NT, An II, Sem I

Cursuri (Partea I)

1. Sfântul Apostol Pavel și Epistolele sale

Partea I a cărții F.A. este centrată pe Ierusalim, rolul principal aparținându-

i Sf. Petru, iar partea a II-a îi este dedicată Sf. Pavel.
Scopul F.A. este de a prezenta marșul triumfal al Evangheliei de la
Ierusalim la Roma (FA – 28, 26-17; Isaia 6, 9-10). Autorul este ales de Sf. Duh
(“Și pe când slujeau Domnului și posteau, Duhul Sfânt a zis: Osebiți-Mi pe
Barnaba și pe Saul, pentru lucrarea la care i-am chemat” – FA 13, 2), este condus
de Sf. Duh (“Și ei au străbătut Frigia și ținutul Galatiei, fiind opriți de Duhul
Sfânt să grăiască în Asia cuvântul” - FA 16, 16).
Prima activitate misionară în afara Iudeii se naște din prigoană (FA 8,1).
După moartea Sf. Ștefan, eleniștii fug în Samaria și predică acolo (cum afirmă
Eusebiu de Cezareea în “Istoria Bisericească”).
Misiunea creștină a lui Pavel cuprinde Asia Mică și Peninsula Balcanică.
Sf. Luca, după ce a scris “Faptele lui Iisus”, el a scris despre apariția și
dezvoltarea Noului Israel sau “Faptele lui Pavel”.
Epistolele sunt scrieri ocazionale, alcătuite sub presiunea unor necesități
misionare urgente, în împrejurări speciale și pentru clarificarea unor nedumeriri
de ordin doctrinar, moral sau individual.
Numărul Epistolelor Pauline: 13 + Epistola către Evrei.
A) Corespondența cu Corintenii: I Corinteni 5,9: “V-am scris în epistolă
să nu vă amestecați cu desfrânații”. Epistola care nu s-a păstrat este epistolă
precanonică. A existat o epistolă intermediară între I și II Corinteni numită:
“Epistola scrisă cu multe lacrimi” (aluzii: II Corinteni 2, 3-4 și II Corinteni 2, 9).
B) Către Filipeni: Probabil a mai scris o epistolă, după cum reiese din 3,1:
“Ca să vă scriu aceleași lucruri, mie nu-mi este greu, iar vouă vă este întărire”
și dintr-o mențiune a Sf. Policarp al Smirnei.
C) Epistola din Laodiceea: amintită în Coloseni 4, 16 – copie a Epistolei
canonice către Efeseni.
D) Epistola către Evrei: nu are adresă și salutare, forma nu-i aparține Sf.
Pavel, sunt amestecate în ea pericope doctrinare și parenetice. Epistolă unicat în
corpus-ul paulin.
John Bligh: “Sfântul Pavel a gândit mai mult decât a vorbit, a vorbit mai
mult decât a scris și nu tot ceea ce a scris ni s-a păstrat”.
 Împărțirea Epistolelor Pauline
1) Mari: Romani, I și II Corinteni, Galateni.
2) Captivității: Efeseni, Filipeni, Coloseni, Filimon.
3) Pastorale: I și II Timotei, Tit.
4) Neîncadrate: I și II Tesaloniceni și Evrei.
Împărțire după cuprinsul doctrinar:
1) Soteriologice: Romani și Galateni.
2) Hristologice: Filipeni, Coloseni și Evrei.
3) Ecclesiologice: Efeseni.
4) Eshatologice: I și II Tesaloniceni + I Corinteni 15.
5) Disciplinare: I Corinteni. 6) Apologetice: II Corinteni.
7) Pastorale: I și II Timotei, Tit și Filimon.
Împărțire cronologică:
1) În a doua călătorie misionară: I și II Tesaloniceni.
2) În a treia călătorie misionară: Galateni, I și II Corinteni, Romani și
probabil Filipeni.
3) În prima captivitate romană: Efeseni, Coloseni, Filimon, probabil
Filipeni.
4) Imediat după prima captivitate romană: Evrei.
5) Scrise după prima captivitate romană: I Timotei și Tit.
6) În a doua captivitate romană: II Timotei.
Ordinea în canon: Romani, I și II Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni,
Coloseni, I și II Tesaloniceni, I și II Timotei, Tit, Filimon, Evrei.
Limba: greacă (dialectul comun). Epistolele pauline ocupă locul al treilea
în cărțile NT în ceea ce privește acuratețea, în frunte fiind Epistola către Evrei,
urmată de scrierile lucanice, Evanghelia a III-a și Faptele Apostolilor.

Forma Epistolelor Pauline

Din cele 27 de cărți ale NT, 21 sunt desemnate epistolai.
Diferența dintre epistolă și scrisoare: epistola este mai solemnă, act public,
neavând caracter particular, are formă literar-artistică (dialog, orație, dramă).
Genul epistolar a fost dezvoltat în școlile grecești în sec. IV. Găsim epistole antice
la Seneca și Epicur.
Adolf Deissmann ajunge la concluzia că epistolele pauline sunt scrisori
(caracter privat – Epistola către Filimon).
Schimbul de scrisori pe care Pavel îl propune creștinilor din Colose și
Laodiceea (Coloseni 4, 16) dovedește că scrierile pot fi numite “Epistole”, dar și
“Scrisori”.
 Sf. Ioan Gură de Aur spune despre Sf. Scriptură că este “o scrisoare de
dragoste a lui Dumnezeu către om”.
Formule folosite în epistolele antice:
1) Prescriptio - propoziție eliptică care indică numele expeditorului și al
destinatarului cu o scurtă salutare.
2) Mulțumirile - Eucharisto / Charin Echo (“sunt recunoscător”).
3) Mesajul, corpul scrisorii. 4) Salutul final: Erroso (Errosthe = adio), “fiți
sănătoși”.
F.A. este o scrisoare antică: scrisoarea pe care tribunul Claudius Lysias,
comandantul garnizoanei din Ierusalim, a trimis-o procuratorului Antonius Felix
la Cezareea Palestinei (FA 23, 26-30).
În Epistolele pauline, salutul de la început este shalom, iar la mulțumirea
inițială se pune o binecuvântare: “Har vouă și pace de la Dumnezeu Tatăl și de
la Domnul nostru Iisus Hristos” (I Corinteni 1, 3), iar la sfârșit tot o
binecuvântare: “Harul Domnului Iisus Hristos să fie cu voi!” (I Corinteni 16, 23).
Epistolele conțin un “epilog-autograf”, scris de mâna Apostolului.
În antichitate, epistolele erau dictate.
4 feluri pentru a scrie o Epistolă:
A) Cu propria mână (epistola către Filimon);
B) A dicta cuvânt cu cuvânt (Romani 16, 22 – redactarea a făcut-o Tertius
/ Coloseni 4, 18);
C) A dicta sensul, lăsând libertatea secretarului de a da forma finală
(Romani și I Corinteni);
D) A însărcina pe cineva să scrie scrisoarea, fără a indica conținutul.

5 tipuri de Paternitate. Cineva este considerat autor dacă:

I) A scris cu propria lui mână (Epistola către Filimon);
II) A dictat cartea unui scrib (II Tesaloniceni);
III) A furnizat ideile, iar altcineva a scris (Romani, I-II Corinteni);
IV) Opera a fost scrisă de ucenicii săi, a căror gândire a fost călăuzită de
maestrul lor;
V) Opera a fost scrisă în tradiția literară vestită.
Ultimele două tipuri reprezintă o înrudire literară.

Expedierea
Persoanele particulare își transmiteau scrisorile prin curieri. Ep. Către
Romani a fost dusă de diaconița Febe (Romani 16, 1-2), II Corinteni de Tit (II
Corinteni 8, 16-18), Filipeni de Epafrodit (Filipeni 2, 25-30), Coloseni de Tihic
(Coloseni 4, 7), Efeseni tot de Tihic (Efeseni 6, 21).
 Opozanții spuneau de Sf. Pavel: “Scrisorile lui sunt cu greutate și pline de
putere, dar înfățișarea trupului său e slabă și cuvântul său e vrednic de dispreț”
(II Corinteni 10, 10).
Autograful lui Pavel: “Salutarea, cu mâna mea. Acesta este semnul meu în
orice scrisoare: așa scriu” (II Tesaloniceni 3, 17).
Deuteropaulinism - (tabel, pag. 11-12)
Pentru unii specialiști, epistolele pauline se împart în:
I) Pauline (protopauline), redactate de Pavel (I Tesaloniceni, I și II
Corinteni, Galateni, Romani, Filipeni, Filimon);
II) Deuteropauline – II Tesaloniceni, Coloseni, Efeseni, I și II Timotei,
Tit, Evrei, care nu sunt scrise de Pavel, ci sunt puse pe seama lui.

2. Epistola I către Tesaloniceni

Epistolă eshatologică, Corint, 51 d.Hr.

Dintre cei 100 000 de locuitori din Tesalonic, 20 000 erau evrei.
Numele orașului Tesalonic provine de la Thesalonica, fiica regelui Filip al
II-lea și sora lui Alexandru cel Mare. Soțul ei, Cassandru a refăcut orașul în 315
Î. Hr., schimbându-i numele din Therme în Tesalonic. În 146 Î. Hr., orașul este
stăpânit de romani. Octavian Augustul îi oferă privilegiul de a fi un oraș liber și
autonom.
Constituția democratică era condusă de politarhi (Fapte 17,8). Tesalonicul
era situat pe Via Egnatia. Este transformat în colonie romană în 250 de împăratul
Deciu. Aici s-au născut cei doi apostoli ai slavilor: Chiril și Metodiu. În sec. X
este devastat de pirații sarasini din Creta, iar în sec XII de normanzi. În 1204 cade
în mâna cruciaților, iar în 1430 în mâna turcilor. După războiul din 1912, orașul
a revenit Greciei.
Autenticitate și integritate
Epistola I către Tesaloniceni este considerată a fi cea mai veche din canonul
NT.
Probleme:
A) Existența unor locuri interpolate de altcineva: textul din cap II, 13-16,
interpolare tardivă, tonul fiind prea polemic la adresa iudeilor, contrastul dintre
Romani cap 9-11 și acest text (sintaxa și vocabularul nepauline).
B) Rezultatul unei compilații - Eckart susține că în Epistola I Tesaloniceni
putem distinge două epistole, prima fiind scrisă din Atena pentru a-l recomanda
pe Timotei tesalonicenilor, iar a doua fiind scrisă după întoarcerea lui Timotei din
Tesalonic. W Schmitals susține autenticitatea celor două Epistole, dar crede că au
fost scrise în forma originală ca 5 epistole adresate tesalonicenilor.

Sf. Pavel și comunitatea creștină din Tesalonic

În Sinagogă propovăduiește “trei sâmbete” (Fapte 17, 2-3).
Timpul petrecut a fost mai lung de 16-27 de zile.
Comunitatea are un număr restrâns de iudei și o mare mulțime de elini.
Comunitatea este alcătuită în mare parte din păgâni. Împreună cu Sila, Sf. Pavel
părăsește noaptea acest oraș și se așează în Bereea, unde este bine primit (Fapte
17, 11-12). El pleacă cu o corabie la Atena unde îi așteaptă pe Timotei și Sila.
Observații privind structura
Două părți:
I) Capitolele 1-3 - reflectă relația și grija Apostolului pentru credincioșii
tesaloniceni;

II) Capitolele 4-5 - răspunde unor nelămuriri, în centru fiind învățătura

despre situația celor morți la Parusie, timpul venirii Domnului.

Unitatea Epistolei este dată de prezența triadei: credință, nădejde, dragoste.

Planul Epistolei
Adresă și salutare (1, 1). Rugăciunea de mulțumire (1,2-10).
I) Apostolul și credincioșii tesaloniceni (cap. 2-3):
A) Predica și conduita Sf. Pavel (2,1-12);
B) Râvna tesalonicenilor (2,13-16);
C) Grija apostolului față de credincioșii tesaloniceni (2,17-3,10);
D) Rugăciunea apostolului pentru ei (3,11-13);
II) Partea parenetică (4,1-5,24):
A) Curăție și iubire (4,1-12);
B) Cei vii și cei adormiți la Parusie (4,13-18);
C) Îndemnuri la priveghere în așteptarea venirii Domnului Iisus (5,1-11);
D) Diferite recomandări (5,12-22);
E) Rugăciunea finală (5,23-24).
Încheierea (5,25-28).

Cuprinsul Epistolei
• Apostolul și credincioșii tesaloniceni (2,1-12) - arată dezinteresarea sa
materială în propovăduirea Evangheliei. S-a purtat cu iubire părintească și
 blândețe. Sinceritatea lui amintește că și-a câștigat pâinea prin osteneală
proprie ca să nu fie cuiva povară. Le face îndemnul “de a umbla în chip
vrednic de Dumnezeu” (vers. 12). Ei s-au făcut urmăritori ai Bisericii din
Iudeea prin credința și prigoanele îndurate pentru Hristos, prigoane
generate de iudei (vers. 14-15).

Eforturi de a păstra legătura: dorința de a-i revedea (2, 17-20), ei sunt

bucuria Apostolului și lauda lui înaintea Domnului Iisus; trimiterea lui Timotei
(3, 1-5) să-i întărească; bucuria când Timotei vine cu vești bune (3, 6-10);
rugăciunea apostolului, “strigăt al inimii” pentru propășirea lor (3, 11-13), se
roagă lui Dumnezeu să sporească dragostea tesalonicenilor, să le întărească
“inimile întru sfințenie” (expresie în cuprinsul Sf. Liturghii).
• Partea Parenetică - Voia lui Dumnezeu este sfințirea credincioșilor (vers.
3). Amintește îndatoririle castității, a iubirii și fidelității conjugale, datoria
întrajutorării frățești, îi îndeamnă ca fiecare să-și vadă de treabă și să
continue munca (vers. 11).
I) Cei vii și cei adormiți la Parusie (I Tes 4, 13-18) - S-a accentuat polemica
anti-gnostică a Apostolului, evoluția eshatologiei pauline, împărăția de o mie de
ani sau apocalipsa paulină.
Probleme:
1) Dacă Pavel a propovăduit sau nu credința în învierea morților;
2) Relația dintre prezentarea învierii în I Tesaloniceni 4 și I Corinteni 15;
3) Modul unic în care descrie parusia - răpirea credincioșilor cu trupul
pentru a întâmpina pe Domnul.
Scopul este acela de a îndepărta întristarea din rândul tesalonicenilor și de
a-i mângâia. Se vorbește despre a doua venire a Domnului din ceruri, însoțit de
Sf. Îngeri în sunete de trâmbiță.
J. Gillman structurează versetele 14-17 într-un model circular (pag. 25).
Învățătura pe care Pavel o prezintă poate fi împărțită în două părți:
A) Versetele 13-14 – fundament hristologic;
B) Versetele 15-18 – descrie Parusia din perspectiva participării la
eveniment a celor adormiți și a celor în viață, bazându-se pe “cuvântul Domnului”
(v. 15).

Neștiința Tesalonicenilor (4, 13) - “Nu voim să fiți în

neștiință, fraților...”

În contextul general al Epistolei, expresia este singulară. De nouă ori în

cuprinsul Epistolei se folosește οἴδατε (“știți”). Tesalonicenii aveau dificultăți în
a accepta învierea trupurilor, neștiința lor consta în teama ca nu cumva cei ce
muriseră dintre ei să fi pierdut din privilegiile pe care le vor avea cei vii la venirea
Domnului. Apostolul doreşte să răspundă nelămuririi tesalonicenilor cu privire la
soarta celor “adormiţi” – περὶ τῶν κοιμωμένων – la venirea întru slavă a lui
Hristos.
Apostolul folosește expresia pentru creștinii morți (vers. 14), iar nu pentru
morți în general. Pavel compară întristarea lor cu cea a păgânilor (“ca să nu vă
întristați ca ceilalți care nu au nădejde”). Pavel demarcă în mod categoric
speranța creștină de “neștiință” celor ce nu au crezut în Hristos.
Nu întristarea în sine este condamnată de Apostol, ci “jelirea prea multă”
(Sf. Ioan Gură de Aur). Justin Popovici: “Creștinii nu trebuie să se tânguiască
pentru morții lor cei adormiți ca și ceilalți care nu au nădejdea Învierii.”
Nădejdea însăși este cea care ne orientează eshatologic (I Tes 1, 10).

“Dacă credem că Iisus a murit și a înviat...” (I Tes 4, 1) sau

hristologia funcțională în gândirea eshatologică paulină

Răspunsul Paulin
A) Primul Argument: fundamentul credinței creștine: moartea și învierea
lui Hristos (“Căci dacă credem că Iisus a murit și a înviat”). Miezul epistolei îl
constituie textele din 4,13 – 5, 11, unde dă răspunsuri referitoare la situația celor
morți și a celor vii la Parusia Domnului. Hristologia este temeiul eshatologiei. Pr.
Stăniloae: “Hristos cel înviat este prin El însuși începutul și profetul sfârșitului
vieții actuale a lumii și a ridicării ei în plenitudinea vieții în Dumnezeu”.
Kerygma apostolică cuprindea propovăduirea morții și învierii lui Hristos.
Longenecker spune că baza gândirii eshatologice pauline este “hristologia
funcțională”.
Gramatical vorbind, conjuncția εἰ (dacă) cu care începe propoziția nu
introduce o condiție, ci scoate în evidență o realitate. Partea a doua a frazei
datorită expresiei οὕτως καὶ devine din condiţională, comparativă: “Tot aşa
(credem) că Dumnezeu pe cei adormiţi prin Iisus îi va aduce împreună cu El”.
Sfântul Pavel nu se ocupă aici de învierea tuturor la sfârșitul veacurilor, ci
doar de învierea drepților în vederea participării la Parusie.
B) Al doilea argument – dacă primul face apel la mărturisirea de bază a
credinței și trage o concluzie logică, al doilea descrie imaginea participării
credincioșilor la venirea Domnului.

Expresia “Cuvântul Domnului” (v. 15) - Formula ἐν λόγῳ κυρίου este

unică în tot NT.
 A) Originea
Soluții: este vorba de un cuvânt al lui Hristos, consemnat în scrieri canonice
/ formula introduce o învățătură pe care Hristos ar fi descoperit-o ucenicilor în
timpul celor trei ani de activitate pământească / este un cuvânt revelat de Însuși
Domnul înviat, descoperit prin profeții Bisericii / este un agrafon cunoscut în
Biserica primară, dar care nu a fost consemnat.
Epistola I către Corinteni este cea în care Pavel face de mai multe ori apel
la autoritatea lui Hristos și a învățăturii Sale. În capitolul 7 al acestei Epistole,
atunci când vorbește despre căsătorie, feciorie și văduvie, Apostolul face
distincție între sfaturile sale și poruncile Domnului.
Un loc clar în care Apostolul citează cuvintele Domnului: I Corinteni 11,
23-26. Un indiciu al faptului că Apostolul citează aici exact este prezenţa ca
introducere a cuvintelor: a zis (εἶπεν – v. 23), şi zicând (λέγων – v. 25).
În I Corinteni găsim trei variante: cea a citării exacte (11, 23-26), cea a
parafrazării (7, 10; 9, 14) și cea a redării unui cuvânt al lui Hristos cel preamărit
(14, 37).
Pentru Sf. Ioan Gură de Aur, “ἐν λόγῳ κυρίο” nu este altceva decât o
descoperire pe care a primit-o Sf. Apostol Pavel de la Hristos Însuşi.
Expresia poate fi găsită în III Regi 13, 1-2: “Iată însă un om al lui
Dumnezeu a venit, după cuvântul Domnului...”.
Putem afirma astfel că ἐν λόγῳ κυρίου se referă la o descoperire făcută de
Hristos prin profeţii Bisericii primare, poate chiar prin Sf. Pavel însuşi.
B) Conținutul și întinderea expresiei
Joachim Jeremias susține că versetele 16 și 17 sunt un agrafon al lui Iisus,
citat exact.
În ceea ce privește tradițiile prepauline, Harnisch vede câteva etape în
dezvoltarea acestora: prima este o afirmare iudaică a pogorârii Fiului Omului și
a răpirii celor rămași, a doua este un logion de proveniență iudeo-creștină cu
privire la învierea morților, Parusie și luarea celor credincioși, iar a treia conține
clarificările pauline (πρῶτον, ἔπειτα, şi ἡμεῖς οἱ ζῶντες). Prezenţa lui ὅτι
sugerează aplicarea cuvântului la situaţia tesalonicenilor, deci interpretarea
acestuia.

“Rămășița” (4, 15b)

Cei rămaşi sunt cei vii care, după convingerea de atunci, aşteptau să
participe la Parusie, fără să treacă prin moarte. El nu se referă la o rămășiță, ci la
creștinii care vor fi în viață în momentul Parusiei.
 Descrierea Parusiei din perspectiva participării celor vii și a celor
morți (4, 15b-17)
“Că noi cei vii nu vom lua înainte celor adormiți” - elimină motivul
întristării.
Momentul Parusiei este prezentat ca fiind alcătuit din câteva acte:
O poruncă, glasul arhanghelului, trâmbița lui Dumnezeu, pogorârea
Domnului din cer, învierea morților, răpirea celor vii în văzduh, întâmpinarea și
întâlnirea cu Hristos.
• 1. Primele trei ne introduc într-o atmosferă militară, toate sunt introduse
prin prepoziția ἐν. Despre Arhangheli nu se vorbește decât de două ori: aici
și în versetul 9 din Epistola lui Iuda (arhanghel este atribuit îngerului
Mihail). În iudaismul târziu se vorbește de 7 arhangheli. În VT, trâmbița
însoțea teofaniile (Ieșire 20, 18) și are rolul de a da solemnitate momentului
în care Dumnezeu Însuși este prezent. În Apocalipsă, 7 îngeri cu 7 trâmbițe
anunță pedepsele ce se vor abate asupra pământului (cap. 8-9). Trâmbița
anunță uneori și revelația dumnezeiască (Apoc. 1, 10).
• 2. Viața și moartea credincioșilor sunt centrate pe legătura lor organică cu
Domnul. Prin botezul creștin se intră într-o nouă existență ce transcende
situația mundană obișnuită a omului, care totuși nu se termină la moartea
trupului. Cei adormiți în Hristos dintre tesaloniceni vor învia și participa la
evenimentul Parusiei.
• 3. Identificarea exclusivă a parusiei elenistice ca sursă a descrierii pauline
a dus la sublinierea rolului activ al credincioșilor care ies în întâmpinarea
lui Hristos. Apostolul are ca fundament concepția ebraică, unde Dumnezeu
învie și ridică (răpește) pe credincioși la venirea Sa.
• 4. Răpirea - cei care vor fi în viață și cei înviați în momentul Parusiei. Cea
mai apropiată paralelă a textului nostru este cel din Apocalipsă cap. 11, în
ambele vorbindu-se despre moarte, o readucere la viață și înălțarea la cer.
În Deuteronom, Moise afirmă venirea Domnului (cap. 33, 2). Mai târziu,
profetul Zaharia anunță și el: “...Atunci va veni Domnul Dumnezeul meu și
toți sfinții împreună cu El” (14, 5c). Profeția lui Zaharia este citată în
Didahia celor 12 Apostoli.

Timpul Parusiei
Cât despre data precisă a Parusiei (ea n-a fost revelată nici de Mântuitorul,
nici de ceilalți Apostoli), Sfântul Pavel amintește că ea va veni ca un fur noaptea,
pe neașteptate (vers. 2). Peste necredincioși va veni tocmai în momentul în care
aceștia se vor socoti în pace și liniște (vers. 3).
În cap 5, vers 4-8 sunt prezentați creștinii ca fii ai luminii. Chiar dacă ziua
aceea vine pe neașteptate, ei vor fi pregătiți. Armele creștinului sunt “platoșa
credinței și iubirii” și “coif având nădejdea mântuirii”. Ei sunt îndemnați să se
pregătească și să privegheze veșnic (vers. 6). Să se înarmeze cu virtuțile creștine:
credința, nădejdea și dragostea, viețuind veșnic cu Hristos (vers. 8-10). Urmează
un îndemn: “De aceea, îndemnați-vă și zidiți-vă unul pe altul...” (vers. 11). În
vers. 17 apare îndemnul la rugăciune neîncetată.
În vers. 23, Sf. Pavel prezintă trei componente ale omului: duh, suflet și
trup. În limbaj biblic, sufletul reprezintă viața biologică a omului, iar duhul
suflarea lui Dumnezeu asupra omului. Duhul omului este suport al Sf. Duh.
Versetele 11-22 cuprind sfaturi finale pe care apostolul le dă tesalonicenilor
de a se zidi unii pe alți și de a fi îngăduitori.
Versetele 23-24 cuprind rugăciunea finală, iar 25-28 încheierea. Epistola
se termină prin cuvintele: “Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi!”.

3. Epistola a II-a către Tesaloniceni

Epistolă eshatologică, Corint, 51/52 d. Hr.

Adoua epistolă redactată de Sf. Pavel în ordine cronologică.

Problema Autenticității
Argumente:
I) Similaritatea structurii literare și a vocabularului dintre I și II
Tesaloniceni, pasaje întregi din prima fiind reluate în a doua;
II) Schimbarea de accent în ceea ce privește eshatologia (eshatologie
etapizată și previzibilă);
III) Tonul este încordat, rece, oficial, are un caracter iudaic mai pronunțat,
se folosește mai des verbul “a porunci” (de trei ori);
IV) Problema datei și a destinatarilor – nu pare adresată tesalonicenilor și
nici imediat după prima Epistolă;
V) Existența semnăturii (3,17) demonstrează caracterul ei pseudonim.
Încercări de rezolvare:
I) Similaritatea este înțeleasă ca arătând dependența celei de-a doua
Epistole de prima;
II) Schimbarea de accent ar fi fost determinată de schimbarea situației din
Tesalonic și constituie o caracteristică a limbajului eshatologico-apocaliptic.
III) Tonul diferit poate fi înțeles ca un răspuns la noua situație din
Tesalonic, veștile noi de acolo îl întristează pe Apostol.
IV) Destinatarii nu pot fi aceiași. Nu putem considera elementele
apocaliptice ca fiind de neînțeles pentru creștinii proveniți dintre păgâni.
 V) Opozanții Apostolului s-ar fi folosit de șiretlicul trimiterii unei epistole
ca venind din partea Sf. Pavel pentru a semăna erezia (2,2). Existența semnăturii
are rolul de a autentifica adevărata epistolă.
Conceptele despre păcat, îndreptare, Lege, libertate, adevăr, înțelepciune,
trup și carne, precum și informații despre statutul de Apostol al lui Pavel sunt
înlocuite de: titluri și informații hristologice, pnevmatologia, precum și de triada:
credință, nădejde, dragoste.
În Istoria Bisericii, Sf. Policarp al Smirnei și Canonul Muratori confirmă
autenticitatea ei, de asemenea și Codexurile Sinaiticus, Vaticanus și
Alexandrinus.
Concluzii:
I) Fiecare argument poate fi privit și folosit din perspectiva pro sau contra,
argumentele nefiind suficiente în contestarea autenticității.
II) Compararea unor termeni și a temelor teologice înclină balanța în
favoarea autenticității. Argumentele interne își pierd din valoare.
III) Până în epoca modernă epistola nu a fost contestată, deci nu există
dovezi externe împotriva ei.

Data, locul, timpul și motivele redactării

A fost scrisă la o distanță de maxim câteva luni din Corint în jurul anului
51, Pavel avându-i pe Sila și Timotei împreună cu el. În Biserica Tesalonicului a
apărut zvonul cum că Parusia a și venit (2,2). Pavel scrie sau dictează lui
Sila/Timotei Epistola II Tesaloniceni, lăudându-i pentru statornicia credinței, dar
și corectând ceea ce aceștia au înțeles și aplicat greșit.
Planul Epistolei
Adresă și salutare (1, 1-2). Rugăciunea de mulțumire (1, 3-4). Corpul
epistolei (1,5-3,15).
1) Răsplătirea finală (1,5-10);
2) Rugăciune pentru credincioși (1,11-12);
3) Parusia și semnele premergătoare (2,1-12)
4) Îndemn la statornicie în dreapta credință (2,12-3,5);
5) Îndemn la muncă (3,6-15);
Încheiere (3,16-18).
Cuprinsul Epistolei
Tesalonicenii au îndurat prigonirile și necazurile venite din partea iudeilor,
iar acesta este un motiv de laudă pentru el (vers. 3-4).
În vers. 5-10 sunt cuprinse considerații privind răsplătirea care va urma
judecății obștești.
 Versetele 11-12 cuprind rugăciunea apostolului pentru credincioși, de a
spori în credință și de a se face vrednici de chemarea Domnului.
În versetul 10 s-a crezut că e vorba de milenarism (Domnul va veni să se
preamărească întru sfinții Săi).
În capitolul 2 este reluată problema Parusiei și a semnelor ei. Îndeamnă
tesalonicenii să nu fie înșelați de o persoană care pretinde că vorbește sub
inspirația Sf. Duh sau de falsele epistole care circulau. Apostolul spune că ziua
Domnului nu a venit (vers. 2).
Mai întâi trebuie să vină o mare apostazie datorată creșterii lucrării
diavolești. Trebuie să apară omul nelegiuirii, cel care va face multe minuni
mincinoase și va înșela pe mulți slabi în credință (vers. 4), “dar Domnul Iisus îl
va ucide cu suflarea gurii Sale și-l va nimicii cu arătarea venirii Lui “(vers. 8).
Din versetul 9 aflăm că “Omul nelegiuirii” sau “Fiul pierzării” nu este
Satana însuși. Cei care n-au primit iubirea adevărului (vers. 10) să fie osândiți,
complăcându-se în minciună și nedreptate (vers. 12).
În vers. 14 afirmă vocația creștinului la dobândirea slavei Domnului, iar în
vers. 15 avem un temei scripturistic în favoarea Sf. Tradiții: “Astfel că, fraților,
stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat fie prin cuvânt, fie prin
epistola noastră”.

Katechon (II Tes 2, 6-7)

Apostolul se întoarce la tema eshatologică la timpul prezent, vorbind

despre o forță care deja lucra în lume pe vremea sa și care-l oprea pe Antihrist să
se arate. Termenul κατέχον apare de două ori. Tesalonicenii știau cine/ce-l
oprește pe omul nelegiuirii să se manifeste: “Și știți ce-l oprește, ca să nu se arate
decât la vremea lui” (v. 6).
Verbul κατέχω se poate traduce prin mai multe variante: a păstra, a ține cu
tărie, a opri, împiedica, pune stăpânire, a face rob, a reține, a înfrâna. În contextul
nostru sensul ar fi acela de a “reține, a opri”.
Interpretări:
1) Cea mai veche interpretare este cea potrivit căreia termenul se referă la
Imperiul Roman și la Cezar (cum susțin Tertulian, Fer. Ieronim, Sf. Ioan
Hristostom, Ipolit al Romei). Harul Duhului ar opri venirea lui Antihrist (după
cum spune Sf. Ioan Hrisostom). Interpretarea aceasta ia în calcul profeția din
Daniel cap. 2 despre cele patru împărății ale lumii, ultima fiind Imperiul Roman.
O altă idee ar fi că principiul ordinii și al legii ar constitui forța care oprește să se
manifeste Antihrist.
Interpretarea aceasta este corectată din două motive: deși termenul
apostasia presupunea o revoltă împotriva ordinii civile, textul nostru are un sens
religios, de revoltă împotriva lui Dumnezeu. Al doilea motiv este acela că
imaginile folosite provin din sfera apocalipticii iudaice unde este vorba de
simboluri și perspective mitice.
2) O altă interpretare a lui O. Cullmann, preluată de Munck – Antihristul
este oprit de propovăduirea Evangheliei, iar cel care-l oprește e chiar Sf. Apostol
Pavel. Marshall susține aceeași idee, doar că cel care-l oprește este un înger al
Domnului, nu Pavel.
3) Cel care îl oprește este Însuși Dumnezeu sau lucrarea Sa. Severian
susține că acest termen desemnează “darul Sf. Duh”, care se va împuțina. Părerea
este contestată de Sf. Ioan Hrisostom și Teodoret de Cyr. Teodoret consideră că
este vorba despre “hotărârea lui Dumnezeu”. Textul din Avacum 2, 3 este luat ca
bază. Termenul desemnează pe însuși Dumnezeu sau pe o putere îngerească ca
agent divin, care întârzie să se manifeste până la o vreme. Dacă ar fi vorba de
Dumnezeu, Apostolul nu ar trebui să folosească un limbaj imprecis. Trilling,
contestatar al autenticității Epistolei vede în “katechon” răbdarea lui Dumnezeu.
4) Giblin – face legătură cu “fiul pierzării” din versetul 3, care reprezintă o
amenințare la adresa credinței tesalonicenilor. Κατέχω este interpretat ca
însemnând “a stăpâni/poseda”. Sf. Pavel se referă la starea de răpire din timpul
profeției și la un pseudoprofet care tulbura comunitatea din Tesalonic.
5) Frame susține că e vorba de răzvrătire și despre Satana însuși. Metzger
spune că venirea lui Antihrist va avea loc când acesta va îndepărta alt rău, care
acum îl oprește și care este katechon-ul.
6) C. Bădiliță - nu ar fi vorba despre un corespondent în planul real, ci de
o “intoxicație a rețelei”.
7) Sf. Siluan Athonitul – Puterea opritoare ar fi rugăciunea pentru vrăjmași
din insuflarea Duhului Sfânt, rugăciunea lui Hristos. Când nu va mai fi nimeni
care să se roage pentru vrăjmași, atunci va veni timpul lui Antihrist.
Concluzii:
I) Apostolul se referă la ceva și la cineva, a căror prezență și lucrare opresc
manifestarea lui Antihrist, generațiile următoare nu îi cunosc.
II) τὸ κατέχον şi ὁ κατέχων ţin unul de celălalt precum o putere şi
reprezentantul ei.
III) Katechon este un factor actual al istoriei lumii.
IV) Nu este vorba despre un personaj negativ.
V) Katechon este un factor în planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii,
care va activa până la timpul pe care Domnul l-a rânduit.

Altă expresie, de data asta unică în NT: τὸ μυστήριον τῆς ἀνομίας (taina
fărădelegii). Expresia care exprimă contrariul este “taina evlaviei” (I Tim 3, 16).
În manuscrisele de la Qumran apare expresia “taina (misterul) păcatului”.
 Taina fărădelegii era deja activă și putea fi percepută de credincioșii
tesaloniceni, ea lucrează în ascuns, efectele ei nu sunt vizibile imediat. Katechon-
ul este cel care oprește ca ea să se manifeste deplin.
Expresia ἕως μέσου γένηται din vers. 7b este destul de greu de tradus, o
redare literală ar suna “până când se va lua din mijloc”. Ea este singulară în
Scriptură, dar se găsește în greaca clasică. Sensul implică ideea de retragere.
Pentru Sf. Ioan Gură de Aur, aici este vorba de Imperiul Roman, odată cu sfârșitul
căruia va apărea Antihristul.
În capitolul 3, versetul 2, Sf. Pavel subliniază adevărul conform căruia
credința nu este dată tuturor, nu pentru că Dumnezeu este nedrept, ci pentru că își
ține făgăduințele (vers. 3).
În versetele 7-9 amintește comportamentul său când a fost la tesaloniceni.
În versetul 13 îi îndeamnă să nu se descurajeze în a face binele, căci viața lor e în
mâinile lui Dumnezeu.
În versetele 16-18 avem încheierea Epistolei care cuprinde epilogul-
autograf scris de mâna apostolului, semn al autenticității.
Epistola se încheie cu formula obișnuită: “Harul Domnului nostru Iisus
Hristos să fie cu voi cu toți! Amin.”

4. Epistola I către Corinteni

Este singura care a fost calificată drept disciplinară, pentru că abordează

cea mai bogată și diversă tematică, de la probleme practice (dezbinare) sociale
(convertirea doar unuia dintre soți), morale (incestul, desfrânarea) până la
liturgice (practica euharistică) și dogmatice (învierea din morți).

Sf. Ioan Hrisostom sesizează deasa întrebuințare a numelui lui Hristos în

prologul Epistolei și o pune în relație cu problema dezbinării care împărțise în
patru proaspăta comunitate creștină din Corint.

Sf. Apostol Pavel și Corintul

Sf. Luca ne descrie activitatea Sf. Pavel la Corint în Fapte, capitolul 18.
Aflat în cea de-a doua călătorie misionară, după ce pleacă din Atena (sfârșitul
anului 50), Pavel poposește la Corint, unde propovăduiește Evanghelia timp de
18 luni.
James Wiseman spune că Pavel a ales Corintul din două motive: importanța
comunității iudaice de acolo, numărul crescând în urma edictului cezarului
Claudiu de expulzare a evreilor din Roma (anul 49) și datorită importanței și
mărimii orașului.
Comunitatea iudaică din Corint
Despre puterea comunității iudaice din Corint găsim informații la Filon din
Alexandria, iar despre existența unei Sinagogi în cartea Faptele Apostolilor
(18,4). Evreii ocupau 10% din populația existentă în bazinul mediteranean.
Pavel, convertit de la iudaism, înțelege locul iudaismului în iconomia
mântuirii lumii și nu se dezice de neamul său, ci dorește mântuirea acestuia chiar
cu prețul propriei osândiri (Romani 10, 1). Doi conducători ai sinagogii din oraș
se convertesc succesiv.
Suetoniu relatează expulzarea evreilor, spunând că a fost făcută din pricina
tulburărilor cauzate de ei.
Orașul Corint
Corintul fusese distrus de consulul roman Lucius Mummius în anul 146
î.Hr. A fost rezidit în 44 de Iulius Caesar ca și colonie romană, revenind cu
numele de “Colonia Laus Iulia Corinthiensis”. Cicero îl numește “farul întregii
Grecii”. În anul 27 devine și capitală a provinciei romane Ahaia, privilegiu
acordat de Octavian Augustus.
Așezat pe așa-numitul “istm corintic” cu deschiderea spre est prin portul
Chenhrea către Golful Saronic și marea Egee, iar către vest prin portul Lechaion
către golful Corint și marea Adriatică, orașul Corint făcea legătura dintre Est și
Vest (Asia și Roma), dar și dintre Sud și Nord, legând peninsula Peloponez de
Nordul Greciei.
Populația număra 600 000 de locuitori. Garland, după ce analizează o serie
de mărturii ale lui Strabo (Geographia), Krinagoras (Antologia greacă) ajunge la
concluzia că orașul era alcătuit dintr-o populație mixtă formată din liberți romani,
localnici și greci imigranți.

Pe lângă politeismul larg răspândit, orașul devenise renumit pentru templul

zeiței Afrodita situat în partea de S/V, unde se practica prostituția sacră. Expresii
precum κορίνθια κόρη (“fată din Corint” = prostituată) sau κορινθιάζεσθαι (“a
trăi ca la Corint”) intraseră în vocabularul vremii.

Întemeierea Bisericii din Corint

Murphy O Connor este de părere că Pavel a rămas un an și jumătate la
Corint. Atena devenise un centru universitar mediu, surclasat de orașul Tars.
Domnul îl încurajează pe Pavel să rămână în Corint (Fapte 18, 910). Întreaga
misiune s-a făcut sub asistența Sf. Duh (Fapte 6, 9).
 Misiunea începe la sinagoga din localitate. El activează în casa
convertitului Titus Iustus. Printre convertiți făceau parte oameni care prețuiau
filosofia și retorica (I Corinteni 1, 18-30), precum și sclavi, liberți, hamali,
marinari, meseriași (I Corinteni 1, 26). Apostolul a convertit în Efes pe Ștefanas
(I Co 16, 15), pe Gaius (I Co 1, 14), pe Erast, vistiernicul cetății și pe Cvartus
(Romani 16, 23), pe oamenii din casa Hloei (I Co 1, 11), pe Phebe din Chenrea
(Romani 16, 1) și pe mulți alții (Fapte 18, 8b: “Și mulți din corinteni, auzind
credeau și se botezau”).
Un element cronologic îl constituie mențiunea din Fapte 18, 12-17 cu
privire la faptul că proconsul al Ahaiei era Galion, fratele filosofului Seneca (anul
52 - inscripție descoperită la Delfi în sec. XX). După 18 luni de activitate, Pavel
îi lasă pe Acvila și Priscila la Efes, iar el își continuă călătoria până la Ierusalim
și Antiohia.

Contactul permanent al Sf. Pavel cu Biserica din Corint.

Corespondența Sf. Pavel cu Corintenii
În I Cor 1, 11, Pavel afirmă că a aflat despre dezbinarea care domnea în
comunitatea din Corint prin cei din casa lui Hloe. La finalul epistolei, Pavel
amintește delegația formată din trei persoane care a venit de la Corint la Efes
(Ștefanas, Fortunat și Ahaic). A auzit de incestul din Corint (5, 1), a auzit despre
dezbinările din cadrul cultului (11, 18) și despre ce zic unii cum că nu este înviere
(15, 12).

Corespondență dintre Sf. Pavel și membrii comunității din Corint

anterioară redactării Epistolei I Corinteni - abordând cazul incestuosului din
Corint, el le amintește că deja le scrisese pe acest subiect: “V-am scris în Epistolă
să nu vă amestecați cu desfrânații” (5, 9). Epistola despre care vorbește a fost
numită “epistolă precanonică”.

Din 7, 1 aflăm că Pavel a primit o scrisoare de la corinteni. Este luat în

considerare textul din II Co 2, 4 (le-a mai scris “cu multe lacrimi”). Autorii
moderni consideră că avem o Epistolă pierdută, intermediară, trimisă între cele
două canonice.

Textul Epistolei
Cel mai vechi manuscris care ne transmite textul Epistolei I Corinteni este
papirusul 46, datat în jurul anului 200 (acum se află la Dublin – biblioteca
Chester Beatty din 1935 și în biblioteca Universității din Michigan la Ann Arbor
din 1931). Textul are 104 file, 26-32 de rânduri pe pagină, lungimea fiecărui rând
fiind de 11,5 cm. Singurele versete care lipsesc: I Corinteni 9, 3; 14, 15 și 15, 16.
Alți papiruși:
I) Papirusul 15 – I Co 7, 18 - 8, 4. A fost redactat în sec. III, se află în
muzeul Egiptean din Cairo.
II) Papirusul 123 – I Co 14, 31-34 și 15, 3-6. Datează din sec. IV și se află
la Oxford.
III) Papirusul 11 - I Co 1, 17-22 și altele. Datează din sec. VI și se află în
Biblioteca Națională din Sankt Petersburg.
Textul din I Corinteni este cuprins integral în marii codici unciali
(pergament): Sinaiticus (sec. IV), Alexandrinus (sec. V), Vaticanus (sec. IV).
Cercetătorul modern are la dispoziție ultima ediție critică a NT (a 28-a),
apărută în 2012.

Autenticitatea și integritatea Epistolei I Corinteni

Sf. Clement Romanul în a sa primă scrisoare către corinteni (96-98)
amintește de Epistola apostolică. Sf. Ignatie citează de multe ori din ea. Nimeni
nu contestă autenticitatea ei.
Weiss și Schenk consideră că ambele Epistole către Corinteni combină trei
epistole scrise de Apostol. Dinkler și Klauck disting numai în I Corinteni două
epistole. Seeling distinge trei Epistole numai în I Corinteni, iar Schmitals 13
epistole în I și II Corinteni. Udo Schnelle ajunge la concluzia că secvența din I
Corinteni 12-14 și I Corinteni 15 este structurată după I Corinteni 1, 4-6, 7-8.

Data și locul redactării

Redactată în a treia călătorie misionară la Efes între anii 53-57. Sf. Pavel
se oprește la Efes unde activează vreme de trei ani. Se vede silit să scrie o Epistolă
în care abordează cu un deosebit tact misionar toate problemele comunității
creștine din Corint de care aflase.
În 16, 8 - precizează că va rămâne la Efes până la praznicul Cincizecimii,
iar la salutările finale notează: “Vă îmbrăţişează Bisericile Asiei. Vă îmbrăţişează
mult în Domnul Acvila şi Priscila, împreună cu biserica din casa lor” (16, 19).

Motivele și scopul
O serie de primejdii tulburau tânăra comunitate.
Probleme tratate:
I) Dezbinarea corintenilor în patru grupări (Hristos - după unii Crispus;
Apolo; Chefa; Pavel) - cap. 1-4;
II) Incest în comunitatea creștină din Corint – cap. 5;
III) Corintenii se judecau între ei în fața tribunalelor păgâne - 6, 1-11;
IV) Despre desfrânare - 6, 12-20;
V) Problema căsătoriei și fecioriei – cap. 7;
VI) Idolotitele – 8, 1 - 11, 1;
VII) Despre adunările liturgice și despre harisme – 11, 2 – 14, 40;
VIII) Despre învierea morților - cap. 15;
IX ) Colecta pentru săracii din Ierusalim – cap 16.

Planul Epistolei I Corinteni

Adresă și salutare (1, 1-3); Rugăciunea de mulțumire (1, 4-9).
I) Dezbinări și scandaluri în Corint (1, 10 – 6, 20);
1) Cele patru grupări rivale (1, 10 – 4, 21);
2) Cazul incestuosului (5, 1-13);
3) Creștinii în fața tribunalelor păgâne (6, 1-11);
4) Despre desfrânare (6, 12-20);
II) Soluții date de Apostol unor întrebări ale corintenilor (7,1-11,1);
1) Căsătorie și feciorie (7, 1-40);
2) Despre idolotite (cărnuri jertfite idolilor) (8,1-11,1);
III) Despre adunările liturgice și harisme (11, 2 – 14, 40);
IV) Învierea lui Hristos. Învierea morților (cap. 15);
Încheiere (16, 1-18);
Salutări finale (16, 19-24).