IBU, An II, Semestrul II (2019)

Prereformatorii: John Wycliff și Jan Hus

Girolamo Savonarola
Încă din veacul XIII, papalitatea își asigurase controlul asupra
universităților din Bologna, Salamanca, Paris și Oxford. Lumea se obișnuise să
discute liber, să critice, să acționeze dincolo de ceea ce înțelegeau episcopii.
Baronii și negustorii Angliei ajunseseră să obțină în 1214 un avantaj, atunci când
regele a fost nevoit să recunoască formal tuturor locuitorilor țării drepturi
fundamentale.
Comercianți ca Dick Whittington sau William Caninges ajung să
împrumute pe regi cu bani sau să-i primească în casa lor.
Țăranii din Essex și Kent se vor răscula în 1381, dând foc la conacele
moșierilor și afirmând că singura condiție de apreciere a cuiva trebuie să fie
munca. Langland și Chaucer Geofrey vor denunța în “viziunea lui Petru
Plugarul” / “Poveștile din Canterbury” toate păcatele celor care nu muncesc.
Între 1348-1350, ciuma neagră a secerat peste 25 de milioane de vieți în
Europa. Microbul ciumei adusese o emancipare pentru țărănime.
Langland (+1400), care a fost preot și pastor 30 de ani a însuflețit poporul
să plece la răscoală în 1381, cântând din cântecele lui Petru Plugarul. Episcopii
“in partibus” (cu titlul de Ninive sau de Babilon) se îmbogățeau de pe spatele
poporului englez. Tot așa mișunau misiuni călugărești ca să strângă dinarul Sf.
Petru sau alte taxe pentru Curia papală de la Roma.
Comerțul cu indulgențe ajunsese în 1370 foarte vestit (după cum afirmă
Chaucer), Biserica stăpânind în Anglia 1/3 din pământuri și averi.
Prin lista legilor și decretelor regale se interzicea englezilor (după model
francez) să strângă dările papale (statutes of provisors – 1343, 1351, 1365;
statutes of praemunire – 1353).
În 1365, papa Urban al V-lea (1362-1370) a cerut strângerea și trimiterea
dărilor care de 33 de ani nu se mai strânseseră. Parlamentul a refuzat: ceea ce a
făcut regele Ioan fără Țară în 1215 a fost făcut fără știrea poporului.

John Wycliff (+1384)

S-a născut în Wycliff, ținutul York, între 1320-1324. A studiat teologia,

filosofia și dreptul la Oxford, ocupându-se de scrierile lui Aristotel și ale
Fericitului Augustin.
A fost influențat de semipelagianismul lui Duns Scotus (+1308) și de
viziunile spiritualiste ale lui Ioachim de Floris (+1202). În 1372 e numit profesor
la Oxford, iar în 1374 paroh la Lutterworth. Din 1350, în timpul domniei regelui
Eduard al III-lea a fost printre primii care susțineau politica engleză de

1
emancipare de sub tutela papei de la Roma, în care vedea un fel de Antihrist. El
și-a însușit hotărârea Parlamentului de a refuza plata dărilor cerute de Roma,
îndeplinind oficiul de acuzator/procuror.
În lucrarea “De Domenio divino” spune că atunci când papii sau suveranii
greșesc, omul i se poate adresa direct lui Dumnezeu, căci fiecare om deține o
parte din “Dominium”. El susținea că omul se poate mântui prin faptele lui, nu
prin indulgențe, falsă pocăință sau ceremonii. El a început traducerea Sf. Scripturi
în 1380. El dorea supunerea Bisericii Angliei autorității de stat. A câștigat
simpatia ducelui de Lancaster, conducătorul grupării anticlericale. El
propovăduia de pe amvon și făcea comparația stărilor bisericești din timpul său
cu cele din Sf. Scriptură.
La 19 februarie 1377 a fost chemat în fața tribunalului bisericesc (la
insistențele arhiepiscopului de Londra). A venit însoțit de ducele de Lancaster și
mareșalul Percy. Papa Grigorie al X-lea a criticat lipsa de vigilență și de energie
a episcopului englez. După moartea regelui Eduard al III-lea (1377), regent a
ajuns ducele de Lancaster pe tot timpul minoratului lui Richard al II-lea.
Wycliff susținea că papalitatea nu este așezământ dumnezeiesc (pentru că
nu are temei în Biblie) și că nici Tainele, icoanele, cultul sfinților și moaștele nu
au rost. Totodată, susținea predestinația (ducând la extrem tezele Fer. Augustin)
și zicea că transsubstanțiația euharistică ar trebui înțeleasă ca o consubstanțiație,
adică în chipul prezenței simultane a pâinii și a trupului lui Hristos.
În timpul răscoalei țărănești din 1381, poporul s-a dedat la excese în
numele egalității și dreptății. Regina-mamă a fost maltratată, iar arhiepiscopul-
primat a fot omorât. La sinodul cutremurului din 1382, Curtea și-a retras sprijinul
său și 24 de puncte din învățătura lui Wycliff au fost condamnate.
La Lutterworth a scris “Trialogus”, sub forma obișnuită a alegoriei dintre
adevăr (aletheia), minciună (psevdis) și înțelepciune (phronisis). În timp ce asista
la Liturghia săvârșită de John Percy la 28 decembrie 1384, Wycliff a avut un
atac de apoplexie și a murit după trei zile. Ecoul predicilor lui s-a continuat până
în veacul al XVI-lea în așa-numita mișcare a “lolarzilor” sau a vorbăreților,
gîlcevitorilor.

Jan Hus (+1415)

Miliț de Kremsier (+1374), Mathias de Janov (+1394) - predicatori

dintre cehi și moravi. În timp ce între teologii și filosofii germani ajunsese
predominant nominalismul școlii pariziene, între învățații cehi domina realismul.
Universitatea din Praga a fost înființată în 1348 de Carol al IV-lea de
Boemia. Îndrumători activi ai renașterii culturale ceho-morave: Ieronim de
Praga, Prokopie din Pilzen, Iacob de Milez, Jan Hus.
Raporturile prietenești dintre Anglia și Boemia se întăresc în urma
căsătoriei regelui Richard al II-lea cu principesa cehă Ana. Universitățile din
Oxford și Praga făceau schimb de studenți.
2
 Jan Hus s-a născut în 1369 în satul Bohmerwald într-o familie de țărani
săraci. A fost promovat la Catedra de Filosofie a Universității din Praga (1398).
A fost predicator al capelei Vikleem din palatul regal, devenind și confesor al
reginei Sofia. În 1403, profesorii germani condamnă 45 de teze din învățătura lui
Wycliff. Hus predica împotriva imoralității clerului.
În 1408: se alegea al doilea papă în timpul schismei papale din Apus (1378-
1417), asemenea regilor Franței și Boemiei, Hus nu a vrut să recunoască pe nici
unul. Arhiepiscopul i-a interzis să mai predice și slujească. Regele a schimbat (în
1409) statutul Universității, cehii având trei voturi în conducerea ei, iar germanii
doar unul. 2000 de germani au părăsit Praga și au înființat Universitatea din
Leipzig.
Arhiepiscopul Sbygniek din Praga ordonă arderea scrierilor lui Wycliff,
iar lui Hus îi interzice să predice (1410). Hus încerca să-l facă pe regele
Venceslav al Boemiei să declare că acțiunea arhiepiscopului este o rușine.
Ieronim de Praga a uneltit să fie băgați la închisoare doi preoți germani, iar al
treilea să fie înecat în râul Molda.
Papa Alexandru al V-lea (1409-1410, ales de sinodul de la Pisa din 1409)
a însărcinat pe cardinalul Colonna să se ocupe de “cazul Hus”. Papa Ioan al
XXIII-lea (1410-1415) s-a ridicat împotriva regelui Ladislau de Neapole pentru
că susținea un alt papă. Bulele papale au fost arse, iar în locul lor, Hus a răspândit
două pamflete pentru a combate indulgențele.
La sfatul regelui, Hus a plecat în aprilie 1413 la un castel din sud (Austi),
unde a scris opera “Tractatus de Ecclesia” (Tratat despre Biserică).
Doctrina lui Hus: (1) Adevărata Biserică este numai a celor predestinați;
(2) Petru n-a fost capul Bisericii; (3) Nimeni nu poate spune că e vicarul lui
Hristos; (4) Dacă trăiește în lux și dorește averi, papa este urmașul lui Iuda
Iscarioteanul.
Sinodul de la Konstanz, Elveția (1414-1418). La 4 noiembrie 1414,
împăratul Sigismund al Germaniei îi acordă lui Hus un “save-conduct” și o gardă
însoțitoare. Papa Ioan al XXIII-lea l-a primit cu bunăvoință, revocând interdictul
dat asupra orașului Praga. La 4 mai 1415 lui Hus i s-au găsit 30 de afirmații
eretice. A fost ars pe rug la 6 iulie 1415. Ieronim de Praga va fi ars pe rug la 30
mai 1416. 452 de nobili s-au declarat de partea lui Hus, spunând că numai de
slujitorii după rânduiala Sf. Scripturi ascultă, iar nu de alții plătiți.
Sub conducerea lui Jan Ziska (+1424) mulțimea a aruncat pe fereastră pe
7 din consilierii primăriei (“defenestrația de la Praga”). Calixtinii (calix=potir)
reimpun tradiția împărtășirii mirenilor și din potir, iar nu numai cu hostia cum se
obișnuia în ultimii 150 de ani. Taboriții (extremiști), sub conducerea lui Ziska nu
mai acceptă preoți.
Unul din ultimii reprezentanți ai fraților moravi a fost pedagogul Jan Amos
Komenski, autorul lucrării “Didactica Magna”, care se va refugia în Polonia
(1628), iar apoi în Olanda (1656). În toamna anului 1450, husiții din Praga au
trimis o delegație la Constantinopol condusă de preotul englez Constantin

3
Plastris. Ghenadie Scholarios este încredințat să-i instruiască în credința
ortodoxă.

Girolamo Savonarola (+1498)

Fiu de medic, s-a născut la Ferrara la 21 septembrie 1452. A intrat fără

voia părinților în Ordinul dominicanilor în orașul Bologna. Din 1481 este
predicator la Florența în metropola Renașterii. Între 1393-1420, Florența s-a
bucurat de o conducere politică mai înțeleaptă și statornică în atmosfera de
instabilitate, pe care o provocau ciocnirile dintre interesele economice și politice
ale cetăților italiene.
În 1490 și-a inaugurat predica de pe amvonul catedralei San Marco. El
vorbea în genul vizionarilor ioachimiți. A proorocit că va veni de la nord o armată
care va fi pedeapsă pentru italieni. În scurt timp apar trupele franceze ale lui
Carol VIII. Piero, fiul decăzut al lui Lorenzo Magnificul este alungat. În 1494,
Savonarola s-a așezat în fruntea celor care doreau o constituție democratică.
Scaunul Romei era deținut de Alexandru VI Borgia (1492-1503).
Prin predicile sale, Savonarola a reușit să facă din orașul plăcerilor și al
petrecerilor un oraș în care să predomine spiritul Evangheliei. Hristos urma să
conducă totul.
În iulie 1495 a fost oprit de a mai predica, fiind invitat la Roma spre a fi
judecat de papă. Girolamo l-a atacat în predică pe papă. În închisoare a scris două
“Comentarii la Psalmi”. La 23 mai 1498, Girolamo, Silvestro Maruffi și
Buonvicini au fost spânzurați și arși pe rug, iar cenușa lor a fost aruncată în râul
Arno.
În 1523, Luther va tipări câteva predici de-ale lui Girolamo. A fost
canonizat sfânt de Biserica Catolică.

Situația Bisericii Apusene

Cauzele reformei protestante
Amestecul papalității în cele lumești cu pretenții la putere absolută și cu
mijloace abuzive întrebuințate în acest sens a dus la cele mai mari scandaluri.
Nepotismul a făcut din papii Renașterii adevărate dinastii de favoriți care își
disputau câștigurile cu sabia. Simonia și fiscalismul au înflorit, precum și
vinderea demnităților bisericești. Papalitatea încasa dijmă din veniturile tuturor
bisericilor pe drept, dar de multe ori și pe nedrept. La numirea într-o funcție
bisericească se plătea până la jumătatea venitului anual al funcției.
Apar: papi războinici (Iuliu II) cu eșecul Conciliului 5 Lateran din 1512;
papi libertini ca Leon X. În ianuarie 1522, papa Adrian VI a repetat în prima sa

4
cuvântare consistorială cuvintele lui Bernard de Clairvaux (“atât au crescut
păcatele Romei, încât cei întinați nu le mai simt mirosul”).
Pe lângă abuzurile cu cele sfinte și cu simonie se mai adaugă și superstițiile
populare, credințe în puterea diavolului și în vrăjitorie. Atunci intervenea
inchiziția cu torturi legale și arderi pe rug, mai ales stimulate de apelul papei
Inocențiu VIII din 1484.
Totodată au influențat și: raportul dintre papă și conciliul cardinalilor,
apariția indulgențelor (librăria Alber din Roma a publicat în 1514 “Taxele
cancelariei apostolice”, care stabilea normativ prețul de răscumpărare al tuturor
păcatelor), apariția unor prereformatori, interogările agresive în masă, apariția
tiparului, încercarea de a înțelege Scriptura pe cale rațională (Sola Scriptura),
dezvoltarea umanismului laic și accesul la izvoare clasice, dorința înlocuirii
limbilor clasice cu cele naționale. Oamenii încep să se îndepărteze de Biserică
deoarece nu se mai simt ocrotiți de ea.

Martin Luther (1483-1546) și învățătura lui

Răspândirea luteranismului

În interpretarea operei lui Luther s-a văzut uneori răbufnirea vechii uri
naționale a germanilor față de tutela romanică, alteori sinteza spirituală și
culturală a Renașterii și umanismului sau chiar numai încercarea de unificare
sufletească a poporului german prin crearea limbii naționale, îndeosebi prin
traducerea Bibliei. Până în 1904 se începea direct cu anul lipirii tezelor pe ușa
bisericilor din Wittenberg, cu deschiderea luptei contra indulgențelor. Odată cu
descoperirea cursurilor și a comentariilor la Psalmi, Epistola către Galateni,
Epistola către Romani s-a văzut că pregătirea sufletească pentru Reformă era
aproape încheiată în octombrie 1517.
Luther a suferit din tinerețe și chiar mai târziu de o adevărată frică fizică
în fața arătărilor diavolului sau vrăjitoarelor, precum și în privința mântuirii
sufletului. La 2 iulie 1505 a fost surprins de o furtună și în momentul când
trăsnetul căzuse lângă el, strigă: “Sf. Ană, scapă-mă și mă voi călugări”. La 17
iulie bate la poarta mănăstirii augustiniene din Eriurt spre a se dedica exageratei
asceze, pe care o va practica peste 15 ani pentru ca la sfârșitul vieții sale (18
februarie 1546) să spună că intrarea în monahism a fost silită. Călătoria la Roma
(1510-1511) l-a încurajat să rămână fidel papalității în predicile sale.
Prelegerile nominaliste ale dascălului Gabriel Biel, precum și lectura Fer.
Augustin și studiile exegetice pauline l-au dus între 1513-1517 la Wittenberg să
predea exegeza ca doctor în teologie.
A ajuns la concluzia că omul nu poate nimic înaintea lui Dumnezeu, care-
i dă totul după cum găsește el bine din atotputernicia Sa (occamism),
descoperindu-i prin Evanghelie însăși dreptatea Sa. Luther își pune în față chipul
lui Hristos cel răstignit (theologia crucis), aruncând asupra Lui toată grija fără să-
5
și impună și strădanii morale. Pentru el, liberul arbitru e sclavul arbitru. În
polemica sa cu Erasmus (1525-1526) scria că libertatea conștiinței e o sarcină
prea grea, numai dreptul prin credință va fi viu, cum scria Pavel la Romani 1,17
(sola fide). Credința devine la Luther o chestiune de încredere.
La 31 octombrie 1517 (ajunul sărbătorii tuturor sfinților și praznicul
suprem al indulgențelor), Luther trimite cele 95 de teze către arhiepiscopii
Albrecht și Schulz. El ataca indulgențele și papalitatea, care susținea că iartă toate
păcatele, deși numai Dumnezeu poate face asta.
Papa Leon X a deschis procesul în iunie 1518. Candidatul papei la tronul
habsburgic (Friederich de Saxa) îl proteja pe Luther. Cardinalul Cajetan a fost
trimis să-l readucă la ascultare pe monah. Luther spunea că papa trebuie să
asculte de sinod, iar sinodul de Sf. Scriptură. Ulrich Velenus a negat prezența Sf.
Petru la Roma într-o lucrare publicată la Praga în 1520.
Denunțat ca eretic, Luther s-a adresat poporului în 1520 prin trei scrieri
program din cele 30 câte a scris în acel an. Prima (“Către nobilimea creștină de
națiune germană despre îndreptarea stării creștine”) în august 1520. El încuraja
poporul la acceptarea reformei, ținând cont că papalitatea refuza. S-a răspândit un
manifest în câteva zile în peste 4000 de exemplare împotriva celor trei ziduri după
care se ascundea papalitatea: puterea spirituală care depășește pe cea lumească,
dreptul papei să explice Biblia și dreptul de a convoca concilii. Luther opunea
acestora preoția generală (universală), libertatea pentru toți de a explica Scriptura
și dreptul poporului de a alege în adunări soarta Bisericii sale.
Al doilea manifest, apărut în octombrie 1520, purta titlul “Despre
captivitatea babilonică a Bisericii” și se ocupă numai cu problemele teologice.
A fost scris în limba latină. Luther nega caracterul sacramental al Bisericii, căci
din 7 Taine numai trei sunt de origine divină (Botezul, Euharistia, Pocăința).
Singurul lucru cerut de la credincios e credința, primirea harului, Taina nu-i decât
cuvântul legat de semnul văzut. Așadar, Biserica e a cuvântului.
A treia scriere - alături de Catehismul mic, “Despre libertatea omului
creștin” din noiembrie 1520. Este scrisă în germană și adresată papei Leon X ca
un fel de justificare în fața excomunicării de care știa că-l așteaptă. Afirma preoția
generală și miezul eticii noi, care spune că Hristosul dobândit prin credință e
dăruit aproapelui prin iubire.
La 10 decembrie 1520, Luther a dat un pamflet intitulat “Împotriva Bulei
lui Antihrist” și la poarta Eister a aruncat în foc bula și Corpus Juris canonici,
fiind hotărât să aleagă ca și studenții săi ori iadul, ori martiriul.
În aprilie 1521 în dieta de la Worms, Luther trebuie să se prezinte la
judecată. El afirma că este “Hus saxon”. Edictul de la Worms din 8 mai 1521 îl
condamna la proscriere. Luther a fost ascuns de Friederich al Saxoniei timp de
10 luni. Prima Biblie tipărită de el a fost publicată la 1 august 1535.
Luteranii s-au întărit în dietele de la Spira (1529) și Augsburg (1530),
redactând celebra “Confessio Augustana”, operă a lui Filip Melanchton.

6
 În 1531 s-a format “blocul smalkadic” al protestanților ca Ligă proprie.
Cele trei publicații care formau cărțile simbolice ale luteranismului: Confessio
Augustana, Apologia Confessionis, Articolele smalkadice.
În 1544, Carol Quintul a reușit să despartă pe protestanți de alianța
francezilor. Când papa a intervenit, Luther a publicat cea mai vulgară scriere a
sa: Împotriva papei de la Roma, instituit de diavol.
În general, după 1525, când Luther devenise un nume și o putere publică
politică, Reforma s-a răspândit mai mult pe cale politică, deși el se gândea încă
tot la o Biserică unitară. Deși era profund religios, era lipsit de orientare juridică
și politică.

Alți reformatori: Huldrich Zwingli și Jean Calvin

Zwingli s-a dezvoltat în curentul erasmian de combinare a umanismului cu
creștinismul. Zwingli se preocupa mai mult de cadrul formal al adevărului
creștin, de suficiența și autoritatea Scripturii. Zwingli era predestinațianist și
afirma o predestinație care cuprindea pe toți. El afirma că păcatul originar a fost
voit de Dumnezeu spre a-Și arăta, prin pedepsirea lui, toată măreția Sa, în timp
ce Luther spunea că păcatul originar a adus tragism între om și Dumnezeu.
Zwingli vedea în Sf. Taine doar simboluri legate de anumite forme și cuvinte. În
locul acțiunii dumnezeiești, Zwingli punea îndrăzneala rațiunii omenești. A redus
Sf. Liturghie la extrem: în locul altarului punea o masă acoperită în alb pe care se
așeza un coș cu pâini și alături câteva potire de lemn pline cu vin.
Zwingli își exprimă învățătura sa constând din 67 de teze în lucrările:
Cuvântări finale și Introducere creștină scurtă din noiembrie 1523, pornind de
la cele trei sola luterane. Zwingli și-a găsit moartea ca preot militar pe câmpul de
luptă la Kappel în 1531, după care a urmat reforma elvețiană.
Jean Chauvin/Calvin - În 1547 a apărut opera Institutio religionis
Christianae, dedicată regelui Franței, ca un fel de justificare a noii credințe. Este
cel mai închegat tratat de teologie dogmatică și morală a protestantismului în
general. Păstrând cele trei sola, lucrarea lui Calvin explică: Decalogul, Simbolul
Apostolic, Tatăl nostru, Tainele (Adevărate și false), iar la urmă scrie despre
libertatea creștină și schițează liniile de organizare a Bisericii și statului. De la
Luther a împrumutat ideea distanței și opoziția dintre Dumnezeu și om, pe care a
dus-o la extrem. Libertatea nemărginită a lui Dumnezeu este dogma centrală.
Apare dubla predestinație: a unora spre rai și fericire, a altora spre iad și suferință.
Virtutea supremă este ascultarea (disciplina), îmbinată cu teamă și respect, câtă
vreme pentru Luther erau iubirea și evlavia. Pentru Calvin, omul este atât de
stricat încât nici credința nu-l mângâie. Calvin a introdus o tiranie a disciplinei.
Ordonanțele sale bisericești din 1541 prevedeau în fruntea Bisericii patru oficii
conducătoare: pastori, învățători, bătrâni și diaconi. Conform dictonului Ecclesia
sui juris est, organizația bisericească dată de Calvin era independentă și
7
suprastatală, un fel de Vatican protestant. A creat un sinodalism prin consistoriile
mixte de laici și clerici.
În privința Sf. Taine, el admitea numai două: Botezul și Euharistia. El
respingea părerea zwingliană ca fiind prea profană. Hristos e prezent în cele două
elemente, dar numai virtual, El nu poate fi pretutindeni. Predica, rugăciunea și
cântarea de psalmi erau elementele principale ale lui cultului lui Calvin. În timp
ce la început slujba luterană culmina prin cuminecare, Calvin a fixat această
acțiune numai cu ocazia celor patru praznice de peste an. Biserica reformată-
calvinistă nu cunoaște orgă, icoane, lumânări, altare, odăjdii. Creștinismul său
practic îndemna la capitalism.
Din Geneva, învățătura calvinistă s-a răspândit în cea mai mare parte în
orașele elvețiene, îndeosebi pe la 1536, când, cu ajutorul lui Henric Bullinger,
urmașul convertit al lui Zwingli, s-a redactat Confessio Helvetica prior. În
Germania, calvinismul a putut pătrunde numai pe ascuns ca un cryptocalvinism
și și-a aflat expresia în Confessio de la Heidelberg din 1563.

Reforma în Anglia
Se impune mișcarea cenaclului umanist de la Oxford, condus de Thomas
Morus și Erasmus din Rotterdam, care predicau un umanism creștin și o reformă
în cadrul Bisericii. Morus critica moravurile clerului și austeritatea inutilă a
monahismului, cerând toleranță pentru orice sectă. Cei doi condamnau greșelile
Vulgatei. Absolutismul monarhic la care ajunsese Anglia sub dinastia Tudorilor
cu ajutorul clerului superior explică și caracterul național al Bisericii anglicane.
Prin absolutismul capricios al celor șase căsătorii ale sale, Henric al VIII-lea a
creat o Biserică schismatică. Henric a compus în 1521 împotriva Captivității
babilonice a lui Luther un tratat de apărare a celor 7 taine, pentru care papa Leon
X i-a acordat titlul de defensor fidei. Henric era legat printr-o căsătorie politică
de arbitrul Europei de atunci, Carol Quintul. Henric s-a îndrăgostit de Ana
Boleyn, domnișoara de onoare din suita reginei. Arhiepiscopul de Canterbury,
cardinal și legat papal, Thomas Wolsey, aprobă divorțul pentru a se menține în
putere (dintre Henric și Caterina de Aragon). Răspunsul papei a fost negativ.
Wolsey a fost înlocuit la cancelariat în 1530 cu savantul Thomas Morus. Între
15 mai 1532 și ianuarie 1534, prin actele de supremație, parlamentul a
recunoscut regelui calitatea de șef al Bisericii engleze și a interzis apelurile la
episcopul de Roma, căruia i se retrăgeau orice beneficii materiale. Thomas
Morus și episcopul bibliofil Fisher din Rochester au preferat să fie decapitați
decât să accepte despărțirea de Roma.
A urmat secularizarea executată de vicarul general Thomas Cromwell,
care a luat averile multor mănăstiri, trecându-le în patrimoniul regal. Henric l-a
ars pe rug pe Tyndale, primul traducător după Wycliff al Bibliei, ca și pe alții
care negau transsbustanțiația, obligând sub pedeapsă de moarte prin cele 6
8
articole sângeroase din 1539 ca fiecare englez să respecte: transsubtanțiația,
împărtășirea fără potir, celibatul și castitatea clerului, spovedania auriculară și
missa particulară.
Ideile reformatoare prindeau pe vremea minoratului lui Eduard al VI-lea,
când regența a avut-o tolerantul conte de Somerset. Calvin era în corespondență
cu Cranmer când a compus în 1549 Carte de rugăciuni, un fel de molitfelnic. În
1547 au fost anulate legiuirile anti-eretice și celibatul, a fost introdus potirul, au
fost abrogate cele 6 articole ale lui Henric și s-a terminat confiscarea bunurilor
bisericești.
La 5 iulie 1553 a urmat la tron Maria Tudor, fiică a Caterinei de Aragon.
Ea a impus catolicismul prin măsuri sângeroase (aproape 300 de execuții, a pierit
și Cranmer), expulzând pe preoții căsătoriți, introducând inchiziția și abrogând
toate legile patronale pentru a reda papei privilegiile. În 1558 a urcat pe tron sora
vitregă a Mariei, Elisabeta, fiica Anei Boleyn. În 1559, prin Actul de
conformitate, impune ca valabile actele de supremație instaurată de tatăl său
(limitat numai la politica bisericească, nu și la doctrină și cult, care sunt lăsate
ierarhiei) și rânduielile bisericești de sub Eduard VI, care, împreună cu Cartea
de rugăciuni și Catehismul sunt impuse tuturor. Aproape toți episcopii, o pate
din nobilii și din credincioșii simpli refuză și mor ca martiri (187 de martiri).
În fruntea Bisericii anglicane, arhiepiscop de Canterbury a fost adus Matei
Parker, care fusese hirotonit de episcopul Barlow și de alți trei episcopi exilați.
Acesta a redus în 1562 la 39 articolele Mărturisirii de credință care, prin
aprobarea sinodului din 1562 și a parlamentului din 1571, a devenit carte
simbolică anglicană.
Idei protestante în articole: numai două Taine, negarea transsubstanțiației,
a tradiției și puterii papalității, invocarea sfinților și cinstirea icoanelor, iar despre
mântuire se spune că se obține numai prin credință. Se resping dogmele catolice
despre purgatoriu și papalitate, precum și cea calvinistă despre predestinație.
În 1567, sub regina Elisabeta, noncorformiștii și disidenții au format o
sciziune, numită prezbiterială sau puritană. În fruntea Bisericii au ales sinoade
formate din bătrânii comunităților. Mai extremiști decât aceștia au apărut
independenții, care, începând cu 1580, afirmau că fiecare comunitate bisericească
locală e independentă. Elisabeta i-a persecutat pe independenți, care se mai
numeau și congregaționaliști. Până la urmă a trebuit să-i aprobe. Prezbiterienii
sau puritanii ajunseseră în guvern, iar după unirea Scoției cu Anglia au reușit să
aducă în 1649 pe regele Carol I și să transforme Anglia într-o republică sub
conducerea despotică a lui Oliver Cromwell.
În Scoția, un elev de-al lui Luther, Patrik Hamilton, plătește cu moartea
pe rug pentru noua credință. Arhiepiscopul a căzut victimă conjurației
calvinismului în 1546 (când arhiepiscopul Beaton a ordonat arderea pe rug a
predicatorului Wishart). Predicatorul și reformatorul Scoției a fost John Knox
(+1572), elev al lui Calvin, acționând în duhul teocratic și profetic al Vechiului
Testament.

9
 Scoția, având o Biserică puritană-prezbiteriană, a interzis atât catolicismul,
cât și reforma protestantă. Biserica episcopală a fost declarată Biserică de stat în
Irlanda, iar cea catolică privată de drepturi.

Contrareforma Papală
Urmașul lui Clement VII, papa Paul III a reactivat inchiziția de tip foarte
aspru în 1542. Papa Pius IV a pus capăt nepotismului princiar al papalității. Una
din acțiunile salutare a fost numirea în 1536 de Paul III a unui număr de cardinali
de mare valoare (Sadoleto, Contarini, Caraffa). A urmat asocierea liberă a celor
60 de oratorieni din Roma în ordinul înființat în 1517 și aprobat în 1544 sub
îndrumarea lui Filip Neri. Mișcarea s-a unit cu ordinul Teatinilor, înființat în
1524 de cardinalul Cajetan în spiritul unui umanism religios. Reforma din
episcopia Veronei, săvârșită de Ghilberti, a fost începutul regenerării
episcopatului italian. Totodată a apărut mistica și scolastica spaniolă. Spania a dat
Bisericii: duhul pietist predicat de Tereza d’Avila și Ioan al Crucii, precum și
ordinul iezuiților lui Ignațiu de Loyola.
După reformă, catolicismul a fost salvat politicește de Imperiul habsburgo-
spaniol prin Carol Quintul și Filip al II-lea. În primele decenii erau două curente
pentru refacerea catolicismului: (1) cel reprezentat de oratorieni, de mistica
spaniolă și de grupul expectanțelor, al tratativelor pașnice cu protestanții; (2) al
doilea autoritativ, mijloace exterioare, susținut de inchiziția spaniolă a lui
Caraffa, viitorul Paul IV.
Papalitatea s-a temut de: tendințele autonomiste ale conciliarismului
(îndeosebi papii Clement VII și Paul IV) și de pretențiile național-politice ale
împăratului habsburgic care, deși catolic, ducea o politică de împăcare atât cu
papa cât și cu Luther. Toți papii dintre 1520 și 1550 se temeau să convoace
conciliul pe care îl cereau împăratul și creștinătatea apuseană, căci mulți
conducători bisericești credeau că papa este mai mic decât conciliul.

Conciliul Tridentin
Numit după numele latinesc al orașului Trento, cel mai sudic oraș din
Imperiul habsburgic. S-a ținut în trei sesiuni. Convocat pentru 1 decembrie 1542,
Conciliul s-a putut deschide abia la 13 decembrie 1545 cu 25 de episcopi al căror
număr a crescut până la 70.
Prima sesiune a durat până la 11 martie 1547. A doua din 1 mai 1551-28
aprilie 1552. A treia din 13 ianuarie 1562-4 decembrie 1563. La ultima sesiune
au participat 199 de episcopi, 7 abați și 7 generali de ordine monahale. A fost al
XIX-lea conciliu general al Bisericii romane.

10
 Papa se temea de influența împăratului, care ducea o politică de concesiuni
față de protestanți, le aprobase introducerea potirului și căsătoria clerului.
Împăratul cerea să se discute chestiunile disciplinare (reforma morală a clerului).
Pretextând izbucnirea unei molime de ciumă, papa a mutat ședința la Bologna
(unde influența Romei era asigurată). Împăratul Carol Quintul a protestat.
Spaniolii și germanii au rămas la Trident. Ședințele de la Bologna până în
septembrie 1549 erau fără importanță.
La ultima sesiune, însuși generalul ordinului iezuit, Lainez, a fost de față.
Nu se mai vota pe națiuni, ci după majoritate. Ultima perioadă a conciliului a
salvat caracterul centralist papal, supunând spre aprobare totul papei. Prin actul
final al conciliului dat în 1564 de papa Pius IV, Biserica romană a fost
individualizată ca Biserica romano-catolică față de Protestantism și Ortodoxie.
S-au luat două feluri de hotărâri: canones de fide (decizii de ordin
dogmatic) și decreta de reformatione (disciplina și administrația bisericească).
Dintre deciziile dogmatice au fost: (1) afirmarea Sf. Tradiții ca izvor de
credință de aceeași autoritate cu Sf. Scriptură; (2) fixarea Vulgatei ca text oficial
catolic (publicată în două ediții numite sixtine de papa Sixt al V-lea, incluzând și
cărțile deuterocanonice neaflate în textul ebraic); (3) afirmarea necesității faptelor
bune și primirea celor 7 Taine, care au valoare ex opere operato. A fost subliniată
transsubstanțiația euharistică și sfințenia căsătoriei. Doctrina despre purgatoriu,
indulgențe și cinstirea moaștelor și icoanelor abia a fost atinsă.
Dintre hotărârile disciplinare era supravegherea mai bună a religiozității
laicilor, obligați să se spovedească și să se cuminece, să asculte slujbele în latină
și predicile încredințate numai ierarhiei.
Conciliul a încredințat papei publicarea unei Confessio fidei tridentina în
1562, pe care era chemat să jure fiecare cleric și nou convertit în semn de ascultare
față de Roma. Ca manual dogmatic s-a publicat în 1566 un catechismus romanus
pentru preoți. Pentru viața de cult s-a hotărât editarea cărților: Breviarum
romanum sau Molitfelnicul (publicat în 1568) și Missale romanum sau
Liturghierul (publicat în 1570) cu numeroase greșeli.
Prin multele schimbări s-a aflat și inversarea facerii semnului Sf. Cruci
(anume cu palma deschisă și de la umărul stâng spre cel drept, contrar învățăturii
Sf. Ignațiu al Antiohiei și a confirmării de pe la 1210 a papei Inocențiu III).
Țările cu tendințe naționale (Spania și Franța) n-au îngăduit publicarea hotărârilor
tridentine în cuprinsul lor decât mai târziu, și atunci numai în măsura în care ele
nu atingeau suveranitatea regală.
În 1582, papa Grigorie XIII prin bula Inter gravisimas îndreptă calendarul
iulian, hotărând ca ziua de 4 oct să devină 15 octombrie 1582, suprimând 10 zile,
adăugându-se o zi la toți anii divizibili prin 4, numit de atunci calendarul
gregorian. Papa Sixt V a înființat tipografia Vaticanului, a organizat curia papală
în 15 congregații noi, a terminat marile clădiri de la Biserica Sf. Petru și Capela
sixtină.

11
 Prin bula In coena Domini erau excomunicați festiv în fiecare an în Joia
Verde toți ereticii și protestanții. În perioada următoare s-au săvârșit uniri cu
Roma: a rutenilor în 1595, o parte a românilor din Transilvania în 1701, a
nestorienilor și monofiziților orientali, uniri săvârșite de iezuiții congregației De
propaganda fide, înființată în 1622 de papa Grigorie XV.
Când în 1551 s-a convocat a doua sesiune tridentină, împăratul a obligat pe
luterani să-și trimită delegați acolo ca să se înțeleagă. Carol Quintul, văzând
eșecul politicii sale, a încheiat în 1553 convenția de la Passau și în 1555 pacea
religioasă de la Augsburg. Pacea recunoștea principiul cujus regio ejus religio
(cui aparține regiunea aceluia să fie și religiunea). Cine nu era mulțumit emigra
cu tot. Principii catolici care treceau la protestantism își pierdeau bunurile.

Noutățile introduse de Reformă

Contactele Bisericii ortodoxe cu anglicanii, calvinii și luteranii

Începând cu sec. XVII, Biserica Ortodoxă este forțată să intre în grila de

dialog impusă de aceste biserici occidentale, să își fundamenteze o învățătură de
credință în raport cu acestea, o mărturisire de credință foarte condensată (nu în
tomuri întregi, așa cum se obișnuia în primul mileniu). Mărturisirile mai
condensate aveau și niște posibilități mai reduse de nuanțare a problemelor.
Reforma a înlăturat două dintre cele patru puncte florentine, primatul papal
și purgatoriul (care a și fost punctul de plecare în apariția Reformei-vânzarea
indulgențelor). Protestanții aveau multe puncte comune cu ortodocșii, dar existau
și câteva diferențe, care, deși ar fi putut fi depășite, nu s-a putut întâmpla din
pricina cursului istoriei de-a lungul sec. XVI.
Reforma predica ceva diferit de perspectiva Bisericii romano-catolice, mai
ales în privința accesului credinciosului la Sfânta Scriptură, care este unul dintre
punctele majore introduse de mișcările reformatoare. Biserica romano-catolică
considera că accesul nu se poate face direct, ci trebuie să fie intermediat de preot,
care putea transmite mesajul pe care Biserica îl voia și așa s-a ajuns la purgatoriu,
indulgențe etc.
Libertatea adusă de luterani, accesul direct al credinciosului la textul
Scripturii, traducerile care s-au făcut în limbile populare (franceză, engleză,
germană), au rupt această barieră pe care Biserica romano-catolică s-a străduit să
o mențină. Dialogul cu Biserica romano-catolică a fost imposibil pentru aceste
Biserici nou-apărute din pricina divergențelor pe care le aveau în cele mai
importante puncte. Acestea și-au dat seama treptat că dincolo de faptul că erau de
sine stătătoare, dincolo de discursul lor evanghelizator, rupându-se legăturile
istorice cu centrul roman, ei au dat la o parte și o importantă istorie a Bisericii și
doar conexiunea cu Biserica Ortodoxă le-ar fi putut aduce ceea ce pierduseră din
punct de vedere istoric, anume conexiunea cu primul mileniu, în urma ruperii

12
contactelor cu Roma, fără de care legitimarea lor post-factum în sec. XVI era
destul de anevoioasă.
În Orient au găsit puncte comune pe care Ortodoxia le incriminase la
romano-catolici, dar pe de altă parte, excesul lor de cutezanță i-a dus și în alte
zone unde Biserica Ortodoxă mărturisea aceeași învățătură cu Biserica romană.
În esența mișcărilor reformatoare, “Sola Scriptura” este definitorie. Ei au
început să incrimineze instituția pontificală și au subminat autoritatea ierarhiei
eclesiale, ajungând să vorbească despre o singură treaptă ierarhică din trei; pentru
că în Biserica romană un membru al clerului rămânea pe viață în slujba sa dacă
nu săvârșea păcate grave, protestanții au căutat modalități prin care un cleric,
indiferent de calitățile lui, să poată fi controlat, iar hirotonia să nu mai fie acordată
pe viață, ci o nominalizare din partea comunității pentru cinci ani, după care
respectivul să revină la statutul lui de laic.
Ei reproșau Bisericii romane faptul că din pricina lipsei de control, în unele
funcții se aflau clerici nevrednici și în unele cazuri se ajungea la otrăvire sau alte
metode de a suprima viața unuia dintre aceștia tocmai pentru că erau numiți pe
viață. Tot ceea ce era nuanțat în raport cu Scriptura a fost considerat de protestanți
ca ingerință umană, ajungându-se la soluții de mântuire independente de ceea ce
propovăduia Biserica și la reducerea Sfintelor Taine la două, precum și la o
îndepărtare a icoanelor și a cultului sfinților.

Relațiile ortodocșilor cu luteranii

Dialogul dintre teologii luterani de la Tubingen și răspunsurile
patriarhului Ieremia II la sfârșitul sec. XVI (1572-1581)

Relația a fost deschisă în anii 70 ai sec. XVI și a durat aproape un deceniu,

iar din punct de vedere ortodox l-a avut în mijloc pe patriarhul Ieremia al II-lea
(care a acordat Bisericii Ortodoxe Ruse titlul de “patriarhie” în 1589).
Ieremia al II-lea a fost abordat de Martin Crusius și Iacob Andreas, doi
teologi ai unei școli de teologie de la Tübingen, printr-o scrisoare trimisă la
Constantinopol. Aceștia îl informau despre statutul lor distinct de jurisdicția
Romei și se arătau interesați de inițierea unui dialog cu Biserica Ortodoxă pentru
a vedea punctele comune și diferențele, în vederea unei uniri (ca țintă
îndepărtată). Ținta lor imediată era legată de o cunoaștere a stării generale de la
Constantinopol. Ei doreau totodată să-și promoveze ideile și să vadă dacă ele pot
fi acceptate de o autoritate a Bisericii din primul mileniu. Lipsa inițială de răspuns
a lui Ieremia al II-lea nu i-a dezarmat, ci în 1573 au trimis traducerea în limba
greacă a “Confessio Augustana” (mărturisirea de credință a luteranilor, avea 40
de pagini).
1574 - mărturisirea de credință luterană este șocantă: conține învățături
interesante pentru ochiul ortodox. Ierarhia sacramentală este îndepărtată din
schemă din cauza anticlericalismului față de papalitate (un cleric se putea întoarce

13
la viața de laic). Sunt doar două taine, cultul sfinților trebuie eliminat. Apare o
piață neagră cu vânzarea moaștelor (falsuri), protestanții spunând că acestea nu
vor duce la mântuire. Spovedania li se pare prea apropiată de ceea ce reprezenta
preotul (preotul fiind pentru ei reprezentantul papalității).
Patriarhul Ieremia al II-lea a găsit nouă puncte comune și zece puncte
divergente.
Puncte comune între luterani și ortodocși: (1) Autoritatea Sf. Scripturi; (2)
Dumnezeu și Sf. Treime în general; (3) Păcatul strămoșesc și felul în care acesta
se transmite; (4) Cauza răului nu este Dumnezeu, ci doar omul; (5) Cele două firi
ale lui Hristos; (6) Capul Bisericii este numai Hristos; (7) Învățătura despre a
Doua Venire, despre Judecată, despre veșnicia răsplății și a pedepsei; (8)
Împărtășirea sub ambele forme (și Sânge și Trup); (9) Respingerea indulgențelor.
Divergențe între luterani și ortodocși: (1) Sf. Tradiție; (2) Filioque; (3)
Liberul arbitru; (4) Predestinația; (5) Felul în care se concepe mântuirea
personală; (6) Numărul Sf. Taine; (7) Săvârșirea Botezului prin stropire sau
turnare; (8) Sensul prefacerii euharistice (protestanții vorbesc doar de o prefacere
simbolică, comemorativă, nu reală); (9) Infailibilitatea Bisericii și a Sinoadelor
Ecumenice; (10) Cultul sărbătorilor, venerarea icoanelor și a moaștelor, posturile
și diferite practici bisericești.
Tiparul dialogului este centrat pe teologie, fără intervenții diplomatice sau
presiuni politice. Dialogul continuă până în 1581 cu o nouă încercare din partea
luteranilor, oprit prin cel de-al doilea răspuns al patriarhului Ieremia. Biserica
Ortodoxă este singura biserică adevărată. Îi roagă pe teologii din Tübingen să nu
îi mai scrie abordând probleme teologice.
Romano-catolicii publică în 1582 întreg dosarul de scrisori pentru a arăta
că între ortodoxie și protestantism nu există asemănări. Biserica luterană era în
căutarea unei legitimități, lucru realizabil prin dialogul cu o biserică veche.

Relațiile ortodocșilor cu calvinii

Calvinii și romano-catolicii au fost pe tot parcursul sec. XVII cele două

forțe confesionale occidentale care și-au disputat întâietatea la Constantinopol,
lângă Înalta Poartă, pentru a avea acces mai ușor la Biserica Ortodoxă. Patriarhul
era ales de propriul sinod, dar el era ratificat și desemnat din punct de vedere
politic de sultan, care la rândul lui asculta de niște viziri, care întotdeauna au făcut
jocuri murdare privind alegerea candidaților.
La un moment dat a existat o apropiere din partea Patriarhiei Ortodoxe de
Constantinopol față de lumea diplomatică occidentală, care avea ambasadori la
Înalta Poartă, ale căror interese nu erau dedicate strict pieței din Constantinopol,
ci căutau să își extindă influența în toate zonele aflate sub dominație otomană, dar
și în zonele aflate sub jurisdicția patriarhului de Constantinopol. Prin Istanbul ei
puteau avea acces în Alexandria, Antiohia, Asia Mică și în toți Balcanii. Prin

14
jurisdicția patriarhului de Constantinopol puteau ajunge mai departe, înspre zona
poloneză, în Țările Române.
După mijlocul sec. XVI, tot nordul Europei, mai puțin Islanda, era luteran,
într-o proporție covârșitoare (Finlanda și Suedia aveau biserici naționale
luterane). Germania era jumătate protestantă (luterani), jumătate romano-
catolică, Franța era jumătate protestantă (calvini) și jumătate romano-catolică. În
sudul Europei, Italia și Spania au rămas romano-catolice. Romano-catolice erau
și Austria, puțin din Ungaria, Polonia.
Ambasadorii aveau un dublu scop: se luptau unii cu alții pentru influență,
dar căutau și să își extindă cât mai mult învățătura asupra unor teritorii considerate
a fi libere. Începând din sec. XVII se poate observa o diplomație a patriarhilor
ortodocși care voiau să își asigure sprijinul din partea unor ambasadori occidentali
în caz de necesitate absolută. Singura modalitate prin care puteau face vreo
schimbare ținea de bani, doar dacă se întâmpla să dețină sume importante și
puteau contracara o eventuală depunere a lor din funcție.

Patriarhul Chiril Lukaris

S-a dezvoltat ca personalitate religioasă într-un context profund anti-
catolic. A fost un apropiat al patriarhului Alexandriei, Meletios Pigas (care îl
trimite să studieze la Padova), împreună cu care a făcut mai multe călătorii
misionare. Alexandria nu mai oferea siguranță și foarte mulți dintre patriarhii
orientali, fie de la Alexandria, fie de la Antiohia, stăteau mai mult la
Constantinopol, iar de aici făceau drumeții ca să strângă bani pentru a plăti în
continuare scaunul pe care îl ocupau, pentru a-și ajuta comunitățile de acasă și
pentru a întări spiritul ortodox acolo unde se creaseră niște spații neacoperite din
cauza distanței geografice.
Chiril Lukaris a mers împreună cu Meletios Pigas într-o drumeție în care
a traversat Țările Române, ajungând până în Ucraina, unde a luptat împotriva
puternicei influențe romano-catolice, venită pe filieră poloneză, care s-a soldat cu
primul mare succes uniat al Bisericii romano-catolice de după Reformă (Uniunea
de la Brest-Litovsk, 1596). Chiril Lukaris a avut corespondențe bogate cu
numeroși teologi romano-catolici, dar pe acest fond al luptei sale din Ucraina a
păstrat un puternic sentiment împotriva Bisericii latine.
El i-a succedat lui Meletios Pigas pe scaunul din Alexandria, pe care l-a
ocupat aproape 18 ani (1602-1620), iar apoi a fost iarăși 18 ani patriarh la
Constantinopol (1620-1638 cu 5 întreruperi), cu tot felul de ieșiri din scaun din
pricina cumpărării periodice a scaunului patriarhal de la Înalta Poartă. În tot
timpul petrecut pe aceste două scaune patriarhale, Chiril Lukaris a înțeles că nu
poate să își întărească propriile comunități dacă nu face rost de o tipografie. Toată
munca lui în această perioadă a fost obținerea avizului din partea Imperiului
Otoman pentru funcționarea și obținerea tipografiei. S-a gândit că obținând
tipografia va putea să suplimenteze predica orală printr-o serie întreagă de noi

15
cărți care să răspundă nevoilor prezente ale comunității (combaterea
prozelitismului romano-catolic și reamintirea celor mai importante învățături
ortodoxe).
Intră în contact cu Thomas Rowe (ambasadorul Angliei) și cu Olanda
calvină (ambasadorul Cornelius Haga și predicatorul Antonius Leger).
În 1627 a fost deschisă prima tipografie în spațiul ortodox la
Constantinopol, care a funcționat o perioadă foarte scurtă, aproape 9 luni, până
când a fost închisă din dorința sultanului (în 1628). Patriarhul și-a dat seama că
are nevoie de un sprijin occidental puternic (închiderea proiectului lui major de
patriarhat s-a făcut în urma unui denunț al romano-catolicilor la Înalta Poartă,
care susțineau că se tipăresc lucrări anti-islamice). Ori de câte ori Chiril Lukaris
era dat jos de pe scaunul patriarhal, în locul lui venea un patriarh filocatolic, care
dacă s-ar fi permanentizat i-ar fi ajutat pe romano-catolici în vederea uniației.
Chiril Lukaris a înțeles că singurii parteneri cu care putea să
contrabalanseze în mod real presiunea și inițiativa exercitată de Biserica romană
nu puteau fi decât calvinii, cu care a început niște negocieri. I s-a cerut să facă o
mărturisire de credință care să vină în sprijinul comunităților ortodoxe, dar care
să stabilească și posibile legături cu doctrina calvină: în 1629 a apărut o
mărturisire de credință în limba latină, la Geneva, fiind ajutat de olandezi. Este o
mărturisire profund calvină.
Cele mai importante puncte sunt privitoare la predestinație, eliminarea
oricărui monument al Sfintei Tradiții, darea la o parte a Tainelor și îndepărtarea
cultului tradițional ortodox. Mărturisirea a fost un mare câștig pentru calvini
pentru că ei puteau asocia acum cu punctul de vedere al unui patriarh ortodox de
la Constantinopol.
În 1633 a fost publicată o mărturisire aproape identică, dar în greacă.
Informația a început să pătrundă și la Constantinopol și nu a fost nevoie decât ca
un ambasador apropiat de Biserica romană să plaseze această mărturisire de
credință pe seama lui Chiril Lukaris. Semnătura patriarhului ortodox există pe
ambele documente în latină și greacă. Este indicată o cădere diplomatică din
partea sa.
Probleme de influență calvină în mărturisirea sa: (1) Trasează legătura între
Sf. Scriptură și Tradiție (nu se poate învăța și de la Duhul Sf. și de la oameni); (2)
Dumnezeu i-a ales de la crearea lumii pe cei predestinați la mărire fără legătură
cu faptele lor; (3) Membrii bisericii catolice sunt sfinții cei aleși; (4) Omul se
justifică prin credință și nu prin faptele sale; (5) În cei nerenăscuți, liberul arbitru
este mort, orice ar face este păcat; (6) Mântuitorul a dat doar două mistere (taine);
(7) Credincioșii nu mănâncă material corpul Domnului ca să îl mestece cu dinții.
Faptul că el a luptat împotriva romano-catolicilor la Brest-Litovsk sau că a
predicat la mânăstirea Radu-Vodă sau că a trimis o scrisoare principelui calvin
din Transilvania în care spunea că nu poate fi de acord cu calvinizarea comunității
ortodoxe de acolo este prea puțin față de efectele mărturisirii.

16
 Pr. Dănuț Manu vorbește de 3 categorii: cei care susțin că mărturisirea
este autentică, considerându-l vinovat pe patriarh, cei care susțin complicitatea sa
și cei care susțin că mărturisirea este opera lui Antonius Leger, disculpându-l pe
patriarh.
Până la moartea lui tragică la 26 iunie/7 iulie 1638 (sugrumat din ordinul
sultanului și aruncat în Bosfor, trupul este recuperat și depus în biserica Sf.
Andrei) nu există nici un cuvânt de retractare a mărturisirii sale calvinizate. În
1639 se întrunește un sinod la Constantinopol care îl condamnă pe Lukaris.
Mărturisirea cu semnătura patriarhului ortodox nu reprezintă crezul său personal,
ci este doar ceva ce trebuia să livreze la momentul acela pentru a primi în schimb
sprijin împotriva romano-catolicilor.
Problema lui Chiril Lukaris este similară celei a lui Mihail al VIII-lea
Paleologul, dar există anumite diferențe esențiale: (1) acolo era vorba de un om
politic, aici de un om al Bisericii; (2) acolo era o mărturisire trimisă în Occident,
aici o mărturisire cu impact major nu doar prin persoana care a semnat, ci prin
faptul că a fost tipărită; (3) mărturisirea lui Mihail al VIII-lea avea 5 exemplare,
cea a lui Chiril Lukaris avea mult mai multe care s-au răspândit peste tot.
Dezavantajul patriarhului ortodox ține de funcția pe care el o ocupa și de
apariția tiparului. Contactul calvinilor cu ortodocșii scoate la iveală faptul că nu
problemele de ordin teologic erau puse în prim-plan, ci diplomația. În cazul
abordării luteranilor, era invers, ei fiind interesați îndeosebi de problemele
teologice.

Relațiile dintre ortodocși și anglicani

Motivul ruperii anglicanilor de Biserica romano-catolică a fost unul politic,

care l-a avut în centru pe Henric al VIII-lea. Anglicanii s-au divizat în două
ramuri: (1) una care a rămas cu cele mai importante învățături de credință
romano-catolică, au păstrat cultul așa cum era el în sec. XVI; singurele modificări
făcute de ei țineau de administrație, de renunțarea la conducerea papală (high-
church); (2) cealaltă s-a apropiat de protestanți și după discuțiile cu Philipp
Melanchthon (cel care a sistematizat teologia lui Luther), care le-a explicat prin
ce se diferențiază romano-catolicismul de noua doctrină a protestanților, s-a ajuns
ca și o parte dintre anglicani să adere la aceste învățături (low-church).
Anglicanii au articole de credință apărute în sec. XVI, numite “Cele
treizeci și nouă de articole”. Acestea conțin învățături puternic romano-
catolicizate, dar au câteva ingerințe protestante. Anglicanismul s-a răspândit în
Africa, India, Asia, Australia, nordul Americii, astfel se poate vorbi despre o
Biserică oarecum universală, care ca extensie depășea cu mult influența romano-
catolicismului.
Primul contact direct a fost realizat de Chiril Lukaris, când a trimis o
scrisoare arhiepiscopului Abbot de Canterbury în 1616 cu privire la viața grea pe
care o duceau grecii ortodocși din statul turcesc.
17
 Chiril Lukaris l-a trimis la studii în Anglia pe Mitrofan Kritopulos. În
1618, Lukaris a dăruit regelui Carol I Codicele Alexandrin.
Lucrarea Spătarului Nicolae Milescu, “Enhiridion sive Stella Orientalis”
(1667) a stârnit un nou interes pentru Ortodoxie. Milescu intră în contact cu
teologul anglican Thomas Smith.
Unii teologi anglicani s-au adresat cu întrebări doctrinare către patriarhii
ecumenici Metodie III (în 1670) și Dionisie IV (în 1672). Arhiepiscopul grec
Iosif Gheorghirinis a vizitat Londra în 1676 pentru a tipări cărți, iar anglicanii
au zidit o biserică ortodoxă.
În 1698, anglicanii i-au făcut propuneri de unire țarului rus Petru cel Mare.
Dialogul cu biserica anglicană (nonjurorii -> nonjourors) - 1716-1725.
Aceștia nu juraseră credință lui Wilhelm de Orania.
În 1716 adresează o scrisoare patriarhului ecumenic. În proiectul lor de
unire: (1) renunțau la Filioque (se rupseseră de Roma din cauza primatului papal);
(2) admiteau toate cele 7 Taine, sistemul sinodal de conducere; (3) promiteau să
se supună Patriarhiei din Ierusalim (și să ridice Biserica Concordiei, care era pusă
sub jurisdicția Patriarhiei Alexandriei); (4) propuneau întoarcerea la o formulă
simplificată de liturghie (liturghia primelor trei secole).
Patriarhul ecumenic Ieremia III și patriarhii din Alexandria, Antiohia și
Ierusalim au alcătuit “Răspunsul patriarhilor orientali” în 1718, dezaprobând
mărturisirea pseudolucariană și recomandând spre cercetare Mărturisirile de
credință ale lui Petru Movilă și Dositei II Notara.
Nonjurorii identifică câteva probleme: (1) autoritatea Sinoadelor
Ecumenice este inferioară autorității Sf. Scripturi; (2) nu pot înțelege cum se
poate aduce adorare lui Dumnezeu concomitent cu sfinții; (3) îngerii și Fecioara
Maria; (4) Sf. Euharistie este o amintire a Cinei; (5) nu sunt de acord cu folosirea
icoanelor în cult. Răspunsul Patriarhiei Ecumenice la nemulțumirile lor ajunge la
Londra în 1721. Teologii nonjurori trimit o nouă scrisoare în 1722, dorind să
discute măcar cu privire la euharistie și icoane.
A urmat a doua scrisoare de răspuns a patriarhilor orientali din septembrie
1723, semnată de Ieremia III, Atanasie al Alexandriei și Hrisant Notara al
Ierusalimului, intitulată “Epistola Preasfințiților patriarhi ai Bisericii catolice
orientale despre credința ortodoxă”, având 18 definiții și 3 răspunsuri. Ei cereau
nonjurorilor să primească întreaga doctrină din Mărturisirea patriarhului Dositei
pentru realizarea unirii. Corespondența a continuat și în 1734 prin mijlocirea
episcopului Atanasie de Tebalda, venit în Anglia după ajutoare. Patriarhul
Ecumenic Neofit VI le spunea episcopilor anglicani că unirea se va realiza când
aceștia vor înlătura din credința lor tot ce-i desparte de ortodoxie. În 1762 a apărut
o ediție engleză a Mărturisirii de credință a lui Petru Movilă.

18
 Relația Bisericii Ortodoxe cu Biserica Romano-Catolică

Conciliul Tridentin (1545-1563) nu a făcut schimbări serioase, ci doar o

reafirmare a tuturor învățăturilor așa cum le avea Biserica romano-catolică înainte
de Reformă. O reacție serioasă la ceea ce s-a întâmplat la Reformă apare în
Biserica romano-catolică la Conciliul II Vatican între 1962-1965 (o oarecare
apropiere a credincioșilor de textul Sf. Scripturi, o liberalizare a limbilor în cultul
Bisericii romano-catolice).
Biserica romană voia să preseze în favoarea unei uniri prin alte mijloace
decât cele teologice. În Orient nu mai exista un împărat care să țină partea
Bisericii bizantine sau un împărat care să fie atât de politizat încât să pară a fi
dispus să vândă propria lui Biserică pentru a obține salvarea structurii politice, ci
acum era vorba de Imperiul Otoman. Biserica romană avea soluții de exercitare a
presiunii politice în favoarea unirii și în ceea ce privea teritoriile ce nu se găseau
în subordinea Imperiului Otoman (reușitele din Polonia, 1596; Transilvania,
1699-1701). Recunoașterea primatului papal a fost maximul obținut de pe urma
uniației.
Romano-catolicii se foloseau de două elemente:
(1) Ordinul Iezuit, înființat în prima jumătate a sec. XVI în perioada
Reformei. A avut ca direcție generală recuperarea unor teritorii care au ieșit de
sub jurisdicția papală cândva, în istorie, și în mod special în sec. XVI, XVII,
XVIII. Ei au lucrat în zona orientală.
(2) Înființarea în 1622 a unei congregații speciale pentru promovarea
credinței - Congregatio de propaganda fide. Era o divizie specială, în mare
parte formată din iezuiți, care era direcționată în exclusivitate spre Orient și spre
centrele mari ale creștinismului (Constantinopol, Moscova, Alexandria, Ierusalim
și Antiohia). Acțiunile nu vizau doar conducătorul politic al acestor zone, ci ținta
cea mai importantă era comunitatea propriu-zisă, unde se identificau intelectualii,
iar acestora li se oferea o bursă de studii la Roma unde să interacționeze cât mai
bine cu Biserica romană. Odată selectați și școliți vreme de 10-15 ani la Roma,
aceștia urmau să devină mesageri în Biserica Ortodoxă. La Moscova s-au izbit de
încăpățânarea rușilor de a rămâne concentrați pe învățătura lor de credință.

19
 Mărturisirile de credință
Mărturisirea lui Mitrofan Kritopulos

Cretan trimis să studieze în Anglia, a fost patriarh al Alexandriei (1636-

1639), a fost foarte apropiat de Chiril Lukaris, căruia îi datorează cariera din
punct de vedere eclesiastic.
A studiat 5 ani la Oxford, după care merge la Wittenberg (luterani), Elveția
(calvini), Basel și Geneva. În anul 1628 era cel mai bun cunoscător al tuturor
bisericilor protestante și romano-catolice din lumea ortodoxă.
Mărturisirea de credință este scrisă în timpul pelerinajului în Europa (1617-
1628). A petrecut doi ani la Veneția pentru a aranja ca toate cărțile pe care le
scrisese în pelerinajul lui prin Europa să fie expediate în Alexandria. Din toate
centrele pe care le-a vizitat cerea cărți pe care le trimitea în Alexandria. În
Alexandria a reușit să facă în 1630 cea mai importantă bibliotecă teologică.
A luat contact cu George Abbot (anglican important) și cu George Calixt
(teolog german celebru). În 1625 (fiind în Germania) se hotărăște să facă o
mărturisire de credință, gândindu-se că o va folosi când va fi întrebat de chestiuni
de credință. Apar problemele: (1) diferența între momentul scrierii și momentul
tipăririi (arată interesul partenerului de dialog), este scrisă în 1625 și tipărită în
1661; (2) ordin intern: e mai ușor scrierea ei acasă, având alături biblioteca
personală, fără să apară contactul personal cu cei cărora se adresează decât
scrierea ei în casa celor care l-au primit.
Mărturisirea are anumite probleme și nu este în total ortodoxă. Este o
lucrare relativ mare și este rezultatul a mai multor întrebări la care a trebuit să
găsească răspuns. Explică raportul cu islamismul și puțin din situația de la
Constantinopol în raport cu celelalte biserici.
Elementele neortodoxe: Tainele – cele trei Taine recunoscute în
lutheranism (Botezul, Pocăința, Euharistia) sunt cele mai importante, celelalte
sunt opționale. Cu toată această apropiere de lutheranism în ce privește Sf. Taine,
mărturisirea de credință a lui Mitrofan Kritopulos a fost percepută în Germania
ca fiind prea ortodoxă, prea departe de spiritul luteran, și ca urmare a acestui fapt,
tipărirea ei a avut loc abia în 1661.

Mărturisirea lui Petru Movilă

Petru Movilă face parte dintr-o familie din Moldova, care a fost expulzată
în Polonia (și Ucraina) odată cu cucerirea Moldovei de Mihai Viteazul. Între
1633-1646 a fost mitropolit al Kievului, funcția cea mai înaltă după cea a
patriarhului Moscovei. Movilă activa în zona în care avusese loc și primul succes
uniat (Brest-Litovsk, 1596). Pentru a întări credința păstoriților săi și pentru a
contracara ruptura de la 1596, avea nevoie de o mărturisire de credință. Un alt

20
mobil pentru acțiunea lui este considerat de unii istorici a fi apariția mărturisirii
de credință a lui Chiril Lukaris în 1629 în latină și în 1633 în greacă.
În ceea ce privește alcătuirea mărturisirii sale, Petru Movilă a optat pentru
prima dată în lumea ortodoxă pentru tipul de abordare catehetic “întrebare-
răspuns”. A avut ca model un catehism romano-catolic, al cărui autor era Petru
Canisius. Mărturisirea are 261 de întrebări și tot atâtea răspunsuri. Unii istorici
consideră că influențele romano-catolice în cele două probleme ale mărturisirii
lui Petru Movilă (purgatoriul și momentul prefacerii euharistice) sunt niște
formulări preluate din neatenție din catehismul catolic, însă problema
momentului prefacerii euharistice este regăsită de-a lungul sec. XVII. Spre
deosebire de mărturisirea lui Mitrofan Kritopulos, mărturisirea de la Kiev este
mult mai bine echilibrată pentru că a fost redactată în liniște, nu într-un pelerinaj.
După ce a fost corectată și tradusă (în greacă de Meletie Syrigos) a devenit
normativă pentru Biserica Ortodoxă vreme de 200 de ani.
Se ajunge la sinodul (comisia de expertiză) de la Iași în 1642, Iași era
important pentru ortodoxie datorită lui Vasile Lupu. Au participat câțiva experți
trimiși de la Kiev (3 la număr), doi reprezentanți de la Constantinopol (Meletie
Syrigos și Porfirie), precum și rectorul Academiei, Sofronie Pociațki. Au lucrat
vreme de o lună și jumătate. Ei traduc mărturisirea în latină și greacă. Ajung la
cele două puncte problematice și le rezolvă în stil ortodox. Această adunare nu
poate fi totuși numită sinod pentru că au fost doar 6 persoane care au discutat
(mitropolitul Moldovei, Varlaam și episcopii sufragani nu au participat).
1643 – Patriarhia Ecumenică (Partenie I) a decis că mărturisirea este carte
simbolică pentru Biserica Ortodoxă (până în 1845 când apare mărturisirea
mitropolitului Platon).
Pentru că această mărturisire venea în sprijinul comunităților exclusiv
ortodoxe și pentru că nu prezenta nici un interes pentru occidentalii care la acea
vreme dețineau monopolul tipografiilor, ea a fost tipărită la 25 de ani distanță la
Amsterdam în 1667. Așadar, mărturisirea a fost produsă în 1640, refăcută în
1642, acceptată în 1643 și tipărită în 1667.

Mărturisirea lui Nicolae Milescu Spătarul

A deținut funcția de spătar la curtea Țării Românești. A fost conducător de

oști în Vaslui. S-a școlit la Academia de la Iași, apoi la Constantinopol, unde a
fost coleg cu Dositei Notara. A fost apropiat de domnitorul Ștefan Gheorghe,
care l-a trimis într-o misiune în Suedia, Stockholm (1666), unde trebuia să ia
legătura cu ambasadorul Franței și să îi pregătească primirea lui Gheorghe
Ștefan la Paris. A ajuns la Moscova (unde și moare, a fost apropiat de țari) și
Beijing. Aceste călătorii sunt transpuse într-o lucrare ce prezintă o călătorie
inițiatică, scrisă sub forma unei enciclopedii.
1667 – discută cu ambasadorul francez Simon Agnault chestiuni
teologice, iar acestuia îi vine ideea ca Nicolae să facă o mărturisire. Totul este
21
centrat pe problema euharistiei. Între 1655-1670 a fost implicat în multe
controverse pe marginea Euharistiei ortodoxe și a celei calvine: Împărtășire reală
vs comemorare a Cinei.
Despre Nicolae Milescu dă mărturie Pierre Nicolae, care spune că era un
credincios înflăcărat, aceștia doi ajungând să poarte un dialog, care s-a concretizat
într-o mărturisire narativă în chip discursiv de zece pagini pe problema
Euharistiei. Era afirmat faptul că Taina Mirungerii nu poate fi oficiată decât
numai de episcop.
Mărturisirea este scrisă în 1667 și publicată în 1669. În 1669 e publicată
cartea “Manual sau Steaua Orientului strălucind Occidentului”. O parte din
activitatea sa a slujit intereselor romano-catolice, această activitate fiind
îndreptată împotriva protestantismului.

Mărturisirea lui Dositei II Notara

La 40 de ani de la mărturisirea lui Chiril Lukaris, Dositei Notara reușește

să închidă problema în 1672 la Bethleem, profitând de adunarea a aproximativ 80
de episcopi la sfințirea bisericii Nașterii Domnului. S-a luptat cu franciscanii
pentru autoritatea Locurilor Sfinte. El redactează o Mărturisire de credință în
stilul celei a lui Chiril Lukaris, tot în 18 capitole, dar care să evidențieze
învățătura ortodoxă. Ulterior și-a asumat această lucrare și a destinat-o
comunităților supuse lucrării cu caracter calvinizant a lui Chiril.
Deși patriarhul Ierusalimului își propusese să scrie o mărturisire perfect
ortodoxă, mărturisirea sa finală are patru aspecte problematice:
(1) Influență potențial protestantă - nu mai merge pe canonul clasic,
introducând cărțile anaghinoscomena fără vreo mențiune (le numește ca fiind
canonice), extinzând canonul Sf. Scripturi;
(2) Accesul limitat al laicilor de a citi Sf. Scriptură;
(3) Existența purgatoriului;
(4) Folosirea unui termen cu o conotație incorectă pentru Euharistie.
Dositei folosește metusiosis – prefacere, termen introdus pentru prima dată în
teologia ortodoxă de patriarhul Ghenadie al II-lea Scholarios. În urma disputelor
iscate din cauza acestui termen, patriarhul ecumenic Calinic al II-lea convoacă
în 1691 (polemica începând în 1689) un sinod la Constantinopol, care ajunge la
concluzia că termenul latin transsubstantio este sinonim cu termenul metaboli
(prefacere), prin ele înțelegându-se același lucru.
Relațiile cele mai bine păstrate ale patriarhului Dositei II sunt cele cu
romano-catolicii. A publicat lucrări la Iași și a înființat tipografii la Moscova și
Târgoviște.

22
Sinoadele ortodoxe din Iași (1642), Constantinopol (1643)
și Ierusalim (1672)
Constantinopol (1638) - Prima condamnare a mărturisirii lui Lukaris s-a
făcut la Constantinopol la 24 septembrie 1638, sub președinția patriarhului
latinofron Kiril II Kontaris, de față fiind și Mitrofan Kritopulos al Alexandriei
și Teofan al Ierusalimului. Papaliștii răspândeau între ruteni un catehism catolic
(1632), iar în Ardeal calviniștii tipăreau în 1640 un catehism calvinesc. Partenie
a convocat în mai 1642 un sinod de 45 ierarhi și alți clerici, care au condamnat
mărturisirea lui Lukaris. Sufletul sinodului a fost predicatorul Meletie Sirigul.
În redactarea procesului verbal au fost: 32 de iscălituri grecești, 5 ale delegaților
români și 8 ale delegaților ucraineni.
Iași (1642) - Pregătit prin înțelegerea între Vasile Lupu și Petru Movilă,
întrunit în toamna 1642 (6 septembrie – 27 octombrie) în biserica Sf. Trei
Ierarhi. Au participat: mitropolitul Porfirie de Niceea, Meletie Sirigul; dintre
ucraineni rectorul academiei teologice din Kiev, însoțit de Iosif Kononovici
Garbațki; din partea Bisericii Moldovei a participat rectorul Sofronie Pociațki.
Nu au participat: mitropolitul Varlaam al Moldovei, episcopii de Roman,
Rădăuți și Huși. Biserica Ungrovlahiei n-a participat. Sinodul a dezbătut și tradus
în greacă mărturisirea lui Petru Movilă prin Meletie Sirigul, fixând punctul de
vedere al Bisericii Ortodoxe. S-a ajuns la concluzia că nu există un intermediar,
echivalent purgatoriului catolic pentru sufletele trecute din viață. Prefacerea
Darurilor în Sf. Euharistie are loc prin rostirea rugăciunii de invocare a Sf. Duh.
Ierusalim (1672) - Protestanții tipăriseră în neogreacă Noul Testament,
răspândindu-l printre ortodocșii greci săraci. Ambasadorul catolic al Franței,
Olier de Nointel i-a presat pe patriarhii greci cu întrebări privind prefacerea
euharistică, epicleza, primatul. Patriarhii orientali au ținut în ianuarie 1672 la
Constantinopol un alt sinod în care au condamnat Mărturisirea lucariană,
trimițând răspuns rușilor și anglicanilor, alături de mărturisirea Pavăza
Ortodoxiei a patriarhului Dositei al Ierusalimului. Acesta a mai ținut la 26 martie
1672 un sinod la Ierusalim cu ocazia sfințirii bisericii Nașterii Domnului în
Betleem, la care au participat 71 de episcopi, printre ei și cei 4 patriarhi ai
Răsăritului, spre a da un răspund nedumeririlor exprimate de polemica jansenisto-
calvinită din Franța.
S-a mai ținut în prima săptămână a postului Paștelui din 1691 la
Constantinopol de către Kalinic II un sinod în care a fost condamnată credința
calvinizantă despre prefacerea euharistică atribuită pe nedrept teologului Ioan
Kariofil (+22 septembrie 1692), care și-ar fi însușit-o în timpul șederii lui în
1625 în orașul Helmstedt, Germania.

23
 Relațiile Bisericii Ortodoxe cu Biserica Romano-Catolică

Relațiile în perioada post-Reformă au stat sub influența directă a politizării

și nu sunt expresia unui dialog teologic unde să se caute adevărul în probleme
concrete. Biserica Ortodoxă începea să simtă aerul libertății pe fondul slăbirii
puterii otomane (câteva zeci de ani mai târziu, în 1923, Imperiul Otoman deja a
devenit republică) și în contextul obținerii independenței statelor ortodoxe (Rusia
având un rol important).
În 1846 a debutat pontificatul lui Pius al IX-lea, care a păstorit până în
1878. Numele său este legat de Conciliul I Vatican, unde s-a ocupat de
problemele legate de infailibilitate și primat papal. El a impus un centralism
agresiv, fiecare episcop trebuia sa vină la Roma pentru a fi hirotonit de el, de
aceea a fost posibil ca la Conciliul I Vatican să existe o îngăduință atât de mare
în privința infailibilității papale, participanții la acest conciliu fiind majoritatea
hirotoniți de el.
Papa Pius al IX-lea este cel care a rostit faimoasele afirmații: “Eu reprezint
Biserica” și “Eu sunt Tradiția”. Din cauza dorinței sale de a dogmatiza
infailibilitatea papală (în cadrul Conciliului I Vatican – 1869-1870), a apărut o
facțiune numită Biserica Veche Catolică (desprinsă de Roma), cu sediul în
Olanda și facultate de teologie la Berna (Elveția).
Enciclica Patriarhilor Ortodocși 1848
-În 1848 papa Pius al IX-lea a adresat o scrisoare enciclică ad orientalis
(către creștinii orientali), fie ei greco-catolici, fie ortodocși, prin care îi invita să
redeschidă dosarul acesta al unirii și să revină la scaunul roman (deși face
distincție între greco-catolicii care au știut să se întoarcă spre scaunul papal și
ceilalți creștini care au rămas sub stăpânirea otomană).
-El considera că adevărul rezidă în Biserica catolică, iar el nu-și făcea decât
datoria de onoare de a trage un nou semnal de alarmă ca și papii precedenți, cum
că Biserica Ortodoxă se află în eroare și că ar fi bine ca măcar să facă jumătatea
de pas pe care a făcut-o Biserica greco-catolică cu câteva sute de ani în urmă.
Această scrisoare poate fi comparată cu cea a lui papa Adrian al IV-lea, este
pașnică, nu aduce acuze grave, nu deschide probleme de cult sau teologice.
-La Constantinopol în 1848 a apărut un răspuns comun semnat de toți cei
patru patriarhi orientali. În general, în raportul cu Biserica romano-catolică s-a
procedat foarte diplomat, nu s-a făcut un atac frontal la adresa acesteia niciodată.
Răspunsul patriarhilor ortodocși a fost destul de viu, este vorba de un glas comun
al Ortodoxiei, foarte răspicat în ceea ce privește mărturisirea de credință. Deși
papa Pius al IX-lea nu abordase vreo problemă teologică pentru a deschide în
acest fel pașnic drumul creștinilor orientali spre Roma, patriarhii ortodocși au
punctat tocmai elementele care fac imposibilă orice asociere între cele două
Biserici. Răspunsul vorbește despre Filioque, analizând arhivele cu privire la
argumentația patriarhilor Fotie și Cerularie.

24
 -Acest tip de răspuns tranșant este o urmare a unei istorii de mai multe
secole în care cele două Biserici nu au putut avea un dialog corect. Cheia în care
putea fi citită scrisoarea papală era diferită, pentru că aceasta nu mai putea face
presiuni prin Poarta Otomană asupra creștinilor orientali, ci din contră, Biserica
romano-catolică pierduse un ajutor principal în demersul ei de expansiune.
În sec. XX Biserica romano-catolică a început să devină din ce în ce mai
interesată de a-și apropia Biserica Ortodoxă într-un front comun împotriva
Bisericilor protestante și mai ales împotriva celor neoprotestante. S-a considerat,
începând cu Conciliul II Vatican, că între cele două Biserici (Ortodoxă și
romano-catolică) sunt prea multe legături dogmatice ca să se piardă acest dialog.
1929 - semnarea unui concordat prin care greco-catolicilor și romano-
catolicilor li se puneau la dispoziție aceleași sume de bani de la bugetul de stat pe
care le primea și Biserica Ortodoxă Română. Acest concordat a funcționat până
în 1948.
Papa care a deschis Conciliul II Vatican (1962-1965), Ioan al XXIII-lea
era un papă foarte interesat să revizuiască problema primatului papal, dar el a
murit destul de rapid, iar lucrurile s-au mai atenuat și nu s-a mai putut produce
întoarcerea de la o infailibilitate centrată pe o singură persoană la o infailibilitate
sinodală. Discursul romano-catolicilor raportat la Biserica Ortodoxă s-a
modificat față de perioada anterioară, în care eclesiologia celor dintâi era una de
tip exclusivist, susținându-și poziția de unică Biserică deținătoare a adevărului.
Acum, aceasta a adoptat o eclesiologie de tip inclusiv.
Teme discutate la Conciliul II Vatican: revizuirea infailibilității papale,
latina nu mai este obligatorie, scoaterea practicilor medievale în privința
noviciatului, ridicarea excomunicărilor din 1054. Ioan XXIII dorea o relație mai
strânsă între papă și cardinali.
În constituția dogmatică de la Conciliul II Vatican, Biserica Ortodoxă a
început să fie asociată puțin, fără ca discursul să precizeze în ce măsură deține
fiecare dintre cele două adevărul. La acest conciliu a asistat și părintele Andrei
Scrima, reprezentatul Patriarhiei Ecumenice, care a lăsat posterității și jurnalul
său de conciliu.
Conciliul II Vatican a deschis dialogul oficial cu Biserica Ortodoxă, care
a prins contur abia când a venit papa Ioan Paul al II-lea, care în 1980, în contextul
în care el era polonez și tot sud-estul Europei era comunist și ortodox, a încercat
să deschidă un dialog serios cu Biserica Ortodoxă. Cele două Biserici au început
să lase de o parte problema Filioque, problema primatului și celelalte două
chestiuni discutate la Ferrara-Florența
1980 - discuție în Patmos (Rhodos), există un număr fix de participanți
ortodocși și catolici, în jur de 30 de ambele părți. Întâlnirile trebuiau să se
desfășoare din 2 în 2 ani.
1989-1990 - a intervenit brutal un moment care a generat un conflict, după
căderea comunismului în statele ortodoxe, care a permis Vaticanului adoptarea
unei noi atitudini de susținere nu doar a Bisericii romano-catolice, ci și a Bisericii-

25
hibrid a greco-catolicilor, atât din România, cât și din Ucraina. Biserica Ortodoxă
Rusă și Patriarhia Moscovei au condamnat prozelitismul romano-catolic și
găsirea unei punți de dialog a fost foarte dificilă pentru aproape 15 ani. În această
perioadă au mai avut loc 3 întâlniri, dar de la moartea lui Ioan Paul al II-lea și
până la venirea la conducerea Bisericii romano-catolice a papei Benedict al XVI-
lea (profesor de teologie sistematică care dorea să fixeze poziția Bisericii),
relațiile au fost foarte tensionate.
După 1990 - s-a discutat exclusiv despre uniație (document semnat la
Balamand în 1993), ceea ce pentru ortodocși este o anomalie, pentru romano-
catolici este o normalitate eclesiologică. După Balamand are loc o crevasă, deși
BOR îl consideră un document pozitiv.
Papa Benedict XVI a început încă din 2006 să impregneze Bisericii
romano-catolice un discurs foarte exclusivist în raport cu Ortodoxia, susținând că
cea dintâi este singura care deține adevărul. În Anuario Pontificio, catalog cu toți
episcopii și clericii romano-catolici din lume, survine dispariția unuia dintre
titlurile atribuite pontifului roman (acesta se numea și patriarh al Occidentului,
titlu care-și are originea din sec. XVI, fiind șters în martie 2006), papa Benedict
a eliminat acest titlu pentru că în baza primatului petrin el considera că jurisdicția
sa nu este limitată doar la Occident, ci este universală (extragerea pontifului din
pentarhie, acesta considerându-se superior tuturor celorlalți patriarhi).
2007 - document ecleziologic în care sunt publicate o serie de răspunsuri
teologice asumate de papa Benedict, dar puse sub numele comisiei de doctrină a
Bisericii romano-catolice în care era explicit subliniat care este relația acesteia cu
celelalte Biserici. Biserica Ortodoxă se află în stadiul următor Bisericii romane,
inferioară (cea catolică poate fi numită Biserică cu “B” mare, iar cea ortodoxă
biserică cu “b” mic), iar Bisericile protestante și neoprotestante abia dacă pot fi
numite creștine, mai degrabă comunități eclesiale.
Tot Benedict este cel care a deschis tema dialogului primatul papal vs
sinodalitate. S-a dorit discutarea acestei probleme începând de la primul mileniu
creștin, atunci când Biserica era una, pentru a vedea cât de sinodală sau monarhică
era. Biserica Ortodoxă Rusă nu a vrut să accepte discuția despre primul mileniu
creștin, întrucât orice aport al ei în acea perioadă era scos automat din calcul,
întrucât aceasta nici nu exista. În această situație, urma ca discursul taberei
ortodoxe să fie monopolizat de Patriarhia Ecumenică.
Apoi, la alte două întâlniri, mitropolitul Zizioulas (șeful comisiei ortodoxe
și reprezentantul Patriarhiei Ecumenice) și mitropolitul Ilarion Alfeyev (șeful
delegației ruse) au ajuns să îl cheme pe cardinalul catolic să facă pace între ei și
să conducă cumva discuțiile din interiorul delegației ortodoxe. Această
disfuncționalitate profundă a Bisericii Ortodoxe este similară celei de la Sinodul
al III-lea Ecumenic, atunci când papei Celestin i s-a cerut să găsească formula de
compromis între Chiril al Alexandriei și Nestorie.

26
 Relațiile Interortodoxe
1861 - în cazul României, autocefalia afirmată printr-o lege dată de
Alexandru I Cuza este recunoscută de Patriarhia Ecumenică abia în 1885.
Odată cu sec. XIX încep să apară fricțiuni între diverse jurisdicții ortodoxe,
în special între cele care erau în legătură cu Patriarhia Ecumenică și cu monopolul
și dreptul de întâietate pe care această jurisdicție eclesiastică l-a manifestat față
de celelalte Biserici surori. În cazul Rusiei vorbim de un creștinism impus de la
vârf spre bază, la sfârșitul sec. X, iar recunoașterea autocefaliei a fost forțată
imediat de contextul de după sinodul de la Ferrara-Florența din sec. XV. În cazul
României vorbim de nouăsprezece secole de așteptare, iar în cazul Rusiei de doar
cinci secole. Orice ieșire de sub jurisdicția spirituală a patriarhului ecumenic era
percepută ca o pierdere.
Începând cu sec. XV-XVI, patriarhul începe să se opună unei politici de
descentralizare. Biserica Ortodoxă Română a fost o victimă a acestei politici, în
ciuda tuturor daniilor făcute începând cu sec. XIV și până în sec. XIX de către
domnitorii români către diverse schituri, mănăstiri, biserici și scaune episcopale
de sub jurisdicția acestei Patriarhii.
Bulgaria a fost sub dominație efectivă otomană, obținându-și independența
abia în 1978, în ciuda ajutorului oferit de români și ruși. Anterior, ei se aflau sub
dominație otomană din punct de vedere politic și din punct de vedere bisericesc
sub dominația Patriarhiei de Constantinopol. Această jurisdicție se manifesta prin
lipsa alegerii în scaune episcopale a episcopilor de naționalitate bulgară. În 1870
s-a obținut derogarea din partea Porții Otomane de a se alege episcopi bulgari în
episcopiile unde existau 2/3 de ortodocși nativi bulgari, în comparație cu cei care
erau musulmani sau greci de confesiune ortodoxă. Această derogare nu a fost
recunoscută de Patriarhia Ecumenică, Biserica Ortodoxă Bulgară intrând din
1870 într-un fel de schismă din pricina acestor episcopii.
Ei ar fi trebuit să obțină Sf. și Marele Mir (liantul dintre conducerea
jurisdicțională principală și Bisericile subordonate) lucru pe care Patriarhia
Ecumenică nu l-a făcut din cauza nerecunoașterii episcopiilor din Biserica
Bulgară, care însă a fost ajutată de celelalte Biserici, care își obținuseră deja
autocefalia. Acestea au dat din șapte în șapte ani din Sf. și Marele Mir al lor, în
special românii și sârbii.
Bulgarii aveau o istorie destul de solidă pornind de la țarul Boris din sec.
IX și până la al doilea Țarat Bulgar și distrugerea lui din sec. XIV, existând
totodată și o jurisdicție bulgară în acest spațiu balcanic, lucru negat lor pe nedrept
într-un context istoric generat de schisma din sec. XIX. Abia după cel de-al doilea
Război Mondial bulgarii au obținut dreptul de a avea episcopi bulgari, culminând
cu autocefalia obținută mai târziu.
Patriarhia Ecumenică a lansat un apel la unitate în zona creștină începând
cu anul 1920, dar un apel manifestat printr-o scrisoare mică, ce nu avea o bază
din punct de vedere dogmatic și eclesiologic, nefiind enunțate norme explicite, ci
27
se mersese pe sentimentul de oroare generat de război, ideea de bază fiind că
trebuie să schimbăm ceva din propria noastră atitudine și să ne întoarcem la un
autentic duh creștin. Evenimentele de după 1920 scot la iveală un soi de
secularizare care a stăpânit Patriarhia Ecumenică în perioada interbelică.
Istoria Bisericii de după 1920 este marcată de o perioadă foarte tulbure sub
patriarhatul lui Meletios al IV-lea Metaxakis (1922-1925), care a generat și
generează discuții ample, încât și astăzi se caută soluții pentru rezolvarea unor
probleme cauzate de acesta. Are o creștere dubioasă (conexiuni cu masoneria).
Înainte de întâlnirea din 1923 de la Constantinopol, în 1922 a fost semnat
un fel de contract între Patriarhia Ecumenică și Biserica Ortodoxă a Greciei,
Arhiepiscopia Atenei, prin care s-a stabilit ca toate comunitățile grecești din
diaspora (tot ceea ce se află în afara teritoriului jurisdicțional al Arhiepiscopiei
Atenei și a teritoriului mic al Patriarhiei Ecumenice) să intre sub autoritatea
patriarhului ecumenic și să nu mai depindă de Arhiepiscopia Atenei. De la această
idee s-a generalizat în timp ca toată diaspora ortodoxă să treacă sub jurisdicția
patriarhului ecumenic. La aceștia s-au adăugat comunitățile ruse ale auto-
proclamatei Biserici Ruse din Exil, formate după revoluția din 1917, dar mai ales
după 1925.

Întâlnirea Ortodoxă (sinodul panortodox) de la Constantinopol

1923

Patriarhul Meletios al IV-lea a decis să țină o adunare a episcopatului

ortodox, atât cât putea acesta să fie reprezentat la Constantinopol în 1923, unde
să se discute câteva puncte pe care el le considera importante.
Din partea Bisericii Ortodoxe Ruse, din pricina contextului politic intern,
nu a putut participa nimeni, asemenea și din partea Bisericii Serbiei. În ce privește
tematica de la această întrunire, ea se va regăsi pe ordinea de zi a tuturor
întâlnirilor panortodoxe de atunci și până în prezent.
Principala problemă ridicată de Meletios al IV-lea este cea a calendarului,
acest patriarh fiind cel care a introdus în spațiul ortodox calendarul îndreptat, care
fusese deja acceptat în mai toate țările din Orient, existând o oarecare diferență
de comunicare între limbajul calendaristic folosit în Biserică și limbajul
calendaristic al statului. La presiunile Patriarhiei Ecumenice, data de 1 octombrie
1923 a devenit 13 octombrie. Majoritatea reprezentanților Bisericii Ortodoxe de
la sinod nu s-au împotrivit, ci a rămas ca fiecare Biserică locală să decidă dacă
acceptă chiar din acel an modificarea calendarului sau dacă o mai întârzie puțin.
Biserica Rusă și cea Sârbă neparticipând, nu au adoptat schimbarea calendarului.
Alte Biserici care au rămas cu calendarul neîndreptat sunt Patriarhia Ierusalimului
și Muntele Athos. Ultima care l-a acceptat a fost Bulgaria în 1977. Pentru
Bisericile care au decis să rămână la calendarul vechi, motivul principal este cel
legat de Lumina de la Ierusalim, care este un argument neîntemeiat. Pogorârea
Luminii nu ține de calendar, ci de rugăciune, de textul și de săvârșitorul ei.
28
 O a doua consecință importantă a acestui sinod este legată de discuția
hirotoniilor anglicane (acordarea succesiunii apostolice în comparație cu celelalte
Biserici creștine). În 1923 s-a decis apropierea surprinzătoare mai mult față de
anglicani decât de romano-catolici. De la aceste două atitudini privind calendarul
și apropierea de anglicani i s-au tras lui Meletios al IV-lea acuzele cu privire la
prezența sa în diverse loje masonice. El este unul dintre cei mai discutați patriarhi
ecumenici din secolul al XX-lea prin faptul că într-o păstorire atât de scurtă a
introdus în Biserică niște probleme care nu mai fuseseră dezbătute până la el, care
au generat ulterior foarte multe controverse nerezolvate nici astăzi. Și parcursul
său ulterior este controversat, întrucât acest patriarh a plecat de pe scaunul
patriarhal de la Constantinopol, după care a ajuns să fie patriarh la Alexandria
pentru un scurt timp.
1920 – Patriarhia de Constantinopol se implică în mișcarea ecumenică și
emite o scrisoare Către Bisericile Ortodoxe de pretutindeni. Textul trădează o
laicizare a Patriarhiei Ecumenice. Problemele calendarului, a diasporei și a
succesiunii apostolice nu sunt rezolvate până în prezent (divergențe între aripa
conservatoare și cea modernistă).

Întâlnirea interortodoxă de la Vatoped 1930

De aici începe ideea de a avea un sinod unde să existe unanimitate,

rezolvându-se problemele de ordin canonic. Trebuie mulțumite toate Bisericile,
fapt ce face obiectul unei negocieri. Probleme sunt cauzate de chestiuni de drept
canonic: există un canon apostolic unde se specifică că într-un oraș nu poate locui
mai mult de un episcop ortodox. Ordinea de zi are 10 probleme și discuțiile s-au
blocat la prima problemă (cea a diasporei).
Probleme de ordin practic: cât de dur să fie un post, cum trebuie să se
raporteze episcopatul la cler, dacă ne putem permite să avem preoți celibi, cum
se permite în cazul clerului căsătoria a doua. La această întâlnire nu s-au remarcat
influențe venite dinspre zona rusească și nici nu au avut loc discuții despre
calendarul îndreptat sau despre recunoașterea hirotoniilor anglicane.

Întâlnirea ortodoxă (congres) la Atena 1936

Cu acest prilej s-a început seria unor congrese ale școlilor de teologie
ortodoxă. În 1936 a fost primul congres, al doilea a avut loc abia în 1976, iar al
treilea în 1988. Prima întâlnire dintre acestea este cea mai importantă întrucât
transmite un discurs total diferit față de cel de la Constantinopol din 1923, și cel
de la Vatoped din 1930. Alte congrese au mai fost în 1996 și 2004.
Acest congres a pus laolaltă profesorii de teologie, unii dintre ei laici, cu
viziuni ceva mai liberale, și clerul înalt. De data aceasta s-au remarcat mai mult
problemele serioase de teologie și mai puțin cele de ordin cultic și practic.
Profesorii de teologie au fixat pe de o parte obligativitatea unei poziții coerente a
29
Bisericii Ortodoxe în raport cu celelalte Biserici. De asemenea, s-a accentuat
necesitatea întoarcerii la o teologie patristică și la izvoarele autentice: Scriptura
și interpretarea ei corectă, cât și textele Sf. Părinți.

Întâlnirea ortodoxă de la Moscova 1948

În ce privește România, însuși patriarhul s-a deplasat în această delegație

precum și alți patriarhi, mai puțin patriarhul ecumenic, după cum nici rușii nu
participaseră la Constantinopol în 1923. La Moscova s-a făcut un fel de revers la
discuțiile purtate la Constantinopol, dar în alt context istoric și într-o altă lumină
în ce privește libertatea de exprimare. La Moscova abordarea a fost mult mai
agresivă. S-a discutat despre tema relației Bisericilor Ortodoxe (toate aflate sub
dominație comunistă atunci) cu Bisericile creștine în general. S-a accentuat
discursul clasic comunist cu privire la Occidentul decăzut.
Vaticanul și toate celelalte centre religioase occidentale au fost identificate
cu Occidentul acela imperialist, care nu poate să aducă nimic bun, suprimându-
se orice dialog teologic. Astfel, s-a revenit asupra invalidității hirotoniilor
anglicane. În ce privește calendarul, abordarea nu a fost atât de agresivă, ci ceea
ce trăim noi astăzi este consecința deciziei luate la Moscova, de a avea sărbătorile
pascale ținute pe calendar vechi.
În esență, la această conferință observăm o Ortodoxie care s-a aliniat poziției
partidului, de aceea a survenit și întârzierea intrării Bisericilor Ortodoxe în
Consiliul Mondial al Bisericilor, care tocmai se înființase, întârziere generată de
aceeași idee de bază a comunismului care nota o diferențiere clară între ideologica
socialistă și cea capitalistă din Occident. Și decizia de a intra în 1961 în grup toate
Bisericile Ortodoxe în C.M.B. este o dovadă a impunerii părerii partidului în
Biserica Ortodoxă.

Conferință la Chambessy cu caracter panortodox 1976

Până în 1990, toate întâlnirile interortodoxe au avut o abordare similară

celei de la Moscova din 1948: orice episcop de fapt exprima în primul rând
punctul de vedere al partidului comunist.
A avut loc o serie de conferințe panortodoxe în anii 1961, 1963, 1964 și
1968 în Rhodos, iar apoi la Chambessy. Toate cele patru conferințe au luat tot
bagajul acela de probleme teologice discutate anterior și au încercat să realizeze
o agendă de lucru pentru un sinod panortodox. Începând cu anii `70 a început
seria așa numitelor conferințe presinodale, cinci la număr, din `76, până în 2015.
La Chambessy s-au identificat 10 teme mari: (1) diaspora ortodoxă; (2)
autocefalia și modul de proclamare; (3) autonomia; (4) ordinea în diptice; (5)
readaptarea rânduielilor legate de post; (6) problema unui calendar comun; (7)

30
căsătoria; (8) relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine; (9) Ortodoxia și
mișcarea ecumenică; (10) promovarea idealurilor creștine de pace și dragoste și
îndepărtarea diferențelor rasiale.
În ce privește temele problematice, este vorba de Diptice și de felul în care
se proclamă autocefalia unei Biserici, acest ultim punct punând față în față cei doi
mari poli din interiorul Ortodoxiei (rușii și grecii). Aici este vorba și despre
anumite considerații istorie care trebuie luate în calcul: în anumite momente,
Patriarhia Moscovei a avut jurisdicție asupra unui spațiu mult mai larg decât este
astăzi Rusia și ea clamează în baza acestei istorii dreptul de a acorda autocefalie
bisericilor nou-constituite care au ieșit astăzi de sub spațiul politic al Federației
Ruse, dar care, consideră ei, pentru că au fost creștinate de ruși, ar trebui ca de la
ei să și primească autocefalia. În Japonia și în Coreea de Sud există atât o Biserică
Ortodoxă care ține de Moscova și o Biserică Ortodoxă care ține de Patriarhia
Ecumenică. În cazul Estoniei, ca și în cazul Moldovei se aplică același tipar al
luptei interne pentru întâietate jurisdicțională.
Au mai existat 3 întâlniri ale conferinței ortodoxe presinodale, toate la
Chambessy, care devine un fel de centru al lumii ortodoxe (1982, 1986 și 2009).
Din 1986 până în 2009 nu au mai avut loc întâlniri.
Document final din 2009 - să se formeze în statele care nu sunt ortodoxe
așa-numitele adunări episcopale ortodoxe, unde să se pună laolaltă toți episcopii
fiecărei comunități (românești, grecești, rusești, sârbe, etc.), iar fiecare dintre
aceștia să conducă adunarea prin rotație din doi în doi ani. Această soluție trebuie
să fie provizorie, până la revenirea la starea indicată de unul dintre Canoanele
Apostolice, care vorbește despre existența unui singur episcop ortodox în același
timp pentru fiecare cetate în parte.

Forma finală a temelor discutate la sinodul panortodox în 2016:

1) Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană;
2) Diaspora ortodoxă;
3) Autonomia și modul de proclamare (se dă în cadrul aceleiași jurisdicții și este
un pas spre autocefalie);
4) Taina Cununiei și impedimentele ei;
5) Importanța postului și respectarea lui astăzi;
6) Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine.

31