Patrologie An II, Sem I (2018-2019)

Cursul I – Părinți Străromâni. Sf. Ioan Casian

Pătimirea Sf. Sava Gotul – prima scriere patristică pe teritoriul dacic
(Scrisoarea Bisericii din Goția către cea din Capadocia). A slujit pe lângă preotul
Sansala, a fost înecat în râul Buzău în vremea regelui got Athanaric. Moaștele au
fost strămutate la Tomis pe vremea guvernatorului Iunius Soranus (probabil rudă
a Sf. Vasile cel Mare).
Epistola Sf. Vasile cel Mare din 373-374 (nr. 155) - solicitarea moaștelor
de martiri.
Epistola Sf. Vasile cel Mare (nr. 164) - confirmarea Epistolei Bisericii
din Gothia și Epistolei episcopului Bretanion.
Epistola Sf. Vasile cel Mare (nr. 165) - trimisă în Dacia Pontică în
legătură cu martirii creștini.

Sf. Teotim I, episcopul Tomisului (385/390 - episcop)

Pomenit (conform Acta Sanctorum) la 20 mai. S-a format la mănăstirea din

hotarele Cassienilor și ale peșterilor. Episcop filozof, Ieronim amintește în
lucrarea “De viris illustribus (131)” că în 392 Teotim era arhipăstor la Tomis,
fiind aplecat spre literatură și patristică și a publicat opere scurte și comatice în
formă de dialog. Sozomen spune că era scit de neam.
Un fragment din opera sa se găsește la Sf. Ioan Damaschin în “Sacra
Parallela (Sfintele Paralele)”. A scris o Omilie la Evanghelia după Matei (V,
23), referindu-se la viața duhovnicească a creștinului. Era educat în viața
monahală. A intervenit în favoarea Sf. Ioan Gură de Aur în legătură cu reformele
sale în domeniul vieții bisericești.

• Martirii din Dobrogea

Niculițel: Zotikos, Attalos, Kamasis, Phillipos. Chindeu și Tasius (+304

pe vremea lui Dioclețian), descoperiți în 1971. Sf. Emilian de la Durostorum
(18.07.362).
Operele în latină exprimă procesul de formare al spiritualității daco-
romane.
Străromâni (sec IV-VI) - diferiți de romani și de geto-daci.
Prezența culturii românești cu 1000 de ani mai devreme decât este stabilită.
 Sf. Ioan Casian (360-435) - pomenit la 28-29 februarie.

Născut în Scythia Minor (după cum susțin Tillemont, Vasile Pîrvan,

Marrou). Prin săpăturile arheologice ale lui Vasile Pîrvan în Dobrogea din 1912
s-a descoperit Vicus Cassiaci (Tillemont). Schwartz și Marrou consideră locul
nașterii lui Cassian din părinți creștini înstăriți.
A făcut școală într-un oraș de pe țărmul Pontului Euxin. A plecat în
Palestina în 382/383 la 17/18 ani, rămânând doi ani. A vizitat comunități
mănăstirești din Palestina, Siria și Mesopotamia împreună cu Sf. Gherman.
Trece în Egipt, stând 15-20 de ani, ajungând la Thenesus (Estul Nilului),
mănăstirea Panephisis, întâlnindu-i pe sfinții Cheremon, Nestor și Iosif
(Convorbiri XI-XVII). A avut convorbiri duhovnicești cu Ava Piamun, Avraam,
Ioan, Pinufius. Au vizitat Nitria, Kellia, Sketis. Bremond consideră convorbirile
duhovnicești o “universitate a pustiei”.
La Constantinopol, Sf. Ioan Gură de Aur îl hirotonește pe Cassian diacon,
iar pe Gherman preot. Cassian pleacă la Roma, cunoscându-i pe Inocențiu I și pe
Leon cel Mare (I), viitorul papă, iar în 415 se îndreaptă spre Marsilia (Sudul
Galliei), întemeind două așezăminte chinoviale (unul de bărbați și altul de femei),
conducându-le până în 435. Mănăstirile există și azi: Saint Victor și Saint
Sauveur.

Opera

1. Așezămintele chinoviale și despre remediul celor 8 păcate principale (12

cărți) - (De institutis coenobiorum et octo principalium vitiorum remediis)
- finalizată în anul 426. Primele 4 cărți cuprind date privind organizarea
mănăstirilor chinoviale din Palestina și Egipt (noviciatul, regulile de viață
mănăstirească, îmbrăcămintea, orele de rugăciune), iar în celelalte 8 sunt
descrise cele 8 vicii (lăcomia pântecelui, desfrânarea, arghirofilia, mânia,
tristețea, trândăvia, slava deșartă și mândria). Remediile sunt frica de
Dumnezeu, umilința, mortificarea dorințelor curățirea inimii și dragostea
creștină.
2. Collațiuni sau Convorbiri cu părinții în 24 de cărți (Collationes Patrum),
finalizată în 429, redă convorbirile Sf. Ioan Casian și ale Sf. Gherman cu
monahi din Egipt despre lumea interioară și tainică a monahului și
mijloacele care duc la desăvârșire; despre scopul vieții, deosebirea
spiritelor, puterile rele, rugăciune și har (grație), feciorie, interpretarea Sf.
Scripturi.
 3. Despre Întruparea Domnului contra lui Nestorie (Libri de incarnatione
Domini contra Nestorium) în 7 cărți, scrisă în 430. În Hristos sunt două
firi, care își comunică însușirile proprii (communicatio idiomatum).
Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu (Theotokos). Aseamănă
nestorianismul cu alte erezii: maniheismul, pelagianismul (considerat izvor
al nestorianismului).

Doctrina

Operă ascetică. Conține teme ale adevărului de credință, combate

nestorianismul și pelagianismul (Pelagius 360-418 – ascet și moralist britanic,
refuză predestinația și accentuează voința liberă și libertatea deplină a omului față
de păcat). În a XIII-a convorbire, Sf. Casian pune problema raportului din harul
dumnezeiesc și libertatea umană. Dumnezeu vine unde vede o scânteie de
bunăvoință din partea omului. Harul colaborează cu libertatea omului
(sinergism). A fost acuzat de Semipelagianism.
Sunt recomandate: prietenia, smerenia, dragostea. Discernământul este
ceea ce sunt ochiul și lampa pentru trup.
Este apreciat de Fotie, Ghenadie de Marsilia, Cassiodor.
Omul urcă la infinit până la starea de dragoste prin puritatea minții și a
inimii.
Izvoare literare și spirituale din: Virgiliu, Cicero, Atanasie cel Mare, Vasile
cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nazianz, Ambrozie, Ieronim, Augustin.
Susține experiența personală continuă (experientia magistra / experientia
docente).
Limba sa este creația acțiunii sale (actione linguam movens – Ghenadie).
Limbă îngrijită, ton grav, unele opere pot fi transformate în drame de teatru.
A creat primul coridor spiritual între Dacia și Gallia (Romania și Franța).

Lectură

Viața spirituală cuprinde două părți: partea practică (activă - faza faptelor,
curăță ființa umană prin virtuți) și partea contemplativă (conduce omul spre
desăvârșire - îndumnezeire a omului). Cel care experiază faza practică este numit
făptuitor (praktikos), pe când cel din faza contemplativă este numit privitor
(theoretikos).
Contemplarea tainelor nevăzute nu urmărește câștiguri prezente, ci o
răsplătire cu cele veșnice. Știința se compune din două părți:
 • practică (îndreptarea obiceiurilor și curățirea de vicii);
• teoretică (contemplarea celor dumnezeiești și cunoașterea înțelesurilor
celor mai sfinte).
Metode de interpretare ale Sf. Scripturi: istorico-literară (critică),
alegorică (tipologică), tropologică (morală) și anagogică (mistică).
Ramurile științei duhovnicești sunt: tropologia, alegoria și anagogia.
4 figuri în una: istoric (oraș al iudeilor), alegoric (Biserica lui Hristos),
anagogic (cetatea cerească - mama noastră a tuturor – Galateni 4, 25), tropologic
(sufetul omului, lăudat sau mustrat de Domnul).

Curs II – Sf. Dionisie Exiguul / Cel Mic, Cel Smerit

Figură de anvergură a literaturii străromâne, a numărat anii de la nașterea

lui Hristos, este pomenit la 1 septembrie. Născut în Scythia Minor / Dobrogea,
după propria mărturie, precum și după mărturia istoricului Cassiodor. A primit o
educație aleasă la o mănăstire din Dobrogea. Pleacă în Orient, apoi spre
Constantinopol, în anul 496/7 ajunge la Roma, după moartea papei Ghelasie I
(492-496). A fost primit la mănăstirea Anastasia. A slujit sub 10 papi. Cunoștea
latina și greaca, primește responsabilitatea arhivei pontificale, o reorganizează
total.
A predat cursuri de dialectică la Universitatea din Vivarium, împreună cu
Cassiodor, editând Decratelele Pontificale. A tradus din greacă în latină
canoanele primelor 4 sinoade ecumenice, precum și un număr de scrisori ale Sf.
Chiril al Alexandriei. A alcătuit un florilegiu de texte patristice. A tălmăcit opere
ale Sf. Grigorie de Nyssa și Proclu al Constantinopolului pentru nevoile
călugărilor sciți.
Cassiodor îl caracterizează astfel: “Trei mari virtuți au împodobit viața Sf.
Dionisie Exiguul: credința ortodoxă, smerenia inimii și dragostea față de
Dumnezeu și de oameni.” Era plin de simplitate și înțelepciune, smerenie și
învățătură, moderație cu talentul de a vorbi, era vrednic de societatea regilor.
Casian descrie locul natal fără să-i precizeze numele, pe când Dionisie
prezintă nominal patria (“îngrozitoare prin frig și barbari, a crescut bărbați plini
de căldură și minunați prin blândețea purtării”).
Dionisie notează că sciții săi, deși erau simpli în cuvânt, erau pricepuți în
știință. Era nouă a fost introdusă mai întâi în Italia, în anul 525, apoi în Franța și
Anglia (664).
A tradus din Chiril al Alexandriei și Grigorie de Nyssa.
Devine părintele dreptului bisericesc.
 A revizuit și adunat canoanele sinodale în trei colecții:
• Culegere latină a canoanelor conciliare și sinodale latine și grecești;
• Decretalii papale de la papa Siricius (395-398) până la papa Anastasie
(496-498) și completată cu a doua colecție în timpul pontificatului lui
Simachus (498-514) pe care o anexează primei, constituind Dionysiana;
• Realizează o a treia colecție la îndemnul papei Horsmisdas (514-523), din
care exclude canoanele apostolice.
A devenit întemeietorul dreptului canonic apusean, precum și părintele
dreptului bisericesc.

Opera

• Epistola Sf. Chiril al Alexandriei contra lui Nestorie;

• Crearea omului la Grigorie de Nyssa;
• Cuvântarea patriarhului Proclu despre Maica Domnului;
• Minunata pocăință a Sf. Taisia;
• Viața Sf. Pahomie;
• Istoria aflării capului Sf. Ioan Botezătorul;
• Tomosul lui Proclu către armeni - critică pe susținătorii lui Teodor de
Mopsuestia și ai lui Nestorie. Hristos e unul din treime. Dionisie apără
doctrina teophasistă a lui Proclu: “Unul din treime a suferit pentru noi cu
trupul!”;
• Viziune nouă și asupra cronologiei, reformează calendarul creștin, fixând
ca punct de început al erei creștine Întruparea Domnului, abandonând era
dioclețiană și acceptând 753 Ab Urbe Condita ca an al nașterii lui Hristos.
Calculul a fost dovedit a fi eronat cu 4/5 ani (Irod cel Mare moare în 750
A.U.C., Mântuitorul trebuie să se fi născut cu 1 sau 2 ani înainte de moartea
lui Irod, adică 748 sau 749 A.U.C.).
A trecut la Domnul în 545. A slujit sub 10 papi (de la Atanasie II la Vigiliu).
 Curs III - Sf. Niceta de Remesiana (335-415)

Pomenit la 24 iunie.
Niceta (greacă = învingător). Episcop de Remesiana (Bela Palanka în
Serbia), provenea dintr-o familie de daco-romani din Dacia Mediterranea. Primul
care l-a menționat este episcopul Germanus într-o scrisoare către episcopii
Iliricului. Paulin de Nola îi dedică două imne de însoțire (Protrepticon). În
poemul 17 este prezentat ca un bărbat sfânt, care i-a încreștinat pe daci și scito-
geți. Cassiodor îi face un elogiu. Ioan Coman îi compară activitatea misionară cu
cea a Sf. Ioan Cassian.
Este amintit ultima oară ca episcop de Remesiana la 13 decembrie 414,
într-o scrisoare a lui Inocențiu I adresată episcopilor macedoneni în legătură cu
ereticul Bonosiu. Martirologiile romane îl sărbătoresc la 7 ianuarie, alături de
Paulin de Nola. Este numit “Apostolul daco-romanilor”.
A fost un teolog erudit al timpului, care a vegheat cu strășnicie la apărarea
dreptei credințe.

Opera

1. Instructionis libelli (instrucțiuni pentru catehumeni) - 380, 6 cărți de

învățătură. Prima se referă la învățăturile despre botez, a doua despre
erorile păgânismului, a treia despre credința într-o singură maiestate, a
patra împotriva horoscopului, a cincea tratează despre simbolul de
credință, iar a șasea despre jertfirea mielului pascal.
Cartea a III-a cuprinde două tratate:
• A) Despre rațiunea credinței în 7 capitole, tratează probleme trinitare și
hristologice împotriva arienilor și apolinariștilor;
• B) De Spiritus sancti potentia (Puterea Sf. Duh) în 22 de capitole împotriva
macedonenilor. Se bazează pe Sf. Scriptură și Sinodul I Ecumenic. Sf. Duh
nu poate fi confundat cu persoana Fiului pentru că și Fiul e Duh și Tatăl e
Duh (perihoreza, comunicarea însușirilor).
Cartea a V-a: De Symoblo (Simbolul Credinței) este dependentă de
Catehezele Sf. Chiril al Ierusalimului. Îndeamnă la lepădarea de Satana și de toate
viciile.
2. De vigilis servorum Dei (privegherea robilor lui Dumnezeu) - 9 capitole,
privegherea de noapte vineri și sâmbătă seara. Vorbește despre femeia care
toarce la opaiț. Foloasele privegherii: ușurarea sufletului și luminarea sa
prin har, ascuțirea minții, sporirea înțelepciunii, înlăturarea fricii.
 3. De psalmodiae bono - foloasele cântării de imne și psalmi. Condiții: curăția
inimii, armonia dintre cântare și evlavie, evitarea afectărilor teatrale,
încurajează cântarea în comun.
4. De diversis appellatonibus (Diferitele numiri ale lui Hristos) - predică.
Numiri: Cuvânt, Înțelepciune, Răscumpărare, Viță, Miel, Pâine, Preot.
5. Te Deum – Unii cred că aparține Sf. Ambrozie sau Fericitului Augustin. 3
strofe: primele două se ocupă de Tatăl, lăudat de puterile cerești (strofa 1)
și pământești (strofa a doua), ultima strofă e hristologică.
6. De agni paschalis victima (jertfa mielului pascal) - lumea a fost creată
primăvara. Lucrarea a creat discuții privind paternitatea.
7. Ad lapsam virginem libellus (Către fecioarele căzute) - a creat discuții
privind paternitatea.

Curs IV – Sf. Dionisie (Pseudo) Areopagitul

Autorul se dă contemporan cu Mântuitorul și Apostolii. A fost identificat

cu primul episcop al Atenei, convertit de Sf. Apostol Pavel.
În scrisori se adresează lui Tit, Gaius, Policarp. Epistola a 10-a e adresată
Sf. Ioan Teologul, a 7-a afirmă că a văzut din Heliopolis eclipsa de soare
întâmplată la moartea pe cruce a Mântuitorului.
Argumente că a trăit după perioada apostolică:
• Expresia “Sfintele Scripturi transmise nouă de Părinți” este folosită mai
târziu;
• Spune că monahismul ar fi înfiorător, ceea ce nu se potrivește;
• Arată că simbolul credinței se cântă la Liturghie (introdus în 476 în
Antiohia de monofiziți);
• S-a folosit de scrierile neoplatonicului Proclu (+485);
• Folosește termenii: neîmpărțit, nedespărțit, neamestecat, neschimbat (care
apar după Sinodul IV Ecumenic);
• Teologia evoluată aparține perioadei a treia.

Receptarea Corpusului Dionisiac (CD)

Scrierile apar în 500 în Siria. Prima dată sunt utilizate de patriarhul
monofizit Sever al Antiohiei (+538). Episcopul Ipatiu al Efesului respinge
scrierile ca neautentice. Scrierile au fost acceptate de Sf. Maxim Mărturisitorul,
Sf. Sofronie al Ierusalimului, Papa Grigorie cel Mare, Leonțiu de Bizanț.
După 531 au fost traduse în siriacă de Sergiu de Reșaina (+536). Ioan de
Skythopolis le comentează în sec VI (550-570). Scoliile au circulat sub numele
Sf. Maxim. Hans Urs von Balthazar demonstrează că autorul scoliilor este Ioan
de Skythopolis. Sf. Maxim își fundamentează scrierile Mistagogia și Ambigua pe
opera Sf. Dionisie.

Receptarea Corpusului Dionisiac în Apus

Lorenzo Valla (1457), Erasmus de Rotterdam (1516), Martin Luther (1546)
critică lucrarea. Iosif Stiglmayr demonstrează că există paralele importante cu
lucrarea lui Proclu (Despre substanța răului - De malorum substantia). Autori
ortodocși care au valorizat opera: George Florovsky, Vladimir Lossky, Dumitru
Stăniloae, Alexander Golitzin.

Opera

1. Despre Ierarhia Cerească - 15 capitole, problematica îndumnezeirii

omului în 3 etape: purificarea, iluminarea, desăvârșirea.
Ierarhia bisericească - Trei triade: Botez, Euharistie și Mirungere;
Trei trepte preoțești; Trei trepte sub aceștia: monahi, credincioși,
catehumeni.
Îngerii sunt împărțiți în: A) Heruvimi, Serafimi, Tronuri; B) Domnii,
Puteri, Stăpâniri; C) Începătorii (Principii), Arhangheli, Îngeri.
Cerul I se ocupă de Dumnezeu, Cerul II de lume, iar Cerul III de oameni.
2. Despre Numirile Divine - atributele lui Dumnezeu: icognoscibilitatea (nu
poate fi cunoscut după natură); afirmațiile catafatice (pozitive) sunt
inferioare celor apofatice (negative). Accentuează unitatea lui Dumnezeu.
Dumnezeu este bunătate, putere, ființă, unul, etc.
3. Despre Teologia Mistică - 6 meditații referitoare la neputința omului de a
cunoaște calitățile lui Dumnezeu. Omul se poate uni cu El: unire extatică -
unio mistica.
4. 10 Epistole: 4 către Gaius; Dorotei Liturgul; Sosipatru Liturgul; Policarp
Ierarhul; Demofil Terapeutul; Tit Ierarhul; Ioan Teologul Apostolul.

Doctrina

Face distincția între ființa divină, incomunicabilă și transcendentă și

manifestările “ad extra” ale acesteia. Dumnezeu e cauză a existențelor și lucrare
de descoperire. Tatăl este dumnezeire născătoare, Fiul și Sf. Duh sunt mlădițele
dumnezeirii născătoare.
Apelează la termenii proodos, dynameis, energeia. Proodos și Epistrophe
stabilesc raporturile cu creația - mișcarea Dumnezeirii.
 Dumnezeu, prin energiile Sale, dă tuturor posibilitatea de cunoaștere prin
revărsările din Ființa Sa (manifestări, lucrări).
Viața cea nouă e dată de Sf. Taine. Suntem chemați la împreună-lucrare
(sinergeia) cu Dumnezeu. Botezul este prezentat ca o naștere dumnezeiască sau
renaștere (palingenesia).
În Hristos se poate vorbi de o lucrare a Dumnezeului făcut om (teandrie).
Sinaiul devine “tip” al Bisericii, cultul deschizând posibilitatea unirii cu
Dumnezeu în timpul Sf. Liturghii.

Curs V – Sf. Maxim Mărturisitorul

Surse despre viața sa:

1. Epitome (Compendium Vindobonense) - biografie în rezumat;
2. Synaxarium Constantinopolitanum;
3. Vita et passio Maximi (Viața și Pătimirea);
4. Sancti Maximi vita ac certamen (Viața și lupta) - editată de Combefis,
compilație din sec X, datorată monahului Mihail Exvulites;
5. Viața Syriacă - 1973 de S. Brock. Manuscrisul descoperit în sec VII/VIII,
scrisă de un monotelit maronit, Gheorghe de Resh’aina;
6. Vieți georgiene sec. X/XII.

Născut într-o familie aristocrată. Versiunea siriacă spune că s-a născut în

satul Hesfin/Golan, rămânând orfan la 9 ani și încredințat unei mănăstiri din
Palestina, dominată de origeniști și evagrieni.
610-614 – secretar al împăratului Heraclie (610-641).
614 – devine monah la mănăstirea Chrysopolis-Scutari, ajungând stareț.
624-626 – se mută la mănăstirea Sf. Gheorghe din Cizic. Aici redactează
lucrările: Despre iubire, Cuvânt ascetic, Capete despre dragoste. Tratează
aspecte ale vieții duhovnicești (după Evagrie și Diadoh al Foticeii).
626 – invazia persană îl obligă să se refugieze în Cartagina, unde îl
întâlnește pe Sofronie.
Alte scrieri duhovnicești: Explicarea la Tatăl nostru, Questiones ad
Thalassium, Mystagogia.
Scrieri după căderea Ierusalimului (638): Opuscula theologica et polemica,
Disputatio cum Pirrho.
645 - dispută problema monotelismului din Cartagina cu patriarhul
Pyrrhus.
 Heraclius dorea readucerea monofiziților severieni din Siria și Egipt în
Biserică. Patriarhul Serghie de Constantinopol (610-638) a admis “o singură
lucrare divino-umană”, bazându-se pe unirea ipostatică. Acesta redactează în 633
un Pact de unire. Cyrus de Phasis (631 – patriarh al Alexandriei) susține noțiunea
lui Serghie.
În Epistola 19 (633/634), Sf. Maxim arată că firile rămân neschimbate
(“Deosebirea lucrărilor nu este explicit afirmată, ea este în mod necesar
implicită” – P. Scherwood).
634 – Ambigua către Toma; A doua Epistolă către Toma, Opuscul 4,
Epistolele 13, 14/15 îndreptate împotriva monotelismului severian.
Sofronie moare după cucerirea Ierusalimului de Omar (638).
638 – Ektesis sub Serghie și Heraclius, obliga creștinii să accepte o singură
voință în Hristos. Serghie moare în 639, urmat de Pyrrhus.
641 – Pyrrhus exilat în Africa de Nord de Constantin al III-lea.
645 – Disputa între Sf. Maxim și Pyrrhus.
648 – Constantin al II-lea (641-668) emite Typos-ul, oprind să se mai
vorbească despre una sau două voințe în Hristos.
649 – Sinodul de la Lateran (convocat de Papa Martin) condamnă
monotelismul.
653 – Sf. Maxim exilat în Tracia. Tot în 653, Papa Martin I este condamnat
și exilat la Cherson, murind în 655.
662 – Sf. Maxim este judecat a treia oară, împreună cu monahul Anastasie
și aprocriziarhul roman Anastasie. I-au fost tăiate mâna dreaptă și limba. Exilat
în cetatea Lazica (Semalion) - localitatea Muri.

Opera

Dogmatice:
• Scrieri și epistole hristologice și duhovnicești (PSB 81);
• Opuscule teologice și polemice;
• 10 capitole despre voințe și energii (dispute cu patriarhul Pyrrhus);
• 45 de epistole;
• Despre purcederea Sf. Duh;
• Despre suflet;
• Răspunsuri către Talasie (Filocalia vol. 3).
 Exegetice:
• 65 de întrebări și răspunsuri privitoare la locuri grele de interpretat din
Sf. Scriptură, către Talasie; Ambigua (Tâlcuiri ale unor locuri din Sf.
Părinți), PSB vol. 80, 81;
• Tâlcuire la Tatăl nostru (Filocalia vol. 2);
• Explicarea Rugăciunii Domnești;
• Către scolasticul Theopempt;
• Explicarea Psalmului 59.

Morale:
• Carte ascetică, Cuvânt ascetic, Despre dragoste, Capete teologice și
gnostice;
• Culegeri de sentințe mistice și ascetice.

Liturgice:
• Mystagogia, explicarea mistică a simbolismului slujbelor bisericești.

Patristice:
• Despre operele Sf. Dionisie Areopagitul (scolii);
• Despre diverse pasagii dificile din Sf. Părinți Grigorie Teologul și
Dionisie.

Jean Claude Larchet consideră împărțirea operelor Sf. Maxim ca fiind

artificială. În prezentarea operelor folosește colecția Clavis Patrum Graecorum a
lui Geerard, iar în prezentarea surselor de referință numărul de ordine din
Bibliotheca Hagiografica Graeca a lui F. Halkin.
• Ambiguorum liber, împărțită în Ambigua către Toma 1-5 și Ambigua către
Ioan 6-71.
• Ambigua către Ioan (episcopul Cyzicului) a fost scrisă între 628-630 în
Africa de Nord.

Doctrina

• Sf. Treime. Dumnezeu, Unime și Treime. Triadologia se dezvoltă pe linia

părinților capadocieni și a Sf. Dionisie Areopagitul. Pentru Sf. Maxim,
“Treimea este cu adevărat Unime și Unimea este cu adevărat Treime”.
Ereziile izvorăsc din nerespectarea echilibrului între ființa cea una și cele
trei ipostasuri. Arie neagă Unimea, Sabelie neagă Treimea. Eutihie
 mărturisește unirea firilor în Hristos, dar neagă deosebirea lor. Nestorie
mărturisește deosebirea, dar neagă unirea.
Existarea unei perihoreze desăvârșite. Sf. Maxim recurge la diada logos al
ființei și mod de ființare sau de existență a firii – proprietatea ipostatică
inalienabilă și incomunicabilă a fiecărei Persoane dumnezeiești.
Subliniază desăvârșita egalitate a Persoanelor dumnezeiești. Cuvântul este
concepătorul și lucrătorul creației. Logosul plănuiește planul iconomiei mântuirii
omului. Întruparea este proprie Fiului, dar se face cu acordul și bunăvoirea Tatălui
și se împlinește cu împreuna-lucrarea Sf. Duh.
Filioque – Sf. Maxim spune că este acceptabilă dacă nu înseamnă că Fiul
este cauză a Duhului Sfânt. Duhul Sfânt ieșit de la Tatăl este în Fiul, se odihnește
peste El și este în El, manifestându-se prin El.
Sf. Duh vine prin Fiul – manifestarea ad extra a energiilor dumnezeiești,
dar și comunicarea lor ad intra în mișcarea de perihoreză.
J.C. Larchet spune că Filioque poate fi acceptată dacă înseamnă că Duhul
Sfânt este comunicat, manifestat, atribuit, dat în timp și creație ca har și dar
oamenilor vrednici.

• Cunoașterea lui Dumnezeu (Teognosia). Subliniază incognoscibilitatea

radicală a ființei dumnezeiești. Treimea este subiectul unei teologii
negative. Dumnezeirea este supra-negrăită și supra-necunoscută. Nu poate
fi cuprinsă cu mintea sau rațiunea. Poate fi cunoscută prin revelație, în
Biserică la Sf. Liturghie.
• Ființa și energiile dumnezeiești. Dumnezeu poate fi cunoscut indirect prin
contemplarea rațiunilor (logoi-lor) din creație (raționalitatea creației), care
îl manifestă pe Dumnezeu. Dumnezeu poate fi cunoscut în mod direct de
credinciosul înălțat la theologia prin energiile dumnezeiești. Energiile sunt
legate de ființă, ele sunt necreate, se manifestă veșnic și se dau ca har celor
vrednici.
• Respectarea transcendenței lui Dumnezeu și excluderea panteismului:
“Lucrările dumnezeiești indică pe Dumnezeu în chip neîmpărțit întreg” și
“Dumnezeu e întreg în toate în chip comun și în fiecare dintre cele ce există
în parte, în chip neîmpărțit și nedivizat, nefiind nici una dintre făpturi, ci
fiind mai presus de toate”.
• Cosmologia exprimată în teoria referitoare la logoi. Logos-ul este
principiul sau rațiunea sa ființială, dar și scopul pentru care există. Logoi
guvernează și relațiile făpturilor între ele și asigură ordinea și coeziunea
universului. Unitatea acestor logoi se realizează în și prin Logos. Sf.
Maxim, urmându-l pe Dionisie, numește logoi ca fiind voiri dumnezeiești,
originea lor fiind legată de iconomia lui Dumnezeu.
 Creația - Non-dependența și absoluta transcendență a lui Dumnezeu în
raport cu ea. Există un abis între Necreat și creat, fiind numit diferență,
distincție/separare, distanță, interval. Larchet subliniază că orice făptură are un
început supus lui cum, există într-un anumit mod, are anumite însușiri, este
mărginită și relativă. Orice făptură se supune lui cât, cantității. Toate făpturile au
o durată, fiind supuse unei ordini și aflându-se în mișcare. Desăvârșirea
(Infinitatea) la care va ajunge omul după depășirea celor mărginite nu va mai fi
interval: iar stasis, diastasis va fi desființat. Pentru făpturile raționale, mișcarea
este calea de a pune în lucrare libertatea.

• Antropologia.
Logos-ul firii umane este ceea ce definește firea omului. Sf. Maxim
precizează statutul embrionului, care este de la început ființă umană. Logos-ul
firii umane este ceea ce o definește pe aceasta potrivit planului dumnezeiesc, dar
și sfârșitului sau finalității, pentru ca ea să-și afle împlinirea în Dumnezeu. Harul
dumnezeiesc susține mișcarea făpturilor raționale către Dumnezeu.
Natură și ipostas. Natura se raportează la universal, gen, specie și
definește ceea ce este comun tuturor făpturilor individuale. Ipostasul este ființa
cu idiomuri, proprietăți personale deosebite, ceea ce este prin sine, particular și
propriu. Ipostasul arată cine este ființa.
Voința și liberul arbitru. Distincția dintre natură și ipostas se găsește la
nivelul voinței. Voința este o proprietate rațională a omului înzestrat cu suflet.
Voința simplă se raportează la fire și corespunde voinței naturale, felul în care
voiește se raportează la ipostas și corespunde voinței gnomice (thelima
gnomikon), modul de întrebuințare a voirii. Voința naturală (thelima phisikon)
este o putere doritoare a ceea ce există prin fire. Voința gnomică se întemeiază pe
dispoziția de a voi. Ultimele etape ale actului volițional: mișcarea spre ceea ce s-
a ales și împlinirea a ceea ce s-a ales.
Logos și tropos. Logos-ul este imuabil, invariabil și inalterabil, tropos-ul
este supus diversificării și schimbării. Tropos-ul depinde de dispoziția de a voi și
de alegerea persoanei, pe când logos-ul definește norma înțelesului omului
potrivit firii sale adevărate. Sf. Maxim se folosește de tropos pentru a sublinia
posibilitatea pe care persoane o are de a se determina în mod liber în raport cu
logos-ul ființei sale. Potrivit dispoziției de a voi și libertății alegerii sale, persoana
poate să existe conform logos-ului firii sale, poate sau nu urma mișcarea către
Dumnezeu; poate să se folosească de puterile sale conform firii sau contrar
acesteia.
 Chip și asemănare.
A) Întrupare (Sarkosis) și Îndumnezeire (Theosis). Anabasis (urcușul
duhovnicesc al omului spre îndumnezeire). Hristos: natură (firea) divină + natură
(firea) omenească, dublă voință și dublă energie (divină și omenească).
Îndreptarea voinței omenești se face prin intermediul Logosului.
B) Viața lăuntrică a omului. Urcușul presupune: curățirea de patimi,
cunoașterea în Duh a rațiunilor lumii și unirea omului cu Dumnezeu.
Prin Sf. Taine, omul devine făptură nouă, care trăiește în Hristos. Biserica
este axul care leagă cerul cu pământul. Biserica este icoană a lui Dumnezeu. Ea
le dă oamenilor o singură formă, cea a lui Hristos, unindu-i prin credință.
Iubirea leagă cele văzute cu cele nevăzute. Iubirea îndreptată de credincios
către prototip unifica simbolizatul (obiectul închinării) cu simbolizantul
(credinciosul). Dumnezeu este Unul în Trei (Monadă).
Centrul teologiei este întruparea Fiului lui Dumnezeu – misterul
incarnațional la plinirea vremii, teologie dioenergistă și diotelită.
Păcatele capitale (8): lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginți,
mânia, întristarea, trândăvia, slava deșartă, mândria. Ele duc la Philautia (iubirea
de sine).
În Mystagogia, Sf. Maxim subliniază că Biserica este icoană a lui
Dumnezeu, cei ce fac parte din ea sunt renăscuți și recreați în Duh.
Pornind de la trihitomia paulină, Sf. Maxim descrie Biserica ca fiind un
edificiu împărțit în trei: altarul îi aparține spiritului, sanctuarul îi aparține
sufletului, iar naosul îi aparține trupului. Prin naos este scoasă la înfățișare
înțelepciunea practică; prin ieration, ca prin suflet, tălmăcește cunoașterea
naturală; prin altar, ca prin minte, străbate cunoașterea de Dumnezeu.
Omul este o Biserică în lume, iar Biserica este omul universal, numit
makroanthropos. Lumea este Biserică, având cerul ca ieration și pământul ca
frumusețea naosului. Omul și Biserica sunt două realități care corespund: Omul
este Biserică și Biserica, om.
 Curs VII – Sf. Isaac Sirul

Evanghelizarea Mesopotamiei este legată de numele Sf. Ap. Toma. Aggai,

Addai și Mari au făcut parte dintre cei 72 de ucenici trimiși de Iisus.
Centrul evanghelizării realizate de Sf. Isaac este Seleucia-Ctesiphon,
extinzându-se până în Mesopotamia, Persia, Arabia, Asia Centrală, India și
China.

Prima biografie se găsește în Liber Castitatis, redactată între 860 și 870,

atribuită episcopului Isho’denah din Basra. În această lucrare, istoria
monachorum, se spune că: Sf. Mar Isaac, episcop al Ninivei, a lăsat episcopatul
și a scris cărți despre viețuirea singuraticilor. A fost făcut episcop la mănăstirea
Bet’Abe, păstorind 5 luni comunitatea din Ninive după episcopul Moise. A urcat
muntele Matut (înconjurat de ținutul Bet Huzaye), apoi s-a dus la mănăstirea
Rabban Shabur. A cercetat Sf. Scripturi până a orbit. După moartea sa a fost
așezat în mănăstirea Shabur.
Al doilea document biografic este publicat de Rahmani, putând fi
considerat un izvor siro-oriental datorită detaliilor privitoare la prima perioadă a
vieții lui Isaac și la rudele sale. S-a născut în regiunea Qatraye (Qatar), pe coasta
vestică a Golfului Persic. Se hrănea cu puțină pâine și legume nefierte. Episcopul
Mar Gheorghe (658-680) îl numește episcop de Ninive. Spre sfârșitul vieții se
retrage în pustiul Skete din Egipt.

Mitropolitul Kallistos Ware afirmă despre scrierile Sf. Isaac că: “sunt
universale, destinate tuturor celor botezați; vorbește despre pocăință, smerenie,
rugăciune, singurătate și comunitate, liniște, minune și extaz. Accentul cade pe
dragostea luminoasă. Două lucruri marchează teologia sa: simțirea lui
Dumnezeu ca taină vie și râvna sa fierbinte față de Mântuitorul Hristos.”

Opera

După Abdisho, Sf. Isaac a scris:

• 7 volume despre îndrumarea duhovnicească;
• Despre tainele dumnezeiești;
• Despre judecata și iertarea divină.
Aceste scrieri se păstrează în siriacă, arabă, greacă și etiopiană.
În documentul biografic publicat de Rahmani se vorbește despre 5 volume.
 Cercetarea modernă arată că Sf. Isaac Sirul a scris:
• 82 de tratate sau capitole (Cuvinte Ascetice sau despre voință);
• 4 Epistole duhovnicești - scrisă în siriacă, ajunsă la noi datorită traducerii
în limba greacă făcută de Ava Patrichie și Ava Avramie, viețuitori în
mănăstirea Sf. Sava.

Doctrina

Cunoașterea lui Dumnezeu - În centru stă viața creștină, trăită după voia
lui Dumnezeu cu El și cu semenii, în perspectiva dobândirii vieții veșnice și a
nemuririi (“De voiești să afli viața, ține în tine credința și smerenia”). Această
cunoaștere este concepută ca un drum, având o anumită gradualitate, precum și
momente de oprire, dar și căi greșite. Rugăciunea este începutul lecturii și cheia
înțelegerii Scripturii. O altă cale de cunoaștere este Crucea lui Hristos; răstignirea
omului. Credinciosul trebuie să intre în mișcarea reală de moarte și înviere.
Contemplarea crucii în viziunea Sf. Isaac înseamnă răstignirea trupului și
răstignirea intelectului. Termenul pe care-l folosește pentru contemplare este
theoria (vedere).
Taina lui Dumnezeu și taina omului – Dumnezeu poate fi cunoscut
meditând la alcătuirea și scopul universului. Creația, mântuirea și recapitularea
descoperă chipul lui Dumnezeu, care este bunătate, iubire și înțelepciune. Nota
dominantă a lui Dumnezeu în viziunea Sf. Isaac Sirul este iubirea. Până și
judecata este expresia iubirii lui Dumnezeu, în El nefiind nici mânie, nici dorință
de răzbunare. În concepția sa e absentă ideea satisfacției. Duhul Sfânt are funcția
de “învățător lăuntric” în interiorul omului.
Asceza și lupta duhovnicească - Îndreptarea este rodul credinței. Harul vine
de la Dumnezeu. Orice faptă ascetică trebuie să aibă o dimensiune interioară.
Pentru orice practică exterioară există o dimensiune contemplativă. Continuitatea
în luptă înseamnă reînceperea în fiecare zi a luptei împotriva păcatului.
Instrumente ascetice de luptă: libertatea (împletită cu ascultarea), singurătatea,
liniștirea (dimensiune interioară - odihnă).
Rugăciunea, smerenia și mila - Rugăciunea este mai întâi o golire și mai
apoi orientare, devenind pod și scară între Dumnezeu și om. Rugăciunea curată
este starea de nepătimire. Rugătorul face o experiență a interiorității care
depășește formele exterioare ale nevoilor (rugăciunea de cerere) și conduce la
acea stare care se manifestă ca non-rugăciune. De la rugăciunea simplă se ajunge
la rugăciunea curată și chiar la psalmodie.
 Curs IX – Sf. Ioan Scărarul (Climacus – 579-649)

Sec III – consemnarea primelor comunități de monahi din Muntele Sinai.

Sf. Elena a construit o biserică închinată Macii Domnului pe locul Rugului
Aprins. Pelerina Egeria confirmă existența Rugului Aprins în sec. IV. În sec VI,
împăratul Justinian (527-565) a adus detașamente de soldați vlahi pentru apărarea
monahilor împotriva raidurilor arabe. Sf. Ecaterina a fost martirizată în sec IV
sub împăratul Maximin. Moaștele ei au fost găsite pe un vârf de munte din pustiul
Sinaiului în sec. IX.

Viața Sf. Ioan a fost scrisă de monahul Daniil Raiteanul (mănăstirea Rait,
30 km de mănăstirea Sinai). A fost contemporan cu Sf. Maxim Mărturisitorul. S-
a născut în Palestina. La 16 ani se retrage în mănăstirea Sinai sub îndrumarea
monahului Martirie. Apoi se retrage în pustia Tholei, la 8 km de Sinai, unde stă
40 de ani. Aici a făcut experiența plânsului, rugăciunii neîncetate și a convorbirii
cu îngerii. Sâmbătă și duminică se împărtășea la mănăstire. A fost ales egumen al
mănăstirii Sinai pentru 4 ani. Călugărul Ioan de Raith l-a rugat să dea monahilor
o regulă scrisă.
După 4 ani de la întocmirea lucrării Scara (Climax) se retrage în pustie.

Opera

Scara Dumnezeiescului Urcuș (Climax) - tema urcușului și coborâșului

(anabasis/catabasis). Începutul urcușului este lepădarea de cele pământești,
sfârșitul fiind Dumnezeul iubirii. Expune în ordine crescândă cele 30 de virtuți
(trepte) care conduc pe om la desăvârșire. Sf. Ioan este un subtil cunoscător al
complicatelor stări sufletești ale oamenilor, subtil analist al psihologiei umane.
• Cuvântul I – prima treaptă se referă la lepădarea de viața deșartă și
retragerea din lume. Fuga de lume (fuga mundi) reprezintă dezlipirea
sufletească a monahului/omului de lume.
Întâia renunțare este izbăvirea de lucruri (ferirea de materia lăudată și
tăgăduirea firii pentru dobândirea celor mai presus de fire).
A doua este izbăvirea de patimi (pogorârea neîncetată în adâncul smeritei
cugetări - P. 50). Părintele Stăniloae crede că neputința mărturisită este un dar
adus lui Hristos. Începem întru smerenie și sfârșim în iubire.
Nichita Stethatul vede raiul prin două porți: smerenia și iubirea.
• Cuvântul II – despre nepătimire ca libertate de patimi, care ne permite să
săvârșim binele și să ne apropiem de Dumnezeu și semeni. Despătimirea
este ieșirea din starea de robie a sufletului. Sf. Ioan aseamănă despătimirea
 cu ieșirea din robia Egiptului. Treptele urcușului duhovnicesc nu pot fi
lăsate în urmă (achiziții sigure), ele trebuie să fie stări permanente.
• Cuvântul XV – despre curăție și neprihănirea nestricăcioasă. Curăția este
casa preaiubită a lui Hristos, cerul pe pământ al inimii, tăgăduirea mai
presus de fire a firii.
Ordinea celor 8 patimi este: lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de
arginți, mânia, întristarea, trândăvia, slava deșartă, mândria.
Treptele căderii: momeala (gândul simplu, imaginea adusă în inimă în
chip înțelegător), însoțirea (convorbirea cu ce s-a arătat pătimaș sau nepătimaș),
consimțirea (încuviințarea - învoirea cu plăcere a sufletului cu ispita), robirea
(tragerea cu sila și fără voie a inimii), lupta (victoria sau înfrângerea celui ispitit),
patima (se încuibează vreme îndelungată în inimă, ducând la obișnuință).
Virtuți fundamentale ale vieții spirituale: ascultarea, pocăința,
aducerea-aminte de moarte, plânsul, simplitatea, smerenia, deosebirea
gândurilor.
Ultimele 4 trepte au conținut teologico-mistic: se ocupă de isihie,
rugăciune, credință, nădejde, dragoste și nepătimire. La capătul Scării așteaptă
însuși Dumnezeu.
• Cuvântul XXVI – despre dobândirea gândurilor patimilor și virtuților.
Puterea de a deosebi la cei începători este cunoașterea adevărată, iar la cei
desăvârșiți este cunoștința sălășluită în ei prin luminarea dumnezeiască.
• Cuvântul XXVII – despre sfințita liniștire a trupului și a sufletului.
Binefacerile liniștirii: negrija de toate lucrurile, rugăciunea neobosită,
lucrarea nejefuită a inimii.
• Cuvântul XXVIII – despre fericita rugăciune. Rugăciunea este însoțirea
și unirea omului cu Dumnezeu (după însușire) și susținătoarea lumii,
împăcarea cu Dumnezeu, maica lacrimilor, izvor de virtuți, vădirea stării
dinăuntru, hrana ființelor netrupești, lucrarea îngerilor (după lucrare).
Simplitatea rugăciunii: “Nu face pe deșteptul în cuvintele rugăciunii tale!
Căci gânguritul simplu și nemeșteșugit al copiilor a înduioșat pe Tatăl lor din
ceruri!”
Smerenia și lacrima înaripează rugăciunea. Rugăciunea neîncetată este
uitarea de sine, răpirea la Dumnezeu. Pentru Sf. Ioan, rugăciunea este foc:
“Venind foc în inimă, a înviat rugăciunea. Iar sculându-se aceasta și înălțându-
se la cer, s-a făcut coborârea focului în foișorul sufletului”.
• Cuvântul XXIX – despre nepătimire sau cerul pământesc și despre
desăvârșirea și învierea sufletului înainte de învierea de obște. Bolta
cerească are ca frumusețe stelele, iar nepătimirea virtuțile. Nepătimirea
 este cerul minții în inimă. Nepătimitorul și-a supus toate simțurile minții.
Nepătimirea este învierea sufletului înaintea trupului.
• Cuvântul XXX – despre legătura treimii virtuților (dragostea, nădejdea,
credința). Cuvântul despre dragoste e cunoscut îngerilor prin lucrarea
iluminării. Strălucirea sufletului omului se arată în trup ca într-o oglindă
atunci când omul întreg se amestecă cu iubirea lui Dumnezeu.
Tăria iubirii este nădejdea, bogăția bogăției nearătate. Iubirea este
cunoaștere.

Către Păstor - adaos la Scara, adresându-se părintelui îndrumător, întrucât

în toate cele 30 de Cuvinte adresate călugărilor se presupune existența unui
conducător pe drumul desăvârșirii.

Doctrina

Cunoașterea lui Dumnezeu se realizează în afara limitelor raționalului. Cea

mai bună cale este cea mistagogică / primirea luminii dumnezeiești / a energiilor
divine. Telosul (ținta) ultimă a omului este îndumnezeirea. Răul este o consecință
a păcatului originar, acesta deformând ființa. Intervenția lui Dumnezeu ajută la
sfințirea omului, facilitându-i calea spre îndumnezeire.
Patimile sunt manifestări ale răului. Virtuțile sunt roadele sfințeniei. Scopul
urcușului duhovnicesc nu este omul bun sau virtuos, ci omul sfânt.
Monahismul este pentru Ioan calea îndumnezeirii, separarea de lume și
predarea totală lui Dumnezeu. Ioan Scărarul este prin rugăciunea lui Iisus temeiul
practicii isihaste viitoare.
 Curs XII – Sf. Teodor Studitul (759-826)

Născut la Constantinopol dintr-o familie evlavioasă. Tatăl său, Fotin, era

înalt funcționar la curtea imperială. Mama sa, Teoctista, sora egumenului Platon
i-a asigurat lui Teodor accesul la cultura clasică și la educația autentică creștină.
Teodor o numește mamă dublă, care i-a dăruit atât viață trupească, cât și
duhovnicească. El a studiat gramatica, retorica, dialectica și filozofia. Sub
influența unchiului său Platon, egumen al mănăstirii Sacudion, de lângă muntele
Olimp din Bitinia, Teodor va îmbrățișa viața monahală. Apără ortodoxia în
perioada a doua iconoclastă (813-842).
787 – hirotonit preot de patriarhul Tarasie;
794 – ajunge egumen al mănăstirii Sacudion în locul lui Platon;
Constantin VI Porfirogenetul (780-797) s-a despărțit de soția legală, Maria,
pentru a se căsători cu Teodota, doamnă de la curtea imperială, provocând disputa
mihiană. Egumenul Iosif de la mănăstirea Cataron a săvârșit căsătoria fără
aprobarea patriarhului Tarasie.
795 – Teodor și fratele său Iosif sunt exilați la Tesalonic, mănăstirea
Sacudion este desființată. Aceștia se întorc în 797, în timpul împărătesei Irina
(797-802). Egumenul Iosif care a săvârșit căsătoria împăratului Constantin al VI-
lea este caterisit.
798 - Tarasie îi oferă lui Teodor mănăstirea Studion din Constantinopol.
Numărul viețuitorilor a ajuns la 700.
806 – moartea patriarhului Tarasie. Nichifor I (802-811) alege ca patriarh
un laic, pe Nichifor.
809-811 – Teodor este exilat pentru a doua oară.
Leon V Armeanul (813-820) reîncepe politica iconoclastă. Teodor va
organiza o procesiune la care vor participa peste 1000 de călugări purtând icoane.
Este exilat pentru a treia oară. Trimite scrisori papei Paschal I pentru apărarea
sfintelor icoane. Este eliberat în timpul lui Mihail al II-lea Bâlbâitul (820-829).
844 – osemintele sale vor fi depuse la mănăstirea Studion.

Opera

Este împărțită în cinci categorii.

Scrieri împotriva iconoclaștilor:
• Trei cuvinte antiretice împotriva iconoclaștilor;
• Respingerea poemelor iconoclaștilor;
• Șapte capitole împotriva iconoclaștilor;
 • Cuvânt către iconoclaști;
• Epistola către Platon (despre cultul icoanelor).

Catehezele se împart în:

• Catehezele Mari, ținute în fața monahilor de la mănăstirea Studion;
• Catehezele Mici, scurte și elaborate, rostite în ultima parte a vieții.

Lucrarea Tipicul mănăstirii Studion este păstrată în întregime.

Lucrări ascetice:
• Despre timpurile de post;
• Rânduiala Liturghiei mai Înainte Sfințite;
• Întrebări și răspunsuri despre probleme canonice;
• Pedepse date monahilor pentru neîndeplinirea îndatoririlor;
• Comentariu la lucrarea Sfântului Vasile: “Rânduieli ascetice”;
• Testamentul.

Lucrări omiletice:
• Carte panegirică. Dintre lucrările omiletice au rămas doar 12.
9 omilii la: Botezul Domnului, Paști, Adormirea Maicii Domnului, Sf.
Cruce, Arhanghelii, Nașterea Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Evanghelist Ioan, Sf.
Apostol Vartolomeu. 3 encomioane: la Arsenie Anahoretul, la Platon Studitul
și la Teoctista (mama sa).

Sf. Teodor a excelat în domeniul scrierilor poetice, în special în domeniul

poeziei liturgice și religioase. El a compus idiomele și canoane pentru cărțile de
slujbă. Împreună cu fratele său a avut o contribuție deosebită la redactarea
Triodului și completarea Penticostarului.
Ne-au rămas 550 de epistole, unele fiind adevărate tratate împotriva
iconoclaștilor și altele împotriva maniheilor. Printre acestea se găsesc scrisori
pastorale, scrisori de mângâiere și încurajare, scrisori de recomandare.
 Curs XIII – Sf. Ioan Damaschin (675-749)

S-a născut în Damasc, provenind dintr-o familie nobilă de creștini, care se

afla în fruntea Califatului Siriei din sec. VII. Tatăl său, Serghie Mansur (moare
în 690), înalt dregător al califatului. Bunicul său a tratat capitularea Damascului
(4.09.635) în mâinile arabilor. Ioan ocupă funcția de înalt dregător până în 718,
când Omar al II-lea (717-720) pornește prigoana împotriva creștinilor. Ioan își
împarte averile la săraci și se retrage la mănăstirea Sf. Sava împreună cu fratele
său, Cosma. Cosma va ajunge episcop de Maiuma în 743.
Patriarhul Ioan al V-lea al Ierusalimului, cel care îl hirotonește preot, îi cere
lui Ioan să ia atitudine împotriva iconoclasmului (726 – edict publicat de Leon al
III-lea Isaurul, 717-740). Lupta lui se aseamănă cu a Sf. Atanasie împotriva
arianismului. Este anatematizat de sinodul iconoclast din 754. A fost reabilitat la
sinodul VII ecumenic.
A trecut la Domnul la 4 decembrie 749 la mănăstirea Sf. Sava.

Opera

Polemice:
• Trei cuvântări către cei ce resping sfintele icoane. Prima în 726, iar a doua
în 730. Lucrare originală, reprezentând cea mai bună apologie a cultului
icoanelor care s-a scris în decursul istoriei bisericești. Dumnezeu poate fi
reprezentat în icoane din momentul întrupării. Sf. Fecioară, sfinții, îngerii,
crucea, evanghelia și altarul pot fi reprezentați în icoane. Venerarea se dă
chipului, nu materialului. Icoana servește drept carte educativă pentru
neștiutori.
• Contra maniheilor;
• O mărturisire de credință pe scurt;
• Un catehism sub formă de întrebări și răspunsuri.

Dogmatice:
• Izvorul cunoștinței - împărțită în 3 părți. Partea I este o ontologie, teorie a
cunoașterii bazată pe cele 10 teorii ale lui Aristotel (Dialectica – Capetele
filozofice). Partea a II-a este o istorie a ereziilor. Partea a III-a este intitulată
Dogmatica (Expunere exactă a credinței ortodoxe).
Conținut:
I. Dumnezeu în Sine;
II. Dumnezeu Creatorul, îngeri și demoni, natura văzută, rău, om, Providență;
 III. Dumnezeu Mântuitorul;
IV. Dumnezeu Sfințitorul, în special despre însușirile lui Dumnezeu și despre
Sfânta Treime, crearea lumii (nevăzute, văzute) și a omului, Întruparea,
Învierea și Înălțarea lui Hristos, credința, canonul Sf. Scripturi, Botezul,
Euharistia, cultul sfinților, al moaștelor și al icoanelor, sfârșitul lumii.

Moral-ascetice:
• Ιερα - Sfintele Paralele. Este un florilegiu cu texte din Sf. Scriptură și Sf.
Părinți. Împărțită în trei părți: Despre Dumnezeu și cele dumnezeiești (1);
Om și cele omenești (2); Virtuți și vicii (3).
• Despre posturi; Despre cele 8 păcate capitale.

Oratorice:
• 13 Omilii: despre Preasfânta Maria, Schimbarea la Față, Smochinul Uscat,
Sâmbăta Mare.

Exegetice:
• Comentariu la epistolele Sf. Apostol Pavel.

Liturgice:
• Despre sfintele posturi (în care determină durata posturilor) și Despre
azime.
• Imne: Canoanele Utreniilor din Sărbătorile Domnului și ale Născătoarei de
Dumnezeu (Paști, Înălțare, Crăciun). Trece autorul Octoihului, se pare că
doar a corectat și aranjat pe 8 glasuri antice.

Doctrina

Triadologia - tributară Sf. Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa și Grigorie

Teologul.
Hristologia - asemănătoare cu a Sf. Chiril al Alexandriei (“o fire întrupată”
a Cuvântului). Cuvântul lui Dumnezeu la Întrupare a asumat natura unei persoane
concrete, enipostaziată în Fiul.
Antropologia – omul a fost creat pentru a progresa în comuniune cu
Dumnezeu. Adam era în stare de îndumnezeire prin relație cu Dumnezeu. El era
nemuritor prin har. Consecința păcatului a fost că sufletul s-a supus trupului,
sediu al patimilor și al stricăciunii.
 Sf. Taine – Botezul: cele 3 scufundări simbolizează cele trei zile cât Hristos
a stat în mormânt. Botezul nu se săvârșește decât o singură dată. Omul este o
ființă dihotomică, purificarea se face prin apă și puterea Duhului Sfânt. În
Euharistie, Hristos este prezent real în pâine și vin, care devin Trupul și Sângele
Său.
Iconologia – Chipul este o asemănare care exprimă un model anume,
deosebindu-se prin ceva de acel model. Ideea principală este aceea de participare.
În Hristos, materia însăși a fost sfințită, trupul Său material, fiind sfințit, real, prin
unirea ipostatică cu Logosul divin. Face distincție între adorare (latreia), care se
datorează numai lui Dumnezeu și venerare (proskynesis), care se aduce numai
sfinților. Fecioarei Maria i se aduce supravenerare. Afirmă că: “Nu ne închinăm
materiei, ci celui ce este înfățișat în icoană...”.