitatea Sf. Liturghii + rugăciuninea ceasurilor + regula
benedictină + muncile agricole făcute de laici (nu clerici) + reforme administrative = nașterea unui
lanț de 1300 mănăstiri de observanță clunisiană, pe parcursul a trei abați de Cluny: Majolus (954-
993), Odilo (993-1048) și Hugo (1048-1109). De la Cluny reforma s-a răspândit la Măn. Hirsau
din Pădurea Neagră și de aici în sute de mănăstiri.
După decăderea ordinului în timpul Reformei protestante (au fost confiscate și desființate multe
mănăstiri), din sec. XIX s-a instaurat o mișcare de reînnoire a vieții monahale – în Germania: măn.
benedictine: Beuron și St. Ottilien. Există în lume peste 40.000 de călugări/țe ale ordinului
benedictin.

2.4. Noile ordine apărute din reforma regulii benedictine:

1. Ordinul Cartusienilor – viață eremitică, care combină viața comunitară cu cea strict
idioritmică, întemeiată de Sf. Bruno de Koln (1101), fost canonic în Koln și director al Școlii
Domului din Reims, va pleca să ducă o viață de asceză severă în sălbăticia de la Chartreuse. Aici
întemeiază 2 case de asceză, apoi în Italia. La 100 de ani de la moartea sa existau 37 de case
cartusiene.
Reguli: nu mâncau carne, se rugau și mâncau împreună, trăiau izolați în chilii, votul tăcerii totale,
se tundeau la zero (ca Teo), se înmormântau fără coșciug, nu își treceau numele pe cruce.
Arhitectura: toate chiliile aveau o mică grădina și o galerie boltită cu ieșire. Azi există 400 monahi
cartusieni.
2. Ordinul benedictinilor cistercieni – pornește de la măn. Citeaux din Burgundia, întemeiată de
Robert de Molesme (1098), care alături de 21 monahi doreau respectarea regulii benedictine în
singurătate. Bernard de Clairvaux (1090-1153) a întemeiat o măn. soră la Clairvaux și oprește
singurătatea. În timpul său, s-au mai întemeiat 68 de măn. cisterciene. Prin scrisori și predici, Sf.
Bernard devine unul din ce mai mari profesori de asceză și mistică. Cistercienii s-au răspândit în
întreaga europă – Igriș (Timiș) și Cârța (Sibiu).
3. Ordinul trappiștilor – desprins din ordinul cistercienilor în sec. XVII ca ramură reformatoare,
întemeiat de abatele Măn. La Trappe din Normandia. Reforma a constat în asceză severă,
smerenie, votul tăcerii și muncă manuală asiduă. Orindul are azi 4000 de călugări, fiind renumiți
pentru celebra bere (!).

2.5 Ordinele monahale cerșetoare:

Aceste ordine urmăreau realizarea sărăciei ca ideal creștin. Pe lângă catari și valdensi (care s-au
despărțit de Biserică), a existat în Biserică o mișcare care urma realizarea urmării lui Hristos
printr-o viață în sărăcie, pocăință – s-au născut ordinele mendicante (mendicare = a cerși):

7
franciscani, dominicani, carmeliți, augustinienii-eremiți. În aceste ordine, monahul nu este
legat de o mănăstire tot timpul vieții, ci de ordinul în care intră. Nu numai monahii, ci și
mănăstirea trebuie să fie săracă. S-au concentrat în orașe predicând, fiind duhovnici sau lucrători
sociali, primind mici pomeni. Ordinele sunt organizate pe provincii și din ele făceau parte și nobilii
sau profesorii universitari (Alberturs Magnus și Toma de Aquino – ordinul dominican;
Bonaventura și Duns Scotus – ordinul franciscan).
1. Ordinul Franciscanilor – întemeiat de Sf. Francisc din Assisi (1182-1226), care aude glasul lui
Dumnezeu în fața icoanei răstignirii, zicându-i să restaureze Biserica din nou. Sf. Francisc +
ucenicii cutreieră satele și orașele Umbriei, ajutând pe săraci și predicând, numai în sandale și cu o
haină neagră legată cu o funie. 1209 – ordinul este aprobat. Sf. Francisc i-au apărut rănile
Domnului pe corp, fiind cel mai popular întemeietor de ordine monahale, datorită iubirii sale.
Ucenicul său, Antonie de Padova este de asemenea un franciscan renumit. 1282 – ordinul
franciscanilor avea 1538 de mănăstiri.
Din cauza disputelor, ordinul s-a scindat în franciscani, minoriți și capucini (sec. XVI). Există și
ordinul feminin, după Clara de Assisi, prietena Sf. Francisc. Până azi sunt cel mai mare ordin al
BRC. Semnul distinctiv este crucea în formă de T (crucea Sf. Antonie sau crucea egipteană) iar
reverendă are culoare maronie.
2. Ordinul Dominicanilor – întemeiat de Dominic Guzman (1170-1121), care a incorporat
întregul zel spaniol al reconquistei în reforma sa. Dorul de a recucerii de la mauri Spania se
transformă în dorința de a-i readuce pe eretici în biserică. 1206 – primește confirmarea de la papa
Inocențiu III să înceapă un nou ordin cu scopul predicării apostolice în sărăcie apostolică.
În cadrul luptei pentru distrugerea albigenzilor, Dominic a dorit să-i câștige pe eretici pentru
Biserica, prin exemplul unei vieți simple și prin predică apostolică. 1216 – aprobat de papa
Honoriu III, ordinul răspândindu-se în Franța și Italia. Studiul asiduu i-a confirmat pe dominicani
ca teologi de renume, ordinul lor aflându-se la temelia universităților din Apusul Medieval.
3. Ordinul Augustinienilor-Eremiți – 1244-1256 - s-a născut prin unirea mai multor comunități
eremitice conform regulii Sf. Augustin. Din 1968 se numesc oficial Ordo Fratrum Sancti Augustini
(OSA) și sunt organizați după modelul dezvoltat de Augustin de Gippo Regius. Augustinienii se
dedică până azi celor 2 elemente fundamentale – vita activa (slujirea pt. Biserică) și vita
contemplativa (meditație duhovnicească). În acest ordin intrase si Martin Luther în 1505, când a
devenit monah în Erfurt.
4. Ordinul Carmeliților – numele după Muntele Carmel, unde a trăit proorocul Ilie, fiind
considerat prototipul monahilor (prin viața sa de rugăciune și asceză). Deși viața monahală pe
Carmel e atestată din Antichitate, abia în sec. XII s-au așezat aici o grupă de eremiți apuseni, trăind
în sărăcie, tăcere și asceză (după cucerirea Palestinei de cruciați). 1226 - Prima regulă a fost
confirmată de papa Honoriu III. Pleacă din Palestina și se stabilesc în Europa, implicându-se prin
pastorație în viața orașelor, devenind al 4 mare ordin cerșetor. Ca întemeietor propriu-zis este
proorocul Ilie, iar marea evlavie arătată Maicii domnului i-a atras o mare apreciere în popor. Sec.
XVI – reformarea ordinului prin activitatea Sf. Tereza de Avila și a Sf. Ioan al Crucii, a căror
mistică a marcat profund spiritualitatea ordinului. Azi sunt 23.000 de monahi în întreaga lume.

2.6. Canonicii Regulari (Chorherren, Canons Regular):

Deoarece clerul catolic era necăsătorit, nu se diferențiase clar (până în sec. IX) între monahi și
clerici, numiți canonici (Kanoniker – ccei care slujeau în catedrale). S-au creat reguli speciale
pentru clerul catolic, care nu era obligat la lipsa totală de proprietăți ca monahii, dar trebuia să țină

8
ceasurile de rugăciune. În timp ce canonicii regulari erau automat clerici, monahii era doar în parte
hirotoniți.
Sec. XI – din comunitatea canonicilor s-a născut ordinul monahal augustinian al Canonicilor
Regulari și cel al Premonstratensilor. Canonicii regulari s-au întemeiat printr-o strictă
observanță a regulii lui Augustin din sec. XI. Ordinul a avut și o latură feminină, care s-a dedicat în
special predicii și instruirii religioase. Ordinul Premonstratensilor este întemeiat de Norbert de
Xanten (1080-1134) care ducea o viață de canonic regular, dar într-o clipă de pericol, s-a dedicat
unei vieți de pocăință, intrând în mănăstire. Întemeiază Măn. Premontre într-o vale stâncoasă. 1121
– introduce regula augustiniană alături de 40 de frați, renunțând la carne. Ordinul participă la
misiunea la Est de Elba. Numără azi 100 de mănăstiri.

2.7. Devotio moderna:

Născută în sec. XVI, Devotio moderna (noua evlavie) este opera teologului și predicatorului
olandez Gerhard Groote (1340-1384) care întemeiază o comunitate de frați evlavioși cu viață
comună, dar fără voturi monahale, câștigându-și existența din muncă manuală, misiune în popor,
îngrijirea bolnavilor sau educație.
Devotio moderna renunța la speculațiile scolasticii și dorea doar urmărirea lui Hristos printr-o
spiritualitate interioară profundă. Thomas de Kempis redactează Imitatio Christi – influențează
până azi viața creștinilor. Reforma catolică și contrareforma au condus la nașterea unor noi ordine
monahale catolice, dintre care cel mai renumit este cel al iezuiților.

2.8. Ordine și comunități de tip monahal în anglicanism și protestantism:

Deși reforma era antimonahală, totuși după multe sute de ani, s-au reîntemeiat ordine și comnități
de tip monahal. Deși în Anglia, Scoția și Irlanda au fost desființate mănăstirile (în timpul lui
Henric VIII), începând cu sec. XIX s-a trecut la întemeierea de mănăstiri, datorita Mișcării de la
Oxford. În sec. XX existau în Biserica anglicană 8 ordine monahale masc. și 47 fem. (wtf?)
Din sec. XVII s-au dezvoltat și în Bisericile protestante frății asemănătoare ordinelor monahale,
dezvoltându-se în special în sec. XIX. În acestea s-a ajuns la trăirea unei vieți în comuniune, în
celibat sau familie, cu o mare prețuire a Sf. Liturghii, a ceasurilor și a iubirii față de frate.
Comunitatea ecumenică de la Taize (fondata 1949 de teologul Roger Shutz + 7 frați) se dedică
îngrijirii celor în nevoi. Prin rugăciune și contemplație au ca scop reconcilierea dintre creștinii
lumii.
Chiar și în BRC s-au dezvoltat noi societăți de clerici – misionarele carității, congregație
întemeiată de Maica Tereza (1910-1997), distinsă cu premiul Nobel pentru pace și beatificată în
2003, se dedică slujirii nedreptățiților social, bolnavilor, în special în Calcutta, numărând peste
3000 de surori în lume.

3. Controverse, erezii si practici noi in Apus (sec. XI-XV)

1. Valdenzii (săracii din Lyon): au fost inițial o mișcare în interiorul bisericii, promovată de Piere
Valdus în timpul foametei din 1176, când Valdo și-a dat banii pentru săraci, alături de un grup,
începând să predice întoarcerea la creștinismul primar. Mișcarea devine rapid critică la adresa
ierarhiei spunând că datorită imoralității lor, preoții și-au pierdut harul apostolic. Mișcarea este
condamnată de papa Lucian III și de episcopul din Lyon, Valdus începe să hirotonească el preoți.

9
Gruparea valdenzilor este cea mai veche grupare dizidentă din creștinismul occidental care a
supraviețuit până azi.
2. Catarii/Albingenzii: provin din orașul Albi (Franța) unde s-a născut erezia. Denumirea de catari
(cei puri) provine din caracterul exclusivist al sectei care considera doar pe proprii adepți ca fiind
în stare să se curețe spiritual. Promovau o doctrină dualistă (existența unui principiu al binelui și
unu al răului – amintește de erezia maniheilor din antichitate). Resping orice formă vizibilă a
Bisericii și orice autoritate. Admiteau o singură taină, cea a botezului spiritului, primită numai de
către cei perfecți care urmau o asceză riguroasă. Restul primeau botezul numai înainte de moarte.
3. Petrobusenii – 1030-1040 în Italia, erezia se răspândește în Europa. În sec. XIII erau atât de
răspândiți în Franța, încât papa Inocențiu pornește o cruciadă împotriva lor, numeroși catari fiind
arși pe rug. Întemeietorul ereziei este Petro Brusius. Petrobusienii aveu un discurs anticlerical,
promovând confiscarea averilor bisericești spre a fi împărțite săracilor. Petro a contestat preoția și
cultul, botezul copiilor și apoi cultul icoanelor. A fost ars pe rug în 1137.

4.Prereformatorii. Cauzele și contextul apariției reformei.

 Prin prereformatori îi înțelegem pe acei teologi care prin opera și activitatea lor au pregatit
marea reformă din secolul al VI-lea.
 John wicliff (1320-1384), professor de teologie și filosofie la Universitatea din Oxford și
paroh la Lutterworth.
 Jan Hus (1369-1415), profesor de filosofie la Universitatea din Praga și predicator la
capela imperială .
 Girolamo Savonarola (1452-1498), călugăr dominican și predicator la Florența, sunt cei
trei prereformatori ce au pregătit terenul pentru ideile reformatoare de mai târziu.
 Girolamo Savonarola, nu a fost un prereformator în adevăratul sens al cuvântului, ci un fel
de predicator ce condamna luxul papalității și al ierarhiei bisericești.
 Girolamo îndemna clerul și poporul la viață morală în acord cu Evanghelia lui Hristos.
 Oprit de la predică de papă și orașul Florența, nu se supune, fiind arestat, spânzurat și ars în
cele din urmă pe rug, la 23 mai 1498, alături de alți doi colaboratori.
 John Wicliff atacă privilegiile Bisericii din vremea sa, susținând politica engleză de
emancipare de sub tutela papei promovată de regele Eduard al III-lea (1327-1377).
 Sprijinit și de Ducele de Lancaster, acesta traduce Sfânta Scriptură în limba engleză, atacă
luxul clerical și cere slujitorilor altarelor să se mulțumească cu donații și zeciuieli, urmând ca
restul averilor (domenii, robi, castele) să fie date săracilor după modelul apostolic.
 Susține că omul nu se mântuie prin ceremonii, indulgențe și acte de falsă pocăință, ci prin
vrednicia faptelor lui.
 Papalitatea nu este așezământ dumnezeiesc pentru că nu are temei în Biblie.
 Chemat de mai multe ori în fața tribunalului ecleziastic de către Arhiepiscopul
Londrei, i-au fost condamnate ca eretice 24 de teze, fiind înlăturat de la catedră în 1382.
 La 28 decembrie 1384 a suferit un atac cerebral în timpul Sfintei Liturghii săvârșită de
prietenul său John Percy, iar după trei zile a murit.
 Jan Hus s-a născut în 1369 la Husineţ, iar după studii de filosofie şi teologie, în anul
1401 ajunge preot în Praga, iar în 1402 predicator în capela Betleem din palatul regal şi confesor al
reginei Sofia.
 În acelaşi timp era şi profesor de filosofie la Universitatea din Praga.
 Datorită legăturilor dintre Cehia şi Anglia, la Praga se fac cunoscute ideile lui Wicliff, idei
pe care Hus le cunoaşte „fără însă a împărtăşi concepţia teologică wiclifiană, ci numai opoziţia
acestuia contra papalităţii în schismă.”

10
 El nu atacă instituţia sacramentală a Bisericii, nici Tainele ei, ci doar abuzurile papalităţii.
 Teologii catolici vor trata însă husitismul, "a priori", ca pe o erezie, iar pe Jan Hus ca pe, un
eretic care şi-a meritat soarta, aceea de a fi ars pe rug.
 Concepţia sa teologică reiese din tratatul "Despre Biserică". Principalele învăţături ale lui
erau următoarele:
- Biserica Mântuitorului Hristos se sprijină pe Sfânta Scriptură şi tradiţiile apostolice, capul ei fiind
Hristos şi nu papa.
- la Sfânta Euharistie are loc prefacerea darurilor şi de aceea ea trebuie oferită sub ambele forme.
- sfintele icoane, sfintele moaşte şi sfinţii sunt vrednici de cinstire şi pot să se aprindă lumânări în
faţa lor.
- trebuie pedepsite păcatele de moarte şi înlăturate marile averi bisericeşti şi limba cultului să fie
cea a poporului.
 Astfel ceea ce îl interesa pe Hus era "obţinerea mântuirii sufletului în Biserica lui Hristos şi
ducerea unei Vieţi conformă cu spiritul Evangheliilor".
 Pentru a se lămuri lucrurile se convoacă sinodul de la Konstanz- Elveţia, care va dura între
anii 1414-1418.
 Împăratul Sigismund de Luxemburg (1410-1437) îl asigură pe Hus că nu va păţi nimic. La
11 octombrie 1414 Hus pleacă spre Elveţia.
 El credea că prin puterea cuvântului şi cu ajutorul Mântuitorului Hristos va convinge
conciliul. Dar din nefericire se va trezi în faţa unui tribunal care îl va judeca.
 Judecata durează până pe 6 iulie 1415 când în catedrala oraşului i se citeşte sentinţa. Nu
vrea să retracteze nimic. Iar în timp ce era pe rug ar fi spus: "Pentru adevărul pe care l-am scris, l-
am învăţat şi l-am predicat... azi vreau să mor!".
 După moartea sa, poporul a fost trezit la realitate, iar un uriaş val revoluţionar a frământat
Cehia între anii 1414-1434.
 Încă de la început husiţii se împart în două tabere: husiţii radicali sau taboriţii, care vor
trece dincolo de programul reformatoric al lui Hus voind răsturnarea orânduirii existente şi husiţii
moderaţi sau calixtinii, care voiau doar reformarea vieţii Bisericii şi a societăţii.
 la 30 mai 1434, în bătălia de la Lipany, oștile taborito-orfeline ale radicalilor au fost
învinse, iar în 1437 vor fi cucerite ultimele lor puncte de rezistenţă: Tabor, Hradec Kralove şi Sion.
 În ceea ce-i priveşte pe calixtini, aceştia au încheiat la 30 noiembrie 1433 cu catolicii
Compactatele de la Praga, prin care li se recunoştea dreptul de a primi sfânta împărtăşanie sub
ambele forme şi predica liberă.
 în 1520 se vor uni cu luteranii, iar mai apoi cu calvinii, dar vor rămâne şi deosebiţi atât de
catolici cât şi de protestanţi până în secolul al XVII-lea, când în 1670 moare ultimul lor episcop,
marele pedagog Ioan Amos Comenius.
 Din cauza persecuțiilor, husiții au ajuns și pe pământ românesc.
 O cronică a Bisericii evanghelice din Levoca arată că în 1420 "câţiva unguri din cauza
învăţăturii lui Ioan Hus au fost goniţi în Moldova".
 iar un izvor sibian (Ephemerides Cibinienses) afirmă că tot în 1420 "nu numai saşi, dar şi
unguri transilvăneni husiţi au părăsit ţara şi saşii s-au stabilit la Cotnari, iar ungurii la Faraoane,
Bacău şi în vecinătăţi".
 Atestaţi în ţara noastră la doar cinci ani după arderea lui Jan Hus pe rug, deci în 1420, ei au
reuşit să se menţină mai ales în Moldova, până în anul 1571, când secretarul episcopului catolic
din Cameniţa, aflat la Trotuş, îşi anunţă episcopul că ultimii eretici din Huşi, Roman şi satele
vecine au fost aduşi la catolicism.

11
 Contextul istoric și cauzele apariției Reformei
 Situaţia religioasă, culturală, social-economică şi politică a Europei în secolele al XIV- lea
și al XV-lea a fost caracterizată de către Jacques le Goff ca una de "criză a creştinătăţii"
 manifestată la nivel social prin răzmeriţe şi revolte,/ economic prin mari schimbări ce vor
duce la apariţia capitalismului,/ cultural prin aducerea pe lume a societăţii Renaşterii,/ iar politic
va favoriza evoluţia spre o centralizare statală.
 Contextul istoric: - cearta pentru investitura - captivitatea papala - noile doctrine si erezii -
incercarile de reforma - devotio moderna - miscarea conciliara.
 Toate impreuna au facut din catolicism, o criza continua, care consta in faptul ca Biserica
trebuia sa se reformeze, era un strigat general pentru schimbare.
 Pierre Chaunon vorbeste despre patru reforme:
 1.Lunga (1054- sec XIV)
 2.Pre-reforma (sec XIV-XV)
 3.Reforma protestanta propriu-zisa (sec XVI)
 4.Contra reforma si reforma catolica (sec XVI).
 Tendinţa de supremaţie a papilor, cearta dintre sacerdoţiu şi imperiu, captivitatea papală de
la Avignon, decadenţa din rândul clerului superior, abuzurile şi noile inovaţii - merite, indulgenţe,
supramerite - vor duce la o discreditare a Bisericii romano-catolice, care nu mai răspunde
necesităţilor spirituale ale credincioşilor.
 Pe de altă parte, Biserica era consolidată cu privilegii şi avea o mare influenţă politică.
 Roma devine centrul spre care vor curge însemnate sume de bani, papalitatea sărăcind prin
susţinerea încercărilor cruciaţilor de a recâştiga locurile sfinte din mâna păgânilor.
 Ichiziţia reuşise să anihileze multe secte apărute, dar nu era prea bine văzută de către
învăţaţii vremii.
 Aşadar se impunea cu necesitate o reformă a Bisericii "in capite et membris".
 Ea nu era făcută deoarece înşişi episcopii şi clericii "rămâneau prizonieri ai sistemului şi
politicii beneficiilor" pe care în cazul unei reforme riscau să le piardă.
 Astfel, reforma protestantă a secolului al XVI-lea nu apare "ex nihilo" ci s-a detaşat pe un
flux ascendent de reformare a Bisericii.
 Între 1054 şi 1517 în Biserica Occidentală se observă o serie de reforme: cea a papei
Grigorie al VII-lea (1073-1085), o reformă a monahismului prin înfiinţarea multor ordine
monahale noi.
 În acest flux ascendent spre reformă se situează şi mişcarea iniţiată de Jan Hus, care a
avut ca premergător pe John Wicliff (1320-1384) în Anglia.

Cauzele reformei:
 Religioase. Pentru un om din sec XVI , viata viitoare era fundamentala si era foarte prezent
anticlericalismul, prezenta sfintilor in viata omului, ars moriendi- am sa fac sa am o moarte buna,
adica, asigurarea ca in momentul in care mor, toate sunt in regula, indulgentele care se nasc in
Irlanda sec VI unde abatii dadeau carti de pocainta care atestau ca pacatele erau iertate, acestea
ulterior sunt si platite. Acestea sunt dublate de situatia decadenta a clerului, consolidarea Bisericii
cu privilegii foarte mari si obsesia sigurantei mantuirii.
 Social-economice. Aparitia de noi clase sociale (burghezia si proletariatul), aparitia
bancnotei, explozia oraselor.
 Politice. Restructurarea ideii de imperiu si aparitia statelor nationale.
 Culturale. Tin de Renastere si Iluminism care duc la revigorarea valorilor culturale ale
antichitatii. Laurentio Vara este primul om care tine un jurnal si descopera ca omul este in centrul
vietii (antropocentrismul). Gandirea se distanteaza de cea medievala intemeiata pe certitudini.

12
 Mai nou se vorbeşte şi de cauze de altă natură care ar fi stat la baza Reformei. Unii istorici
consideră Reforma drept o revoluţie socială.
 Reforma ar fi avut succes în statele germane numai datorită faptului că o mare parte din
populaţie, mai ales din mediul urban, erau nemulţumiţi de reglementările eclesiale privind viaţa de
zi cu zi, de exemplu în ceea ce priveşte sărbătorile.
 Alţi istorici cred că Reforma a fost de fapt o chestiune legată de cauze politice.
 Autoritatea publică, concentrată în persoana suveranului, caută pe de o parte să-și întindă
controlul asupra tuturor locuitorilor, iar pe de alta să scoată supușii de sub orice altă autoritate care
nu emană de la stat (a papei).
 După alţi istorici, Reforma a avut la bază cauze economice. Reforma ar fi avut loc în
contextul unei creşteri rapide a inflaţiei, moment în care oamenii s-ar fi gândit să scape de unele
povezi financiare, ruptura cu roma putând fi una din posibilităţile cele mai eficiente.
 Prin acceptarea Reformei, toate clasele sociale sperau la o îmbunătăţire de natură
ecomomică: ţăranul credea că va scăpa de zeciuiala plătită bisericii din produsele agricole, prinţii
locali sperau să acapareze pământurile Bisericii etc.
 Mai pot fi amintite şi cauze legate de sfera culturalului. Reforma ar fi însemnat trecerea de
la un mod de gândire medieval dominat de certitudini la cel modern care are la bază îndoiala. Dacă
omul medieval avea certitudinea că viaţa trebuie dusă după anumite reguli, că autorităţile sunt
purtătoare ale voinţei lui Dumnezeu etc., omul modern avea tendinţa să pună la îndoială
autoritatea, inclusiv pe cea eclesială.
 De patru sute de ani se repetă mereu că luxul și destrăbălarea clerului au fost cauza
esențială a reformei. Reforma n-a fost determinată de viciile clerului, ci de forțele noi care nu se
puteu acomoda cu poziția ei privilegiată și care s-au dovedit mai puternice decât biserica.
 Incompatibilitatea între aspirațiile noilor clase sociale, îndeosebi ale burgheziei, și între
privilegiile politice, economice și sociale ale Bisericii catolice, între spiritul de liberă cercetare,
încurajat de marile descoperiri tehnice și geografice și între principiul autorității, între noua
concepție despre om și natură și între ascetismul medieval – iată cauzele profunde al Reformei
religioase. Ele sânt în același timp cauzele Renașterii.

5. Martin Luther – aparitia si raspandirea lutheranismului. Biserica Evanghelica de la

Reforma pana astazi.
 Reforma lui Martin Luther (1483-1546) - Face parte dintr-un fenomen foarte important
in istoria Europei. Reforma este acel proces istoric si religios in urma caruia o mare parte a
locuitorilor Europei centrale si de Nord au intors spatele catolicismului.
 Incepe in urma revoltei calugarului M. Luther nascut la 10 noembrie 1483 in Germania de
Est (la Eisleben, în Turingia) intr-o familie de mineri; tatal lui il dorea antreprenor dar el a urmat
dreptul si filosofia luandu-si licenta in jurul anului 1505.
 Intorcandu-se de la un prieten, il prinde o furtuna in padure si jura lui Dumnezeu si Sfintei
Ana ca daca va scapa, se va calugari. Astfel ajunge sa intre in manastirea de augustinieni din
Erfurt.
 In el se naste o mare neliniste din cauza modului in care Biserica timpului sau ofera
mantuirea, adica in mod formal, juridic si chiar economic. In 1512 face un drum la Roma unde este
socat de lux si indepartarea de spiritul apostolic.
 Se intoarce la manastire si inainte de 1517 este numit profesor de teologie la Wittenberg.
Apropiindu-se ziua tuturor sfintilor (1 nov) cand dominicanii (Johanes Tetzel) vindeau cele mai
multe indulgente, afiseaza cu o zi inainte (31 oct 1517) cele 95 de teze.
 Acum exista in aceasta privinta o controversa, spunandu-se fie ca au fost afisate pe usa
catedralei castelului fie au fost publicate si impartite. Aceste teze sunt publicate in latina si sunt

13
insotite de o scrisoare catre Arhiepiscopul Albert de Mainz, sperand ca acesta va interzice
indulgentele in dieceza sa.
 Intre altele, el nu neaga puterea papei, dar spune ca acesta nu poate interveni in lumea de
dincolo. Tezele au fost scrise in latina pentru ca sa nu ajunga aceste probleme la credinciosi, si le-a
dat numele de teze pentru a fi dezbatute, insa acestea au fost traduse imediat si dezbaterea a
degenerat, Biserica reactionand prompt pentru a-l reduce la tacere.
 Are loc o dezbatere la Ausburg unde cere cardinalului sa aduca temeiuri biblice pentru
practicarea indulgentelor. In 1519 are loc o disputa –disputatio-publica in Leipzig cu Johannes Eck
(cel mai mare teolog al vremii) unde este acuzat ca ataca papalitatea. Luther face apel la ortodoxie
spunand ca Sfinti ai Bisericii ca Vasile cel Mare nu au stat sub autoritatea papala. In 1520 papa ii
condamna 41 de invataturi iar Luther scrie trei carti numite scrieri-program in care schiteaza
programul reformei:
1. Catre nobilimea crestina germana-Luther, vazand ca teologii nu se trezesc, a spus ca nobilii
sunt asezati de Dumnezeu pentru a apara credinta adevarata.
2. Despre captivitatea babilonica a Bisericii-se refera la faptul ca Biserica a fost luata in
captivitate de niste oameni care o exploateaza.
3. Despre libertatea crestinului-dedicata lui Leon X in care vorbeste de liberul arbitru si
libertatea data de Dumnezeu, fiecarui om. Crestinul e domn peste toate si e si sluga tuturor; se
refera la libertatea de credinta si prin iubire devii tuturor rob supus.
 In 15 iun 1520 papa emite o Bula prin care Luther e condamnat ca eretic. Luther ia bula si
ii da foc in piata centrala, insa marea sansa a fost ca era sustinut de principele Saxoniei, Frederic
cel Intelept, altfel ar fi fost executat.
 Imparatul roman de natiune germana, Carol II Quintul, din indemnul papei, organizeaza la
1521, Dieta din Worms unde Luther e chemat pentru a fi judecat. El merge acolo pentru ca i se
asigura protectie, insa refuza sa isi retraga tezele , motiv pentru care e arestat.
 Aici, Luther se apuca de tradus NT si VT(??) in germana pentru ca dupa 4 ani sa se
linisteasca lucrurile.
 In 1525 se intoarce la Wittenberg. Ideile lui sunt preluate de tarani dar se rupe de ei
deoarece taranii doreau o reforma sociala. Intors, publica talcuiri, catehisme, exegeze, scrieri
ocazionale, s.a.
 Din 1530 incepe o intreaga istorie si Luther e in ascensiune. Din acest moment incep
razboaie religioase care se incheie in 1555 prin Pacea de la Augsburg unde e enuntat principiul
cuius regio, eius religio.
 De asemenea se vorbeste despre ius reformatii (fiecare principe avea dreptul sa isi aleaga
religia), ius emigratii (dreptul supusului de a emigra daca nu e de acord cu religia statului) si
reservatum ecclesiasticum (episcopii principi catolici isi pierdeau teritoriul daca se converteau la
lutheranism).
 Raspandirea lutheranismului are loc in Germania, Scandinavia (Danemarca, Suedia,
Norvegia, Finlanda unde devine religie de stat), Europa Centrala si Rasariteana (in special zonele
cu colonii germane-Ungaria, Transilvania>Johannes Honterus cel care implementeaza in 1543
lutheranismul) si zona M. Baltice (Letonia, Estonia, Lituania).
Invataturile lui Luther.
sola scriptura-negarea traditiei, nu sunt necesare pentru mantuire
sola gratia/ sola fide -omul se mantuieste prin credinta si har deci se neaga faptele bune
solus Cristus-nu e nevoie de mijlocirea sfintilor
In plus, cele șapte taine sunt reduse la 2-Botezul si Euharistia si e acceptata preotia tuturor
credinciosilor.

14
 Biserica Evanghelică de la Reformă până azi - Datorită faptului că învăţătura lui Martin
Luther nu a fost una sistematică, protestantismul luteran s-a confruntat în secolele care au urmat
Reformei cu o serie de controverse şi divizări ce au lăsat urme până azi în peisajul confesional al
lumii. Interpretarea subiectivă a Sfintei Scripturi este cea care a condus la împărţirea în ortodocşi
(aşa-numita ortodoxie luterană) şi liberali, scindaţi la rândul lor în supranaturalişti (acceptă
revelaţia supranturală) şi raţionalişti (acceptă revelaţia în acord cu raţiunea).
 Pietismul - În secolele XVII-XVIII începe în sânul luteranismului o mişcare de înnoire a
vieţii şi spiritualităţii bisericii, care a mutat centrul de greutate de la disputele dogmatice la viaţa
liturgică şi practică a comunităţii creştine.
 Este vorbe de mişcarea pietistă, care a lăsat urme adânci în spiritualitatea luterană. Ea face
parte dintr-un curent spiritual european de înnoire din secolul al XVII-lea alături de puritanismul
anglo-saxon, jansenismul şi quietismul din Franţa şi hasidismul iudaic din Europa de Est. În
secolul al XVIII-lea.
 Reprezentanţii de seamă ai mişcării pietiste au fost Philipp Jakob Spener (1635-1705) şi
August Hermann Francke (1663-1727).
 Spener, autorul celebrei lucrări Pia Desideria (Dorinţe pioase), din 1675, a activat la
Frankfurt am Main, Dresda şi Berlin, punând accentul pe interioritatea credinţei, pe trăirea
individuală a vieţii creştine şi mutând punctul de greutate de la teologia răscumpărării la „făptura
cea nouă“ şi roadele acesteia, faptele bune.
 Lectura biblică şi trăirea conform cuvântului lui Dumnezeu, activarea preoţiei universale a
credincioşilor, reforma studiului teologic etc. sunt numai câteva din punctele atinse de mişcarea
pietistă. Această reorientare a fost fundamentală pentru activitatea socială a pietismului, care s-a
remarcat prin întemeierea de case de bătrâni şi de orfani.
 Cel care a reuşit o punere în practică a ideilor pietiste a fost Francke, care a organizat la
Halle celebrele sale instituţii sociale: Şcoala pentru săraci şi orfelinatul, la care s-au adăugat apoi
un seminar, o tipografie, un spital, o farmacie şi un institut biblic, care au ajuns în timp să formeze
un cartier din oraş.
 Gruparea Herrnhuterilor - Întemeietorul acestei grupări care există până azi este contele
Nikolaus Ludwig von Zinzendorf (1700-1760). Provenea dintr-o familie nobilă din sudul
Austriei, care emigrase datorită credinţei protestante. Zinzendorf este cucerit de învăţătura şi viaţa
pietiştilor, după ce studiase în mai multe universităţi europene.
 El ajunge să despartă în mod radical raţiunea de inimă, considerând chiar dăunător să
încerci să ajungi la Dumnezeu prin raţiune.
 Centrul teologiei sale era crucea şi sângele Mântuitorului Iisus Hristos, vărsat pentru noi.
 se întemeiază comunitatea de la Herrnhut (1722), în anii următori aceştia au rămas o
comunitate de sine stătătoare, cu organizare prezbiteriană, întemeind biserici în Anglia, America,
India şi multe alte părţi ale lumii.
 Din lectura Sfintei Scripturi s-a născut obiceiul ca în fiecare seară să se tragă la sorţi un
verset din Biblie care să-i călăuzească în cea următoare
 Astăzi sunt răspândite în întreaga lume celebrele lor „Losungen“ (lozinci – adică versete
din Sf. Scriptură trase la sorţi).
 Astăzi trăiesc în lume peste 500.000 de herrnhuteri, din care numai 20 % sunt albi.
 Luteranismul în secolele XIX – XX - Aceste două secole s-au caracterizat atât prin
misiunea internă a luteranilor, cât şi prin cea externă, mari dezbateri teologice şi lupta cu nazismul.
 Misiunea internă s-a caracterizat prin slujirea socială a bisericilor şi încercarea de misiune
în cadrul societăţilor industrializate ale apusului. S-au ridicat adevărate oraşe ale diaconiei, cum ar
fi Bethel, Neuendettelsau, Hermannsburg etc.

15
 Misiunea externă se caracterizează prin înfiinţarea multor societăţi misionare, care abia în
anul 1910 s-au constituit în Conferinţa mondială a misiunilor protestante.
 Situaţia de azi a luteranismului - Astăzi în lume există trei tipuri de Biserici luterane:
1. Bisericile landurilor din Germania – sunt biserici care se suprapun cu teritoriile vechilor
landuri germane, păstrând configuraţia acestora din secolul al XVI-lea. Aceste biserici sunt
autocefale, dar unite împreună sub numele de Biserica Evanghelică din Germania.
2. Bisericile luterane de stat – sunt biserici care s-au identificat cu structurile statelor din care
provin. Este vorba de bisericile din Suedia, Norvegia şi Finlanda.
3. Bisericile liberale – sunt separate total de structurile politice.
 Federaţia Luterană Mondială (LWB) – o comuniune de Biserici de tradiţie luterană - a
fost fondată la Lund în Suedia, în anul 1947. Este formată din 140 de biserici, care sunt răspândite
în 78 de ţări şi numără aproximativ 66 milioane de credincioşi18. Pe lângă credincioşii din Europa
există mulţi luterani pe celelalte continente.
 Unitatea de învăţătură a bisericilor membre în LWB este asigurată de Sfânta Scriptură, ca
singura normă şi izvor al vieţii şi slujirii.
 Vechile Simboluri de credinţă (Apostolic, Atanasian şi Niceno-Constantinopolitan), cât şi
Confessio Augustana şi Micul catehism al lui Martin Luther sunt considerate a fi interpretarea
corespunzătoare a cuvântului lui Dumnezeu.
 Ca protest la unirea dintre luterani şi reformaţi din 1830 au luat fiinţă bisericile vechi-
luterane, care resping compromisurile privitoare la credinţă şi ţin cu stricteţe învăţătura
mărturisirilor de credinţă luterane. Astăzi există peste 3 milioane de vechi-luterani în lume. Aceştia
resping, de ex. hirotonia femeilor.
 Adunarea Generală a LWB este forul de decizie care se întâlneşte din 6 în 6 ani.
Secretariatul se află în centrul ecumenic din Geneva, lucru care face posibilă o bună
colaborare cu CMB şi cu celelalte organizaţii creştine şi seculare. Federaţia este foarte activă din
punct de vedere ecumenic. În prezent secretarul general al LWB este Pastorul Dr. Ishmael.
 În România există azi Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană cu sediul la Sibiu,
din care fac parte saşii transilvăneni. Înainte de 1944, totalul credincioşilor evanghelici se ridica la
250.000 de persoane, în peste 250 de parohii.
 Există și Biserica Evanghelică Luterană sinodo-presbiteriană a comunităţii maghiare cu
sediul la Cluj a luat fiinţă după primul război mondial, iar conform datelor recensământului
oficial din 2002 număra 26.194 de credincioşi, iar conform datelor proprii, 35.000 de credincioşi.

6. Jean Calvin – aparitia si raspandirea luthernismului. Biserica Evanghelica de la Reforma

pana astazi.
 Reforma lui Jean Calvin (1509-1564) – s-a născut la Noyon, în 1509, dintr-o familie de
juriști.
 destinat carierei eclesiastice, Calvin și-a făcut studiile în orașul său natal și la Paris, în
Colegiul Montagnu, apoi a studiat dreptul, greaca și ebraica la universitățile din Bourges și
Orleans.
 În 1532 și-a luat doctoratul în drept, dar n-avea să practice niciodată avocatura.
 Contactul cu umaniștii adepți ai lui Luther, ca Melchior Wolmar, cu ebraizanți ca Vatable
sau cu eleniști ca vărul său Olivetan, reflecțiile sale și înclinațiile familiei sale(tatăl și fratele mai
său mare au murit excomunicați) l-au condus la reformă.
 El a colaborat la discursul pe care rectorul Universității din Paris, Nicolas Cop, prieten al
lui Calvin, trebuia să-l pronunțe la deschiderea cursurilor, la 1 noiembrie 1533. Discursul conținea
pasaje întregi din Luther și a produs scandal.

16
 Calvin s-a refugiat mai întâi la Nerac, la curtea Margaretei de Angouleme, protectoarea
reformaților, apoi la Basel unde a tipărit Christianae religionis institution (Așezământul religiei
creștine), care a făcut din Calvin «al doilea patriarch al reformei»
 Lucrarea era precedată de o scrisoare către Francisc I, în care Calvin ia apărarea
coreligionarilor săi persecutați, declarând că puterea care persecute pe adevarații creștini nu e
ordine, ci dezordine.
 În august 1536, el se stabilește la Geneva, deja convertită la reformă, și face din ea centrul
calvinismului.
 Stabileste formarea unui Consistoriu si defineste patru ordine cu functie ministeriala:
1. Pastorii și batrânii – rolul pastorilor: predica, rugăciunea, povățuirea, sfătuirea/rol liturgic
prin excelență.
- rolul bătrânilor: să înlăture deosebirea dintre puterea civilă și
laică/să supravegheze conduita morală a membrilor comunității/consistoriul se aduna o data pe
săptămână pentru a judeca toate cazurile de abateri morale din societate.
2. Doctorii și Diaconii – nu aveau un rol în aplicarea disciplinei bisericești/ doctorii erau didascăli
ai bisericii și îi ajutau pe pastori în cateheze și în fundamentarea învățăturii creștine/ diaconii se
ocupau de strângerea și distribuirea fondurilor pentru săraci.
 Intre 1541-1555 Calvin reuseste sa castige toate consiliile din oras. Intre 1555-1564 va
avea control total asupra Genevei și încearca sa faca din oras o teocratie.
 Datorita reformei, orasul se dezvolta foarte mult. Ia masuri cu privire la pedepsirea
pacatelor.
 Calvin mai intemeiaza un colegiu de gramatica in 1558 impartit in schola privata si schola
publica unde studiaza unguri si scotieni, fapt care explica de ce Scotia este singura zona reformata
din Anglia (John Knox).
 El incepe sa se simta rau din anul 1558 si forteaza terminarea reviziuirii Institutelor. Moare
in 27 mai 1564 si pentru a nu se considera ca doresc sa dezvolte un cult al sfintilor, Calvin este
ingropat intr-un mormant nemarcat din Cimitiere de Rois.
 Teologia calvina in comparatie cu cea lutherana:
1. intelegerea Euharistiei- daca ai credinta cand te impartasesti, primesti cu adevarat Trupul si
Sangele, daca nu, primesti doar paine si vin.
2. vorbeste de o dubla predestinare, se refera ca unii sunt alesi iar altii condamnati. Daca ai o viata
corecta si de succes, afli daca esti ales sau nu ducand la un spirit de intreprindere.
3. reduce tainele la 2.
4. sola scriptura/sola gratia/ Solus Christi.
5. biserica ramane locul in care se poate obtine mantuirea.
 Reformatorul Ulrich Zwingli (1484-1531) - a activat la Zürich, în Elveţia.
 Din 1519 Zwingli era preot la Zürich. Era un gânditor liber, influenţat de idele lui Erasmus
din Rotterdam.
 Începând cu anul 1522 el s-a ridicat împotriva unor reguli bisericeşti, precum postul.
 În 1523 a avut loc prima dispută (disputatio) la Zürich după care consiliul oraşului Zurich a
hotărât ca toţi predicatorii să folosească drept bază Evanghelia /O a doua dispută, din 1523, a dus
la înlăturarea icoanelor.
 Zwingli a iniţiat şi o schimbare a vieţii bisericeşti, mergând mult mai departe decât Luther.
Slujba nu trebuia să aducă deloc aminte de cea catolică, iar în biserici nu a fost păstrat nimic din
ceea ce nu putea să fie fundamentat biblic.
 Zwingli a tradus versetul biblic de la Marcu 14, 22 „Acesta este Trupul Meu” cu „Acesta
înseamnă Trupul Meu.” Pentru el Euharistia avea doar caracter anamnetic, adică comunitatea îşi
aduce aminte de moartera lui Hristos.

17
 Pentru el efectele împărtăşaniei erau afirmarea apartenenţei la comunitate şi luarea
obligativităţii de a duce o viaţă creştină fiind în acelaţi timp întărit în credinţă.
 Reforma lui Zwingli s-a răspândit şi în alte locuri din Elveţia şi a avut o oarecare influenţă
în statele germane Baden şi Würtenberg şi Alsacia, totuşi răspândirea ideilor acestui reformator a
fost limitată.
 Aceasta s-a datorat şi morţii lui premature: în 1531 la Kappel într-o luptă între oraşul
Zurich şi cinci oraşe catolice. Trupul lui a fost tăiat în bucăţi şi ars.
 S-a raspandit reforma lui in Scotia, Tarile de Jos, Franta (hughenoti), Ungaria, Polonia,
Transilvania, Elvetia.

 Anabaptistii - Sub această denumire sunt cunoscuţi acei adepţi ai Reformei care au
respins botezul pruncilor din Biserică şi practicau botezul adulţilor, în acord cu propria lor
noţiune despre comunitate.
 Ei aveau o morală care se inspira mai ales din predica de pe munte, credeau în apropierea
sfârşitului lumii şi erau adepţii unor idei social-revoluţionare.
 Dietele de la Speyer (1529) şi Ausburg (1530) au luat hotărâri dure împotriva lor. Se
apreciază că în jur de 4000 de anabaptişti au fost ucişi.
 Prima comunitate de anabaptişti a apărut la Zollikon lângă Zărich, însă datorită
persecuţiilor au trebuit să se mute mereu aşa că s-au răspândit în întreaga Europă cenmtrală.
 Anabapţiştii cu originea în Elveţia erau adepţii pasivităţii în faţa persecuţiilor autorităţilor.
 O altă grupare de anabaptişti din Schwäbisch Hall (Germania) condusă de Melchior
Hofmann numită şi a melchioniţilor, credeau în apropiata venire a împărăţiei lui Dumnezeu şi în
obligaţia lor de a distruge cu armele orânduirea lumească.
 Începând cu 1534 ei au pătruns în oraşul Münster, unde au câştigst alegerile locale, alegând
un primar din rândurile lor. Acesta a impus rebotezarea tuturor cetăţenilor oraşului. Cei care au
refuzat au fost alungaţi ca „atei” iar averile lor au fost date comunităţii.
 Episcopul de Münster a reuşit să recucerească oraşul, iar căpeteniile anabaptiste au fost
prinse, schingiuite şi omorâte. Această „împărăţie a anabaptiştilor de la Münster” a fost mobilul
unor aspre persecuţii contra lor şi în alte regiuni.
 A mai existat o grupare anabaptistă alta decât cea de la Munster, este vorba de gruparea
fostului preot catolic Menno Simons, numită a menoniţilor şi care s-a răspândit mai ales în
Olanda. Menoniţii erau cunoscuţi pentru respectarea poruncii iubirii şi a renunţării la violenţă până
acolo încât refuzau serviciul militar.
 Biserica reformată de la Reformă până azi - Bisericile reformate sunt comunităţi de
tradiţie calvină, înţelegându-se pe sine ca biserici „reformate după cuvântul lui Dumnezeu“.
 Multe din ele se numesc presbiteriene, accentuând un element important al constituţiei
bisericii – presbiteriul, cercul bătrânilor, care conduce comunitatea. Comunităţile sunt unite în
unităţi administrative mai mari, iar acestea formează sinodul unei biserici la nivel naţional.
 Tot tradiţiei reformate aparţin şi bisericile congregaţionaliste, în care autonomia
comunităţii (congregatio) şi independenţa acesteia sunt mai puternic accentuate, fiecare parohie
fiind o instanţă supremă pentru sine.
 Bisericile reformate sunt foarte simple, lipsind orice imagine religioasă şi punând în centrul
Bisericii nu masa altarului, care este foarte simplă şi adesea fără crucifix, ci amvonul, adică locul
de unde se vesteşte cuvântul lui Dumnezeu.
 Se accentuează foarte mult Vechiul Testament, care este considerat unul din cele două
legăminte încheiate de Dumnezeu cu omenirea.

18
 Învăţătura lui Calvin despre „dubla predestinaţie“ nu conduce la pasivitate, deoarece,
conform acestei învăţături, deşi nu putem contribui cu nimic la mântuirea noastră, totuşi putem
recunoaşte alegerea divină după faptele vieţii noastre (aşa-numitul „syllogismus practicus“).
 Abia după tratatul de pace de la Münster şi Osnabrück (oraşe din Westfalia) din 24
octombrie 1648 calvinii au fost incluşi în rândul confesiunilor cu drept de existenţă în
Imperiul german. Ţările în care aceştia s-au răspândit sunt: Elveţia, Franţa, Olanda, Scoţia,
Germania, Ungaria, Polonia, România.
 Alianţa Mondială a Bisericilor Reformate - În anul 1875 s-a constituit Alianţa
Bisericilor Reformate din întreaga lume, care au organizare presbiteriană, formată din 21 de
biserici din Europa şi America de Nord. În anul 1891 s-a întemeiat la Londra, Consiliul
Internaţional al Congregaţioniştilor.
 În anul 1970 această Alinţa a fuzionat cu Consiliul Mondial al Congregaţionaliştilor, în
Nairobi, întemeind astfel Alianţa Mondială a Bisericilor Reformate (World Alliance of
Reformed Churches), care cuprinde azi 75 de milioane de reformaţi din 218 biserici aflate în 107
ţări ale lumii.
 Bisericile membre sunt congregaţionaliste, presbiteriene, reformate şi evanghelice-unite,
baza doctrinară fiind constituită din teologia lui Jean Calvin şi John Knox.
 Baza doctrinară a constituirii acestei alianţe este Sfânta Scriptură şi interpretarea
ei în baza mărturisirilor de credinţă reformate (cele mai importante sunt Catehismul de la
Heidelberg 1563, A două mărturisire de credinţă helvetică 1566 şi Mărturisirea din
Westminster 1647).
 Biserica Reformată a fost recunoscută oficial în anul 1564 de principele Transilvaniei
Ioan Sigismund.
 Între 1570-1580 s-a înfiinţat Episcopia Reformată din Ardeal.
 Biserica Reformată din România numără în prezent 698.550 credincioşi, în marea
majoritate maghiari, organizaţi în două eparhii (Cluj şi Oradea), cu circa 1.000 lăcaşuri de cult,
în care slujesc 750 preoţi.
 Exkurs: Unitarienii - Unitarienii sunt numiţi antitrinitari şi socinieni, după numele a doi
fraţi italieni Lelio şi Faustus Socinus, care au trăit în secolul al XVI-lea, negând învăţătura despre
Sfânta Treime (Dumnezeu este unic şi indivizibil) şi dumnezeirea lui Iisus Hristos.
 Deşi persecutaţi în Europa, unitarienii au găsit îngăduinţă în Transilvania – un celebru
reprezentant al lor fiind David Francisc (1519-1579) - fiind recunoscuţi oficial prin edictul Dietei
de la Turda privind libertatea religioasă (1568) în Transilvania.
 Cultul unitarian, cu sediul central la Cluj, cuprinde 66.846 credincioşi de naţionalitate
maghiară ( în judeţele Cluj, Braşov, Covasna, Harghita şi Mureş), deserviţi de 110 preoţi.

7. Reforma în Anglia. Biserica Anglicană în perioada sec. 16-21.

Biserica Anglicana.

 Reforma a fost realizata de Henric VIII (1509-1547) din motive sentimentale si anume,
dorinta de a divorta de Catalina de Aragon (sora fratelui sau) ca sa se casatoreasca cu Anna de
Boelyn (motivul principal al reformei). Papa (Clement 7) ii va refuza cererea de divort.
 In 1533 – se publica legea prin care regele devine cap al bisericii in privinta problemelor
practice fiind autoriatea suprema in probleme: juridice, religioase si profane.
 Tot in 1533 – este ales un nou ep.de Canterbury (Thomas Crammer) care nu recunoaste
autoritatea papala, astfel in viitoarea biserica anglicana se pastreaza succesiunea apostolica.

19
 Reforma propriu-zisa are loc intre 1533-1547, ea duce la inchiderea manastirilor, furtul
averilor acestora si publicarea celor 6 articole sangeroase in 1539, prin care se incearca oprirea
protestantizarii Angliei.
 In timpul lui Eduard 6, biserica anglicana se protestantizeaza in aspectele doctrinare,
conducerea si cultul raman catolice. (se alcatuieste si o marturisire de credinta).
 Cea care incearca restaurarea catolicismului este Maria (1533-1558) iar definitivarea
reformei are loc sub Elisabeta 1 (1558-1603).
 Se accepta doar doua sfinte taine, cinstirea icoanelor este respinsa, mantuirea se obtine prin
credinta, Sf.Traditie este respinsa deasemenea, la fel ca si purgatoriul si autoritatea papala.
 In anul 1571, se aproba marturisirea de credinta a lor, in 39 de articole si cartea de rugaciune
comuna.
 Din biserica anglicana se vor desprinde baptistii (John Smith) care in prezent sunt 80 de mii.
 Secolul 17 aduce cu el miscarea quackerilor (de la cutremur) care promoveaza un crestinism
fara dogme.
 Secolul 18 aduce cu el miscarea metodista (condusa de fratii Wesley) care intemeiaza un cerc
la Oxford si inventeaza o metoda aparte de a citi Biblia (fiind o sinteza intre luteranism, anglicani si
pietism) avand o organizare congregationista si fiind in numar de 70 milioane.

Mai pe larg.

 In sec. 16, regele controla spre deosebire de continent, numirile episcopale iar in general,
scaunele politice erau ocupate de clerici. Anglia era o tara religioasa, devotata bis.apusene, stiind ca
increstinarea lor a fost din initiativa Papei Grigorie cel Mare.
 Una din principalele cauze a slabirii popularitatii Bisericii a fost influenta umanismului, prin
Erasmus din Rotterdam (1509-1514 preda la Cambridge); Thomas Morus mare umanist englez si
bineinteles initiatorul reformei Henric VIII care avand inclinatii teologice, scrie impotriva lucrarii lui
Luther; Despre captivitatea babilonica; si ia apararea celor 7 taine. (Dupa asta papa Leon 7, il
numeste aparator al credintei)
 Dupa moartea fratelui sau Arthur, Henric mosteneste tronul si pe sotia fratelui sau (Caterina
de Aragon, copila lui Ferdinand si a Elisabetei a Spaniei) de care vrea sa divorteze.
 Motivele divortului sunt si politice si sentimentale. Henric vrea mostenitori iar Caterina
facuse deja 6 fete. Al doilea motiv este pur si simplu indragostirea lui de Ana de Boelyn.
 Henric nu reuseste sa obtina divortul de la papa, aftfel ca, se foloseste de sentimentul national
pentru a obtine independenta bisericeasca si pentru a slabi influenta papala in Anglia, reusind
confirmarea lui Thomas Cramer ca episcop de Canterbury, fiind totusi inclinat spre lutheranism.
 Thomas Cramer – declara casatoria lui Henric cu Caterina nula, iar in 1533, Henric se
casatoreste in ascuns cu Ana de Boelyn care o naste pe Elisabeta (viitoarea regina, ghinion pentru
Henric…tot fata are).
 Papa ameninta pe Henric cu excomunicarea, dar la 3 noiembrie 1534, parlamentul englez
voteaza vestitul act de suprematie care hotaraste: I.Henric si urmasii lui sunt singurii capi
supremi ai Biserici Angliei. (Adica, regele era sef al bisericii dar fara puteri in partea
duhovniceasca a acesteia). II.A doua hotarare este desfiintarea manastirilor pentru ca: 1.acolo se
aflau cei mai devotati oameni ai bisericii si anume monahii (pentru care, acest lucru a fost un motiv
de bucurie caci s-au putut casatorii si au devenit preoti) si 2.Manastirile aveau averi, care dupa
desfiintare, au intrat in buzunarul regelui iar pamanturile au fost date unor nobili devotati.
 Cei care au fost impotriva acestei hotarari erau in general calugaritele cele in varsta si
oamenii care traiau pe langa manastiri ingrijorati de situatie si de viata lor, de desfiintarea scolilor si
a locurilor de munca.

20
 In 1539, se emit vestitele 6 articole prin care se cere ca fiecare englez sa adopte
transubstanţiaţia, impartasirea fara potir, celibatul preotilor si spovedania. Episcopul Cramer este
nevoit sa isi trimita sotia in Germania, iar sotia lui Henric, Ana de Boelyn sfarseste executata fiind
acuzata de adulter.
 Dupa 11 zile, Henric se insoara cu Jeane Seymour care il va naste pe Eduard 6. Henric se va
mai casatorii de trei ori pana la moartea sa.
 Henric moare in 1547, Anglia fiind impartita in 3 parti: 1.cei care nu doreau schimbari de
doctrina si cult dar nici nu acceptau suprematia papala; 2.minoritatea fidela papei; 3.minoritate ce
dorea implementarea reformei.
 In timpul lui Eduard 6 patrund in tara idei protestante, iar in 1549, parlamentul aproba “The
Book of Common Prayer” – un fel de Liturghier (facut dupa carti cu profil romano-catolic si
reformatoare) alcatuit de Arhiepiscopul Cramer. (cartea a fost valabila in toate bisericile anglicane
pana in 1928).
 In 1552 se aproba o marturisire de credinta numita “cele 42 de articole” cuprinzand
invatatura reformatoare si care la scurta vreme va fi redusa la 39 de articole.
 Regina Maria numita “catolica” (1553-1558) – incearca recatolicizarea Angliei,
persecutandu-i crunt pe reformati si castigandu-si porecla de “Bloody Mary”. Elisabeta I (1558-
1603) reintroduce reforma.
 In 1559, o lege acorda suveranului titlul de “suveran al statului in chestiuni bisericesti si
politice”. (episcopii trebuiau sa depuna juramant de solidaritate fata de suveran, asa ca, din 16
episcopi, 15 au refuzat juramantul si au fost depusi).

Biserica Anglicana de la Reforma pana azi.

 Bataia dintre orientarea catolica si protestanta in randul regilor se incheie odata cu masurile
luate de Elisabeta (1558-1603) care va pastra totusi in cult mai multe elemente romano-catolice ceea
ce constituie unicitatea bisericii anglicane.
 Arhiep. de Canterbury Matthew Parker (1559-1575) considera biserica anglicana ca “via
media” intre protestantism si catolicism. Biserica anglicana, pastreaza succesiunea apostolica pe
linie episcopala prin arhiep.Thomas Cramer (1489-1556) care din 1533 a fost conducatorul reformei.
 Cele doua texte fundamentale ale familiei anglicane sunt: 1.”Cele 39 de articole” din anum
1571 si 2.“The Book of Common Prayer” din anul 1662.
 In sec. 16-17, se desprind din Biserica Anglicana o serie de confesiuni care exista si astazi:
1.Preotul John Smyth (1554-1612) emigreaza in Olanda un sub influenta menoniţilor se boteaza iar
dupa intoarcerea sa in Anglia in 1611, intemeiaza primele comunitati de baptisti. Ei sunt uniti in
Alianta Baptista Mondiala si numara in jur de 80 de milioane. 2.Pantofarul englez George Fox
(1624-1691) este intemeietorul gruparii quakerilor “tremuratorii”, respingand tainele si ierarhia,
accepta un crestinism fara dogme cu slujbe in tacere totusi acceptand Sf.Scriptura. Ei pun accentul
pe iluminarea Sf.Duh.
 Quakerul William Penn (1644-1718) a intemeiat statul american Pennsylvania in 1683.
Quakerii numara in toata lumea, peste 250.000.
 Preotul anglican John Wesley (1703-1791) impreuna cu fratele sau Charles Wesley (1707-
1788), dau nastere bisericii Metodiste (ei intemeiaza la Oxford un cerc biblic). Cred si ei in
mantuire numai prin credinta, constituind o sinteza intre lutheranism, anglicanism si pietismul
herrnhuterilor. (au invatatura protestanta si organizare congregationalista). Raspanditi in: america,
canada, australia, fiind activi d.p.d.v social. Astazi numaram peste 70.000.000 metodisti.

21
 In biserica anglicana, apar la sfarsitul sec.19 ca reactie la influentele catolice si ale
iluminismului european, trei directii: 1.High Church (Biserica Inalta) – formata din episcopi si
aristocrati, in care se pune accentul pe traditie, liturghie euharistica si organizare episcopala cu
tendinta anglo-catolica. Din aceasta directie, se naste intre anii 1833-1845, asa-numita “Miscare de
la Oxford”(care se zbatea pentru mai multa moralitate si sfintenie la savarsirea Sfintelor Taine,
pastrarea Traditiei si combaterea liberalismului). Miscarea ritualista-doreste reintroducerea
lumanarilor , tamaiei, procesiunilor si monahismului) din a doua jum. a sec. 19, sfarseste prin
integrarea in High Church. 2.Low Church (Biserica de jos) – alcatuita din clasele mijlocii si foarte
apropiata de puritani. Ei pun accentul pe Biblie, ca masura pentru viata si spiritualitate. 3.Broad
Church (Biserica larga) – alcatuita din intelectuali liberali si nu foarte numeroasa. In general
preocupati de acordul dintre ratiune si religie.
 Biserica Anglicana se remarca inca din sec.19, prin activitatea sa misionara de raspandire a
Bibliei, prin “Societatea Biblica Britanica” care are sediul la Londra si este infiintata in 1804 – este
o societate ce raspandeste anual in lume zeci de milioane de Biblii in peste 1000 de limbi si dialecte.

Comuniunea anglicana.

 In sec.18, se intemeiaza o traditie anglicana in America, la care se adauga multe alte biserici
episcopale anglicane de pe intreg globul. In ziua de azi, din comuniunea anglicana “The Anglican
Communion” fac parte 44 de biserici din intreaga lume numarand 78 milioane crestini.
 Instrumentele comuniunii sunt: 1.Arhiep.de Canterbury, 2.Conferintele de la Lambeth,
3.Intrunirile primatilor si 4.Consiliul Anglican Consultativ. Primatul comuniunii anglicane este
arhiep.de Canterbury (care asigura unitatea comuniunii, convoaca conferintele la 10 ani si intalnirile
dintre primatii celor 44 biserici la doi ani).
 Comuniunea Anglicana are un secretariat la Londra care este responsabil cu organizarea
intrunirilor si coordonarea comisiilor si grupurilor de lucru.
 Baza teologica a unirii acestor biserici este formata din 4 puncte: 1.Sf.Scriptura a vechiului
si noului testament (contin toate lucrurile necesare mantuirii si regula credintei); 2.Crezul
apostolic si niceo-constantinopolitan (sinteze ale credintei); 3.Cele doua sacramente instituite de
Mantuitorul Iisus Hristos (savarsite folosind cuv. de instituire); 4.Episcopatul istoric, adaptat la
variatele nevoi ale bisericii.
 Bisericile din comuniunea anglicana se afla in comuniune euharistica cu Biserica Siriana
Mar Thoma, Biserica Vechilor Catolici si Biserica Independenta din Filipine.

8.Reforma Catolica. Contrareforma si Conciliul de la Trident.Ordinul Iezuitilor.

Reforma catolica si contrareforma.

 Concepte ce se impun cu precadere in a doua jum. a sec. 20 in special prin cercetarile

istoricului german Hubert Jedin si ale celui francez Jean Delumeau. Hubert vede in contrareforma
(Leopold von Ranke +1866) reactia catolica la protestantism care se desf. adesea in mod violent cu
implicarea politica (Cf.Pacea de la Augsburg 1555).
 Jean Delumeau + alti cercetatori, vor evidentia in sanul Bisericii romane, inainte de reforma,
in timpul si dupa, miscari interioare de reforma, independente de cele protestante, tintind spre o
diferentiere mai precisa a conceptelor si introducand termentul de reforma catolica.
 Contrareforma – realizata prin masuri directe luate impotriva extinderii reformei protestante
(Conciliul Tridentin si apoi, ordinele monahale noi si in special iezuitii). Predicatorii erau arestati,

22
functionarii publici cu idei protestante erau demisi, bisericile purificate. Avem contrareforma in:
Germania, Franta, Olanda, Polonia, Transilvania, Austria s.a.
 In Spania si Italia avem tribunale inchizitoriale care condamna orice forma de erezie iar in
Italia functiona Congregatia Sacra Suprema a Sfantului Oficiu (reinfiintata in 1542) – aceste fapte
permit pastrarea catolicismului in peninsulele sud-europene.
 Papa Paul III (1534-1549) intemeiaza o comisie de reforma in anul 1536 alcatuita din
episcopi si cardinali. Cardinalul Contarini prezinta un program de reforma, cu masuri pastorale si
oprirea abuzurilor legate de vinderea indulgentelor.
 Papa pune masurile acestea in practica si numeste o serie de cardinali si episcopi competenti.
Masurile Conciliului de la Trident (1545-1536) vor fi puse in practica de urmatorii papi numiti “papi
reformatori” care sunt: Pius V (1566-1572), Grigorie XIII (1572-1585) si Sixt V (1585-1590).
 Miscarile monahale ale Evului Mediu isi fixeaza ca scop primordial lucrarea in interiorul
societatii. Franciscanii, dominicanii si augustinienii au fost cersetori (fara acoperis sub cap) dupa
care s-au stabilit in manastiri. Din ordinele vechi apar la incep.sec. 16, ordine noi.
 Capucinii – de la latinul caputium – se nasc din ordinul franciscanilor si este recunoscut de
papa Clement VII in anul 1528 (OFMCap). Au un rol important in RC si CR, misiunea lor fiind
aceea de a indruma duhovniceste pe oropsitii sortii (saraci etc) – astazi sunt activi in India si
America (ordinul este alcatuid atat din preoti cat si laici).
 Oratoriile dragostei divine – alcatuiti tot din preoti si laici, si ei se dedica in ajutorarea
nevoiasilor. Preotul Philipp Neri (1515-1595) incearca reinnoirea morala a Romei venind cu noi idei
de pastoratie (predici pentru copii, peledinaje, cantece religioase). Nu se depuneau voturi monahale,
iar numele ordinului va fi confirmat in anul 1575 de Grigorie XIII (nume ce inseamna sala de
rugaciune) – aveau Biblia in centrul vietii si multi dintre ei avea sarcini duhovnicesti. Fun fact:
K.Pehl intemeiaza in 1960 consultatia duhovniceasca prin telefon, in orasul Frankfurt.
 Ursulinele – un ordin monahal feminin exclusiv laic, la inceput fara depunere de juramant.
Apare in 1535, alcatuit din femei nemaritate care au grija de bolnavi si educa religios pe femei. In
1595 va fi transformat intr-un ordin monahal de maici.
 Teatinii – ordin format numai din preoti aristocrati, intemeiat de Cajetan di Tiene si
Giampietro Carafa, si recunoscut in 1533, dupa regula Sf.Augustin. Au ca scop viata duhovniceasca
exemplara si activitatea stintifiica impreuna cu formarea unor buni duhovnici. Astazi – activi in
misiuni din Africa.

Pe larg:

 “Reforma Catolica” si “Contrareforma” sunt seriile de masuri prin care Biserica Catolica
incearca reinnoirea ei structurala sau morala ce a avut loc dupa Reforma protestanta. Erasmus de
Rotterdam incearca o reforma in interiorul Bisericii si inainte de Reforma protestanta.
 Papii raspund la reforma prin masuri extreme si razboaie, dar aceste lucruri nu reduc numarul
protestantilor si deci, in interiorul Bis.Catolice apar curente si grupari ce lupta pentru refacerea
bisericii de odinioara.
 Papa olandez Adrian Von Utrecht ales in 1522 care pastoreste sub numele de Adrian 6,
trimite delegatie la dieta imperiala din Nurnberg, care, face o declaratie de recunoastere a greselilor
ce au dus la Reforma Protestanta. (este prima recunoastere a faptului ca aceasta reforma s-a datorat
situatiei din interiorul Bisericii).
 Dieta raspunde ca vrea sa participe la un conciliu cu conditia ca acest conciliu sa fie general
(participare si preoti si laici) liber (sub conducerea imparatului) si crestin (dezicii luate in acord cu
Sf.Scriptura).

23
 A doua idee care vorbeste despre aparitia reformei este aceea ca in Spania inainte de reforma
protestanta, se creeaza un curent promovat de clerici in care se cere abolirea abuzurilor din partea
Bisericii. Desigur, Spania secolului 16, era intr-o situatie deplorabila, o perioada in care, traiesc Ioan
al Crucii, Tereza de Aquilla si Ignatiu de Loyolta (intemeietorul ordinului iezuitilor).
 Evidentiem doua curente ale reformei: curente pasnice: alcatuite din oratorieni intemeiati de
Filip Nelli care se adunau zilnic pentru a canta, a studia Biblia si a se ruga. O a doua miscare fiind
ordinul calugaresc al predicatorilor sau lazaristilor intemeiat de Vicentiu de Paul (socotit
apostolul taranimii franceze).

Conciliul de la Trident (1545-1563):

 Este convocat in anul 1542 de catre Papa Pius III la Trident, sub conducerea papei si nu a
imparatului. Conciliul isi indreapta atentia asupra unor masuri reformatoare in interiorul Bisericii
Catolice. Conciliul a avut trei sesiuni in care s-au luat mai multe hotarari de ordin spiritual, dogmatic
etc, dintre care amintim:
 Masuri pentru imbunatatirea vietii pastorale: 1.Episcopii si cardinalii sunt obligati sa
traiasca in diecezele lor. 2.interzicerea conducerii mai multor dieceze de catre acelasi episcop.
3.in toate diecezele urmau sa se infiinteze seminarii teologice, iar preotii trebuiau sa cunoasca
pe langa Liturghie si notiuni de omiletica. 4.celibatul este reafirmat. 5.alcatuirea unui catehism
care sa fie predat laicilor, catehism ce a fost publicat de catre Papa Pius 5 in 1566 cu numele de
Catehismus Romanus. 6.episcopii sunt obligati sa-si viziteze parohiile si sa se asigure de
impunerea masurilor de reforma.
 Masuri de ordin dogmatic sau precizari: Traditia apostolica + Sf.Liturghie se bucura de
autoritate. 2.Indreptarea este obtinuta prin harul mantuitor care lucreaza prin iconomia
Bisericii (este afirmat clar necestitatea faptelor bune + pocaintei pentru mantuire = fapt ce
diferentiaza clar catolicii de protestanti); 3.Reafirmarea existentei celor 7 Taine si sublinierea
caracterului de jertfa al Euharistiei precum si caracterul de Taina al preotiei.
Adaos la conciliul de la Trident:
 In 1564 Papa Pius IV introduce numele de “Biserica Romano-Catolica” pentru a o deosebi
de protestanti si ortodoxi.
 Hotararile luate au fost de 2 feluri dupa cum am amintit mai sus, in latina numindu-se
“Canones de fide” si “Decreta de Reformatione”. 1.Canones de Fide: se fixeaza ca text scripturistic
oficial catolic cel al Vulgatei. 2.Decreta de Reformatione: impunere supraveghere si formare a
laicilor. Se publica, carti fundamentale, Confesio fidei Tridentina (1562).
 In 1582, Papa Grigorie XIII (1572-1585) indreapta calendarul iulian, hotarand ziua de 4
octombrie 1582 sa devina 15 octombrie 1582 suprimand deci 10 zile.

Partea intunecata a Contrareformei:

 Regele Filip II (1556-1598) arzatorul catolic ce se spunea despre el ca este mai catolic decat
papa, infiinteaza cu acesta “Liga Sfanta” directionata impotriva protestantilor banuiesc desi in
material apare “catolicismului. Nu lipsesc nici masacrele dintre care amintim pe cel de la 23/24
august din 1572 din Franta, celebru cu numele de “noapte a Sf.Bartolomeu” – sunt ucisi mai multi
protestanti francezi (numiti hughenoti).

Ordinul Iezuitilor – Omnia ad majorem Dei gloriam.

 Ignatio de Loyola - intemeietorul ordinului, se naste in 1491, fiind in 1521 tintuit la pat
avand o rana dobandita aparand cetatea Pamplona. Acesta petrece timpul citind o viata a lui Hristos

24
precum si vietile sfintilor Francisc de Assisi si Dominic Guzman – aceste scrieri il fac sa urmeze lui
Hristos.
 Dupa evenimentul cu rana, Ignatiu face un pelerinaj exterior si interior, oprindu-se pentru
inceput la Manresa langa Barcelona, unde petrece un an de contemplatie. Merge apoi si in Ierusalim
dar nu ii este ingaduit de catre Francesco da Ferarra(franciscan ce conducea manastirea Sionului) sa
se stabileasca acolo asa ca se intoarce in Barcelona.
 In Barcelona se dedica studiilor, oprindu-se la Paris unde isi intemeiaza un grup mic de
prieteni printre care si Franciscus Xavier – viitor sfant, si patron al misiunilor iezuite.
 Ignatiu va fi hirotonit preot la Venetia in anul 1537 si se va dedica ingrijirii bolnavilor si
saracilor.
 Pleaca curand la Roma unde primeste sarcina de la Papa Paul III sa spovedeasca, sa predice si
sa predea credinta crestina.
 Documentul de intemeiere al ordinului iezuitilor este emis printr-o bula la 27 septembrie 1540
si cuprinde numele ordinului “Societas Jesu”, apostolatul universal si ascultare de papa. Ignatiu
conduce pe iezuiti pana in anul mortii sale (1556) scriind peste 6.000 de scrisori si redactand
Constitutiile Ordinului.
 Moare la 31 iulie 1556, trupul sau aflandu-se la Biserica Il Gesu din Roma In 1602 este
beatificat iar in 1622 la 12 martie, Papa Grigorie XV il canonizeaza.
 Exercitiile Spirituale dezvoltate de Ignatiu la Manresa, aveau ca scop eliberarea unui suvoi de
energie spirituala si generarea unui sentiment de pace interioara. (exercitiile se intindeau pe 4
saptamani si necesitau indrumarea unui duhovnic):
 Prima saptamana – cunoasterea ororilor si urmarilor pacatelor, distrugerea “eului carnal”.
 A doua saptamana – incepe cu spovedania, reflectia asupra vietii lui Iisus pe drumurile
Galileii.
 A treia saptamana – meditatii asupra patimilor Mantuitorului.
 A patra saptamana – Invierea si viata in lumina.
 In sec 16, practicarea acestor exercitii spirituale, devine un semn de distinctie astfel ca ordinul
devine simpatizat de nobili iar castigarea de conducatori catolici militanti constituie una dintre armele
puternice impotriva protestantismului.
 Petru Canisius (1521-1527) – munceste pentru consolidarea catolicismului in Germania,
Tarile de Jos si Elvetia, si reuseste chiar sa il influenteze pe Ferdinand al Austriei (1556-1564) si
creaza sute de colegii iezuite. (Univ.Gregoriana din Roma, infiintata de Ignatiu in 1551 – Collegium
Romanum, dotata cu o cladire noua de Papa Grigorie XIII) Iezuitii au fost “varful de lance al
contrareformei”.
 Iezuiti de seama: Franciscus Xavier care face misiune in India si Japonia in 1542 si 1552.
Alessandro Valignano face misiune in China. Robert de Nobili misiune in India traind ca un guru
brahman cu intentia de a converti pe brahmani. Eusebiu Chino este considerat apostolul Arizonei.
 Alti iezuiti vor inventa Reductiunile (un fel de state religioase conduse de iezuiti) din
Paraguay dar in 1848 Reductiunile se vor desfiinta. (1767 – iezuitii sunt alungati din america
spaniola).
 Amestecul in politica duce la desfiintarea ordinului de catre Papa Clement 14 in 1773 iar in
1814, ordinul va fi restabilit de catre Papa Pius 7.

Iezuitii in Romania.

 Iezuitii vin in Romania la cererea principelui Trans. Stefan Bathory in data de 20 octombrie
1579 si se stabilesc la Cluj fiind in numar de 11. Acestia deschid un colegiu care va deveni Univ.din

25
Cluj care va avea Facultati de Teologie, Filosofie, Drept etc dupa care ordinul se raspandeste in
intreaga Transilvanie si in Moldova unde vor fi pro catolicism.
 Vor fi expulzati din tara de mai multe ori de catre principii calvinisti, acestia vor juca un rol
important in realizarea Uniatiei din Ardeal. Dupa o alta expulzare, iezuitii revin in tara si in 2002
Provincia Romana avea 29 de iezuiti.

9.Razboiul de 30 de ani si noua configuratie a Europei apusene.

 Dupa ce protestantii vad ca nu au sansa de recunoastere dupa raspunsul dietei din Augsburg
din 1530, acestia intemeiaza Liga Smalkaldica (o asociere de 6 principi protestanti si 10 orase cu
scopul apararii ideii reformatoare). Doar ca, razboiul purtat de Carol Quintul intre anii 1546-1547
impotriva acestei Ligi, aduce infrangerea protestantilor datorita tradarii lui Moritz al Saxoniei care
trece de partea regelui.
 De mentionat este ca principiul de baza al convietuirii protestantilor si catolicilor este cel
stabilit prin Pacea din Augsburg din 1555 (cuius regio, eius religio) – care zice ca fiecare suveran e
liber sa aleaga intre catolicism si lutheranism.
 Dupa sinodul de la Trident (1545-1563) luptele dintre protestanti si catolici se intetesc,
culminand cu razboiul de 30 de ani care este o succesiune de razboaie separate, desfasurate pe
teritorii imperiale intre anii 1618-1648.
 Natura razboiului nu se cunoaste exact, daca este religioasa sau nu. Unii istorici spun ca regii
si principii au folosit religia ca paravan pentru a atinge diferite interese politice.
 Imparatii implicati in acest conflict au fost: Mathias (1612-1619), Ferdinand II (1619-1629)
si Ferdinand III (1637-1657), razboiul cunoscand 4 etape: boemo-palatina (1618-1623), daneza
(1625-1629), suedeza (1630-1635) si franceza (1635-1648).
 I.Arhiducele Ferdinand devine mostenitorul lui Ferdinand si plaseaza catolici in functiile cele
mai importante. Regele Frederi al Palatinatului (formatiune statala situata la nord de Bavaria) este
infrant de Ferdinand II in batalia de la Muntele Alb (8 noiembrie 1620). Protestantismul va fi interzis,
urmat de crunte repercursiuni impotriva nobililor, ultimii principi protestanti din Palatinat fiind
infranti in 1623.
 II.In 1625 intervine in conflict regele Christian 4 al Danemarcai care incearca sa pastreze
lutheranismul in episcopiile germane Schlewig si Holstein – dar este infrant de gen.imperial Albrecht
von Wallenstein (+1634), fiind nevoit sa incheie Pacea de la Lubeck in 1629, in favoarea
habsburgilor. Edictul de Restituire din 1629 al lui Ferdinand II, trece in proprietatea catolicilor toate
averile secularizate de principii protestanti, incepand cu 1552.
 III.Intervine in conflict Gustav Adolf al Suediei (1611-1632), care va avea o serie de cuceriri
in Germania, dar care va muri pe campul de lupta la Lutzen in anul 1632. Dupa ce suedezii sunt
terminati definitiv la Nordlingen in 1634, urmeaza Pacea de la Praga din 1635. Principala concesie
imperiala facea referire la suspendarea Edictului de Restituire mai sus amintit, pe o perioada de 40 de
ani, acest lucru insemna o detensionare mare a conflictelor religioase existente.
 IV.La sfarsitul razboiului intervine si Frante pe langa Suedia. Cardinalul Richelieu, care era
prim ministrul lui Ludovic al XIII-lea din 1624 pana in 1642 vrea sa limiteze puterea habsburgilor.
Dupa mai multe batalii pierdute de armata imperiala, suedezii cuceresc nordul Germaniei, iar
francezii pun stapanire pe zona Rinului.
 Negocierile de pace din 1646, se vor incheia cu tratatul de pace de la Munster si Osnabruck
din 24 octombrie 1648. Tratatul are 128 de clauze dintre care amintim cele mai importante hotarari:

26
1.reafirmarea prevederilor din 1555 (fiind implicati acum si calvinii) 2.abandonarea edictului de
restituire din 1629, 3.Franta si Suedia primesc unele teritorii din nordul si vestul imperiului.
 Totusi, persecutarea celor care nu erau catolici a continuat pana la Edictul de Toleranta din
1781 dat de imparatul Iosif II (1765-1790) iar prin acest edict se acorda drepturi egale necatolicilor ,
in fata legii.

10. Revoluția franceză și consecințele ei religioase

Sec. XVII-XVIII se dezvoltă în apusul Europei o mișcare culturală care pornește de la ideile de
toleranță, libertate și autonomia rațiunii (îndepărtarea de confesionalismul bisericesc). Acest curent
va deveni învingător asupra puterilor tradiționale prin revoluția franceză.
Rădăcinile iluminismului ajung în Ev. Mediu, continuând în Renaștere (filozofi ca Rene Decares,
Spinoza, Voltaire, și Gottfried Leibniz – părintele iluminismului german). Benedictus de Spinoza
era iudeu de origine și considera Biblia o carte despre istoria poporului Israel, negând orice
minune. Și ceilalți filozofi încercau să demonstreze că creștinismul nu cuprinde nimic dincolo de
rațiune. Revoluția franceză face trecerea la epoca modernă.
În timp ce nobilimea și clerul (2% din pop.) erau scutite de impozite, statul menținea un nivel
ridicat al impozitelor și taxelor – duce la nemulțumirea populației (conduși de burghezie, educată
în spiritul filozofiei iluministe). Din cauza cererilor acestora, regele Ludovic XVI convoacă
Adunarea Stărilor Generale (mai 1789) – reaprinde conflictul de interese dintre nobilime și
burghezie.
17 iunie, în urma eșecului reconcilierii dintre stări, reprezentanții burgheziei s-au declarat ca fiind
Adunare Națională a poporului, celalalte 2 ordine fiind invitate să adere, dar Adunarea intenționa
să se ocupe de națiune cu sau fără ele. Conflictul deschis între rege și burghezia sprijinită de
parizieni s-a încheiat în favoarea celor din urmă prin cucerirea Bastiliei la 14 iulie 1789.
4 august – Adunarea Națională a abolit feudalismul, ștergând privilegiile nobililor și ale clerului.
26 August, Adunarea publică Declarația drepturilor omului și cetățeanului, în care idealurile
revoluționare sunt rezumate prin: ”Libertate, Egalitate, Fraternitate”.
Pentru a rezolva criza financiară și datorită ideologiei anti-creștine a revoluționarilor, în 1789-1790
sunt emise legi prin care sunt confiscate averile BRC. Constituția civilă a clerului este adoptată la
12 iulie 1790 și ratificată de lege în același ani, 26 Decembrie – prevedea transformarea membrilor
clerului în funcționari și interzicea ordinele monastice. Textul legii prevedea că alegerea în
funcțiile clericale trebuia să se facă de către toți cetățenii (indiferent de apartenența religioasă).
27 noiembrie – Adunarea decretă că toți preoții sunt obligați să depună jurământ de fidelitate, sub
amenințarea cu destituirea. 45% dintre preoți au refuzat, considerându-l o schismă față de Roma,
ceea ce a condus la împărțirea în ”Jureurs” și ”Non-jureurs”. 200 de preoți sunt arestați, 40000
emigrează.
Vechiul calendar este înlocuit de calendarul republican al decadelor, adică saptămâna este înlocuită
cu ”decadi”, a 10a zi a unei decade. Toate sărbătorile erau civile, referindu-se la natura etc.
Repausul duminical a fost reintrodus în 1802.
Luptele dintre monarhiști, republicanii liberali și cei radicali, au durat pâna la lovitura de stat al lui
Napoleon Bonaparte în 1799. 1806 – și-a încetat existența Sf. Imperiu Roman de Națiune Germană

27
și a luat ființă Imperiul Austriac, numit din 1867 Austro-Ungar. Prin Concordatul dintre Napoleon
și papa Pius VII (1801) ia sfârșit cursul anticlerical și anticreștin al revoluției franceze.

11. Conciliul I Vatican. Aparitia Bisericii Vechi-Catolice

BRC în sec. XIX – Conciliul I Vatican:
Din sec. XIX începe un proces de cetralizare spre Roma a Bisericilor locale catolice, încercându-se
obținerea unei independențe totale față de stat. Napoleon părea să fi dat o lovitură definitivă
papalității prin desființarea statului papal (1797), dar papii Pius VII și Grogrie XVI au reușit să
refacă prestigiul papalității, restabilind (la Congresul de la Viena 1815) statul papal în vechile
granițe.
Papa Pius IX (1846-1878) marchează sec. XIX, fiind beatificat în 2000 de către papa Ioan-Paul II.
Papa Pius IX, considerat un liberal, s-a pronunțat din prima sa enciclica Qui pluribus (9 noi. 1946)
împotriva abuzului de rațiune și pentru autoritatea&infailibilitatea papei. După ce a refuzat să
participe la războiul vs. Austria pentru crearea unei Italii unite, papa a decretat dogma
Immaculata Conceptio (1854) și Syllabus errorum (1864).
1. Immaculata Conceptio – dogma conceperii și nașterii Fecioarei fără păcat strămoșesc a fost
discutată și respinsă în sec. XII de către dominicani pe baza Sf. Scripturi și a Sf. Tradiții, dar
acceptată de franciscani (Johannes Duns Scotus) alături de iezuiți. Evlavia deosebită arătată de
papa Pius IX Fecioarei Maria, mai ales în timpul exilului din Gaeta (1849-50) a condus la
chestionarea tuturor episcopilor cu privire la dogmatizarea acestei învățături. Papa spera ca Maria
să-l ajute să păstreze statul papal râvnit de revoluționarii din 1848. După ce 90% au răspuns
pozitiv, Pius IX promulgă noula dogmă pe 8 decembrie 1854. Deși au existat proteste în facultățile
din Germania, papa a formulat singur această dogmă, lăsând să se întrevadă ceea ce urma să se
întâmple la Vatican I.
2. Syllabus errorum – 10 ani mai târziu, papa publică enciclica Quanta cura (8 dec. 1864) căreia
i-a adăugat un Syllabus (lista) în care a condamnat în 18 puncte greșelile modernității: panteismul,
naturalismul, raționalismul, indiferentismul, comunismul etc. Respectarea acestor hotărâri făcea
imposibilă existența catolicilor în statele marcate de astfel de curente, fiind nevoie de precizări cu
privire la poziția papei (papa a condamnat indiferentismul religios în sine, nu guvernele care
cereau libertatea religioasă în constituțiile lor).
Conciliul I Vatican (1869-1870): în 1864, papa primește răspuns pozitiv pentru convocarea unui
conciliu general al Bisericii (ultimul era Trident) și instituie o comisie de cardinali care să facă
propuneri pentru teme. Catolicii liberali așteptau un conciliu al dezbaterilor teologice, pe când cei
ultramontaniști vedeau în el numai un organ de aclamare a deciziilor papei.
Sinodul a fost convocat prin bula Aeterni patris 26 iunie 1868, în care nu era menționată tema
infailibilității. Este deschis festiv pe 8 decembrie 1869 în basilica Sf. Petru din Vatican, fiind
condus de papa / prezidiu din 5 cardinali. Numai papa avea voie să propună teme și avea ultimul
cuvânt.
Au participat toți cardinalii, 700 episcopi și abații generali ai ordinelor monahale (300 italieni, 130
francezi). După prima dezbatere, 80% din cei prezenți susțineau autoritatea deplină a papei. O
petiție semnată de 380 sinodali cere să se discute tema infailibilității (136 nu au vrut dezbaterea).
Papa acceptă și propune ca din schema numită De Ecclesia Christi să fie scoase cap. 11&12 și să
se redacteze o nouă constituție despre papă.
Mai 1870 începe dezbaterea despre dogmă, opozanții argumentând pe baza Sf. Scripturi și a Sf.
Tradiții. În urma votului, 451 erau pro, 88 contra si 62 cer modificări la text. Opozanții însă, pentru

28
a nu vota împotriva papei părăsesc Roma înainte de votarea finala, astfel în 18 iulie 1870 au votat
535 pentru constituția Pastor Aeternus și doar 2 împotrivă.
Această constituție cuprinde 2 dogme: primatul de jurisdicție universală al papei și infailibilitatea.
Prin primatul papal de jurisdicție se arată că episcopul Romei posedă cea mai înaltă și absolută
putere în Biserica, purând interveni direct în orice diocez (efect mai mare decât infailibilitatea).
Cine cuteza să contrazică această hotărâre urma să fie excomunicat. Deși dogma crează până azi
probleme, principiul infailibilitășii a fost folosit o singură dată în materie dogmatică de papa Pius
XII (1 noi. 1950) care problama dogma Înălțării la ceruri cu trupul și sufletul a Maicii Domnului.
Receptarea acestei noi dogme mai ales în Germania a dus la o serie de conflicte – unul dintre cei
mai ceelbrii a fost episcopul de Rottenbrug, Carl Joseph Hefele, care însă s-a supus acestei hotărâri
pentru a evita o schismă în dioceza sa.
Conciliul se închide la 20 oct. 1870, după ce naționaliștii italieni (conduși de Giuseppe Garibaldi)
reușesc unificarea teritoriilor italiene sub regele Victor Emanuel II și intră în Roma și anexează și
statul papal, desființându-l. Prin Legea Garanțiilor (15 mai 1871) se fixează o serie de privilegii
papei (posesiunea Vaticanului, Lateranului și castelului Gandolfo), care se declară prizonier al
Vaticanului și nu acceptă garanțiile. Statul papal va fi reînființat la 11 februarie 1929, sub papa
Pius XI, prin Convenția de la Quirinal – statul italian, condus de B. Mussolini, recunoaște
suveranitatea noului stat sub denumirea de Citta del Vaticano.
Biserica Veche Catolică: În urma Conciliului I Vatican s-a năcut Biserica Veche Catolică ca
protest al unor profesori de teologie față de noua dogmă. Conducătorul a fost profesorul de istorie
Ignaz von Dollinger, care a dorit o rediscutare a acestei dogme, nu o rupere de Roma. 26 august
1870 – Declarația de la Nurnberg, unde 32 de profesori fac apel la un nou conciliu liber în Nordul
Alpilor.
1871 – primul congres al Vechilor Catolici la Munchen, unde s-a votat întemeierea unor asociații
religioase, care au fost așezate sub episcopul Joseph Reinkens, ales în 1873 ca prim episcop al
Vechilor Catolici și hirotonit de un episcop al Bsiericii de la Utrecht, păstrând succesiunea
apostolică. 24 septembrie 1889 – Bisericile V.C. s-au organizat în Uniunea de la Utrecht, care are
în jur de 500.000 de membrii.
18 ianuarie 1872 – prin încoronarea împăratului Wilhelm I și alegerea lui Otto von Bismark (1871-
1898) ca prim cancelar federal se întemeiază Imperiul German, care a urmărit Kulturkampf-ul
(lupta pentru cultură), care urmărea să controleze viața bisericească în toate domeniile acesteia, în
numele apărării civilizației și culturii moderne.
Prin celebrele Maigesetze (legi ale Parlamentului german elaborate în 1873) s-a dispus ca preoții
catolici să fie numiți numai cu acordul statului și să studieze filozofie și literatură. Cu ajutorul
papei Leon XIII și al partidului catolic de centru din Germania s-a ajuns la cea de-a doua Lege a
păcii (mai 1887), prin care au fost retrase aproape toate măsurile luate de-a lungul Kulturkampf-
ului.

12. Conciliul II Vatican 1962-1965

Papii Pius XI și XII făcuseră planuri pentru continuarea Conciliului I Vatican. Cel care îl convoacă
este papa Ioan XXIII (1958-1963), la 77 de ani, fiind considerat un papă al tranziției, acesta va
marca istoria prin convocarea sinodului care conduce la schimbări fără precedent.
Marcat de teoria aggiornamento (adaptarea Bisericii la problemele actuale ale societății) – papa
convoacă în 1962 conciliul, care fusese anunțat deja la 25 ianuarie 1959, fiind primit cu entuziasm
de opinia publica (și cu raceală de către cardinali – hapciu!).

29
Sinodul își dorea de la început reînnoirea bisericii și unitatea creștinilor. Mai 1959 s-a instituit
Commissio antepraeparatoria, condusă de cardinalul Domenico Tardini, care avea ca țel să întrebe
episcopatul despre temele care vor fi discutate. Aceasta formează (1960) 11 comisii de pregătire,
care dau 70 de teme (Schemata) ce urmau a fi dezbătute la conciliu.
Convocarea festivă are loc la 25 decembrie 1961 cu triplu țel: reforma interioară a BRC, unitatea
creștinilor și pacea întregii lumi. Sinodul se deschide la 11 octombrie 1962 în basilica Sf. Petru din
Vatican, participând 2500 de conciliari. Limba textelor și a dezbaterilor era latina, lucrările fiind
transmise în direct la radio și TV. Sinodul durează până pe 8 decembrie 1965, desfășurându-se 4
sesiuni:
1. Prima sesiune (11 oct – 8 decembrie 1962) – papa subliniază dimensiunea pastorală a conciliului
și faptul că nu trebuie formulate condamnări, co formulări pozitive ale credinței. S-au discutat
unele texte importante (Liturghie sau Revelație). Cel mai mare rezultat a fost atmosfera
extraordinarp, coelgială și responsabilă, alături de marea dorință de schimbare.
1b. Intersesiunea 1962-3 - deși lucrările au continuat, la 3 iunie 1963 moare Ioan XIII fiind ales
Giovani Montini – Paul VI, care era mai conservator (sau conservă).
2. A doua sesiune (29 septembrie – 4 decembrie 1963) – au fost discutate și amendate constituțiile
cu privire la Biserică, ecumenism și Liturghie.
3. A treia sesiune (14 septembrie – noiembrie 1964) – a aprobat constituțiile de mai sus.
4. A patra sesiune (14 septembrie – 8 decembie 1965) – au fost aprobate textele despre apostolatul
laicilor, educație, formarea preoților etc.
Sesiunea festiva din 7 decembrie 1965 a fost cea în care s-a aprobat constituția pastorală despre
Biserica și s-a ridicat anatema rostită la 16 iulie 1054. 8 decembrie 1965 au fost pronunțate public
hotărârile conciliului, care sunt cuprinse in 16 texte:
Constituții: 1. Despre revelația divină; 2. Despre Biserică; 3. Bucurie și Speranță; 4. Despre
sacralitatea liturghiei;
Decrete: 5. Despre activitatea misionarilor; 6. Apostolatul laicilor; 7. Arhiepiscopi în Biserica; 8.
Despre comunicațiile sociale; 9. Formarea preoților; 10. Bisericile orientale; 11. Reînnoirea vieții
religioase; 12. Formarea preoților (iar?!); 13. Ecumenism;
Declarații: 14. Libertatea religioasă; 15. Învățăturile Bisericii; 16. Relațiile cu celelalte religii.
1978 – este ales papa Ioan Paul I, care după 33 de zile este găsit mort. Urmașul său, episcopul
Cracoviei, cardinalul Carol Wojtyla, ales în 16 octombrie 1978 devine papa Ioan Paul II (1978-
2005), care venea din blocul comunist și s-a declarat împotriva acestuia, conducând BRC 26 ani.
Pontificatul său e caracterizat prin 100 vizite pastorale, beatificări și canonizări, numeroase
enciclice. A marcat pași decisivi în deschiderea catolicismului către celalalte religii.

13. Biserica Romano-Catolica azi.

În sec. XX BRC a devenit o biserică universală în adevăratul sens al cuvântului. în 1985 număra
851 milioane catolici. Dacă în 1900 66% dintre catolici trăiau în Europa, iar 27% în America, în
1990 doar 30% mai erau europeni. Conform statisticii din 2008, BRC numără 1.131.000.000
credincioși; 407.000 preoți, 815.000 monahi. În germania 31% sunt catolici și 13,7% participă la
Missă duminica. În Filipine peste 82% sunt catolici, iar în Brazilia 88%.

30
31