CUPRINS

INTRODUCERE CAPITOLUL I
Încercări de Reformă în secolul al XV-lea şi transformarea lor în Erezii...............................pag. 4
CAPITOLUL II
Biserica Catolică în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi
începutul secolului al XVI-lea. Laicizarea Curiei Papale........................................................pag. 32
CAPITOLUL III
Contextul politic si social in Germania in secolul al XVI - lea.Martin
Luther...................................................................................................................................... pag.49
CAPITOLUL IV
Răspândirea Reformei în Europa............................................................................................. pag.76

CONCLUZII BIBLIOGRAFIE
Introducere
Reforma din secolul al XVI-lea este unul din evenimentele cele mai importante din istoria
universală, reprezentând un reper pentru transformările din sfera politică, socială, religioasă, culturală,
dar şi o cauză directă sau indirectă a unor evenimente ulterioare.
Prin Reformă se înţelege acţiunea de reînnoire şi reorganizarea bisericii, începând cu
activitatea lui Martin Luther. Până la afişarea celor 95 de teze în 1517, considerat convenţional debutul
Reformei, au existat şi alte încercări şi reformatori care, acuzaţi de erezie, au sfârşit tragic.
Erezia poate fi definită ca o deviere doctrinală, o opinie religioasă declarată de biserică drept
contrară credinţei. Referindu-se la apariţia ereziilor Voltaire scria: „Vechile religii nu au cunoscut erezia,
ci doar morala şi cultul. De îndată ce metafizica s-a ataşat puţin de creştinism, au apărut şi dispute, şi din
dispute s-au născut diferite tabere.
Primele mişcări organizate de Reformă apar încă din secolul al XII-lea şi îşi propuneau
reîntoarcerea la simplitatea originară a bisercii. În secolul al XV-lea încercările de reformă s-au
desfăşurat pe două căi: prin concilii a căror acţiune a eşuat şi prin reformatori populari precum Jan Hus,
Savonarola. La sfârşitul secolului al XIV-lea se remarcase un alt reformator, englezul John Wyclif. Hus
şi Wyclif au făcut din Biblilie autoritatea supremă, reuşind totodată să imprime un caracter naţional
mişcărilor produse de ideologiile lor. Hus stă la baza unei mişcări populare care nu a reprezentat atât un

1
război religios, cât o acţiune de independenţă a Boemiei faţă de Germani. Încercările de reformă
religioasă au fost în cea mai mare parte însoţite de revolte antifeudale. Savonarola nu a criticat dogmele
bisericii cum au făcut-o Wyclif şi Hus, dar a fost interesat de reforma bisericii şi a statului florenti,
luptând în special împotriva decăderii morale a societăţii.
În evul mediu, erezia a fost considerată un adevărat delict politic, în afară de cel religios, în
baza faptului că autoritatea politică avea o temelie religioasă.
Încercările din secolul XV-lea au reprezentat etape premergătoare ale Reformei din secolul
XVI. Deşi cauzele Reformei au fost multiple, factorul religios a avut un rol deosebit. Situaţia papalităţii,
a bisericii în general în a doua jumătatea a secolului al XV-lea a stârnit indignarea în rândul
credincioşilor.Nepotismul,simonia, practica indulgenţelor, taxele mari pentru serviciile oferite de
sacerdoţi au constituit tot atâtea motive de nemulţumire.Criza bisericii catolice s-a datorat în primul rând
decăderii papalităţii în secolele XIV-XV,criză continuată şi în prima parte a secolului al XVI-lea.Pontifi
ca Alexandru Borgia, Iuliu al II-lea,Leon al X-lea,prin caracterul laic al politicii lor s-au ocupat mai mult
de întărirea Statului Papal decât de bunăstarea bisericii.Iulius al II-lea a fost un papă cu coif şi armură,
mai mult conducător de oşti decât papă.Pontificatul lui Alexandru Borgia a rămas în istorie prin intrigile,
asasinatele şi decăderea morală practicate în acea perioadă. De asemeni papii Renaşterii s-au remarcat
printre cei mai mari mecenaţi din istoria artei. Modelul şi preocupările înaltului cler a fost adoptat la
toate nivelele ierharhiei bisericeşti.
Refuzul papilor şi neputinţa conciliilor de-a întreprinde o reformă au determinat declanşarea
Reformei în secolul XVI.
Factorul religios a avut desigur rolul său, dar la apariţia Reformei au contribuit un cumul de
factori: politici, economici, sociali, şi cuturali.
Tendinţa de a limita Reforma doar la un fenomen religios este greşită, şi nu trebuie negat
caracterul revoluţionar burghez şi revolta spiritului uman împotriva puterii absolute în ordinea
intelectuală.
Indiscutabil Reforma este legată de numele lui Martin Luther, deşi unii istorici au subevaluta
iar alţi au supraapreciat rolul său. Iniţial Luther ca şi pedecesori săi nu se gândea la ruptură de bisercă,
acest lucru concretizându-se în timp.
Reforma a reprezentat un fenomen complex ce s-a născut ca răspuns la abuzurile şi uneori
insatisfacţiile din biserica catolică. A solicitat simplificarea ritului şi ierarhiei religioase, traducerea
Bibliei în limba naţională,secularizarea averilor clerului.

2
 Principalele rituri reformate rezultate sunt luteranismul, calvinismul şi anglicanismul,
răspândite în Germania, Franţa, Anglia, Ţările de Jos, Elveţia, statele scandinave, Polonia,Ungaria.
CAPITOLUL I Încercări de Reformă în secolul al XV-lea şi transformarea lor în Erezii

Începând cu mijlocul secolului al XlV-lea, lumea creştină a fost zguduită de un şir de dezastre şi
încercări. Marea ciumă din 1348 şi numeroasele epidemii care au urmat-o,Războiul de o sută de ani şi
suferinţele care le-a provocat, nenorocirile care au lovit Biserica la nivel papei însuşi, prin „captivitatea
babiloniană", schisma din sânul biserici catolice şi conflictele dintre papi şi concilii au părut multora ca
pedepse a le lui Dumnezeu şi semne ale unor nenorociri şi mai mari. În aceste condiţii îşi face apariţia un
climat de teamă colectivă, frică de Satana şi de vrăjitori, mai ales frica de moarte, de judecata de Apoi şi
de Infern. Apare pretutindeni o profundă nelinişte religioasă şi o mare dorinţă de a reforma Biserica 1.
Europa este cuprinsă de o „febră" satanică ce nu se va domoli decât în secolul al XVII-lea.
Tulburările din sînul bisericii, conflictele dintre papi şi suverani, Marea Schismă adăugate la
calamităţile timpului vor semăna îndoială în sufletele oamenilor de rând.
Teama în faţa morţii, neliniştea privind mântuirea şi lipsa de încredere în instituţia eclesiastică
produc schimbări în existenţa creştină.
Începând cu secolul al XV lea Biserica din Occident a fost confruntată cu multe fenomene
conflictuale, printre care, alături de mişcările social-politice în strâsă legătură sunt şi cele religioase, care
îmbracă forma unor erezii. Dintre acestea cele mai semnificative au fost erezia catară, a petrobrusienilor
şi a valdenzilor.
Erezia catară - a cunoscut o mare răspândire geografică în cursul secolelor XI - XV. Cuvantul
catari vine de la grecescul katharoi- puritani sau cei puri.S-au concentrat în mod special în sudul Franţei
lângă Toulouse şi Albi. Datorita acestui fapt s-au numit şi albigenzi. 2Concepţia lor eretico-religioasă
provine dintr-o viziune puternic dualistă,bazată pe existenţa celor două principii:Binele şi Răul,la fel de
puternice şi mereu în luptă între ele. 3Erezia lor consta în anticlericalism şi contestarea caracterului
sacramental al Bisericii. Negau principalele dogme,Tainele si ierarhia Bisericii si condamnau luxul si
preocuparile lumeşti.
Petrobrusienii au constituit o altă mişcare religioasă eretică,ce s-a manifestat însă pe o arie mai
restrânsă şi de scurtă durată.Numele provine de la Petrus Brusius,liderul mişcării,care contesta

1 Carpentier, Jean; Lebrun Francois(coordonatori)-_/storia Europei, Bucuresti, p. 198

2 Dupu, Constantin-0 istorie a Bisericii creştine, vol.I ,Timisoara, 1993, p. 147
3 Bertholet,Alfred-Diciionarul religiilor,Iaşi,2002, p.132

3
sacramentalitatea bisericii,fiind împotriva cultului divin,a botezului copiilor,împotriva liturghiei şi a
bisericilor ca lăcaşuri de cult.
Manifestând în primul rând anticlericalism,acuză ierarhia bisericească de corupţie,bogăţie şi
îngâmfare,cerându-i să revină la sărăcie şi umilinţă.
Valdenzii au reprezentat o mişcare de schimbare religioasă medievală. 4Apar în secolul al XH-lea
în Franţa şi Italia,numele lor provenind de la Petru Valdus sau Valdes,un negustor bogat din
Lyon.Preocupat de soarta omului acesta a ajuns la concluzia că numai prin sărăcie şi pocăinţă se poate
dobândi mântuirea.Ca urmare şi-a împărţit averea şi a organizat un grup cunoscut sub numrle de
„oameni săraci.Urmând exemplul apostolilor,ei mergeau câte doi,îmbrăcaţi simplu să predice oamenilor
în limba maternă.Nu erau deacord cu rugăciunile în limba latină deoarece nu erau înţelese,considerând
că fiecare om trebuie să aibă Biblia în propria limbă şi ea să fie autoritatea finală pentru credinţă şi viaţă.
Valdenzii propovăduiau idealul întoarcerii la sărăcie. Susţineau egalitatea credincioşilor în
cadrul bisericii,calitatea de preot bazatăpe merit şi nu pe o consacrare exterioară şi dreptul laicilor de a
ţine predici.Negau teoria conform căreia papa reprezintă capul bisericii,existenţa Purgatorului,acesta
fiind poate doar viaţa de pe pământ.Atăt valdenzii cât şi catarii au fost persecutaţi cu asprime în special
de Inchizţi.
Erezia este o deviere doctrinală,o opinie religioasă declarată de biserică drept contrară
credinţei.5Erezia a fost considerată in evul mediu un adevărat delict politic,în afară de cel religios,în baza
faptului că autoritatea politică avea o temelie religioasă. Secolul al XlV-lea şi al XV-lea au asistat la
dispariţia Marilor Erezii din perioada precedentă. Catarii au dispărut încetul cu încetul, Valdanzii nu au
supravieţuit decât izolat, mai ales în văile alpine şi anumite regiuni izolate din Italia de Nord. Au apărut
însă altele, pe care uni cercetători le-au consideraterzii „moderne" ele anunţând direct Reforma
protestantă din veacul al XVI-lea.6Se vor ridica astfel prereformatori sau premergători ai Reformei ce vor
fi acuzaţi de erezie, precum. John Wycliffe, Jan Hus şi Savonarola, preocupaţi de reîntoarcere la idealul
biserici primare. De asemenea Wycliffe şi Hus vor reuşi să valorifice sentimentul naţionalist anticipat şi
timpul perioadei de captivitate babiloniană a papalităţii.
John Wycliffe, (1320-1384)
Schimbările survenite în striuctura social-economică creează în Anglia o derută generală la
sfârşitul secolului al XIV.Reluarea războiului cu Franţa, slăbiciunea politică de care dă dovadă Eduard

4 Eliade, IVI i rc ca: C u 1 i a nu. I o a n -1) i ci ion ar al religiilor, Editura Humanitas,Bucureţti,1996, p.97
5 Cointc.Fcrnand-/J/67/V;«flr de creştinism.Noţiuni fundamentale ale creştinismului, Bucureşti, 1999, p. 136
6 Goff,Jaques Le-Evul Mediu si Naşterea Europei, Polirom, Bucureşti,2000, p. 376

4
III la sfârşitul vieţii sale, fiscalitatea excesivă au provocat profunde nemulţumiri. În această frământare
socială, biserica apare ca instituţia cae mai învechită a cărei organizare trebuia schimbată.
Nemulţumirile maselor populare împotriva feudalilor s-au îndepărtat şi împotriva feudalilor
eclesiastici, ale căror moravuri decăzuseră cu toate că se consideră că rolul lor era acela de a fi exemplu
prin modul lor de comportare. Rădăcinile nemulţumirilor se aflau în actul de închinare a lui Ioan Fără
Ţară Romei.În timpul lui Henric III,papa considera Anglia ca un patrimoniu destinat exploatării.
Mutarea scaunului papal la Avignon va înrăutăţi situaţia, supremaţia papei aflat acum sub
influenţa directă a regelui Franţei devenea din ce în ce mai greu de suportat. 7 Filip al IV cel Frumos
(1283-1314) este cel care va muta scaunul papal de la Roma la Avignon pentru o perioadă de aproape 80
de ani - perioada aşa numitei captivităţi babiloniene a papilor, după ce trimisul regal Nogaret va aresta ca
eretic pe papa Bonifaciu al VIII-lea care la scurt timp va muri.
În anul 1365 papa Urban al V-lea de la Avignon, cere tributul vamal pe care-l datora curiei papale
în urma jurământului de vasalitate făcut de regele Ioan Fără Ţară în 1215. Însă încă de pe vremea papei
Ioan al XXII-lea, mai exact din 1334, Anglia încetase să mai plătească tribut pontifilor, dar formal
convenţia nu fusese abrogată.Cererea va fi respinsă de rege şi parlament, poporul englez nu putea
suporta ideea de a trimite bani unui papă, la Avignon, aflat acolo sub presiunea duşmanului Angliei,
regele Franţei. Aceste sentiment naţionalist era competat de resentimentul regelui şi al clasei de mijloc
faţă de banii pierduţi din tezaurul englez şi din serviciul statului englez prin taxele papale.În acest
context de reacţie naţionalistă împotriva eclesiasticismului, a apărut pe scenă John Wycliffe. 8
Data naşteri sale nu se cunoaşte cu exactitate estimându-se a fi între 1320-1324, în ţinutul York.
A studiat filosofia, teologia şi dreptul la universitatea din Oxford, preocupându-se în special cu filosofia
lui Aristotel şi teologia Sfântului Augustin.A fost caracterizat ca un om ager la minte, învăţat şi curat la
inimă, nimic nu lasă să se întrevadă în savantul de la Oxford pe ereticul de mai târziu, precursor al
Reformei engleze, spirit îndrăzneţ, reformat multă vreme înainte de Reformă, magistru al husiţilor din
Boemia protestant înainte de a a fi existat cuvântul 9astfel îl caracteriza Andre Maurois în lucrarea sa
despre Istoria Angliei.
După terminarea studiilor, este numit în 1378 profesor la Universitatea din Oxford, iar doi ani
mai târziu este numit paroh la Lutherworth. A activat în serviciul cancelariei regale fiind trimis ca
ambasador la Burges, devenind apoi unul dintre teologii cei mai celebri ai Universităţi.Încă din 1360 a

7 Manolescu, Radu; Căzan, Florentina-Prelegeri de istorie universală medievală, vol.III, Bucureşti, 1973, p.140
8 Cairns,, Creştinismul de-a lungul secolelor. O istorie a bisericii creştine, Oradea, 1989,p .245
9 Maurois, Andre-Istoria Angliei, Editura: Orizonturi, Bucuresti, 1992, p. .233

5
luat parte la lupta dintre Universitate din Oxford şi ordinele dominican şi franciscan, care acaparaseră
aproape toate demnităţile bisericii. Wycliffe se va angaja în lupta dintre coroană şi papalitate. Apărând
drepturile coroanei, ale puteri laice în general la hegemonie în stat, Wycliffe se împotrivea astfel politici
biserici, în care denunţa trădarea misiuni apostolice.
Nemulţumirea generală contra Scaunului de la Roma a dus la ideea de a supune Biserica engleză
autorităţii de stat, idee pe care şi-a însuşit-o şi Wycliffe. Izbit de imoralitatea vremi sale, a ajuns la
concluzia că reformarea Bisericii Romane era posibilă doar prin eliminarea clericilor inmorali şi
deposedarea ei de proprietăţi care erau în concepţia sa o cauză a corupţiei.
În lucrarea sa De domenio divina combate cu severitate corupţia şi lăcomia prelaţilor şi
călugărilor care deţineau mari proprietăţi, afirmând că numai Dumnezeu poate avea suveranitate deplină.
Afirma existenţa unei baze morale pentru conducerea eclesiastică prin care Dumnezeu a dat
conducătorilor bisericii bunuri pe care aceştia să le folosească, 10 dar nu cu drept de proprietari, ci ca
bunuri date în grijă spre folosul credincioşilor. Faptul că aceştia nu şi-au îndeplinit adevăratele lor funcţii
constituia un motiv suficient pentru ca autoritatea civilă să retragă clerului aceste proprietăţi.Această
concepţie era pe placul nobililor care-l vor susţine pe Wycliffe, astfel încât Biserica de la Roma nu se va
putea atinge de el.În opinia lui, alegând să fie putere seculară, Biserica a abdicat de la condiţia ei, de
aceea puterea civilă, pentru că are de-a face cu o uzurpare trebuie să-i ia bunurile şi să-i retragă dreptul
de a se amesteca în viaţa cetăţii (Adparlamentum regi/către parlamentul regelui).
Deşi la început Wycliffe nu fusese decât un profesor ceva mai îndrăzneţ tolerat de biserică
întrucât era susţinut de ducele de Lancaster si de Universitatea din Oxford, va deveni însă un eretic prin
judecarea dogmelor, a clerului şi a organizării bisericii.
Predica va fi elementul de care se va folosi pentru a-şi face cunoscute ideile.Aceasta fiind in
opinia lui partea esenţială a oricărui serviciu divin, prin care credincioşi puteau fi aduşi la căinţă
.Sistemul doctrinar al lui Wycliffe este acela a unui realism panteism, dar în care se întâlneşte şi
predestinaţionismul, biserica, fiind societatea celor predestinaţi, nu poate nici excomunica, nici
canoniza.Încercarea de reformă pe care o considera necesară prin aducerea bisericii la starea ei primară
se va transforma în erezie prin negarea dogmelor şi a supremaţiei papale.Unul din punctele de vedere
exprimat, era că Biblia este unicul izvor de credinţă, şi nu Tradiţia. Autoritatea supremă, explica Wycliffe
poporului, nu aparţie bisericii, şi nu biserica trebuie urmată, dacă aceasta urmează alte căi, ci Biblia. Dar

10 Mackinnon, James-The origins of The Reformation, London, 1957, p.85

6
biserica a răstălmăcit în favoarea sa cuvintele Bibliei, astfel încât totul trebuie luat de la început, mai cu
seamă în ceea ce priveşte organizarea bisericii şi desfăşurarea ritualului.
Rezumând opiniile sale observăm că pleda pentru neamestecul bisericii în treburile civile, se
declara împotriva infailiblităţii papei, a indulgenţelor, a excomunicărilor, a canonizărilor, a ierarhiei
bisericeşti. Cere secularizarea averilor bisericeşti, desfinţarea excepţiilor fiscale pentru cler, interzicerea
dărilor şi ofrandelor, suspendarea interdicţiei celibatului, acordarea de funcţii religioase şi laicilor.
Pentru el, Tainele Bisericeşti au doar valoare simbolică. Este considerat fără îndoială eretic prin
negarea transsubstanţierii elementelor, prezenţa simultană a pâinii materiale şi a trupului lui Hristos.
Pâinea şi vinul în Sfânta Euharistie devine prin sfinţire Trupul şi Sângele Domnului, prin care
credincioşii intră în comuniune directă cu Mântuitorul, are doar valoare simbolică. În concepţia sa
,natura pâinii şi a vinului subzistă, adică rămâne neschimbată iar Isus Hristos este prezent în chip
moral.11 Negarea acestui fapt înseamnă o profanare a miracolului slujbei religioase şi papa nu putea
tolera această doctrină fără a periclita tot edificiul bisericii.
Se va ridica împotrica Romei, numind Biserica Romano Catolică „sinagoga lui Satan" şi negând
faptul că papa este vicarul lui Hristos şi al apostolilor pe pământ, mergând până la al numi Antihrist. De
asemeni alegerea şi numirea papei de către cardinali este o invenţie diabolică. Cu asemenea idei eretice
Wycliffe şi-a atras mulţi adversari, în primul rând pe papa şi curia romană.
În ceea ce priveşte problema raportului dintre biserică şi stat, Wycliffe preconiza supunerea
clerului faţă de coroană , admitea confiscarea bunurilor bisericii în interesul regalităţi, care reprezenta
interesul public. Consecinţele politice ale reformei lui au fost foarte importate, prin sprijinul acordat
grupări lancastariene din parlament privind refuzul acestuia de a plăti tributul datorat de Anglia ca stat
vasal. A aprobat măsurile luate de ducele de Lancaster de a confisca episcoilor beneficiile şi de a ridica
impozite şi de pe pământurile biserici 12.
Urmările politice ale propagandei sale i-au adus aparatori, încât bulele papale prin care se cerea
excomunicarea si arestarea lui au ramas fara efect.. Wycliffe afirma că nimeni nu poate fi excomunicat
de papă, atâta vreme cât papa nu s-a excomunicat pe el însuşi. El neagă dreptul biserici de a stabili şi
apăra privilegii temporale prin măsuri spirituale şi declara că clerul trebuie supus tribunalelor fapt ce i-a
asigurat sprijinul coroanei şi a poporului.
La 19 febroarie 1377, la insistenţele arhiepiscopului Londrei este chemat să se justifice în faţa
unui tribunal eclesiastic. Wicliffe va fi însoţit de ducele de Lancaster, de mareşarul Perey, adepţi ai

11 Cairns, E. E.-op. cit.;p. 246

12 Manolescu, Radu; Căzan, Florentina,-op. cit. p. 141

7
ideilor lui şi de o mare escortă militară. În aceste condiţii arhiepiscopul s-a mulţumit să-l avertizeze să
nu-şi mai răspândească ideile.Adverari săi însă, au extras 18 puncte din scrierile lui ,socotite eretice, pe
care le-au trimis la Roma. Papa Grigorie al XI-lea (1370-1378) a ordonat o cercetare minuţioasă a
scrierilor lui Wycliffe, cerând ca în cazul în care se va dovedi eretic să fie arestat, iar dacă acest lucru nu
este posibil să fie trimis la Roma, în termen de trei luni pentru a fi judecat.Arhiepiscopul primat al
Angliei va cere totuşi profesorilor universităţii din Oxford să se pronunţe asupra învăţăturii lui şi în 30
de zile să se prezinte în faţa juriului.
În anul 1378 începe Marea schismă papală din Apus. După moartea papei Grigorie al XI- lea,
cardinalii, sub presiunea poporului din Roma, au ales un papă italian, în persoana arhiepiscopului de Bari
- Urban al VI-lea (1378-1389). Acesta însă va nemulţumi pe cardinalii francezi care vor alege un alt papă
- francez - Clement al VIII-lea (1378-1394). Ambii papi, considerându-se legitimi, se excomunicau
reciproc, excomunicand şi pe adepţii şi popoarele celuilalt. Dezbinarea papilor a ţinut aproape 40 de ani,
între 1378 şi 1417. Punctul culminat a fost atins când la Conciliul din Pisa (1409) dorindu-se să rămână
un singur papă, s-a ajuns la situaţia ca, în loc de doi papi să fie de acum trei papi care se excomunicau
reciproc.Marea schismă papală din Apus, pe care o considera rezultatul corupţiei Bisericii, va constitui
prilejul de a contesta papalitatea comparând-o cu o instituţia Antihristului.
Ca să poată răspândi poporului reforma preconizată, Wycliffe va începe din 1380 să traducă
Biblia în limba engleză.Iniţiativa, deşi era vorba traduceri Bibliei, este tipic eretică.
Încercări de traducere a Bibliei în limba poporului mai existaseră şi până atunci de exemplu Pierre Valdo
- reprezentantul valdenzilor.13 Acelaşi lucru aveau să-l facă şi Hus şi mai târziu Luther.
„Erezia" traduceri şi popularizării Bibliei ţine atât de faptul că în general preoţii nu o puneau la
îndemâna credincioşilor, cât şi de utilizarea ei în lupta împotriva Bisericii. 14
Lăsând la o parte latina, limba savanţilor, va răspândi în popor un gen de broşuri religioase,
„tracts" ce cuprindeau pe lângă citate biblice şi ironii la adresa papalităţi.
Încrederea poporului şi-a câştigat-o prin caracterul social al învăţăturii sale. El cerea o biserică
săracă, mântuirea, spunea el, nu se poate obţine prin ceremonii religioase, indulgente şi acte de penitenţă,
ci şi printr-o viaţa cinstită. În mântuire creştinul nu depinde de preot pentru că în fiecare individ
Dumnezeu deleagă o părticică din autoritatea sa. Amintea faptul că în biserica veche, ierarhia nu avea
decât două trepte, preoţii şi diaconi, toate celălalte trepte au fost inventate după, pentru ruina
Bisericii.Învăţăturile sale vor fi răspândite cu ajutorul discipolilor săi. Aceştia trebuiau să trăiască în

13 Comte, Fernand- Dicţionar de creştinism.Noţiuni fundamentale ale creştinismului, Bucureşti, 1999, p.173
14 Vladuţescu, S.-Ereziile evului mediu crestin, Bucureşti, 1974 , p.75

8
sărăcie asemănător primilor fraţi ai ordinului Sfântului Francisc. Îmbrăcaţi în rase lungi de lână , în
picioarele goale, aceştia umblau din sat în sat predicând doctrina lui Wycliffe.
Nemulţumirea generală nu se îndreapta numai împotriva bisericii, ci a întregului edificiu feudal
astfel că apelurile lui Wycliffe la egalitate şi libertate au avut influenţa asupra poporului englez.Moartea
lui Eduard al II-lea în 1377 şi minoratul lui Richard al II-lea, nepotul acestuia, au dus la creşterea
agitaţiei în rândul ţărănimi şi al orăşenilor.
Curentul lollard, aripa radicală a reformei lui Wycliffe, a exercitat o influenţă asupra acestor
răsculaţi. Numai adept al unei reforme religioase initial ,prin lollarzi, ideile sale îşi aproprie şi
semnificaţii sociale, chiar radicale în antifeudalismul lor.
În 1381 a izbucnit răscoalele in Essex şi Kent ţăranii s-au răsculat sub conducerea preotului
lollard John Ball şi a meşteşugarilor Wat Tyler. Cauza directă a răscoalei a fost abuzul făcut cu ocazia
perceperii capitalitaţiei -un impozit introdus în 1377 - răscoala a căpătat un caracter antifeudal
bucurându-se de un număr mare de participanţi şi de o bună organizare.
Revendicările ţăranilor cuprindeau: desfinţarea serbiei, desfinţarea prestaţiilor ţărăneşti şi
înlocuirea lor cu sume reduse de bani, libertatea comerţului.Făcânduli-se promisiuni, răsculaţii au părăsit
Londra. Între timp, regele reuşind să mobilizeze forţele feudale va porni la reprimarea răscoalei. John
Ball şi Wat Tyler au fost prinşi, torturaţi şi ucişi.Răscoala a fost înăbuşită. De teamă să nu apară noi
rezvrătiri populare încearcă să se pună capăt şi curentului de reformă a lui Wycliffe, care le putea servi
drept ideologie.Important de reţinut este faptul că răscoala din 1381 va contribui la lichidarea şerbiei în
Anglia în cursul secolului al XV-lea15
Incidentele care au avut loc în timpul tulburărilor din 1381, ca maltratarea reginei-mamă,
uciderea arhiepiscopului, au compromis cauza lui Wycliffe. Curtea regală i-a retras sprijinul ei.În 1382
sinodul de la Londra, nimit şi „Sinodul cutremurului", fiindcă atunci a avut loc un cutremur de pământ, a
condamnat 24 de teze din doctrina lui Wycliffe.După un al doilea sinod,tinut tot în 1381 va fi înlăturat de
la catedra universităţii şi se va retrage în parohia sa din Luttherworth. Deşi ideile sale au fost
condamnate la Londra, se vor răspândi prin lollarzi în întreaga Anglie până în 1401 când promulgarea
actului De haeretico comburendo (Despre arderea ereticilor), a făcut ca propagarea ideiilor lollarde să
fie pedepsită cu moartea.16
Retras în parohia sa Wycliffe va scrie Trialogus, sub forma unei conversaţii între adevăr
(Alithea), minciună (Psevdis) şi înţelepciune (Phronisis) în care îşi exprimă ideologia sa.La 28

15 Manolescu, Radu;Căzan, Florentina-op. cit. p.142

16 Rămureanu, Ion-op,cit.p.293

9
decembrie 1384, în timp ce prietenul său John Purney săvârşea liturghia suferă un atac de aplopexie în
urma căruia va muri.
Partizanii săi au fost persecutaţi în timpul regelui Henric al IV-lea de Lancaster (13991413), şi
doctrina lui Wycliffe declarată eretică. Condamnarea mai multor puncte din ideologia lui în Sinodul de la
Roma din 1412 sub Papa Ioan al XXIII-lea şi măsurile luate de sinodul din Konstanz (1414-1418) care a
condamnat 45 din tezele lui, arderea scrierilor sale şi desgroparea şi arderea trupului sau în 1415, au
făcut ca mişcarea sa să înceteze.
Ideiile sale, însă, au pătruns în Boemia şi au fost preluate de Jan Hus. Realizările lui John
Wycliffe au fost importante în pregătirea căii reformei ulterioare în Anglia. El a dat englezilor prima
Biblie în limba lor naţională şi a propagat ideiile sale în întreaga Anglie, între oamenii de rând.
Învăţăturile lui despre egalitate în Biserică au dus aşa cum am văzut, prin aplicarea lor de către ţărani la
izbucnirea răscoalei din 1381.
Studenţii boemi care au studiat în Anglia i-au dus ideiile în Boemia, unde au devenit baza pentru
învăţăturile lui Jan Hus.
Jan Hus
Premergător al Reformei, Jan Hus, este prin influenţa ideologiei sale cel care va determina unul
din cele mai însemnate evenimente din istoria Cehiei.
înainte de a discuta despre ideologia lui Hus, trebuie să arătăm cadrul politic social şi economic
din Boemia la sfârşitul secolului al XlV-lea şi începutul secolului al XV-lea. După stingerea dinastiei de
Premysl în Cehia s-a instalat dinastia germană de Luxemburg. Ajuns rege al Cehiei, Carol I de
Luxemburg (1346-1378) va fi ales şi rege al Germaniei cu numele de Carol al IV-lea iar în 1356 va fi
încoronat ca împărat al Germaniei. Cele două state aflate sub conducerea aceleaşi dinastii va determina
întrarea Cehiei în cadrul Imperiului German, păstrându-şi însă statutul politic de regat separat.Carol al
IV-lea a fost unul dintre cei mai apreciaţi regi ai Cehiei, căruia contemporani i-au dat titlul de „părinte al
ţării" sprijinind dezvoltarea economică. Praga, prin dubla calitate a lui Carol al XlV-lea de rege al Cehiei
şi împărat al Germaniei, va deveni reşedinţa imperială. Oraşul va fi înfrumuseţat prin construirea de
castele, biserici.
în 1348 se înfiinţează Universitatea corolină din Praga, prima instituţie de învăţământ din Cehia
şi din centrul Europei.17

17 Manolescu, Radu (coordonator)-Istoria Evului Mediu.Feudalismul dezvoltat,voi. II,Bucureşti,1974,p.270

10
 Succesorul lui Carol al IV-lea va fi fiul său Venceslas al IV-lea ca rege al Cehiei între 1378-1419
şi împărat al Germaniei între 1378-1400. Mai puţin înzestrat cu calităţi politice decât tatăl său, Venceslas
al IV-lea a intrat în conflict atât cu biserica cât şi cu marea nobilime. 18 în 1400 este înlăturat de pe tronul
imperiului ceea ce va determina slăbirea şi mai mult a poziţiei sale în Cehia. în timpul lui va izbucni
mişcarea husită.
.Biserica catolică, care stăpânea o treime din fondul funciar din Cehia, fiind cel mai mare
proprietar feudal al ţării, a agravat în aceeaşi măsură exploatarea ţărănimii dependente de pe domeniile
sale. în afară de aceasta, biserică catolică, ale cărei nevoi băneşti creşteau continuu, impunea taxe tot mai
numeroase şi mai grele pentru asistenţa religioasă e care o oferea populaţiei, dintre care o parte
însemnată mergea spre curtea papală.
Agravarea exploatării feudale a avut ca urmare creşterea luptei antifeudale a ţărănimii, contrastul
dintre feudalitatea laică şi bisericească de pe o parte, şi ţărănimea dependentă, de pe altă parte a
constituit prima contradicţie a societăţii din Cehia.Existau contradicţii şi între marea nobilime şi cea de
mijloc şi mică, marea nobilime tinzând să monopolizeze funcţiile înalte de la curte şi din provincii. în
acelaşi timp feudalitatea laică, în ansamblul ei şi în deosebi cea mică, tinde la secularizarea imenselor
posesiuni ale bisericii.Oraşele, la rândul lor, manifestau o opoziţia crescândă faţă de feudalitatea laică şi
eclesiastică.În acelaşi timp, pe măsura dezvoltării producţiei şi a schibului de mărfuri, se adânceau
diferenţele şi contradicţiile din interesul oraşului, între patriciat, bresle şi sărăcimea oraşului.
Acestor complexe contradicţii sociale li s-au adăugat şi contradicţiile dintre cehi şi germani. O
parte din clerul superior, din marea nobilime şi din patriciat era alcătuit din germani. În aceste condiţii,
lupta ţărănimi, a păturilor mijlocii şi mici orăşeneşti şi a unei părţi a mici nobilimi ruinate cehe împotriva
marei feudalităţi laice, a biserici catolice şi a orăşimii bogate a căpătat şi un caracter antigerman,
deoarece înalţii prelaţi, marea nobilime şi patricienii germani deţineau domenii întinse, mari bogăţii,
înalte posturi iar ierarhia bisericească şi de curte, preponderenţa în cosiliile municipale. Totodată, regatul
Cehiei era inclus în componenţa imperiului german, iar dinastia dominatoare de Luxemburg era
desemeni de origine germană.19
Opoziţia faţă de biserica catolică a fost favorizată de criza în care se află biserica la sfârşitul
secolului al XIV-lea şi începutul secolului următor. Ieşirea papalităţii din „captivitatea babilonică" de la
Avignon prin mutarea la Roma în 1378 în loc să soluţioneze a agravat poziţia papalităţii, deoarece până
18 Dan, Mihail-S'»/) flamura taborului,mişcarea revoluţionară husită,Editura Ştiinţifică,Bucureşti, 1964,
Manolescu, Radu (coord.)-o/?.c/7\p .271
p. 42
19 Manolescu, Radu (coord.)-op.cit.p .271

11
la conciliul de la Konstanz din 1414 - 1418 au existat concomitent doi sau chiar trei papi la Roma,
Avignon şi Pisa fapt ce a determinat o criză în sânul bisericii catolice şi scăderea autorităţii sale.
Lipsa de autoritate a clerului corupt, criza bisericii din cauza Schismei papale a făcut ca
autoritatea în materie de teologie să treacă în mâinile universităţilor deşi la acea dată erau încă puţine la
număr.
În Boemia situaţia era cu atât mai gravă deoarece acelaşi cler era exploatator feudal şi german
astfel că mişcarea generală tindea să fie o mişcare antifeudală, antibisericească şi antigermană. 20
Contradicţiile societăţii cehe de la sfârşitul sec al XIV-lea şi începutul secolului al XV- lea,
oferea predicatorilor populari un mediu propice asupra acestei societăţi, îşi exercita influenţa predicatori
precum Konrad Waldhanser, Milic din Kromerize, Matei din Ionav, Toma de Stitny.
Nici unul dintre aceşti predicatori nu au reuşit să determine izbucnirea unei mişcări
revoluţionare, dar ei au pregătit terenul pentru Jan Hus, creând o atitudine critică în societatea cehă. 21
Jan Hus se naşte în 1369 la Husinec în sudul Cehiei într-o familie de ţărani sărcaci. După
terminarea studiilor universitare, este numit în 1398 profesor la facultatea de filosofie.
În privinţa dogmei Hus este influenţat de John Wycliffe. Căsătoria regelui Angliei Richard al II-
lea (1377-1399) cu Ana din Boemia a întărit raporturile prieteneşti între cele două ţări. Între
universităţile din Oxford şi Praga se face schimbul de studenţi. Studenţii englezi veniţi de la Oxford la
Praga au introdus ideiile reformatorului englez. De asemeni Ieroinim din Praga ce va deveni unul din
apropiaţii lui Hus a adus la întoarcerea sa de la Oxford ultimile scrierii a le lui Wycliffe. La Praga se
forma astfel grup de adepţi ai învăţăturii lui Wycliffe.
Remarcat pentru patriotismul său şi tendinţele de reformă manifestate în cursurile sale, Jan Hus
este numit predicator al Capelei Betleem. Venind în contact cu întreaga literatură teologică, căutând o
sursă sigură de mântuire, el studiează Sfintele Scripturi unde găseşte cuvântul lui Dumnezeu nealterat de
tot ce s-ar fi adăugat ulterior. Spiritul critic şi argumentarea logică dobândite din studiul lui Aristotel şi al
filosofiei dau predicilor sale o mare putere de convingere. 22 „Slab şi livid la înfăţişare, integru în
moravuri, versat în dialectică, orator, însă mediocru în speculaţie, fanatic în discursurile sale, în care se
arată cunoaşterea Bibliei, studiile sale teologice, însă mai ales zelul său contra clerului, Hus era profund
devotat naţiunii sale şi susţinător al ideiilor lui Wycliffe, care răspundeau stării sufletului său şi găseau în
fiecare zi mai mult răsunet în anturajul său".

20 Dan, Mihail-op.cit ,p. 54

21 ibidem, p.56
22 Mackinnon,James-op.cit.p.165

12
 Deşi la geneza învăţăturii lui Jan Hus au contribuit doctrina reformatorului englez John Wycliffe
şi ideiile predecesorilor săi din ţară: Konrad, Waldhausen, Jan Milic sau Matei din Janov, în esenţă
învăţătura sa are un caracter original, izvorăt din idealurile de dreptate socială şi de libertate ale
poporului ceh de la începutul secolului al XV-lea.
Când sinodul de la Londra a hotărât condamnarea lucrărilor lui Wycliffe ca eretic şi a dispus
arderea acestora, Hus se afla printre cei care apărau scrierile acestea.
Cu toate că urma o linie moderată, Hus nu se putea opri de la a critica biserica şi cere ca aceasta
să fie curăţată de păcate prin renunţarea la bogăţii. În predicile sale rostite în capela Betleem face o
critică aprofundată a bisericii catolice, atacând ierarhia ecleziastică şi în deosebi papalitatea, goana după
averi, taxele nesfârşte cerute de biserică pentru asistenţa religioasă dată credincioşilor, practica
indulgenţelor vândute pentru iertarea păcatelor, cumpărarea funcţiilor bisericeşti, viaţa imorală a clerului.
Jan Hus şi-a îndreptat însă atenţia critică şi împotriva nedreptăţilor din societatea laică, denunţănd
rapacitatea şi abuzurile nobilimii şi ale orăşimii bogate. Manifestându-şi făţiş atitudinea faţă de
feudalitate şi faţă de Biserica Catolică, el spunea într-o predică din 1405: „panii laici, prefăcându-se
lipsiti, jefuiesc pe ţărani lor punându-le dări. Şi, ceea ce este mai respingător, prelaţii bisericii, ca de
exemplu papi, episcopii, arhidiaconii, abaţii, canonicii şi complici lor... îşi înmulţesc veniturile prin
mijloace cu adevărat drăceşti"23.
Atacând în predicile sale clerul catolic pentru bogăţia şi imoralitatea sa, el intră în conflict cu
arhiepiscopul din Praga, care-i interzice să mai predice. El considera că locul Bisericii Catolice bogate şi
corupte trebuia să fie luat de o biserică săracă şi simplă. Rindicându-se contra bogăţiei şi luxului
bisericii, Hus face să se înţeleagă ca acest lux vine, ca şi luxul seniorului, din exploatarea lumii
muncitoare. Predicile sale au trezit în oameni simpli simţul realităţi.
În curând, Hus ajunge în conflict cu Biserica oficială, deoarece universitatea Cehă sub influenţa
lui şi a curentului reformist, luase hotărârea de a păstra neutralitatea faţă de cei doi papi care se
confruntau pentru întâietate. Arhiepiscopul aruncă interdictul asupra celor ce votaseră neutralitatea, deşi
ea era susţinută şi de rege. Numai profesori şi clerul german votaseră contra neutralităţi. Elementul
german din universitate era ostil ideilor lui Hus astfel încât au loc conflicte între germani şi cehi.
Profesori cehi în frunte cu Hus au cerut regelui să schimbe regulamentul votului în universitate, obţinând
dreptul în 1409 ca naţiunea cehă să aibă dreptul la 3 voturi în loc de unul, cum fusese până atunci, iar
celălalte naţiuni - bavareză, saxonă şi polonă să aibă împreună dreptul la un vot. Nemulţumiţi de acest

23 Dan,Mihail-op.cit.p. .63

13
lucru, profesorii şi studenţii germani au părăsisit Praga. Într-o singură zi au plecat 2000 de studenţi. O
parte au mer24s la alte universităţi ca Erfurt, Cracovia iar o alta parte au înfinţat în 1409 universitatea din
Leipzig.
În aceste condiţii când Universitatea din Praga a rămas majoritar boemă, Hus va fi numit rector.
Pe plan filosofic numirea lui înseamnă biruinţa curentului realist, iar pe plan religios însemna victoria
curentului reformist.Clerul antireformist a fost pedepsit de rege cu confiscarea pământului. Această
măsură a făcut să se alăture curentului reformator pături largi din populaţia de dincolo de zidurile
oraşului, interesată de deposedarea clerului. Dar chiar dacă adversari lui Hus de la universitatea din
Praga au plecat, a rămas însă arhiepiscopul Sbygniek de Praga, căruia papa Alexandru al V-lea (1409-
1410), ales la Pisa îi ceru să-l urmărească pe Hus şi să-i interzică să predice. În iulie 1410, aproximativ
200 de exemplare din scrierile lui au fost arse, iar apărătorii lui loviţi cu anatema.La Praga datorită
adepţilor lui Hus au izbucnit incidente. Preoţii catolici au fost persecutaţi. Dezordinea şi incidentele lui
au dăunat mult cauzei lui Hus.
Un nou motiv pentru înteţirea mişcării, se iveşte când papa ordonă strângerea de bani pe calea
indulgenţelor. Hus va critica cu asprime pe papa Ioan al XXIII-lea (1410-1415), ales la Pisa, când acesta
a publicat în mai 1412 o serie de indulgenţe ce aveau rolul de a aduna banii necesari pentru o cruciadă
contra regelui Ladislau al Neapolelui deoarece susţinea un alt papă. Din punctul de vedere a lui Hus
aceste mişcari erau necreştine şi numi pe papă Antihrist, deoarece prin actele sale provoaca război între
creştini.Va îndeamna poporul să ardă bulele papale şi va compune două pamfete prin care combătea
indulgenţale şi bulele papale. A declanşat o campanie vehementă contra vânzării indulgenţelor,
argumentând că deşi este o măsură luată de papă, ea nu poate fi aprobată dacă nu este în spiritul
Evangheliei şi nu se poate îngădui strângerea banilor de la creştini pentru a vărsa sângele altor creştini.
Campania lui Hus, ajutat şi de Ieronim de Praga va câştiga masele. Violenţeleor adversarilor li se
răspunde cu violenţe, iar regele este obligat să interzică predicarea indulgenţelor. Hus este excomunicat
de către papă cerând arestarea lui pentru a fi ars pe rug şi dărâmarea capelei Betleem. 25 În aceste condiţii,
sfătuit de prieteni săi şi chiar de rege, Hus va părăsi capitala şi va pleca în Sud, unde va scrie opera sa
fundamentală Tractus de Eclesia - Tratat despre Biserică.
Din aceasta lucrare reiese clar faptul ca Hus dorea să rămână fiul credincios al bisericii romane,
nedorind o ruptură de această instituţie, dar arată nevoia de reformă în rândul bisericii. Doar două din
tezele lui se opun, şi anume: înlăturarea oricărei autorităţi afară de cea a Sfintei Scripturi şi

24 Rămureanu,Ion-op.cit.p. 379
25 ibidem,p..380

14
nerecunoaşterea ierarhiei bisericii 26.Va scrie de asemeni disertaţii cu caracter social, combatând
principiul desherenţei ce se aplică averii unei persoane cu avere fără să aibă moştenitori. Cerând
reformarea bisericii catolice, Hus atrăgea o problemă care interesa întreaga creştinătate. Dar modul în
care trebuia făcută această reformă diferea.În centrul doctrinei lui se afla predestinaţia. Punctele
principale ale doctrinei lui sunt:
1. Adevărata Biserică este corpul mistic al lui ristos, care se compune numai din cei predestinaţi.
2. Singur Isus Hristos este capul Bisericii, căci el nu a orânduit un cap vizibil. Petru nu a fost şi
nu este capul Bisericii şi nu poate fi vicarul lui Hristos pe pământ.
3. Întrucât trăieşte în lux şi goană după bani, papa nu este urmaşul lui Petru, ci a lui Iuda
Iscarioteanul, cel lacom de bani.
4. Biblia trebuie predicată în limba poporului, ca să fie înţeleasă de toţi credincioşi.
Hus nu a atacat instituţia sacramentală a Bisericii, nici Tainele ei. El făcea apel de la Hristos şi
la Scriptură, fără mijlocirea ierarhiei bisericii 27.Încredinţat de autenticitatea creştinismului primar,
evanchelic doar, Hus recunoaşte în Isus autoritatea supremă, capul bisericii. Toţi cei care se opun
cuvântului său cad în păcatul de moarte şi nu mai trebuiesc ascultaţi. Puterea papei ca vicar a lui Hrisos e
nulă dacă nu urmează pe Hristos şi pe Sfântul Petru şi în comportare şi în moravuri.Isus a întemeiat o
biserică universală, în timp însă, universalitatea i-a fost compromisă de schisme şi de lupte pentru putere
între episcopi, între capii bisericilor, între papi şi împăraţi. Papalitatea s-a compromis în mod absolut
încât nimic nu o mai poate ajuta. De aceea, faţă de ea nu este posibilă decât o atitudine radicală. Nu
refacerea ei, ci reforma este necesară pentru a ajunge la adevărata biserică, biserica lui Hristos, în care
oricine este interesat să cunoască Biblia poate să predice, în care nu se adoră chipuri, nu se admit false
miracole, se renunţă la bunurile pământeşti şi la practica indulgenţelor.
În 1414 Sigismund de Luxemburg, împăratul germaniei (1410-1437) va convinge pe papa Ioan al
XXIII-lea să convoace un sinod la Konstanz.Sigismund era fratele regelui Cehiei - Venceslas, devenind
astfel şi moştenitorul acestuia.Ca şef al Imperiului German se implică în încercarea de reformă a
Bisericii catolice urmărind să pună capăt marii schisme papale ce începuse în 1378. de asemeni dorea să
pună capăt erezii husite în Boemia.
Hus este convocat la Konstanz. Asigurat de împăratul Sigismund că îşi va putea susţine liber
ideiile şi se va putea întoarce în Cehia când va dori, Hus se pregăteşte să plece. Papa Ioan al XXIII-lea la
primit cu bunăvoinţă, revocând arestarea dată asupra lui şi interdictul dat asupra oraşului Praga, oprindu-

26 Kandel,Mauruciu-Jan Hus şi mişcarea husită,Bucureşti,1957,p.18

27 Rămurenu, Ion-op. cit. p. 380

15
l doar de la a efectua slujba şi de a predica.Înconjurat de bunăvoinţă, Hus spera că îşi va putea arăta
nevinovăţia şi justifica doctrinele sale. 28
Sosit la Konstanz, Hus este dezamăgit de atmosfera pe care o întâlneşte aici. Se strânseseră acolo
o mulţime pestriţii de laici şi clerici, de negustori şi vagabonzi de tot felul. Puţini erau cei care veniseră
încredinţaţi că vor stopa declinul bisericii, dar mulţi erau cei care se dăsfătau în banchete cavalereşti sau
în orice fel de alte preocupări puţin compatibile cu evlavia pretinsă feţelor bisericeşti, Hus apreciează
decepţionat conciliul şi socoteşte că oraşul va avea nevoie de mai bine de 30 de ani pentru a se curăţa de
păcatele aduse de congresişti. Între cei prezenţi erau mulţi care doreau o reformă reală în rândul
Bisericii. De exemplu Pierre d' Ailly din Paris partizan al reformei prin mijloce paşnice, dar negarea
ierarhiei bisericeşti din doctrina lui Hus era văzută de acesta ca o gravă revoluţie şi nici de cum o
reformă.Negarea ierarhiei bisericeşti ar fi însemnat compromiterea bisericii şi a conciliului, de aceea
cercurile conducătoare ale conciliului, influenţate de duşmanii germani a lui Hus, au hotărât să-l închidă,
mai ales că el nu se supune poruncei de a nu mai predica. În aceste condiţii nu i se va mai permite să-şi
susţină tezele, ci trebuia să răspundă ca un acuzat.
În zadar persoanele cele mai influente din sinod, ca împăratul Sigismund şi cardinalul Pierre d'
Ailly, au încercat să-l determine să renunţe la tezele sale, căci el a refuzat.Aflând că o comisie sinodală a
dispus condamnarea şi arderea operelor sale, plin de curaj şi îndârjire, la 24 iunie 1415 Hus atacă sinodul
însuşi, învinuindu-l de răutatea lui Antihrist 29.
Sinodali i-au cerut a doua oară retractarea ideilor sale, dar el a refuzat, afirmând că nu se simte
vinovat cu nimic. În şedinţa din 6 iulie 1415, sinodul a condamnat pe Hus ca eretic, lipsit de demnitate
preotească, exclus din Biserică şi extrădat autorităţilor civile, care, în aceeaşi zi l-au ars pe rug.
Se spune că între cei ce aruncau vâscuri în flăcări se afla şi o bătrână, despre care Hus a exclamat
cunoscutele cuvinte: „o sancta simplicitas"-o, sfântă ignoranţă. El încercase prin predicile sale în limba
naţională să scoată masele din ignoranţă.
Jan Hus a primit moartea cu resemnare şi un curaj deosebit care a uimit chiar şi pe judecătorii
săi. Se spune că în timp ce flăcările se cuprindea el cânta.
Prietenul său, Ieronim de la Praga, inculpat la rândul său de erezie a retractat iniţial, dar a fost
totuşi condamnat ca ,,relaps'' căzut din nou în erezie. La 30 mai 1416, a împărtăşit soarta lui Hus, fiind şi
el ars pe rug la Konstanz.30

28 Dan, Mihail,op.cit. p.77

29 ibidem, p.80
30 ibidem,p.90

16
 Condamnarea şi executarea lui Jan Hus au trezit în întreaga Cehie o profundă indignare şi au
grăbit transformarea opoziţiei husite într-o mişcare revoluţionară împotriva rânduirii feudale, căci
persecutorii pot distruge trupurile oamenilor, dar ei nu au putut distruge ideile - şi ideile lui Hus au fost
răspândite de adepţii lui.31
Impactul Reformei husite asupra Biserici Catolice. Modificarea Cultului in Boemia
Profeţiile milenariste ale evului mediu ating punctul culminant în boemia prin mişcarea husită. 32
Un număr de 452 de nobili cehi s-au adresat conciliului din Konstanz cu o scrisoare de acuzare, arderea
lui Hus fiind o jignire adusă întregului popor ceh.
Alături de magistraţii de la universitatea din Praga şi de orăşenii cehi, s-au declarat ca adepţi ai
lui Jan Hus şi ai lui Ieronim din Praga şi feudalii mijlocii şi mici din Cehia. Aceştia au format ulterior
curentul moderat al mişcărei , numiţi şi calixtini, adică - „adepţi ai potirului", deoarece între propunerile
lor figura „potirul pentru laici", ceea ce însemnă ca şi laici să fie împărtăşiţi nu numai cu pâine ci şi cu
vin.
O amploare incomparabil mai mare a luat mişcare de protest a maselor de jos orăşeneşti a
maselor ţărăneşti, a meşteşugarilor săraci şi a plebei orăşeneşti.În anul 1415 - 1419 centrul acţiunilor
revoluţionare a fost sudul Cehiei. Răscoale mari s-au produs la Pisek, Klotovy, Plezeni, Sazimavi Usti şi
în alte oraşe.
În cursul evenimentelor a apărut un număr mare de prdicatori populari. Una dintre figurile
marcante din această perioadă a fost preotul Vaclav Korando din Plzeni, care propăvăduia secularizarea
averilor bisericeşti şi nu recunoştea riturile bisericeşti 33. Muntele Tabor din sudul Cehiei va deveni unul
din locurile preferate ale adunărilor populare. Aceeaşi denumire a căpătat- o şi oraşul înfinţat de poporul
răsculat puţin mai târziu. Toţi participanţii din rândul ţărănimii şi plebei au căpatat numele de tabariţi.
Adunările ţăranilor şi plebei, precum şi ale cavalerilor, care li s-au alăturat au devenit frecvente în anul
1419. Această perioadă poate fi considerată ca şi început al războiului ţărănesc din Cehia. Oricât de
diferite ar fi fost interesele acestor grupări, ura contra germanilor şi sentimentul că venirea lui Sigismund
pe tronul Cehiei ar fi însemnat o primejdie pentru toţi, i-a unit în aceeaşi dorinţă de luptă şi rezistenţă. 34
Forţa principală a mişcării husite au considerat-o ţărănimea şi sărăcimea oraşelor, cărora li-s-au
alăturat, ca aliaţi mai mult sau mai puţini consecvenţi, orăşime înstărită, mica nobilime şi chiar uni

31 Cairns,E.E.-op.cit.p.247
32 Goff,Jaques Le;Schmitt, Jean-Claude-Dicţionar tematic al,Evului Mediu occidental,Bucureşti,2002,p. 379
33 Jucov,E.M (coord.)-Istoria universala,Editura Ştiinţifica,Bucureşti,1960,p.702
34 Kandel, Mauriciu,op.cit.p..30

17
reprezentanţi ai mari nobilimi cehe. Această largă coaliţie avea, ca obiectiv comun lupta împotriva
biserici catolice, a mari nobilimi germane de la curte şi a particiatului german din oraşe, apărarea ţării
faţă de cruciadele organizate de papalitate şi de Imperiul German. În acesta timp a luat cuvânt şi
activitatea revoluţionară păturilor de jos din Praga. Un propăvăduitor înflăcărat al ideilor revoluţionare în
Praga a fost Jan Zelivstki, fost călugăr care chema poporul la răscoală. El însuşi lua parte la procesiunile
religioase ale husiţilor pe străzile oraşului Praga, ridicând potirul ca simbol al mişcării husite. 35
Răscoal din Praga a izbucnit la 30 iulie 1419. Poporul a pus stăpânire pe primărie, îndepărtând pe
primar şi pe consilierii săi. Călugării şi germanii bogaţi au părăsit oraşul. Răscoala a căpătat o amploare
mai mare în august - septembrie 1419, după ce regele Cehiei, Vaclav al IV- lea a murit. Acestuia ia urmat
împăratul german Sigismund de Luxenburg, considerat cel mai mare duşman al poporului ceh la acea
dată, trădătorul lui Hus.
Mişcarea husită a declanşat reacţia feudală-catolică internă şi externă. Papa şi Sigismund au
organizat între 1420-1431 cinci cruciade la care au participat îndeosebi cavaleri germani. Husiţii l-au
declarat detronat de pe tronul Cehiei. Furia directă a poporului s-a revărsat asupra mănăstirilor şi caselor
patricienilor, pe care răsculaţii le-au distrus şi incendiat. Forţele lor armate, întărite cu detaşamente de
ţărani, venite la Praga din alte părţi ale Cehiei, au pus stăpânire prin asalt pe castelul fortificat
Vysehard.Conducătorii principali ai răsculaţilor din această perioadă au fost remarcabilii conducători
militari şi oameni politici: Miculas din Husa şi Jan Zizka.
De rezultatele acţiuni populare din Praga s-au folosit calixtinii - adepţii potirului, care au pus
săpânire pe Praga şi pe alte oraşe ale Cehiei. Totuşi datorită poziţiei intrasigente a lui Sigismund,
calixtinii au fost siliţi să acţioneze împreună cu taboriţi. În primăvara anului 1420 papa a iniţiat o
cruciadă împotriva husiţilor. Sub conducerea lui Sigismund a năvălit în Cehia o armata germană de 100
000 de oameni, între care se găseau şi feudali cruciaţi din alte ţări adunaţi la chemarea papii.La 14 iulie
1420 armata de cruciaţi a fost înfrântă lăngă Praga de cătere taboriţi sub coman da lui Jan Zizka. Această
victorie a ridicat şi mai mult spiritul războinic al poporului Ceh şi a întărit poziţiile taboiţilor care au
anunţat programul lor propriu deosebit de cel al calixtinilor.
Aşa cum am văzut, larga componentă socială a mişcării a dus încă de la început la formarea în
interiorul ei a două mari curente.Calixtinii sau utraquisti exprimându-şi opoziţia faţă de situaţia
privilegiată şi separatistă a clerului în raport cu restul socetăţi în problema împărtăşaniei, cereau ca şi
laicii să se poată împărtăşi din potir (calix), cu pâine şi cu vin, -sub ultaque specie. Programul

35 Manolescu,Radu-o/>.c/Y.p. 273

18
calixtinilor, curentul moderat al mişcării, - al burgerilor şi al cavalerilor cehi - urmărea să slăbescă
puterea biserici catolice, să înlăture puterea clerului şi să mărească posesiunile financiare laice pe
socoteala celor bisericeşti; de fapt acest program se reducea la crearea unei „biserici necostisitoare".
Calixtinii nu doreau schimbări în orânduirea feudală, ci doar înlăturarea celor mai flagrante abuzuri, în
vederea menţinării ei sub o formă înoită. Nobilimea şi orăşimea înstărită cehă, care formau curentul
moderat erau adepţii realizării programului minimal al mişcării husite, oglindit în „cele patru articole de
la Praga" (1420), care prevedeau:
- Secularizarea averilor biserici
- Interpretarea libeară a Sfintei Scripturi şi libertatea predicării în spiritul
husismului.
- Schimbarea situaţiei excepţionale a clerului catolic prin introducerea împărtăşaniei „sub
ambele forme"
- Pedeapsa celor vinovaţi de „păcatele de moarte", adică a abaterilor grave din societate şi
din Biserică.36
Cele patru articole de la Praga erau acceptate şi de către calixtini şi de către tabaiţi, ele
exprimând interesele maselor ţărănăşti şi ale păturii de jos de la oraşe. Taboiţii însă interpreatu altfel
decât calixtini cele patru articole. Astfel, taboriţii cerau liberatate deplină şi necondiţionată a predicării.
Prin egalitate, al cărei simbol era potirul, masele populare înţelegeau desfinţarea clasei feudale şi
abolirea deosebirilor sociale. Dacă burgerii şi cavalerii, punând stăpânire pe pământurile bisericeşti se
gândeau numai la modul cum să păstreze pentru ei cele câştigat, masele populare cereau împărţirea
pământului luat de la cler..
În regiunea în care locuiau, taboiţii voiau să desfinţeze toate rânduielile feudale şi să restitue
ţărănimii bunurile ce au aparţinut obştii. Ei au interzis plătirea vreunei dări sau zeciueli feudalilor şi
intenţionau să instituie „împărăţia lui Dumnezeu".De asemenea taboriţii pledau pentru o reformă totală
în treburile bisericeşti. Biserica existentă şi toate rânduielile ei trebuiau să fie în întregime desfinţate, iar
averea bisericii să fie predată poporului. În planurile lor cu privire la noua biserică, taboriţii mergeau
mult mai departe decât Hus, declarând faptul că nu este nevoie nici de Evanghelie deoarece, noua „lege a
lui Hristos va fi înscrisă în inima fiecăruia". Se înlătura şi cultul sfinţilor, precum şi valoarea turturor
hotărârilor sfinţilor părinţi. Prin urmare programul taboriţilor era în primul rând anti feudal. În scopul
unei mai bune organizări pentru lupta împotriva feudalilor, taboriţii au intodus în rândul lor o ordine şi o

36 ibidem, p. 174

19
disciplină severă, folosirea în comun a tuturor rezervelor de produse alimentare şi a celorlalte obiecte de
consum. Era interzis cu desăvârşire orice fel de lux 37.
Radicalismul taboiţilor era alterat de elementele eterogene care aduc o schimbare în atitudinea
faţă de problema bogăţiei. De aceea se găseau printre ei grupe cu interese variate.Divergenţale în rândul
taboriţiilor încep să se manifeste încă din toamna anului 1420. elementele înstărite au început să exercite
o presiune crescândă asupra extremelor cum erau de exemplu hiliaştii sau picazi. Erau numiţi astfel
datorită influenţări lor de către gruparea picarzilor sau begharzilor din Flandra şi Picardia şi de la
cuvântul grecesc „hilias" -o mie, deoarece credau în instaurarea în viitor a împărăţiei de o mie de ani a
lui Hristos pe pământ. Ei cereau desfinţarea oricărei proprietăţi şi a familiei şi instaurarea unei societăţi
pe deplin egalitare. Îmbrăcând cerinţele sociale într-o formă religioase, ei afirmau că a sosit acum timpul
„împărăţiei lui Dumnezeu de o mie de ani". 38
Concepţiile picarzilor înfricoşau pe mulţi ţărani şi mai ales pe cei înstăriţi, cărora asemenea idei
li se păreau un sacrilegiu. De aceea chiar dacă latura socială a învăţături picarzilor înfricoşau pe mulţi
atrăgea simpatiile sărăcimi de la oraşe şi sate, picarzii au rămas totuşi puţini la număr şi în momentul
hotărâtor nu a obţinut sprijinul maselor largi. Cu toate acestea, deşi caracterul propăvăduirii picarzilor
deosebită pentru acele vremuri, acţiunea lor nu a rămas fără urmări. Ea a îsufleţit masele în lupta
împotriva feudalilor.
În primăvara anului 1421 a apărut o situaţie critică în mersul mişcări husite. Ideologii taboliţi
moderaţi s-au adresat magistraţilor din Praga cu o scrisoare, în care arătau că Martin Huska şi alţi patru
sute de picarzi nu vor să respecte „sfântul altar", varsă pe pământ „sângele lui Hristos", strică şi vând
„sfintele potire". Ca urmare a acestui fapt picarzii au fost izgoniţi din Tabor. Aceştia s-au întărit în
apropriere de Pribenice. Fortificaţia costruită de picarzi a fost însă asediată şi luată cu asalt. Picarzii s-au
apărat cu disperare şi cei mai mulţi dintre ei au pierit în luptă. Prizonierii piacrzi au respins propunerile
de a se pocăi şi au urcat fără frică pe rug la Klokoty, în faţa locuitorilor din Tabor. În august 1421, după
grele torturi a fost ars pe rug la Roudnice şi Martin Huska. Reprimarea hiliaştilor a provocat o lovitură
serioasă mişcării husite, întărind de fapt poziţiile cavalerilor ţi ale burgerilor. 39 Dieta husită de la Caslav
din 1421 a numit un guvern provizoriu format din 20 de persoane, printre care numai doi reprezentau pe
taboriţi. Astfel în întregime sub controlul calixtinilor, acest guvern se temea de victoriile armatei
revoluţionare. Calixtinii erau nevoiţi să rămână de aceeaşi parte cu taboriţii, deoarece se pregătea contra

37 Macek,Josef-Ze mouvement husite en Boheme,Prague,1958, p.105

38 Manolescu,Radu,-op.cit.p. 174
39 Jukov, E, M-op.cit.p.704

20
lor o a doua cruciadă, şi erau conştienţi de faptul că numai forţele lor unite puteau să respingă atacul ce
se pregătea.În acelaşi timp, calixtini au început tratativele cu regele polon Vladislav al doilea, Jagello şi
cu marele cneaz lituanian Vitovd, propunându-le ca unul dintre ei să ocupe tronul Cehiei. Această
propunere era dictată nu numai de tendinţa de a întări forţele husiţilor în lupta contra împăratului
Sigismund, ci şi de teama faţă de mărimea numărului adepţilor curentului taborit.În anul 1422 a sosit în
Cehia armatele polone - lituaniene sub comanda lui Sigismund Korybutowicz - nepotul lui Jangello.
Curând, însă, sub presiunea papalităţii feudalii polono - lituanieni au trecut de partea celor care luptau
împotriva husiţilor40.
Sub comanda lui Jan Zizka taboriţi au pus pe fugă armatele episcopiilor germani şi ale feudalilor
laici. Au fost înfrânte şi armatele lui Sigismund, care au încercat să-i încercuiască pe tabioriţi 41. După ce
taboriţi au zdrobit armata celei de-a doua cruciade organizate împotriva cusiţilor, calixtinii au început să
se pregătească pentru întărirea forţelor lor. În martie 1422, calixtinii din Praga au ucis în mod perfid pe
Jan Zelivsky, conducătorul maselor de jos din capitală şi au încercat să înlăture pe adepţii acestuia de la
conducerea oraşului. Dar masele populare din Praga au reşit să-şi apere drepturile, iar omorârea lui Jan
Zelivsky dovedea faptul că începuse trădarea interesele poporului de către calixtini.
Taboriţi au reşit să respingă cu succes şi cea de a treia cruciadă, iar calixtini au început trataivele
directe cu duşmani pentru a acţiona împreună împotriva poporului răsculat.
În 1424 Jan Zizka moare iar conducerea forţelor militare ale taboriţilor a fost preluată de Procop
cel Mare.42
Respingând în anul 1427 cea de a patra cruciadă, armata revoluţionară a taboriţilor a trecut la
ofensiva decisivă şi a năvălit în Silezia, Bavaria, Austria, Saxsonia. După eşeculul celor patru cruciade,
forţele taboriţilor şi influenţa lor în Cehia şi în Europa au crescut mult.
În toamna anului 1429, taboriţi, care urmăreau extinderea influenţei lor în Europa, au reânceput
campaniile ofensive în Germania. Armata revoluţionară cehă a intrat în Ungaria. Husiţi au dat ajutor şi
poloniei în lupta împotriva Ordinului Teuton. În 1433 detaşamentele lor au acţionat la S,J. -op.cit.p. 110dansk
pe malul Mări Baltice.
La sinodul de la Basel din anul 1431 reprezentanţii clerului catolic vorbeau cu groază despre
răsunetul mişcării husite despre răscoalele maselor ţărăneşti de pe teritoriul german din regiunea Rinului,
despre starea de siprit alarmantă din oraşele germane şi despre pericolul unor acţiuni antifeudale în

40 ibidem,p. 706
41 Macek
42 Dan,M.-op.cit. p.250

21
Franţa şi Italia. Tot atuci s-a hotărât organizarea celei de a cincea cruciade în care, ca şi în acţiunile
anterioare rolul principal a fost încredinţat oştilor feudalilor germani. Organizatorul acestei cruciade
împotriva husiţilor a fost numit legatul papal, cardinarul Iulian Caesarini, care cerea cruciaţilor să
pustiească cu desăvărşire Cehia. Dar şi această campanie s-a terminat printr-o groaznică înfrângere a
cruciaţilor în august 1431 la Domazlice. 43
Autoritatea feudalo-catolică, neputând să-i înfrângă pe usiţi prin forţa armelor şi urmărind în
acelaşi timp să-i dezbine, a fost nevoită să recurgă la tratative. În cadrul mişcări husite s-a arătat dispus
să abandoneze lupta şi să trateze, adepţii curentului moderat, care îşi realizase, în ansamblu, programul,
îndeosebi secularizarea parţială a bunurilor bisericeşti şi cărora programul social-politic taborit cu un
puternic conţinut antifeudal, le inspira temeri.
Tratativele secrete purtate între calixtinii şi biserica catolică cu prilejuri conciulilui de la Basel,
au avut ca rezultat încheierea pe baza „celor patru articole de la Praga" a „compactelor de la Basel" în
1433. Prin ele se recunoştea:
- Împărtăşania sub ambele forme
- Se desfinţa jurisdicţia bisericii în procesele penale
- Clerul avea dreptul să posede bunuri pământeşti cu condiţia să ducă o viaţă
apostolică.
- Se stabilea libertatea predici bisericeşti. 44
Ca rezultat al negocierilor, calixtinii se vor ridica împotriva taboriţilor care erau nemulţumiţi de
convenţie.
În rândul armatei taborite însă, apar semene de slăbiciune. Semnele indisciplinei se evidenţiează
cu toate că rezultatelor din Ungaria şi Brandenburg au fost pozitive. Neîncrederea în conducători a
contribuit la scăderea disciplinei. Profitând de această situaţie nobilimea cehă, aliată cu catolicii vor
deschide lupta împotriva grupării taborite. La 30 mai 1434, taboriţia au fost învinşi la Lipany.
Conducătorul taborit - Procop cel Mare - moare în luptă. Folosindu-se de rezultatele luptei poporului
ceh, calixtinii au pus stăpânire pe vastele domeni bisericeşti şi-au consolidat situaţia şi au început
ofensiva împotriva ţărănimii.
Dar după victoria de la Lipany va începe şi acţiunea catolică împotriva calixtinilor. Ultimele
rezistenţe taborite conduse de Jan Roliac au fost înăbuşite în 1437.

43 ibidem ,p..252
44 Manolescu, Radu-op.cit.p.276

22
 Cu toate acestea biserica calixtină şi-a păstrat o organizare separată şi unele particularităţi de
cult: arhiepiscop propriu în persoana lui Jan Rokycana, celebrarea slujbei în limba cehă, negarea
autorităţi papale, sanctificarea lui Jan Hus.
Secularizările de bunuri bisericeşti efectuate de către nobilime şi orăşime şi constituirea biserici
husite calixtine au avut ca urmare solidalizarea lor, în vederea menţinerii avantajelor pe care le
obţinuseră în timpul desfăşurării mişcării husite şi după încheierea compactatelor de la Basel, care erau
ameninţate de tentativele de resturare catolică, manifestate în timpul domniilor lui Sigismund de
Luxemburg şi a ginerelui său, Albert de Habzburg (1438-1439). Moartea lui Albert de Habzberg şi
naşterea moştenitorului după decesul său, de unde şi numele de Ladislau Postumul, au dat naştere unei
lupte interne pentru tron. Conducerea ţării a fost luată de unul dintre cei mai mari feudali husiţi calixtini
din Cehia. Gheorghe de Podibrad, care s-a proclamat în 1448 locotenet general al regatului, funcţie pe
care dieta ţării i-a recunoscut-o în 1452 45.
După scurta domnie ca rege al cehiei şi al Ungariei, a lui Ladislau Postumul (1453-1457), dieta
ţării a ales ca rege al Cehiei pe Gheorghe de Podibrad (1458-1471). În politica internă el s-a sprijinit pe
mica nobilime şi pe orăşime, precum şi pe biserica husită calixtină: „Rege husit" - Gheorghe de Podibrad
a respectat în politica sa religioasă prevederile Compactatelor de la Basel, militând pentru coexistenţa
celor două biserici din Cehia, catolică şi calixtină şi apărând husitismul calixtin atât de tentativele de
restaurare catolică, cât şi de mişcările eretice populare. Dintre acestea, ceea mai mare răspândire a avut-o
„uniunea fraţilor cehi" formată în 1457 de Petru Chelcicky.
Răspândită în rândurile ţăranilor săraci şi ale meşteşugarilor, învăţătura „uniuni fraţilor cehi",
reânoind firul tradiţiei taborite se ridica împotriva ierarhiei sociale, a instituţiilor statului feudal şi a
biserici catolică şi calixtină; de aceea, adepţi ei au fost prigoniţi şi expulzaţi de Gheorghe de Podibrad.
Putem concluziona că din punct de vedere al scopurilor urmărite, mişcarea husită a obţinut
anumite succese:
Din punct de vedere naţional, cehi îşi păstrau libertăţile şi privilegiile şi asigurau caracterul
naţional al aparatului de stat. Tot în plan naţional era un succes şi libertatea predici în limba naţională.
Rezultatele cele mai revoluţionare au fost obţinute însă în noile raporturi cu biserica romană.
Este prima dată când o mişcare contra papalităţii constrânge biserica să depună armele şi să încheie un
pact, care de fapt înseamnă o capitulare a acestei puternice instituţii 46.

45 Hertling,L.-/storia Bisericii,Edirura Ars-Longa,Bucureşti,1998, p.307

46 Kandel, M.op.cit.p.40

23
 Ca urmare a mişcării husite a luat naştere prima diviziune confesională 47 . Boemia - situată în
inima Europei va rămâne pentru mult timp separată aproape în întregime de biserica catolică,
deosebindu-se de aceasta după cum am văzut prin faptul că Euharistia era distribuită sub ambele speci
iar Hus era venerat ca martir.
Prin secularizarea unei părţi a proprietăţii funciare eclesiastice, care a dus la slăbirea bisericii
catolice şi la sporirea însemnătăţii nobilimii şi a orăşimii cehe care au beneficiat de ea şi prin constiuirea
unei biserici calixtine, separată de cea catolică, husitismul a reprezentat un prolog al Reformei religioase
din secolul al XVI-lea. În afară de caracterul său de luptă de eliberare socială, antifeudală, sub veşmânt
religios, husitismul a reprezentat şi o luptă de eliberare a poporului ceh de sub apăsarea clerului,
nobilimii şi patriciatului de origine germană şi de sub dominaţia imperiului german. Husitismul a dus la
transformari însemnate şi la organizarea armatei şi în tehnica militară. 48 Oastea husită, formată aproape
numai din ţărani şi orăşeni, avea un caracter covîrşitor popular. Susţinând necesitatea slujbei religioase în
limba poporului şi creând condiţii pentru redactarea unor opere religioase, istorice, literare în cehă,
husitismul a introdus limba cehă la oficierea slujbei religioase şi a contribuit la răspândirea culturii scrise
în limba cehă.
Husitismul a avut şi un mare răsunet internaţional, ideile şi lupta husiţilor reprezentând un
exemlu şi un îndemn şi pentru masele populare din alte ţări care luptau împotriva bisericii, fundalismului
şi patriciatului urban. Ideile husite s-au răspândit din deceniul al treilea în Slovacia, Germania, Ungaria,
Polonia, Ţările de Jos, precum şi în Transilvania, îndeosebi în preajma răscoalei ţărăneşti de la Bobîlna
din 1437 şi din Moldova49.
Alt moment îl reprezintă Girolamo Savonarola.
Girolamo Savonarola
Renaşterea cu marile realizări în domeniul descoperirilor, a ştiintei, a artei,culturii,a avut şi parţi
mai puţin apreciate şi anume, prin aplecarea umaniştilor spre cultura greco-romană a antichităţii păgâne,
a contribuit la decăderea moravurilor societăţii.La rândul lor cetăţile italiene se luptau între ele pentru
supremaţie. Alături de Veneţia, Florenţa ajunge şi ea la independenţă şi chiar centru al mişcării
Renascentiste. Devine „oraşul mişcării, al speranţei şi al aspiraţiilor individuale cum remarca
cercetătorul Renaşterii,Jacob Burkhardt. Familia care ridica Florenţa printr-o conducere şi de tiran dar şi
de democraţie, va fi familia de Medici.

47 Goff,Jaques Le-Evul Mediu şi naşterea Europei,Editura Polirom,2005,p.214

48 Macek,J.-op.cit.p.113
49 Manolescu,R-Pop.cit. p.275

24
 În această perioadă au apărăut „predicatorii pocăinţei", care lupta împotriva imoralităţii,
libertinajului şi păgânismului. Unul dintre cei mai curajoşi predicatori, care s-au ridicat şi a luptat contra
decadenţei morale din timpul Renaşterii 50 în secolul al XV-lea a fost călugărul dominican Girolamo
Savonarola.
Savonarola s-a născut la 21 septembrie 1452 la Ferrara, într-o familie de oameni credincioşi şi cu
pregătire ştiinţifică, tatăl lui fiind medic. Studiează medicina şi ştiinţele naturale. De asemeni studiează
filosofia aristotelică şi teologia lui Thomas d' Aquino. Ascultând predica unui călugăr dominicat se
hotărăşte, fără consimţământul părinţilor să intre la mănăstirea dominicană Jan Marco.
În 1481, Savonarola este numit superior la biserica San Marco din Florenţa. Deşi la început nu a
fost apreciat, începând cu 1490 predicile sale au avut un succes deosebit. Una din temele principale era
combaterea uşurinţei, moravurilorşi politici lui Lorenzo de Medici.
Inspirându-se din limbajul vechilor profeţi, Savonarola se considera un trimis a lui Dumnezeu,
înştinţând asupra introduceri reformelor morale în Biserică şi stat. Mâhnit de ceea ce vedea că se petrece
sus ochi lui şi îndurerat că poporul italian este lăsat în părăsire, fiecare conducător interesându-se numai
de el şi de cei din jurul său, Savanarola îşi ia singur eroica misiune de a îndruma viaţa laică şi
bisericească pe un nou drum, drumul moralei creştine. În acest sens îi scria tatălui său: „nu puteam suferi
marea răutate a popoarelor orbite ale Italiei şi cu atât mai mult când vedeam că virtuţile sunt stinse şi
patimile trezite. Aceasta era cea mai mare suferinţă ce o puteau avea în lumea aceasta." 51 Începea astfel
predicarea prin diferite cetăţi italiene. La început predicile sale nu au avut prea mare succea, neavând
arta de a vorbi, vocea, pronunţia, redactarea retorică - formau mai degrabă partea lui slabă, iar cei care
dorea să asculte un orator cu stil, mergeau la rivalul său Fra Mariano de Shizazzano. Dar în cuvântul lui
Savanarola era imprimată aceea înaltă putere personală cum nu s-a mai văzut apoi vreme de o generaţie,
până la Luther. El însuşi numea această forţă, iluminare, şi nu se sfia să considere predica printre cele
mai înalte lucruri:,, în marea ierarhie a spiritelor, spune el, predicatorul vine îndată după ultimul înger.'' 52
În 1492, Lorenzo de Medici moare, urmaşul lui, Pietro de Medici - slab, lipsit de energia
înaintaşilor săi va fi ultimul reprezentant al marii familii.În acest timp, rivalităţile şi certurile dintre
statele italiene se înteţesc, mai ales după numirea pe scaunul pontifical a papei Alexandru al Vl-lea
Borgia.

50 Burkhardt,Jacob-Cultura Renaşterii în Italia

51 Vlădulescu,N.-Fra Girolamo Savonarola,Bucureşti,1937,p.9
52 ibidem, p.14

25
 Savanarola începe lupta pentru reorganizarea mănăstirilor şi a întregii biserici. Ascet şi sever,
predicile lui sunt adevărate viziuni apocaliptice. Anunţa coborârea unei armate. „vremea se aproprie - un
om va năvăli peste toată Italia în câteva săptămâni, fără să tragă sabia - va trece munţii, ca altădată
Cyrus, şi cetăţile întărite vor pica înaintea lui", Nu mult după această predică, Carol al VIII-lea regele
Franţei, intră în armată în Italia şi trece prin statele italiene fără a i se opune rezistenţă.
Împlinirea acestei profeţii, face ca tot poporul Florentin să-l urmeze pe profet cu încredere.
Ultimul reprezentant al familiei Medici este alungat. Florenţa se află în mâinile lui Girolamo
Savanarola,care dorea să facă din acesta „un stat creştin model, o teocraţie" 53 Va adopta o constituţie ce
urmărea în mare parte modelul veneţian.
Timp de aproape 4 ani, din septembrie 1494, până în mai 1498 - Florenţa a trăit într-o atmosferă
de exaltare colectiva,o experienţa tulburatoare de reformă „integrală" cuprinsese totul şi pe toţi. Pornind
de la această constatare putem înţelege forţa impactului pe care figura şi acţiunea lui Savonarola le-a
exercitat asupra contemporanilor la Florenţa şi în afaraei, şi pentru a ne da seama cum nu numai cei
umili dar şi cei învăţaţi şi cei mari s-au simţit atraşi de el până la punctul de ai fi părtaşi 54. Guicciardini
spunea despre el „nu a fost alt om, care să obţină atâta succes într-un oraş plin de spirite fine şi
dispreţuitoare, orice lucru propus de el avea o forţă mai mult decât omenească". Ceea ce interesa şi
fascina pe oameni de o asemenea anvergură la călugărul de la San Marco nu era, desigur, cultura sa ci
tocmai extremismul său şi vitalitatea sa caldă şi instinctivă.
Adevăratul său ideal era o teocraţie în care toată lumea să se plece cu smerenie în faţă
Nevăzutului şi în care toate conflictele personale sunt din capul locului suprimate. Întreaga sa teorie este
cumprinsă într-o inscripţie de pe Palatul Seniorei. „Christo regi suo domino dominanţium liberatori, deo
sunimo opt. Max. Mariaeque virgini Reginae dicavit S.P.O.F" - „Lui Hristos rege, domnului şi
izbăvitorului său, Dumnezeu pre înalt, prea bun şi fecioarei Maria, regina, i s-a dedicat" 55.
Omul nu trebuie să fie preocupat după părerea lui, decât de cele ce sunt în nemijlocită legătură cu
mântuirea sufletului.Denunţa nocivitatea ştiinţei. După părerea lui numai puţini ar trebui, s-o cultive ca
să nu dispară tradiţia cunoştiinţelor omeneşti, dar mai ales ca să existe în permanenţă câţiva „atleţi" ai
ştiinţei pentru combatarea sofismelor eretce, toţi ceilalţi nu au nevoie decât de gramatică, de morală şi de
religie.

53 ibidem.p.17
54 Procacci,Giuliano-Istoria Italienilor ,Editura Politica,Bucureşti,1975,p.131
55 Burchardt, J-op.cit .p.244

26
 Intervenţiile sale în viaţa particulară a cetaţenilor a căror libertate era atât de preţuită la italieni,
au fost destul de mari: pretindea de exemplu slujitorilor să-şi spioneze stăpâni, pentru a-şi putea impune
reforma în ceea ce priveşte moravurile. A organizat cete de copii care pătrundeau în case şi pretindeau
obiectele indicate pentru a fi arse pe rug. Astfel au ajuns să se organizeze ruguri al vanităţii. De exemplu,
în ultima zi de carnaval din 1498 în mijlocul Pieţei Seniorei se înalţă o piramidă în trepte. La baza
piramidei erau îngrămădite măşti, bărbi false, costume de fantezie, deasupra cărţile poeţilor latinii şi
italieni (Petrarca, Boccacio), preţioase tipăritului de pergament şi manuscrise cu miniaturi de valoare;
apoi podoabe femeieşti, obiecte de toaletă, parfumuri, oglinzi, voaluri, coafuri false, mai sus se vedea
lăute, harfe, jocuri de şah, cărţi de joc, în sfârşit, ultimile două trepte erau acoperite cu tablouri printre
care cel mai mult înfăţişând frumuseţi feminine.Un negustor veneţian care se află de faţă a oferit
signoriei florentine suma de 22 000 taleri de aur pentru conţinutul piramidei. Drept răspuns i sa făcut şi
lui un portret care a fost pus peste celelalte şi i sa dat foc. 56
Partidul noului conducător al Florenţei era format din „Frateschi sau Piagnonii". Contra lor se
ridică aristrocraţii, grupaţi în partidul „Arabbiati" şi „compagnacci", adică partidul celor care dorea traiul
liber.Cu toată această opoziţia, Savanarola nu se lasă intimidat. Dorind să reformeze întreaga biserică
romană, atacă pe însuşi papa Alexandru al VI-lea. În iulie 1495, Savonarola fusese invitat de papă să
meargă la Roma, pentru a-şi justifica activitatea de la
Florenţa, dar el refuză. Papa ia interzis să predice, dar cum Savanarola a a continuat a fost excomunicat
şi Florenţa pusă sub interdicţie.57
În timp florentinii, dezgustaţi de viaţa de asceţi pe care Savanarola le-o impusese i-au parasit La
aceasta contribuise şi propunerea franciscanilor de a trece proba focului, după metodele inchiziţiei
papale calugărul dominican trebuia să treacă prin foc fără să păţească numic. Deşi iniţial Savonarola a
acceptat, cu condiţia ca şi un călugăr franciscan să facă acelaşi lucru, proba nu mai are loc.
În duminica floriilor, 1498, la catedrala din Florenţa s-a produs un incident grav. În timp ce
călugărul dominican Franceso Valori predica, mulţimea furioasă l-a întrerup şi l-a omorât. Luându-se ca
pretext acest incident, Savonarola, a fost arestat.
La 23 mai 1498, papa Alexandru al V-lea, a trimis delegaţi la Florenţa pentru al judeca deşi din
punct de vedere dogmatic nu putea fi acuzat. Savonarala a fost spânzurat, apoi ars pe rug împreună cu
alţi doi dominicani: Fra Domenico de Pesca şi Fra Silvio Maruffi, iar cenuşa lor a fost aruncată în fluviul
Arno.

56 ibidem .p.247
57 Rămureanu,Ion-op.cit.p.185

27
 Mai târziu, deşi fusese acuzat şi ars pe rug a fost canonizat de Biserica catolică. Contemporani cu
Savonarola, Michelangelo şi Machiavelli, au fost aceea care având mai mult decât alţi sentimentul
decăderi italiene, au arătat un interes deosebit personalităţi acestuia Deşi în tinereţe Machiavelli se
număra printre ascultătorii cei mai maliţioşi şi mai indiferenţi, va descoperi în Savonarola calităţi ale
noului principe, ale „legiuitorului" ale celui care dacă nu ar fi fost „dezarmat" ar fi reuşit să introducă la
Florenţa o „ordine nouă". „Amestecând teologia cu politica nu a mai avut putere să ţină lângă el poporul,
sau să-i silească pe necredincioşi să creadă în el". Preluând această idee, Jakob Burckhardt scria:
„Savanarola ar fi fost poate singurul care ar fi putut să redea libertatea oraşelor supuse, şi totodată, să
salveze unitatea statului toscan. Numai că nu s-a gândit la aceasta" 58
Savanarola n-a fost un prereformator, după modelul lui Wycliffe sau Jan Hus ci un revoltat
împotriva stării în care se afla Biserica Catolică în societatea italiană în timpul său. Intenţiile sale erau
printre cele mai bune, dar au depăşit sfera de activitate a unui călugăr. 59
Wycliffe şi Hus au fost stigmatizaţi ca eretici care au făcut din Biblie principalul etalon al
autorităţii, dar Savanarola a fost interesat mai mult de reformarea biserici din Florenţa şi a
statului. El nu a luat niciodată poziţia avansată pe care Wycliffe şi Hus au luat-o, dar a cerut reforma
în Biserică60.
CAPITOLUL II Biserica Catolică în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi începutul secolului
al XVI-lea. Laicizarea Curiei Papale.

Apogeul papalităţii în istorie a fost atins în secolul al XII-lea şi începutul celui de-al XIII- lea,
biserica după care a urmat regres61.
În secolul al XV-lea declinul era evident, dar la acest fapt au contribuit cateva evenimente
petrecute cu un secol în urmă, prin ceea ce istoricii numesc captivitatea babiloniană la Avignon începând
cu anul 1309 şi care a durat până în 1378.Încercare din 1378 de întoarcere a papilor la Roma a avut ca
rezultat doar o diviziune - Marea Schismă a papalităţii din Apus (1378-1417), când au existat
concomitent doi, şi chiar trei papi care se acuzau şi se excomunicau reciproc în lupta pentru întâietate 62.
Prestigiul papalităţii şi în acelaşi timp al întregi Biserici, avusese mult de suferit în urma scandalului

58 Burkhandt,J.op.cit.p247
59 Blond,Georges-Furioşii Domnului,catolici si protestanţi:patru veacuri de fanatism, Editura Politică,Bucureşti,1976,p.73
60' Cairns,E.op. cit.p.248
61 Mullet, Michael - Luther, Editura Arthemis, Bucureşti, p. 10
62 Ramureanu, Ion - Istoria Bisericească Universală, Bucureşti 1992, p. 364

28
provocat de schismă, astfel criza din sânul bisericii a creat o disponibilitate în rândul maselor pentru
ideile lui John Wyclif în Anglia şi ale lui Jan Hus în Boemia, cum am observat în capitolul anterioar.
O dată cu încheierea Schismei, papalitatea şi-a recăpătat o parte din prestigiu de odinioară. Cu
toate acestea, ea şi-a pierdut mult din autoritatea sa asupra bisericii în diferite state naţionale, autoritate
ce a fost redistribuită monarhilor statelor respective, îndeosebi cei ai Franţei şi Angliei 63.
Sinoadele „conciliaristice" de la Pisa, Konstanz şi Basel unde s-a încercat realizarea unei reforme
în Biserică - reformatio ecclesiae în capite et membris - au decretat superioritatea autorităţii sinodului
asupra autorităţii papei care au dus la slăbirea autorităţii monarhice şi a prestigiului puterii absolute a
papei.
La acest fapt a contribuit şi Umanistul Lorenzo Valla, cu ajutorul criticii filosofice demasca
falsitatea „Donaţiei Constantiniene" act pe care se spijinea Statul Papal şi puterea temporală a papei.
Aceaşi idee va fi preluată şi de Nicolae de Cusa sau Cusanus (1401-1464). În lucrarea sa De
Concordanţia Catholica susţine dreptul conciliului împotriva supremaţiei pontificale a papei şi atacă
autenticitatea aşa zisei Donatio Constantini şi Falsele decrete pseudo- isidoniene, pe baza cărora
papalitatea îşi întemeia drepturile de a avea un stat 64. Dar idealul său politic şi moral este al unei
creştinătăţi unite concordante. Pentru el concordanţa se putea săvârşi nu numai între papă şi conciliu, ître
Biserica de Răsărit şi cea de Apus, ci şi între creştinism şi religiile istorice 65.
Unii papi precum şi unii cardinali şi episcopi, care se recrutau din familiile nobile, chiar la vârsta
minoratului numeroşi preoţi de parohi, abaţi, călugări din mănăstiri şi din diferite ordine monahale n-au
fost modele de moralitate în viaţa Bisricii, scandalizând pe credincioşi prin purtarea lor imorală în cât au
devenit urâţi şi detestaţi. Episcopii şi abaţii mănăstirilor în special, duceau o viaţă de mari seniori, trăind
în lux petreceri şi desfrâu, nemaipurtând haina clericală, călcând regula celibatului.În opoziţie cu bogăţia
şi luxul sfidător al clerului superior, existau un ploritariat eclesiastic, format din preoţi parohiilor sărace,
care din cauza lipsurilor erau constrânşi să adauge la slujba lor sacerdatală, meşteşugul şi diferite alte
ocupaţi. Sătuli de sărăcie, ei erau gata să simpatizeze cu orice mişcare revoluţionară.
La acestea s-a adăugat şi lăcomia după avere, începând cu capii ierarhiei bisericeşti până la
preoţii de mir. Măsurile supărătoare de a-şi procura bani pe orice cale, în special abuzul prin predicarea
indulgenţelor şi abuzurile fiscalităţii papale, care încasa tot felul de taxe din cele mai depărtate parohii

63 Mullett, Michael, op. cit p.11

64 Goff, Jaques Le - Civilizaţia occidentului mediaval, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.477.
65 Day, Marie Medeline - Enciclopedia doctrinelor mistice, vol.II, Editura Amarecord, Timişoara, 1998, p. 163.

29
ale lumii catolice, au contribuit la denigrarea şi înjosirea papalităţi 66. La scăderea prestigiului papalităţii
au contribuit şi nepotismul şi simonia. Nepotismul a făcut din papii Renaşterii adevărate dinastii de
beneficiari şi favoriţi. Vinderea şi cumpărarea demnitarilor bisericeşti atinseseră proporţii catastrofale.
Nemulţumirea credincioşilor era mare, fiindcă vedeau stadiul la care se află biserica prin cumpărarea
indulgenţalor şi comercializarea mântuirii.
Referitor la simonie, poetul italian Battista Mantovano, în lucrarea De Calamitate Temporum
scria: „Arabul vinde tămâie, sirianul papur, evreul fildeş, iar la noi, preoţia, sandctuarele, altarele,
rugăciunile, cerul şi chiar şi Dumnezeu, totul este de vânzare''.
Pe lângă abuzurile cu cele sfinte şi simonie, se mai adăugau şi superstiţiile populare cu credinţa
în „puterea diavolului" şi vrăjitorie. În asemenea cazuri, intervenea cu brutalitate Inchiziţia, devenită
tribunal eclesiastic din 1184. Excesele şi erorile inchiziţiei practicate în această perioadă mai ales in
Spania, au contribuit la îndepartarea credincioşilor catolici de
biserică67.
În măsura în care papalitatea îşi pierde influenţa sa europeană ea tinde să devină tot mai
italinizată în privinţa membrilor săi şi a intereselor sale. Aceasta a însemnat implicarea tot mai mare a
papilor din secolul al XV-lea şi începutul celui de-al XlV-lea în problemele culturale şi politice ale
Italiei, în detrimentul grijii pastorale pentru întrega biserică.
Putem astfel concluziona faptul ca Marea Schismă din Occident a lăsat în urma sa o stare de
indisciplină a întregii ierarhii bisericeşti, de grave carenţe organizatorice şi o dezorientare în materie de
doctrină. Pentru a remedia aceste lucruri se cerea organizarea de concilii, papi însă evitau acest lucru de
teama de a nu fi impus principiul superiorităţi conciliilor asupra autorităţii papale, ceea ce de altfel s-a şi
întâmplat după conciliul de la Basel care a dus la altă schismă. Pe de altă parte, angajarea papilor în
restaurarea principatului temporal cu ajutorul unor alianţe politico-militare; mecenatismul fasuos şi
monden prin care căutau să asigure prestanţă reşedinţei pontificare luând în serviciul lor umanişti şi
artişti; preocuparea lor de a-şi spori veniturile, toate aceste motive îi făceau pe papi indiferenţi dacă nu
chiar de-a dreptul contrari unei politici de reprimare a abuzurilor aşa cum se cerea insistent 68.
Pentru aplicarea măsurilor de reformă in capite et membri papa Martin al V-lea, dşi se opunea, a
fost nevoit să convoace un sinod general la Pavia pe care îl muta dic cauza unei epidemii de ciumă la
Siena. Sinodul s-a dizolvat însă din cauza proiectelor franceze de reformă, care restrângeau drepturile

66 Ramreanu, Ion, op. cit.p. 170.

67 ibidem, p. 172
68 Randell, K - Luther şi reforma în Germania ; 1517-1555, Editura All, Bucureşti, 1994, p. 19

30
papale.La intervenţia Angliei, s-a hotărât ca Sinodul să se desghidă totuşi în martie 1431 la Basel în
Elveţia. Curând după încetarea lucrărilor papa Martim al V-lea a murit. Noul papă Eugen al IV-lea
(1431-1447), temându-se de hotărârile pe care sinodul de la Basel le-ar fi putut lua şi având ca pretext
unirea cu Biserica greacă a hotărât închiderea acestui sinod şi mutarea lui la Bologna, în Italia, pentru a
pregăti această unire.Acest lucru a stârnit protestele sinodalilor din Basel, care l-au acuzat pe papă că a
mutat sinodul le Bologna pentru a nu aplica decretul sinodului din Konstanz referitor la superioritatea
sinodului asupra autorităţii şi persoanei papei. Încurajaţi de autoritatea favorabilă a împăratului
Sigismund al Germaniei, a majorităţi părinţilor, al delegaţilor sosiţi la Sinod şi de votul clerului francez,
sinodalii au hotărât să continuie lucrările la Basel fără să ţină seama de hotărârea papei 69.
Situaţia politică existentă l-au determinat pe Eugen al IV-lea să cedeze de teama unei schisme,
majoritatea statelor s-au pronunţat în favuarea unei înţelegeri. Papa va revoca dizolvarea conciliului
necunoscând conciliul în formula prezentată de conciliar! Dar, foarte curând, în urma bisericii in capite
decisă de consiliu, s-a ajuns la noi difernde cu papa. Conciliul a desfinţat armatele, veniturile anuale de
pe bunurile bisericii, plătirea palliilor, taxe de cancelarie şi a hotărât o nouă reglementare a alegerii
papilor a limitat numărul cardinalilor la douăzeci şi patru şi a hotărât ca nici o naţiune să nu aibă dreptul
de a avea mai mult de o treime din numărul total al cardinalilor.
Cu opoziţia sinodalilor faţă de papalitatea creştină papa Eugen al IV-lea a profitat de tratativele
cu Biserica greacă pentru unire şi prin bula Docoris Gentium din 18 septembrie 1437 muta conciliul la
Ferara. Dar la 10 ianuarie 1439 conciliul de la Ferara va fi transferat la Florenţa, întrucât florentinii erau
dispuşi să-i împrumute papei sumele care s-au cheltuit în timpul conciliului 70.
Între timp conciliul de le Basel, luase un acut caracter antipapal. La 24 ianuarie 1438 sinodali din
Basel s-au pronunţat pentru suspendarea lui Eugen al IV-lea. Papa a ripostat excomunicandu-i pe cei de
la Basel.
În pofida tuturor încercărilor de mediere, conflictul dintre conciliul şi papă s-a adâncit. La 16 mai
1439, în decretul Sacrosanta, concilil de la Basel, a publicat ca adevaruri de credinţă catolică
urmatoarele:
- Conciliul se situează deasupra papei;
- Papa nu poate nici dizolva, nici amâna, nici transforma în conciliul;

69 France, A; Balimer, E - Istoria Papilor misiunea lui Petru şi realizarea ei istorică în Biserică, Editura Arhiepiscopei
Romano - Catolice, Bucureşti, 1996, p. 278
70 ibidem, p. 254

31
 - Acela care se opune cu îndarătnicie acestor adevaruri este eretic 71.
Motivul acestei declaraţii este evident. Pentru a depune pe papă, aceste trebuia declarat eretic,
deoarece a atacat superioritatea conciliului dizolvând a doua oară conciliul. Decretul sacrosanta,
urmarea să determine depunerea papei ca eretic. Sinodul de la Basel va alege la 5 noiembrie 1439 un nou
papă în persoana ducelui Amadeo al III-lea de Savoia. Numit Felix al V- lea (1439- 1449) - acesta va fi
ultimatul antipapă.
Prin alegerea unui antipapă, conciliul de la Basel îi pierde din prestigiu 72.
La 23 febroarie 1447 Eugen al IV-lea moare. Realizarea cea mai importantă din timpul
pontificatului său a fost unirea cu Biseria greacă (6 iulie 1439).În lupta dintre conciliarism şi papalitate,
Eugen al IV-lea a reuşit să reprime parţial conciliarismul care sub pontificatul său cunoscuse aşa cum am
vazut o nouă recrudescenţă. Efortul său de a restaura structura ierarhică a bisericii primatiale a papei nu a
fost lipsită de succes. Dar adevăratul câştigator în lupta dintre conciliu şi papă a fost Statul Modern, care
şi-a întărit influenţa asupra afacerilor interne ale Bisericii 73.
Urmatorul papă Nicolae al V-lea (1447- 1455) deşi a fost un papă al bunei înţelegeri, pentru
reforma bisericească, nu a prezentat o importanţă deosebită.
Puterea spirituală a bisericii scade în ciuda unirii cu Biserica Răsăriteană, realizată de Florenţa.
Principii care până atunci îl recunoşteau pe papă ca pe un arbitru în chestiunile cleriastice işi manifestau
influenţa pentru a se transforma în şefi ai propriilor lor bisericii sau, cel puţin de a concentra în mâinile
lor cea mai mare parte a priviilegilor cunoscute până în acel moment ca aparţinând papei 74.
Felix al V-lea, abdică din funcţia de papă la 15 aprilie 1449 recunoscând-i legitimitatea papei
Nicolae al V-lea.
În 1450 - papa Nicolae al V-lea a sărbătorit Anul jubilar, eveniment care a adus la Roma un
număr neobişnuit de mare de pelerini. Pentru ca însufleţirea stârnită de jubileu să aducă beneficii pentru
biserică, Nicolae al V-lea a hotărât să trimită legaţi papali care să anunţe în diferite ţări celebrarea
jubileului şi să desfăşuare acolo o activitate pentru reformarea bisericii 75.
Nicolae al V-lea s-a remarcat ca om de cultură şi primul mare papă al Renaşterii.În timpul lui
Roma a inaugurat o eră de aur. Curia a devenit un for al învăţaţilor, al literaţilor şi al artiştilor. A dispus

71 Cairns, Earle, E - Creştinismul dealungul secolelor. O istorie a bisericii creştine, Oradea, 1989, p. 251.
72 Rendina, Claudio - Papii: istorie şi secrete din biografiile celor 264 de suverani pontifi de la Roma, Editura All,
Bucureşti, 2002, p. 580-581
73 Franzen, A; Balimer, R - op. cit. p. 284
74 Vintilă, Horia, - Dicţionarul Papilor, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999, p. 144
75 O Grady, Desemond - Roma remodelată în Evul Mediu. O istorie a jubileelor (1300 - 2000), p. 106 - 107

32
să fie adunate manuscrisele antichtăţii clasice şi creştine şi să fie copiate. El este adevăratul întemeietor
al Bibliotecii Vaticanului. Şi-a dobândit un mare merit prin prmovarea artelor. A chemat la Roma pe cei
mai renumiţi artişti ai Europei şi a iniţiat vaste lucrări de restaurare a bisericilor din Roma. Planul său de
a reface din temelie Bazilica Sfântul Petru şi de a transforma întregul oraş nu a fost însă
îndeplinit.Efortul de salvare al moştenirii greceşti prin transplantarea acesteia în cultura latină, îl face pe
biograful papilor, Platina să sublinieze în concluzia sa laudativă a biografiei lui Nicolae al V-lea, cu câtă
generozitate fusese sprijinită în acele vremuri studierea sus sub diverse forme a Antichităţii, dar în
special prin traduceri din greacă 76.Ca un autentic fiu al Renaşterii, s-a angajat într-un mecenatism care a
adus faimă propriei sale persoane, dar a asigurat şi Romei reconstrucţia de care oraşul avea atâta nevoie.
La 30 septembrie 1453, după căderea Constantinopolului, face un apel pentru o cruciadă, dar apelul său a
avut un ecou slab în lumea creştină.
În această perioadă puterea temporală a papilor începuse să capete o structură precisă şi
modernă, prin folosirea încasărilor ecleziastice în scopuri politice; în acest fel, idealul creştin al
instituţiei papale era trădat şi în ciuda bunelor intenţii, Nicolae al V-lea „în ochii apostolilor", conform
opiniei lui Gregorviu, „face o greşeală, confundând papalitatea cu Biserica şi treburile Statului eclesiastic
cu cele ale replubicii lui Hristos"77.
Spre deosebire de predecesorii săi, următorul papă - Calixt al III-lea (1455 - 1448) nu s-a
interesat de „politica din domeniul cultural", abandonând opera de reconstrucţie edilitară şi lăsând să
mucegăiască din biblioteca abia înfiinţată. Singurul său ţel a fost acela de a menţine ordinea pe teritoriul
care aparţine bisericii, dar a făcut acest lucru promovând nepotismul 78. Cu Calixt al III-lea intră în istoria
papalităţii Familia Borogia.
Pontificantul lui Calixt al III-lea a fost dominat de gândul unei cruciade. Cu o energie demnă de
admiraţie şi cu cheltuirea unor mari sume de bani, el s-a dedicat acţiunii de respingere a turcilor din
Balcani. Pentru a realiza acest lucru va sacrifica multe opere de artă din aur şi argint ale Vaticanului.
Calixt a putut să treacă în contul său şi un succes: eliberarea Belgradului şi retragerea turcilor la 22 iulie
1456.
Scurtul pontificat al lui Calixt al III-lea a adus mari avantaje familiei sale care va ajunge la
apogeu odată cu Alexandru al IV-lea şi fii acestuia. Totul a început în momentul în care i-a înălţat la

76 Zimmermann, Harold, - Ppalitatea în Evul Mediu. Oistorie a pontifilor romani din perspectiva istoriografiei,
Polirom, Bucureşti, 2004, p. 204.
77 Renedina, Claudio, op. cit. p. 587
78 ibidem, p. 590

33
rangul de cardinali pe cei doi fii ai surorii sale, Louis Juan de Mila, fost episcop şi Rodrigo de Borja Y
Dormes de Segorbe. Louis Juan a fost numit legat pontific la Bologna, iar Rodrigo - în vârstă de 25 de
ani a devenit vicecancelar al bisericii, căpitan al gărzilor pontificale şi episcop de Valenza. Deşi hirotonit
în anul 1456 Rodrigo nu a încetat să ducă o viaţă totală opusă principiilor sacerdotilui. În al treilea nepot,
Pedro Luis, a rămas laic, dar a ajuns în cele mai înalte funcţii în statul papal.
Nepotismul a dominat în politica internă a lui Calixt al III-lea 79. În 2456 a promulgat reabilitarea
Ioanei d'Arc.
Umanistul Enea Sivio de Piccolomini ales papa ca Pius al II-lea în 1458 până în 1464, considera
drept misiune principală a pontificatului său cruciada împotriva turcilor. Dar programul acestui papă a
fost dedicat propriei persoane fapt demonstrat de aspectul magnific pe care a dorit să-l dea oraşului natal.
O dovadă a personalizării puterii ne este oferită şi de nepotismul care l-a caracterizat, prin acordarea
titlului de cardinal la doi nepoţi de-ai săi. De asemeni şi-a instalat rude în posturi nevralgice ale Curiei şi
ale Statului pontifical80.
În ciuda nepotismului, Pius al II-lea are meritul de a fi trasat în linii mari noua concepţie a
Statului pontifical. În această perioadă Lorenzo Yalla a denunţat în faţa lumii întregi falsitatea
documentului Donaţio Constantini lucru pe care umanistul papă Pius al II-lea nu îl va contesta.
Odată cu Pius al II-lea - apare cu claritate figura papei - rege, care pentru a se afirma şi a se
consolida, va trebui să anuleze orice putere militară a seniorilor în diferitele oraşe ale statului pontifical.
El considera că guvernarea unui bun preot este mai bună şi mai sfântă decât cea a unui laic 81.
Cu Sixtus al IV-lea care ocupă scaunul pontifical din 1471 până în 1484, declinul moral al
papalităţii continuă în ritm rapid. Deşi a jurat pe obişnuitele capitulaţii de alegere, câteva săptămâni mai
târziu, contrar acestora, el a numit cardinal pe doi nepoţi de ai săi. Inteligent, energic, ambiţios, noul
papă s-a angajat în combinaţii şi întregi politice în interesul nepoţilor săi, implicându-se în conflictele
interne ale Florenţai, care au dus la asasinarea lui Guiliano de Medici, precum şi în viaţa politică a
Veneţiei, încetând replubica la război, ajutând-o, apoi abandonând-o şi, în cele din urmă excomunicând-
o. La Roma, Sixtus al IV-lea îşi persecută cu cruzime inamicii, îndeosebi familia Colona 82.
Va mari taxele indulgentelor, impozitelor şi veniturile mănăstireşti. Abuzurile la Vatican
continuau fără încetare şi banii creştinătăţii într-un moment în care turcii cucereau Otranto; dispăreau în

79 Zimmermann, Harald - op. cit. p. 207

80 Renedina, Claudio - op cit. p. 594
81 ibidem, pg 596
82 Franzen, A; Balimer, R - op.cit. p. 291

34
buzunarele familiei. „Adevăraţii turci, obişnuiau să spună contemporanii sunt nepoţii papei 83". A
promovat cultul marian şi a favorizat Ordinele Cerşetorilor.
Pontificatul lui Sixtus al IV-lea a avut o influenţă negativă asupra Bisericii. Cei 34 de cardinali,
dintre care şase erau nepoţii săi pe care i-a numit, aşa cum am văzut, prin încălcarea capitulaţiilor de
alegere, nu au fost oameni religioşi şi demni. Astfel laicizarea s-a instalattot mai pregnant în Curie. În
pofida pietăţii sale personale, prin nepotismul practicat şi-a asumat o mare răspundere. În laicizarea
Curiei, el poartă o vină principală. Actele sale politice nu au făcut decât să împiedice o acţiune comună a
creştinătăţii, împotriva turcilor.
Împins de ambiţia de a da strălucire şi glorie pontificatului său, a adus la curtea papală renumiţi
erudiţi străini precum umanistul grec Arghiropoulus, pe Reuchilin, pe Regiomantanus, a refăcut
biblioteca Vaticanului şi a construit Capela Sixtina, pe care a dedicat-o Imaculatei Concepţiuni, la
decorarea ei participând cei mai mari pictori ai timpului Botticelli, Perugio, Signorelli, Pinturicchio.,
etc84.
În timpul pontificatului său Roma rivaliza cu Florenţa familiei Medici, dar biserica ajunsese
complet umilită, niciodată nepotismul, simonia şi mica politică materialistă şi ineficace nu dominase
vaticanul ca în timpul pontificatului lui Sixtus al IV-lea 85.Numle lui Sixtus al IV-lea mai este însă şi de
Inchiziţia spaniolă, autorizând prin bula din 1 noiembrie 1478 suveranilor Ferdinand de Aragon şi
Isabela de Castilia dreptul de a numi ca inchizitori acele personalităţi ecleziastice pe care le considerau
valide prin doctrina şi înţelepciunea lor.
Urmaşul său Inoceţiu al VIII-lea (1484-1492) era un caracter slab, tolerând la curtea sa
imoralitatea, simonia şi abuzurile. Tata a doi fii nelegitimi, se ocupa mai mult de interesele familiei sale
decât de bunul mers al Bisericii. I-a acordat mantia de cardinal lui Lorenzo Cibo, fiul fratelui său
Giovani de Medici, viitorul papă Leon al X-lea 86.Simonia şi imoralitatea atinseseră apogeul. Împotriva
acestor abuzuri se ridica Savonarola, profetul florentin, a cărui dorinţă de reformă va face din Florenţa
pentru scurt timp un stat profund reformator.Numărul cardinalilor a fost redus la 25 ca să nu scadă
beneficiile. Principii bisericii urmând exemplu papei mergeau pe aceaşi linie dedicată problemelor
lumeşti.

83 Vintilä, Horia - op, cit, p. 151

84 Rendina, Claudio - op.cit. p. 605
85 Vintilă, Horia - op. cit. p. 153
86 Rendina, Claudio - op.cit p. 609

35
Marea eroare a lui Inoceţiu al VII-lea a constituit-o bula din 1484, care autoriza, justifica şi chiar incita
tribunalul Inchiziţiile cele mai teribile împotriva vrăjitorilor.
Deşi delictul de vrăjitorie şi stereotipul sabatului erau cunoscute de multă vreme, prin Summis
desiderantibus afectibus va oficializa represiunea agravând-o într-o mare măsură menaintâlnită până
atunci87.
Spaniol de origine, Rodrigo de Borja, devenit papă Alexandru al IV-lea Borja (1482 - 1503)
printr-un notoriu act de simonie care a indignat întreaga lume catolică, şi-a concentrat toate preocupările
asupra promovării poziţiei şi intereselor cele patru ai săi, extinderii şi consolidării statului papal,
folosindu-se de toate mijloacele pentru a-şi atinge scopul - chiar şi prin trădări şi crime oribile, rămase
legendare şi unice în istoria papalităţii. Aliîndu-se pe rând cele două partide rivale - cu Geulfii Orsini şi
cu Ghibelini Colona pentru ai trăda succesiv fără nici un scrupul, papa şi-a creat un întins stat pontifical,
cu ajutorul fiului sau Cesare. Contemporanii săi i-au lăudat abilitatea diplomatică, arta de a convinge.
Îndoielnice erau însă calităţile sale morale. Modul său de viaţă nu corespundea înaltului său oficiu. A dus
o politică menită să facă independent Sfântul Scaun de intrigile Facţiunilor aristrocrate, dar în politica
externă a dat greş, atrăgând asupra Italiei invazia lui Carol al al-VIII-lea al Franţei 88.
Complet indiferent în problemele religioase, chiar plictisit de slujbele religioase, Alexandru al
-VI- lea nu era preocupat nici de înfrumuseţarea Romei sau a palatului Vaticanului. A folosit sume
imense pentru a crea o armată puternică dar şi pentru nesfârşitele banchete şi urgii de la curtea sa. Pe
lângă acestea au continuat corupţia, simonia, vânzarea de indulgeţe, o serie de sacrilegii şi asasinate, şi
totul, într-o ambianţă de lux revoltătoare. Pe plan intern, nepotismul şi uneltirile familiei Borgia s-au
repercutat negativ asupra pontificantului său. Dezordinile din Curie au cauzat atacuri violente şi multe
cereau o reformă. O astfel de reformă a început Savanarola în Florenţa, dar atacurile acestuia la adresa
papei au nemulţumit pe Alexandru al VI-lea care se va excomunica. A existat o încercare de reformare a
bisericii, născută dintr-o tragedie personală: uciderea fiului său preferat şi prăbuşirea unui tavan din
palatul pontifical, în timpul unei furtuni, eveniment care era să-l coste viaţa. În bula de reformă se
spunea: „Începem reforma cu curtea noastră romană care să dea celorlalţi un exemplu de viaţă virtuasă".
Din păcate publicarea bulei de reformă a fost mai întâi amânată şi apoi uitată 89, deoarece papa nu avea
puterea să se desprindă de propriul său trecut şi să renunţe la obiceiurile sale.

87 Alexandru, F.P; Rădvan, L - De la Cetatea lui Dumnezeu la verdictul din Namtes, Izvoare de istorie medievală
(secolele V- VXI), Polirom, Bucureşti, 2005; pp. 454 - 455.
88 Franzen; A, Balimer, R-op. cit p. 293
89 Rendina, Claudio- op. cit. p. 618

36
 Cu Alexandru al VI-lea papalitatea Renaşterii şi-a atins punctul culminant. Pontificatul său a fost
o mare nenorocire pentru biserică. În acest sens un cronicar spunea că „într-o societate în care până şi
pietrele strigau reformă, Borgia a strălucit prin apsentism şi dezinteres" 90.
După scurtul interludiu al pontificatului lui Pius al III-lea (1503), tronul papal i-a revenit lui Iuliu
al II-lea (1503-1513). Personalitatea sa s-a impus tuturor. Va fi un papă al războiului şi însuşi numele
său, omagiu adus lui Iuliu Cezar indica un întreg program politic. Avea calităţi de om politic şi militar,
dar, cu siguranţă nu de om evlavios, om al forţei, mai curând comandant de oaste decât Papa.
Marele orgoliu al acestui papă al războiului - de o mare energie şi curaj, a fost întărirea Statutului
Papal. Nevoile bisericii au trecut pe un plan secund, scopul său, din punct de vedere politic a fost
întărirea puterii papale în Statul Papal, redobândirea teritoriilor pierdute şi alungarea străinilor din Italia.
În 1506, Iuliu al II-lea crează garda pontificală, cu care papa, îmbrăcând armura şi coborând personal pe
câmpul de luptă, recucereşte întreaga Italie Centrală, Bologna, îndepărtându-se spre Veneţia, a cucerit
Parma, Piacenza şi Regina, fondând stfel un stat întins cum nici un papă nu stăpânise. Din cauza acestor
războaie se poate că Iuliu al II-lea a uitat de funcţiile speciale ale unui papă care trebuia să inspire pace şi
iubire între oameni, să reconcilieze într-o unire aflată sub semnul credinţei lui Dumnezeu 91.
Iuliu al II-lea cel mai faimos dintre papi Renaşterii a fost recunoscut ca unul dintre cei mai mari
mecenaţi din istoria artei. În 1506 a început reconstrucţia bazilicii Sfântului Petru. Cei mai mari artişti ai
timpului au lucrat pentru el: Michelangelo a terminat pictura Capelei Sixtine, în timp ce Rafael a pictat
celebrele fresce din Vatican, fresce în care figura papei apare de două ori.
În acelaşi an va încerca să reformeze Biserica Catolică prin bula Cum Tam Divino prin care
condamna simonia şi stabileşte pedepse aspre pentru cei care o practica 92. Se numără printre puţini papi
care încearcă o stopare a cumpărării funcţiilor.
Ca urmare a cererilor de reformă Iuliu al II-lea a fost nevoit să convoace un consiliu la Lateran în
1512. După cum argumenta el, frământările războinice au împiedicat până acum convocarea unui
consiliu.
Consiliul din Lateran a fost ultima încercare a Papilor de a face reforma, înainte de Reforma lui
Luther. S-au discutat o serie de propuneri pozitive de reformă care au fost şi acceptate dar din păcate nu
au fost transpuse în practică. La 30 martie 1513 a apărut o bulă de reformă care urma să reducă povara
contribuţiilor destinate Curiei şi să oprească abuzurile funcţionarilor papei. Dar nici conciliul din Lateran

90 ibidem, p. 620
91 ibidem ,p. 625
92 ibidem ,p.622

37
nu şi-a îndeplinit sarcina de a reformare, mai ales că nu s-au găsit soluţii pentru problema reformării
Curiei, pentru cea a obligativităţi rezidenţei episcopale, precum şi pentru cea a cumului de funcţii şi de
veniturile bisericeşti.
Iacob Burkarat l-a caracterizat drept un salvator al Papalităţii prin restaurarea Statutului Papal.
Întradevăr luând în considerare numai actele sale politice poate fi socotit printre cei mai de seamă papi 93.
Următorul mare papă al Renaşterii, Leon al X-lea (1513-1521) era fiul lui Lorenzo Magnificul.
Despre acesta se poate afirma că era inteligent manierat, cult şi un mult mai bun cunăscător al artei decât
al teologiei. Educat în mediul culturii renascentiste florentine, avea suficientă sensibilitate pentru a se
bucura de splendorile oferite de această cultură. Aprecia din plin scrierile latine ale iniţiatorului literaturii
clasice, dar stimula şi creaţia în limba sa naţională. Niciodată până atunci curtea nu fusese invadată de
atâtea săectacole de teatru şi muzică. Foarte cultivat, prieten al erudiţiilor şi artiştilor, nu atât un om
religios cât un mare iubitor de frumos. Toate aceste strălucite preocupări culturale nu concordau însă cu
înalta misiune pe care căpetenia bisericii ar fi trebuit să şi-o asume. Exemplu cel mai elocvent care
reflecta preocuparea acestui papă pentru artă este modelul în care a reuşit să obţină fondurile necesare
pentru construirea noii bazilici din Vatican. Leon al X-lea a intermediat un împrumut de 29000 de
galbeni renani de la banca Fugger. Ca o compensaţie Curia ia acordat pentru o perioadă de opt ani
dreptul de predicare a indulgenţelor în folosul bazilicii Sfântul Petru 94. A iniţiat astfel, o companie de
indulgenţe în întrega Europă, darmai ale în Germania. Orice persoană care ar fi făcut o pomană ar fi
putut beneficia de o indulgenţă mai mult sau mai puţin extinsă în funcţie de suma oferită, aplicabilă chiar
şi pentru cei morţi. Era garantată salvarea imediată a celor decedaţi de chinurile Purgatoriului, dacă o
rudă plătea un florin95 Ultimii ani ai pontificatului lui Leon al X-lea vor fi marcaţi de zguduiri şi
prevestiri întunecate. În Germania, influenţa lui Martin Luther creştea tot mai ameninţătoare pentru
biserica catolică.
În această perioadă NICCOLO MACHIAVELLI, prin cunoscuta lucrare Il Principe, pune în
relief importanţa statului civil, contribuind astfel la slăbirea autorităţii Bisericii Romano- Catolice în
viaţa socială din timpul său.
Analizând cauzele care au dus la dezbinarea Italiei, de care se făcea vinovată - după părerea lui -
papalitatea şi lipsa grijii pentru armata naţională, Machiavelli a ajuns la concluzia că singura cale pentru
salvarea intereselor italiei ar fi unificarea insulei într-un stat de tipul vechii republici romane, prin

93 Franzen A; Balimer, R-op cit. p. 297

94 ibidem p. 299
95 Randina, Claudio, op. cit., p. 628

38
acţiunea energetică a unei personalităţi, prin orice mijloace. În jurul acestei idei, îşi construieşte teoria sa
politică potrivit căreia, în politică dictează interesele şi forţa, nu considerentele de ordin moral. Când o
acţiune este solidară pentru interesul colectiv, când ea concură la bunăstarea şi înflorirea Statutuli, atuci
ea îşi poate crea propria morală, propriul său univers etic. Moralitatea este echivalentă cu a fi intens
activ96.
Machiavelli a imaginat un principe „ideal care să se conducă după raţiuni de stat, în care
dreptatea, onoarea jurământul, morala nu trebuiesc respectate, dacă interesul de stat o cere.
Gândirea, prin Machiavelli, a devenit laică, politică şi-a afirmat pe deplin autonomia, iar raţiunea
de stat este dominatoare în orice organism colectiv. În momentul în care credinţa religioasă şi normele de
conduită bazate pe aceasta încetaseră de a mai avea putere şi Renaşterea coincidea cu o criză a valorilor
morale, Machiavelli încerca să rezolve această criză şi pentru aceasta consideră politicul drept criteriu de
judecată al faptelor omeneşti. Raţiunea de stat, criteriu de valoare înlocuieşte pentru el criteriul filosofic-
moral al generaţiei precedente al cărei umanist era însă puternic pătruns de reminscenţele religioase când
celălate valori ale trecutului se prăbuşea şi nici morala creştină sau platoniciană nu mai putea fi un
îndemn la acţiune sau o pauză împotriva răului, Machiavelli făcea apel la singura realitate superioară
individului, pe care acesta mai putea fi dispus s-o recunoască-statul-socotind iubirea pentru acesta drept
virtutea cea mai înaltă a omului. O morală nouă înlocuia morala religioasă iar autonomia politicului faţă
de morala religioasă ducea la identificarea lui cu morala cea nouă 97.
Un rol important în ceea ce priveşte modalitatea în care era percepută Biserica, la sfârşitul
secolului al -XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, la avut umanismul clasisit. În special în ţările
germanice a dus la in gust pronunţat pentru sceptism şi relativitate a tot ce este docmatic şi supranatural.
La acesta, a contribuit mai ales marele umanist Eramus din Rotterdam. El duce o nouă concepţie despre
ştiinţă şi despre lărgirea domeniului inteligenţei şi al imaginaţiei.
Umanistul era o forţă de înoire socială, arma cea mai eficace pentru a combata ignoranţa- considerată
izvorul tuturor relelor. Abuzurile şi nedreptăţile conducătorilor, mizeria poporului, toate relele sociale îşi
au originea în opinia lui Eramus în ignoranţă.
Fără să ia în discuţie instituţiile bisericii, Eramus a făurit armele cele mai redutabile cu care
protestanţii aveau să conbată catolicismul 98.

96 Machiavelli Niccolo, Princepele (prefaţa Alexandru Balaci), Editura Mondeo Bucureşti, 1994. p III
97 Idem, Istorii Florentiene, Editura ştiinţifică, pg. 62
98 Otelea, Andrei - Renaşterea, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 316-319

39
 Eramus îşi dădea seama de necesitatea unor schimburi de cult, ba chiar dogmă pentru a se reda
prestigiului bisericii catolice şi o face din nou prisma instituţie în stat. În acest sens a propus în 1514 o
reformă papei al X-lea care deşi nu a respins ideea nu a luat nici o măsură în acest sens.
Umaniştii, în general, aspirau la reformarea a creştinismului şi a bisericii în sensul interiorizării
religiei şi a simplificării cultului, prin eliminarea adaosurilor de mai târziu de natură exterioară, dar nu
intenţionau o despărţire de biserica catolică. Acest curent a rămas însă limitat în cercurile restrânse fără
să aibă o mare influenţă asupra mulţumii.
De asemenea umanişti au contribuit la descreditarea bisericii catolice şi a clerului în special,
printr-un mare număr de scrieri satirice, în care criticau lipsa de vocaţie, preocuparea pentru bunurile
lumeşti, ignoranţa şi intoleranţa clerului, îdeosebi a călugărilor.
Înaltele idealuri care însufleţiseră la începuturi mişcarea monastică şi care stimulaseră în timp
revigorarea religioasă se stinseseră în mare măsură spre sfârşitul secolului al XV-lea. În multe mănăstiri
călugării nu făceau obişnuitele legăminte de sărăcie,castitate şi ascultare, iar dedicarea unei vieţi de
rugăciune şi muncă fusese înlocuită cu bârfa, lene şi vânare de plăceri. În multe cazuri imaginea publică
era corectă şi în majoritatea ţărilor mănăstirilor care mai reflectau bunele intenţii ale fondatorilor lor
formau o minoritate neînsemnată. Ocupanţii acestor lăcaşuri erau deseori descrişi drept „paraziţi ai
societăţii". Scandaluri şi mai mari erau provocate de numărul mare de stereţi, de sânge nobil, uneori egal
care fuseseră numiţi superiori ai acestor lăcaşuri în virtutea sistemului general de conferinţe a
dregătorilor bisericeşti. Cei mai mulţi se prevalau de promisiunea din partea papei de a nu locui în
mănăstire şi trăiau din veniturile substanţiale asigurate de moşiile acestora. Mulţi nici nu puneau vrodată
piciorul în mănăstirile ai căror conducători titulari erau. Deseori îi abandonau pe locatarii acestora în
sărăcie lucie, sub administrarea unui înlocuitor, în timp ce ei nu îşi refuzau nici un lux care putea fi
cumpărat99.
Averile şi veniturile mănăstirilor nu erau folosite în scopuri de binefacere, de asistenţă socială
cărora le era destinate. Spiritul modern se propagase şi printre abati. Litigiile dintre ei le scădeou
considerabil autoritatea morală. Delăsarea morală era generală, studiul teologic era neglijat, cultura
teologică era deficitară. Ordinele financiare şi dominicane - care nu puteu fi controlate, întrucât se
considerau autonome şi independente faţă de juridiscţia episcopului local, manifestau o atitudine
favorabilă formelor de religiozitate populară. Severele reguli ale aproape tuturora ordinelor călugăreşti
erau neglijate. Sfintele Taine erau administrate incorect, predicile erau superficiale, improvizate.

99 Randell, K - Reforma catolică şi contrareforma, Editura All, p. 15

40
Asistenţa spirituală a bolnavilor şi muribunzilor era doar un prilej de ai convinge în vederea unor cât mai
substanţiale testamente sau lăsăminte î favoarea mănăstirii. Călugării erau veşnic în ceartă cu preoţii
pentru a-şi asigura fiecare slujbele religioase în urma cărora aveau de câştigat: botez, căsătorie,
îmormântare.
Excepţia de la această stare o constituia Spania unde se desfăşurase un program de reformă în
acest sens în timpul domniei lui Ferdinand şi a Izabelei.
Faptul că mănăstirile nu se bucurau de simpatie aproape nicăieri era determinat atât de factori
economici cât şi politici. Suveranii laici care treceau printr-o perioadă de cheltuieli crescute dar venituri
stagnante priveau înspre mănăstiri cu invidie. În plus, cei care contribuiau la averile monarhale cu dări
sau munci erau bazaţi de opulenta în care trăiau pe cheltuiala lor, cei care făcuseră jurămintelor de
sărăcie. Una era să finanţeze relativa îndestulare a nobilimii şi aristrocraţiei, dar cu totul altceva să se
lipsească de o parte a recoltelor obţinute prin muncă grea, în beneficiul celor care ar fi trebuit să ducă un
trai la fel de sărac. Nu întâmplător printre primele manifestări de sprijin popular în favoarea Reformei
fuseseră atacuri asupra stabilimentelor monarhcale iar monarhi care au acceptat Reforma au trecut
repede la confiscarea latifundiilor mănăstireşti.
Resentimentele nu erau provocate atât de faptul că oamenii bisericii duceau o viaţă de plăceri,
problema consta în faptul că impuneau tarife prea mari pentru orice serviciu iar omul de rând trebuia să
plătească, fie să rişte osanda. În aceste condiţii, curentul anticlerial, ostilitatea îndereptată împotriva
bisericii şi a celor care deţineau posturi în rândul ei, era larg răspândit, ceea ce ducea la crearea unei
atmosfere în care orice atac la adresa ierarhiei lumeşti nu putea să fie decât binevenit 100.
Biserica devenise de-a lungul timpului o mare putere seculară, îşi crease un vast aparat judiciar,
administrativ şi fiscal iar întreţinerea acestuia, precum şi cheltuielile curei pontificale, construcţiile
monumentale, păzboaiele purtate necesitau sume din ce în ce mai mari, procurate, aşa cum am văzut prin
multiplicarea taxelor percepute în ţările carolice care se cereau la orice schimbare de titulatură,
investituri, dezlegări, dispuse, anulări de căsătorie, indulgenţe, etc.
Criticile la adresa papalităţii la sfârşitul secolului al XV-lea erau dure. Alcătuirea Curei era un
motiv major de nemulţumire. La început se încercase, ca numirea cardinalilor să ţină cont de importanţa
diverselor naţiuni care intrau în componenta biserii. Numai că spre sfârşitul secolului al XV-lea numărul
cardinalilor crescuse treptat şi cei mai mulţi dintre cei nou veniţi erau italieni. Numărul cardinalilor s-a
ridicat la peste 20. În 1517 - papa Leon al X-lea a numit 31 de cardinali înrr-o singură zi.

100 Idem, Luther şi reforma în Germania, 1517 - 1555, Editura All, p. 10

41
 La numărul mare a cardinalilor se adaugă fiscalitatea nemiloasă a Curei, ai cărei funcţionari
pretindeau beneficiarilor şi solicitanţilor de dispense, taxe de cancelarie. Mondenitatea, decăderea
morală, fastul, aviditatea nestăpânită, absenţa simţului datoriei, indiferenţa faţă de adevăratele probleme
ale bisericii - toate acestea se întânleau nu numai la Roma, ci şi la curţile episcopale, mai ales când
episcopul era în acelaşi timp şi principe teritorial. Aceste curţi erau de-a dreptul asaltate permanent de
exponenţii familiilor nobile care căutau să-şi plaseze fii, rudele sau protejaţii în posturi deosebit de bine
plătite: - de administratori de dioceze, sau beneficiari ai veniturilor unor mănăstiri al cărui loc de abate
rămâna vacant. Conducerea spirituală a diocezelor era lăsată pe mâna unor episcopi auxiliari, de obicei
proveniţi din rândurile călugărilor cerşetori.
Deseori se întânlnea situaţia în care episcopii erau titulari şi beneficiari a doua, trei şi chiar mai
multor diocize la mari distanţe una de alta şi cumulând deci şi veniturile acestora. Unii deveniseră în
principal înalţi funcţionari administrativ, în calitate de cancelari ai principilor sau ai Imperiului. Adeseori
şi beneficiile unei simple parohii erau conferite unor titulari care rezidau în alte localităţi, aceştia
încredinţau îndeplinirea funcţiilor liturgice şi asistenţa spirituală a credincioşilor unor vicari, suplinitori,
ignoranţi, pretinzând bani pentru orice fel de slujbe religioase sau rugăciuni, exploatând fără scrupul
credulitatea oamenilor. În plus, concubinajul era practicat la tote nivelele ierarhiei ecleziastice de la papi
până la preoţii satatelor, iar fii rezultaţi din asemenea relaţii erau recunoscuţi cu dezinvoltura de
eclesiastici. Situaţia aceasta a dus în mod inevitaţil la o degredare a funcţiei şi demnităţii sacerdotale.
Criza bisericii catolice s-a datorat în primul rând decăderii papalităţii în secolele XIV - XV, criza
continuă şi în prima parte a secolului al XVII-lea prin pontifi ca Alexandru Borgia,
Iulius al II-lea, Leon al X-lea, care prin caracterul laic al politicii lor au determinat nemulţumirea
multora, printre credincioşi vorbindu-se de Anticristul de la Roma 101.
Papa reprezintă un conducător secular, pe lângă rolul său de conducător religios, dar afirmarea
statelor naţionale au afectat mult universalismul bisericii catolice, papii înşişi s-au transformat în principi
teritoriali italieni, preocupaţi de întărirea propriului stat, de impresia ce o făceau lumii creştine, nu ca şefi
ai unui cult, ci ca părincipi ai Renaşterii, aflându-se în centrul unor conflicte internaţionale sau erijându-
se în protectori ai artelor şi literelor.
Bogăţiile şi poziţia privilegiată a bisericii şi pretenţiile papalităţii de dominaţie universală au
ajuns în acastă periodă într-o tot mai acută contradicţie cu interesele statelor feudale din Europa
Apuseană şi îndeosebi ale statelor centralizate ale căror autoritate monarhică erau incompatibile cu

101 Căzan Florentina - Religia în contextul civilizaţiei antice, moderne şi în contemporanietate, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1999, p. 178

42
privilegiile bisericii şi cu amestecul papalităţii în treburile lor interne. În unele state occidentale
amestecul în treburile interne ale Bisericii a fost îngrădit. Astfel regii Franţei, au obţinut de la papă prin
Pragmatica Sacţiune de la Bourgers (1438) şi prin Concordantul de la Bologna din 1516, dreptul de a
dispune spre folosul monarhiei şi al nobilimii de posturile şi beneficiile ecleriastice.
Regele Spaniei, Ferdinand de Argon, a devenit mare maestru al ordinelor religiose Santiago,
Calatrava şi Alcantare ceea ce i-a dat posibilitatea să dispună de averile şi de armatele acestor
orordine102.
Mişcarea conciliară prin încercările de a supune autoritatea papei - autorităţii conciliilor a fost un
atac împotriva absolutismului papal şi prefaţa naţionalizarea completă a bisericii în timpul Reformei.
Se poate afirma ca în această perioadă atât organizarea vieţii ecesiastice cât şi spiritualitatea
suferă, iar idealurile religioase ale Evului Mediu cunosc o notabilă evoluţie. Apar noi concepte: vina şi
mântuirea individuală care stau la baza unei noi morale şi a unei religiozitate care pune omul şi
conştiinţa sa în centrul atenţiei103.
În aceatsă stare generală de nemulţumire şi de îngrijorare de la începuttul secolului al XVI-lea,
apelurile le reformarea bisericii şi indirect a societăţii, î-şi găsesc un larg ecou, încât, structurile
tradiţionale nu vor rezista la presiunile forţelor emotive, doctrinarea, sociale şi politice astfel mobilizate
şi vor fi silite să cedeze locul unor instituţii doctrinare şi structuri noi.
Problemele bisericii catolice în ansamblu ei în acesată perioadă, constituie cauzele principale ale
Reformei din prima jumătate a secolului XVI-lea. Predecesorii Reformei cereau o reformă în adevăratul
sens al cuvântului nu doar o refacere a idealului bisericesc.
CAPITOLUL III Contextul politic si social in Germania in secolul al XVI-lea.Martin Luther.

Imperiul German in perioada de la mijlocul secolului al XIV -lea pana la mijlocul secolului al XVII - lea
a fost caracterizat de un separatism territorial continuu intr-un cadru imperial larg.Dimensiunile
considerabile ale statului necesitau o oarecare delegare a puterii. Avea totusi un numar important de
institutii commune, unul dintre cele mai importante fiind Reichstag-ul sau Dieta, un parlament federal.
Miscarile in favoarea reformei politice din perioada preluterana au dus la crearea altor institutii

102 Manolescu, R (coord), Istoria evului mediu. Feudalismul târziu, Bucureşti, 1978, vol III, p. 73
103 Gatto, Ludovico - Secretele Evului Mediu, Societate, politică şi religie într-un milenium de istorie, Editura All,
Bucueşti, 2007, p. 173

43
natioanale precum Reichskammergericht - Curtea Imperiala de Justitie si Reichsregiment - Consiliul
Imperial104.
Din punct de vedere politic, Sfantul Imperiu Roman de Natiune Germana a fost consolidat printr- o serie
de reforme. Reichsag-ul era convocat in mod regulat. Acesta avea trei camere formate din: sapte printi
electori ( Mainz, Köln, Trier, Saxonia, Palatinatul, Brandensburg), conducatori princiari ( 4 arhiepiscopi,
46 mde episcope, 83 de alti lideri spirituali cum ar fi abatii, 24 de printi si 145 de conti si lorzi) si
reprezentanti ai celor aproximativ 83 de orase imperiale 105. A doua institutie a Imperiului,
Kammergericht sau Curtea Imperiala de Justitie , a fost stabilita drept Curtea Permanenta de Justitie
compusa din avocati, separate de propia Curte a Imperiului. Pentru a sprijini aceasta Curte a fost
introdusa o taxa permanenta a Reich-ului, "pfenigul comun" - Gemeine Pfennig.
Au existat incercari in timp, desi nu toate au reusit, de a aboli luptele interne si de a stabili o stare
permanenta de pace interna.Spre sfarsitul secolului al XV-lea se observa si o stabilizate a granitelor
geografice ale Imperiului. In 1499 pacea de la Basel , care a dus la incheierea razboiului cu Liga
Elvetiana, scutita de platirea taxelor imperiale, a grabit procesul separarii Elvetiei de Imperiu, care
incepuse inca din secolul al XII-lea.
La nivelul teritoriilor locale, printii si-au infiintat multe curti si administratii permanente, inregistrandu-
se o crestere a numarului functionarilor. Dar in ciuda cristalizarii juridice a anumitor modele , aceasta
structura a generat tensiuni considerabile. Imparatul Carol al V-lea
( 1519-1556 ) ajunsese sa stapaneasca mai mult de jumatate din Europa. Mostenirea sa se intindea de-a
lungul Spaniei si cuprindea sudul Italiei, Olanda, Belgia si Burgundia, pe langa teritoriile ereditere ale
habsburgilor din Austria. O data cu batalia de la Mahacs din 1526, fratele mai tanar al lui Carol,
Ferdinand, a adaugat Boemia si Ungaria la posesiunile habsburgilor 106.
Aceasta mentinere a puterii a dus la o epuizare a resurselor politice si financiare, la datorii si la
esecul exercitarii puterii reale. Insasi alegerea lui Carol al V-lea ca imparat in 1519, in defavoarea
Frantei, a implicat o indatorare si mai mare si o capitulare electorala prin care printii electorali si clasele
sociale ale Imperiului se situau pe pozitie de egalitate cu imparatul. Mai mult, incercarile de a creea un
guvern central nu au fost incununate de success. Clasele superioare au rezistat la incercarile imperiului
de a face din el parte a seniorilor curtii, in timp ce imparatul se opunea incercarilor seniorilor de a-l face
organ al guvernarii federale.

104 Bury, J. B. - The Cambridhe medieval History, vol.III,Cambridge at the University Press, 1936, p 145
105 Fulbrook, Mary - O scurta istorie a Germaniei, Institutul European, 2002, p. 50
106 Ibidem , p. 52

44
 In secolul al XVI-lea, aceasta lipsa de autoritate coercitiva a fost cruciala pentru succesul
Reformei Luterane.107
Teoretic imparatul Germaniei era conducatorul Europei. Titulatura cu care I se adresa era Semper
Augustus, Caesar - care reflectau egalitatea sa cu conducatorii Romei antice, o legatura ce conferea un
mare prestigiu. De fapt imparatul german era considerat chiar mai mare decat cezarii pagani, caci el era
crestin. Intr-adevar, el era vazut ca suveran al tuturor conducatorilor crestini, era Sfantul Imparat Roman,
ales de Dumnezeu sa guverneze, avand obligatii speciale pentru protejarea crestinatatii si a Bisericii, si
impartind cu papa cele mai inalte responsabilitati spirituale. Ca si cum toata aceasta povara religioasa n-
ar fi fost suficienta , un numar tot mai mare de nationalisti germani asteptau de la imparati sa restaureze
respectul de sine , grav stirbit al Germaniei intr-o Europa in care Franta parea sa devina tot mai
puternica, in timp ce Reich-ul suferea umilinte dupa umilinte.
Domnia lui Carol al V-lea, desi a cunoscut unele triumfuri nu a atins standardele asteptate de la
un al doilea Charlemagne. Dezamagiti in sperantele lor legate de un conducator imperial al Reich-ului,
dupa 1520 multi germani au parut sa vada in Martin Luther pe cel care le putea implini nazuintele pentru
o regenerare nationala.108
Pe scara ierarhica, sub imparat se situau principii teritoriali , condusi de electori. Cei sapte
electori aveau datoria de al alege pe imparat si detineau puteri extinse de conducere a tinuturilor lor,
puteri ce erau copiate si de alti conducători germani de rang mai mic. Cei sapte erau conducatori laici ai
Saxoniei electorale, Branderburg-ului si Palatinatelor de Rin si Boemia, si cei trei principi - pelati
conducatori, arhiepiscopii de Mainz, Trier si Köln. Aceasta includere a arhiepiscopilor in colegiul
electorilor imperiali constituia o expresie elocventa a exceptionalei puteri politice a Bisericii in Imperiu.
In multe parti ale Germaniei, in special in Renania Centrala, statele conduse de episcopi, atat electori cat
si ne-electori, constituiau blocuri compacte de propietate ecleziastica, intr-un sfert si o treime din
teritoriul Germaniei fiind astfel sub dominatia clerului inalt 109.Sub electori, unii conducatori teritoriali,
precum landgraful de Hessen sau ducii de Bavaria, Brunsnvick, Saxonia sau Württenberg, guvernau state
considerabile din cadrul Reich-ului. Alti conducatori de obicei conti, stapaneau entitati mai mici.
Conducatorii statelor teritoriale, fie ele mai mari sau mai mici, au avut un rol, decisiv in raspandirea
luteranismului, adoptand Reforma luterana si impunand-o in statele lor. Independenta politica pe care

107 Bury, J. B. op. cit, p. 52

108 Mullett, Michael - Luther, Editura Artemis,Bucuresti, p. 23
109 ibidem, p.26

45
acesti conducatori o dobandisera deja facea dificila abaterea lor de la o hotarare luata in domeniul
religios sau in orice alt domeniu.110
Din punct de vedere economic, la inceputul secolului al XVI-lea, Germania era o tara cu o
economie prospera. Mineritul, mestesugurile, agricultura si negotul intern si extern atinsesera un inalt
grad de dezvoltare. In unele ramuri ale productiei, ca in extractia minereurilor, industria textila, a
armelor de foc, a hartiei, tiaparului, aparusera relatii capitaliste. Fusesera infiintate mari banci de catre
familiile Fugger, Welser, Höchestter, care in afara de afacerile de banca, participau la exploatarea
minelor, la comertul European cu Orientul si cu Lumea Noua. Propietatea economica si dezvoltarea
relatiilor capitaliste din Germania erau insa franate de lipsa de unitate economica, de mutarea axei
comerciale a lumii, ca urmare a marilor descoperiri geografice, din Marea Mediterana si Marea Baltica
pe tarmurile Oceanului Atlantic, de relatiile feudale inca puternice, de faramitarea si anarhia politica a
tarii.111
Inca din secolele al XIV-lea si al XV-lea fusesera fondate prestigioasele universitati din Praga,
Viena ( 1365 ), Heidelberg ( 1386 ), Leipzig ( 1409 ), Tübingen ( 1477 ) si Wittenberg ( 1502 ). Limba
de studiu a continuat sa fie latina, dar literatutra natioanala se dezvolta in paralel cu o noua clasa de
birocratie, avocati si savanti laici, precum si cu vechiul cler. Umanismul german tindea sa fie antielerical
si antifeudal in orientare si incerca sa ofere Bibliei o explicatie istorica.
La inceputul secolului al XVI-lea Germania era framantata de complexe si puternice contradictii
sociale, principala contradictie fiind cea dintre feudalitatea laica si eclesiastica si taranime. In aceasta
epoca situatia taranilor germani se agravase ca urmare a cresterii exploatarii feudale, indeosebi a sporirii
clacii si inaspririi iobagiei, mai ales in partile rasaritene ale Germaniei. Propietarii profitau de numarul in
exces de tarani pentru a le impune cat mai multe dari si obligatii suplimentare. In ciuda conditiilor
economice, multi tarani erau inca serbi, fiindu- le limitata libertatea de exemplu in privinta casatoriei.
Desi unii tarani nu o duceau foarte rau , iar unii dintre ei foloseau angajati, chiar si situatia celor mai
instariti era dificila si determina o permanenta neincredere, mai ales fata de propietarii pamanturilor. 112
Feudalitatea la randul sau era agiatata de neintelegerile dintre marii feudali, indeosebi principii
teritoriali laici si eclesiastici si micii feudali sau cavaleri. Pe scena politica germana existau doua grupuri
politice distincte. Acestea erau cavalerii imperiali si orasele libere. Cavalerii germani constituiau o

110 Fulbrook, Mary,. op. cit. ,p. 46

111 Manolescu, Radu, Cazan Florentina-Pre/egeri de istorie universala medievala,Centrul de multiplicare al Universitatii
Bucureşti , 1973, p. 191
112 Bury, J.B., op. cit. p. 160

46
varianta a unei clase - mica nobilime si nobilii marunti - existenta in intreaga Europa. In general ei
detineau propietati reduse ca dimensiune, de multe ori doar un castel, iar acum erau constransi la
disparitie datorita puterii crescande a principilor teritoriali.
Cavalerii imperiali se vedeau ca vasali directi ai Kaiser-ului. Cei doi mari imparati din timpul
vietii lui Luther, Maximilian I ( 1493 - 1519 ) si Carol V ( 1519 - 1556 ), au luat in serios valorile
cavaleresti si totusi nu au reusit sa raspunda in mod adecvat ideologiei imperial - nationale a cavalerilor.
Cavalerii nu aveau un respect prea mare pentru orasele germane, considerand in general pe oraseni ca
jefuitori si paraziti, camatari meschini ai clasei de mijloc. La randul lor orasenii ii vedeau pe cavaleri
lenesi si betivi, si totusi orasele cele mai mari aveau aceeasi admiratie pentru idealul imperial national ca
si cavalerii.113
Orasenimea in ansamblul sau, isi manifesta nemultumirea si pozitia fata de faramitarea si anarhia
feudala, fata de politica principilor de incalcare a privilegiilor orasenestisi de apasare fiscala, fata de
atacurile si pradaciunile cavalerilor, fata de abuzurile si intoleranta bisericii catolice; totodata inauntrul
oraselor se ducea o neincetata lupta intre patriciat, bresle si plebea
114

orasenesca..
Fiecare regiune sau oras german avea propia orientare comerciala, Germania fiind astfel lipsita
de unitate economica, ceea ce a determinat divizarea intr-o multitudine de principale teritoriale laice sau
eclesistice, statulete marunte, orase libere. Astfel " pe cand in Anglia si Franta dezvoltarea comertului si
a industriei a dus la o impletire a intereselor in intreaga tara si prin aceasta la o centralizare politica, in
Germania aceasta dezvoltare n-a dus decat la gruparea intereselor pe provincii, in jurul unor centre
locale, si prin urmare la o faramitare politica".
De divizarea economica au profitat principii care erau "exponentii centralizarii in cadrul acestei
faramitari, exponentii centralizarii locale si provinciale". Desi au existat incercari de unificare si
centralizare a statului, acestea au esuat. Incercarile imparatilor Maximilian I ( 1493 - 1519 ) si Carol
Quintul ( 1519 - 1556 ) s-au lovit de interesele locale ale principilor si ale oraselor. Esecul s-a datorat si
lipsei de mijloace materiale si militare ale puterii imperiale.
In perioada de dinainte a reformei asistam la o opozitie anticlericala generalizata, dar mai ales o
atitudine antipapala.Bogatiile imense, funciare si banesti, taxele nesfarsite pentru servicii pe care
sacerdotii ar fi trebuit sa le faca gratuit credinciosilor, intoleranta bisericii fata de tot ce nu era conform
dogmei catolice si intereselor clerului, ignoranta si viata dezordonata a clericilor, arata de ce toate clasele

113 Ibidem, p. 165

47
si paturile sociale din Germania i-si manifestau deschis sau pe ocolite si in raport cu interesele si felurile
lor, opozitia fata de clerul german si curia principala.
Fiecare categorie sociala i-si urmarea propiul interes avand o baza comuna. Astfel ca principii si
cavalerii realizau ca o secularizare a intinselor domenii ale clerului ar fi dus la o marire a veniturilor
propii.114Orasenii cereau, in esenta " o biserica necostisitoare", a carei organizare si functionare sa
corespunda intereselor si telurilor lor. La randul lor, taranimea si plebea oraselor aveau o arie mai extinsa
de revendicari. Ei cereau nu numai secularizarea averilor clerului ci si o biserica simpla si impartirea
averilor clericilor, nobililor si a orasenilor bogati pentru a se realiza o egalitate sociala.In raport cu aceste
revendicari, opozitia anticlericala si antifeudala consta deci, intr-o opozitie moderata oraseneasca care
grupa in principal orasenimea instarita , inclusiv elementele burgheze ce capatau o importanta din ce in
ce mai mare, precum si elementele din randul cavalerilor. Celalalt curent, opozitia revolutionara populara
grupa taranimea si saracimea din orase.Cu toate revendicarile comune , izvorate din pozitia lor
antifeudala si anticlericala, intre opozitia oraseneasca si cea plebeo- taraneasca au existat, datorita
componentei lor sociale si mari deosebiri, care au generat un adevarat antagonism intre ele.
Opozitia antifeudala si anticlericala populara a inceput sa se manfeste mai intens in ultima parte
a secolului al XV-lea, sub forma unor puternice miscaritaranesti desfasurate uneori in alianta cu masele
plebiene din orase.In 1846 taranii din Franconia rasariteana s-au ridicat sub conducerea pastorului Haris
Bohein numit Hans cu fluierasul, impotriva episcopului de Wurzburg. Miscarea a fost reprimata cu
cruzime.La sfarsitul secolului XV s-a reorganizat si si-a intensificat activitatea de lupta taraneasca
"Opinca", sus a carei conducere s-a desfasurat rascoala taraneasca din Alsacia din 1493.
La adancimea opozitiei antifeudale si anticlericale in preajma reformei a contribuit si activitatea
umanistilor germani. O mare influenta au avut operele umanistului Erasm de Rotterdam. El a facut o
noua traducere a Bibliei din limba greaca in limba, latina punand astfel un text corect la indemana
umanistilor si teologilor, care si-au dat seama ca o serie de dogme ale bisericii catolice se intemeiau pe
pasaje traduse si interpretate gresit.
In lucrarea Elogiul nebuniei, Erasm critica ignoranta si viciile clerului. El ca multi alti
umanistipreconiza o reforma moderata, limitata la simplificarea si purificarea cultului si bisericii,
pastrandu-se ierarhia si autoritatea papala. 115 Alti umanisti ca Johan Reucklin si Ulrich von Hutter au
criticat si ma violent scolastica biserica catolica si papalitatea. Ulrich von Hutter, ca ideolog al

114 Manolescu, Radu (coordj - Istoria evului mediu - Feudalismul tarziu, Bucuresti, 1973, p. 72
115 Cazan, Florentina - Religia in contextual civilizatiei antice, medievale, moderne si in contemporanitate, editura Oscar
Print, Bucuresti, 1999, p. 179

48
cavalerilor germani, cerea unificarea germaniei intr-un imperiu in care rolul hotarator sa-l detina
cavalerii si iesirea bisericii germane de sub autoritatea papala.
Umanismul german tindea sa fie anticlerical si antipapal in orientare si incerca sa ofere Bibliei o
explicatie istorica. Dar pe langa acestea in Germania mai existau si alte curente religioase. Personalitati,
ca Gabriel Biel au initiat curente religioase cum ar fi devotia moderna curent ce se concentra pe viata
interioara si cautarea mantuirii prin fuga de lume, care au contribuit direct la Reforma. De asemeni
existau si o serie de traditii considerate eretice. Ideile husite au patruns in Germania si au avut multi
adepti in unele zone. In mentalitatea populara existau multe superstitii.Aceste elemente magice au fost
incorporate in practicile crestine de catre biserica evului mediu tarziu, punandu-se accent pe formele
rituale exterioare. Frica de viata de dupa moarte a fost infatisata in predicile rurale care reprezentau
diavolii si flacarile iadului sustinuta de omniprezenta mortii, simbolizate de altfel si in desenele si
gravurile artistului din
Nürmberg, Albrecht Dürer116. Teama de viata de apoi a asigurat controlul bisericii asupra maselor prin
efectuarea de munci sau prin donarea de bani. Religia si practicile populare ofereau mijloace de a
interpreta si de a controla realitatea.
Relatiile politice din Imperiu si relatiile internationale schimbatoare din sistemul statal in curs de
aparitie in Europa moderna au fost zguduite de Reforma. In 1517 un necunoscut, Martin Luther a scris
95 de teze, in care critica abuzurile bisericii, pe care le-a batut pe usa bisericii castelului din Wittenberg,
o practica binecunoscuta in dezbaterile publice. Acest eveniment a condos la o schisma a crestinismului
European si marcheaza, in mod conventional, inceputul reformei. 117
Notiunea de Reforma
Reforma este o miscare cu un net vesmant religios, dar pe de alta parte si cu un pronuntat
caracter social, economic si politic antifeudal, in masura in care viza, pe de o parte, suprimarea puterii
sociale si politice a bisericii catolice, dominatiile spirituale ale acesteia si pe de alta parte, prin anumite
secvente ale ei, revolta impotriva formelor feudale ale vietii. 118Desi incercari de reforma a bisericii
catolice au fost si inainte de Luther, prin Reforma se intelege actiunea de mari proportii si desfasurata
impotriva vointei papalitatii de reinoire si reorganizare a bisericii catolice, incepand cu activitatea lui
Martin Luther.

116 Fulbrook, M.- op. cit. p. 47

117 Ibidem p. 52
118 Reveica, Titus - Istoria filosofiei moderne. 1 Renasterea, Institutul European, 2002, p. 365

49
 Reforma a fost, in primul rand, o religie - ideologie a burgheziei tot asa cum catolicismul a fost o
religie - ideologie a societatii feudale si asta pentru ca Europa Occidentala, cu tot progresul relatiilor
capitaliste si aspectul modern al societatii, ramanea mai departe o lume cu o gandire predominanat
religioasa. Adaptarea crestinismului la formele moderne de viata se cerea impetuos, caci numai religia
putea in acel moment sa legitimize aceste noi structuri capitaliste, asa cum mai inainte legitimase
institutiile feudale. Cuvantul lui Dumnezeu continua sa fie singurul argument de necontestat in afirmarea
unor noi principii de viata, ce fusesera enuntate deja de umanisti, dar fara autoritatea cuvenita pentru a le
impune. Aceasta adaptare a crestinismului ceruta de societate s-a numit Reforma. Fenomenul Reforma
este legat de Renastere, cele doua fenomene complementare aparute la granita dintre Evul Mediu si
Epoca Moderna au insemnat prima mare batalie impotriva feudalismului. Renasterea este considerate de
catre filosofi sora mai liberala a Reformei. 119
Atat numele cat si definitia Reformei ridica totusi cateva probleme, intrucat sunt conditionate de
conceptia istoricilor. Astfel ca, in timp ce istoricul romano-catolic considera acest fenomen o revolta
impotriva Bisericii Catolice, istoricul protestant o consdera o reforma care a readus viata religioasa in
tiparul Noului Testament, iar istoricul secular o socoteste o miscare revolutionara. Dar indiferent din ce
unghi am privi, Reforma reprezinta cea mai radicala transformare pe care a cunoscut-o civilizatia
europeana.
Termenul de Reforma protestanta a fost consacrat in timp, termen prin care sunt denumiti
membrii confesiunilor aparute ca urmare a Reformei. Termenul a aparut in 1529, cand mai multi principi
si orase germane, adepti ai lui Luther, au protestat impotriva hotatarii dietei de la Speyer, prin care
principilor li se retragea dreptul de a efectua reforme religioase pe teritoriul lor. Termenul s-a aplicat apoi
tuturor confesiunilor desprinse din Biserica Catolica. 120
Reinterpretarea dogmei crestine, in cadrul Reformei, nu a fost o simpla erezie si nici o
manifestare energica a unor spirite inapoiate.
Cauzele generale ale Reformei
Reforma este un process complex la care au contribuit cauze religioase, morale, sociale,
economice, culturale si nationale, a caror consecinte au fost transformarile produse in aceste domenii.
Cauzele religioase au fost multiple. Asa cum deducem din capitolul anterior criza bisericii
catolice a fost provocata de decaderea papalitatii in secolul al XV-lea si in prima jumatatea a secolului al

119 Cazan, Florentina - op. cit. p. 177

120 Manolescu,Radu-op.cit.p.69

50
XVI-lea. Pontifi ca Alexandru Borgia, Iulius al II-lea, Leon al X-lea , prin caracterul laic al politicii lor
au nemultumit pe multi.
Masurile suparatoare de a procura bani orice cale, in special abuzul prin predicarea indulgentelor
si abuzul fiscalitatii papale au contribuit la deprecirea imaginii Bisericii. Abuzul, odata tolerat la Roma,
s-a extins repede pe toate treptele ierarhiei ecleziastice.Venalitatea functiilor a facut ca in randul
clericilor sa patrunda oameni fara nici o chemare, multi nici nu stiau sa oficieze slujba. Manastirile, la
randul lor, nu mai erau cautate de cei ce se dedicau unui ideal, ci de cei ce doreau o viata confortabila si
o existenta asigurata.Un factor deosebit de grav la constituit faptul ca biserica reprezenta modelul moral
al societatii, iar purtarea clerului insemna o legitimare a vietii laicilor la abuzuri si desfrau.Nepotismul,
simonia, vanzarea indulgentelor au creat nemutumire, principalul motiv care a dus la publicarea celor 95
de teze fiind vanzarea indulgentelor.
Pe plan politic, afirmarea statelor nationale au afectat univesalismul bisericii catolice. Noile state
nationale centralizate din nord-vestul Europei se opuneau conceptului de Biserica universala, care
pretindea autoritatea asupra statului national si asupra puternicului conducator al acestuia. Idealul unei
asemenea biserici universale era in contradictie cu aparitia constiintei national a clasei de mijloc din
aceste noi state. Existenta statului modern, constituit la sfarsitul Evului Mediu, era incompatibila cu
sistemul de imunitati si privilegii al Bisericii Catolice. Autoritatea publica, concentrate in persoana
suveranului, cauta pe de o parte sa-si intinda controlul asupra tuturor locuitorilor, iar pe de alta sa scoata
supusii de sus orice alta autoritate care nu emana de la stat. In mod firesc, statul tinde sa aplice clerului
legea comuna, restrangandu-i privilegiile judiciare si fiscale, si sa sustraga pe laici de sub autoritatea
ecleziastica. In momentele dificile, statul isi va insusi o parte din veniturile clerului si va intervene in
administratia interna a bisericii, treptat ajungandu-se la completa subordonare a bisericii fata de stat. Inca
din secolul al XIV-lea Wyclif, de exemplu, atribuia statului dreptul de control asupra activitatii si averii
bisericii, motivand faptul ca biserica este o institutie de stat, iar bunurile ei proprietate publica. 121
Toate acestea converg spre acelasi scop: descompunerea unitatii crestine,a autoritatii pontificale
si abolirea sistemului dogmatic al catolicismului.
Cauzele social-economice sunt in stransa legatura cu cele politice. Averile pe care biserica le
definea in Europa Occidentala au reprezentat o tinta pentru conducatorii nationali, nobili si clasa mijlocie
in formare. Multi monarhi nu priveau cu ochi buni sumele de bani care mergeau la Roma. Mai mult,

121 Cairns, Earle, E. - Crestinismul de-a lungul secolelor. O istorie a Bisericii crestine, Oradea, 1989, p. 272

51
clerul era scutit de impozite in statele nationale. Incercarea papilor de a primi mai multi bani din
Germania in secolul al XVI-lea, a fost puternic detestata de noua clasa de mijloc a unor state ca Saxonia.
Aparitia micii, apoi a marii burghezii, a stricat echilibrul precar al economiei rurale in statele
feudale. La ridicarea burgheziei au contribuit si marile descoperiri geografice, indeosebi descoperirea
"Lumii Noi" in 1492 de catre Cristofor Columb, expeditia lui Magelan in tarile Orientului Indepartat, de
unde au fost exploatate mari bogatii de care au profitat tarile din Europa Occidentala.
Pe plan social i-au nastere numeroase miscari populare, unele destul de violente, mai ales in
Anglia si Germania. Schimbarile care aveau loc in structura sociala au accelerat deziluzia omului
medieval in legatura cu biserica. Dezvoltarea oraselor si aparitia unei clase de mijloc prospere in orase a
creat un nou spirit de individualism. Noua economie baneasca i-a eliberat pe oameni de dependenta de
pamant ca principala sursa de castigare a traiului. Cei din clasa de mijloc nu erau la fel de docili ca
inaintasii lor din vechile structuri feudale. Nemultumirea sociala si cererea de reforme au fost un factor
hotarator in realizarea Reformei.
Ceea ce caracterizeaza societatea in perioada premergatoare Reformei este dorinta ei de libertate
in viata de stat, in viata religioasa, culturala si artistica si gustul ei pentru individualism.Renasterea a
readus in prim plan valorile culturale si artistice ale Antichitatii Greco-Romane si umanismul clasicist
sau laic, care a cutivat increderea in fortele creatoare ale omului - individualismul, au zdruncinat
credinta in dogmele Bisericii si in viata de dincolo.In afara de ura contra Romei si a clerului ei, viata
culturala de dinainte de Reforma, influentata spiritual de Renastere si de umanism a cultivat scepticismul
pentru dogme si supranatural.122Descoperirea tiparului de catre Guttenberg a popularizat operele marilor
genii a lumii greco- romane, contibuind la starea de indoiala in dogmele bisericii. Dorinta de Reforma a
avut ca scop si adaptarea crestinismului la evolutia intelectuala, la inteligenta omului secolului al XVI-
lea. Intreaga viata medievala fusese dominate de miracol. Miracolul facea parte din cotidian si oamenii
credeau in el.123 Activitatile si descoperirile din secolul al XV-lea si inceputul secolului al XVI-lea
faceau insa loc ratiunii si parti ale dogmei precum infailibilitatea Papei, harul preotilor, cultul Fecioarei,
cultul Sfintilor incepeau sa fie puse sub semnul intrebarii. Renasterea, prin umanisti, a deschis calea
Reformei, dovedind ca multe dogme catolice se bazau pe traduceri si interpretari gresite ale textului
biblic.
Aparitia Reformei nu a avut cauza principala nici imoralitatea papilor renascentisti, nici abuzul
clerului si cu atat mai putin subtilitatile de dogma. Dictionarul popular spunea "fa ce zice popa, nu ce

122 Cazan,Florentina-Civikizatia medievala.Structuri feudale,aspecte socio-politice si culturale,Bucuresti,2003,p.185

123 Cazan, Florentina, op. cit. p. 181

52
face popa". Religia devenise o obisnuinta si nimeni nu se gandea sa nege biserica, initial nici Martin
Luther. Totul s-a datorat altei cause, cu caracter mult mai profund si mai de durata care a afectat
societatea europeana si anume starea de nesiguranta provocata de diferitele agresiuni de care a fost lovita
Europa secolelor XV-XVI de la razboaie cu caracter distrugator pana la foamete, epidemii si spaime
milenariste. Teama colectiva de moarte devenise o permanenta, chiar si primul reformator Luther a fost
obsedat de ea si implicit de actul final, judecata de apoi, eliberarea de pacat, mantuirea si viata vesnica.
Pe acest fond a aparut Reforma si nu intamplator in Germania, deoarece Imperiul German era
faramitat politic la inceputul secolului XVI, ajunsese tara tuturor contadictiilor, iar fenomenele de criza
erau aici mai puternice.
In ciuda tuturor acestor cauze, Reforma poate ca nu ar fi avut acelasi impact fara cel care i-a dat
curs - Martin Luther
Luther s-a nascut in noiembrie 1483, la Eisleben langa Mannsfeld in Turingia, in Germania
Centrala, ce facea parte din punctual de vedere politic din electoratul de Saxonia. Tatal lui Luther, Hans
s-a nascut intr-o familie de tarani, dar pentru ca situatia lor era grea, a cautat de lucru intr-o mina de
alama, treptat ajungand un industrias prosper care platea dari contilor din Mansfeld si facea parte din
consiliul local. Toate acestea au venit prin munca dura. Despre mama sa, Margareta Luther i-si amintea :
"mama cara in spate tot lemnul pentru foc". Reiese astfel ca atmosfera din casa parinteasca era una de
sarguinta si hotarare incrancenata de a supravietui si de a reusi. Cei doi parinti piosi conform
conventiilor timpului, mama manifestand se pare ceva mai mult din acel sentiment anticlerical al
taranului german.124
Parintii constienti de necesitatea de a infrange inclinatiile omenesti au aplicat cu generozitate
standardele de strictete obisnuite in caminele din Germania acelor timpuri. Daca in copilarie Luther
cauta afectiune la mama sa, ceea ce primea era o pedeapsa corporala nemiloasa.Cat despre relatia cu
tatal sau - un caracter furtunos, imprevizibil - aceasta era tensionata si complexa: " tatal meu m-a biciuit
odata atat de tare incat m-am indepartat de el si ia fost greu sa ma castige din nou".
Referitor la acest lucru, Erick Erikson analiza faptul ca teologia lui Luther exprima nevoia de a
imblanzi, de a opri mania unui Dumnezeu aspru si critic, sustinand ca Luther il identifica in mod
inconstient pe acest Dumnezeu cu tatal sau dur si punitiv.Ceea ce a mostenit cu siguranta de la parintii
sai este vitalitatea, energia si uriasa putere de munca. A luat din originea sa de taran - miner si superstiile
naive la care nu a renuntat niciodata - o credinta in elfi, spiridusi, vrajitoare si demoni rurali care era

124 Mullett, Michael, op. cit. p. 28

53
extraordinara chiar si in acea epoca a superstitiilor. Convingerea ferma a lui Luther ca fenomenele
naturale erau permanent controlate de forte
125
supranaturale i-a influentat viata in momentele cruciale , in special in perioada intrarii sale la
manastire in 1905 scapand miraculous de lovitura unui fulger s-a hotarat sa devina preot.
Educatia sa includea, dupa cum isi aminteste el invatarea Scripturii, a imnurilor religioase (el
insusi un bun muzician si autor de imnuri) si invatarea limbii latine, ceea ce reprezenta necesarul
pentru a reusi intr-o cariera.Desi stapanea cu maiestrie latina, limba germana a ramas intotdeauna
prima sa alegere. Cu toate acestea latina era cheia indispensabila pentru viitoarea sa cariera de teolog,
scriitor international, dascal si traducator, o cariera ce a facut un alt pas inainte cand, dupa scolile din
Mansfeld, Magdenburg si Misenach, Luther a intrat la Universitatea din Erfurt in 1501, la varsta de 18
ani.
La Erfurt curentul predominant era nominalismul. Cel mai important exponent al sau fusese
ganditorul William of Occam, din secolul al XIV- lea. In perioada lui Luther, nominalismul era predate
prin intermediul scrierilor unui fost professor al universitatii, Gabriel Biel, iar la Erfurt sustinator si
indrumator era profesorul Trutvetter.Nominalismul stipula ca numele categoriilor de lucruri, de
exemplu "umanitate" erau simple denumiri si nu aveau o realitate obiectiva. Aceasta eliminare a
categoriilor facea dificila sustinerea unor pozitii. Nominalismul, contestand capacitatea ratiunii de a
ajunge la concluzii corecte, punea accentual pe alte domenii ale certitudinii, cum ar fi Scriptura,
autoritatea Bisericii si sentimentele. 126
Dupa ce o perioada a studiat filosofia scolastica, Luther incepe sa respinga aceasta metoda,
dovedind astfel impactul pe care-l avea asupra sa abordarea nominalista credinta in maiestatea
necuprinsa a lui Dumnezeu si aprecierea autoritatii Scripturii drept Cuvantul lui Dumnezeu arata de
asemenea influenta nominalismului.
In cariera academica de inceput a aparut o ciocnire de vointe sau de intentii. Pentru tatal sau
exista un interes practice, de taran realist, in indreptarea fiului sau catre o profesie onorabila, bine
platita si sigura - dreptul. Fiul, care era serios si credincios , iar in cursul educatiei sale fusese la tot
felul de influente pioase, era atras de viata religioasa.
Juramantul facut in timpul furtunii a fost impulsul final crucial, dar la apropierea lui Luther de
manastire au contribuit si alti factori precum moartea de ciuma a colegilor sai studenti in 1505, care a
trezit in mintea lui Luther ganduri legate de mantuire si de osanda vesnica.Luther si-a luat licenta in

125 Erikson, Erik. H. - Psihoanaliza si istorie, Tanarul Luther, Editura trei, 2001, p. 59
126 Mullet, M, op. cit.p. 31

54
litere si filosofie in 1502, iar doctoratul in 1505. tatal sau mandru si in acelasi timp considerandu-l acum
pe fiul sau superior din punct de vedere social, a inceput sa I se adreseze cu pronumele german ihr . Dar
Luther simtea o chemare pentru viata monahala si renuntand la studiile de drept apraope imediat ce le
incepuse, a intrat la manastirea calugarilor augustini din Erfurt la 16 iulie 1505. prin aceasta decizie,
vechile probleme ale relatiei tensionate intre tata si fiu au reaparut, tatal renuntand la onorificul ihr si
revenind la nesemnificativul Du: o aparenta reconciliere apare cand Luther va fi hirotonit ca preot in
1507.127In 1509 cu o licenta in studii biblice incepe o promitatoare cariera de lector universitar detasat de
la Erfurt la noua universitate din Wittenberg a electoratului din Saxonia.
Experientele spirituale ale lui Luther, problemele si solutiile sale trebuie private ca precese
continue. Nelinistea tot mai mare legata de mantuire, atat de tipica pentru Europa sfarsitului de mediu,
l-a adus pe Luther la manastire. Dar odata ntrat acolo, nu s-a produs o schimbare in viata spirituala, ci
mai degraba o intensificare graduala a nelinistilor sale spirituale. Intrand intr-o ramura stricta si deja
reformata a unui ordin monahal a incercat sa devina un calugar model. Despre aceasta perioada spunea
: "eram un calugar bun si imi tineam randuielile atat de strict incat puteam pretinde ca daca vreodata un
calugar ar fi putut sa ajunga in rai prin disciplina monahala, atunci eu mi-as fi gasit drumul intr-acolo.
Toti tovarasii mei din lacas, care ma stiau, puteu sa confirme acest lucru. Caci daca ar mai fi durat
mult, atunci cu veghea, rugaciunile, lectura si alte asemenea lucrari, mi-as fi gasit sfarsitul".
"Asemenea lucrari" nu l-au convins pe Luther ca se afla pe drumul cel bun catre rai sau cel
putin pe unul indepartat spre iad. Dificultatea era de ordin teologic, dar exacerbate de posturi si
pedepse pe care si le impunea, a devenit si psihologica. In mod repetat de-a lungul vietii, dar in mod
special in tinerete a suferit de combinatia chinuitoare de vinovatie si tentatie. 128 In fata lui cerintele
acelei justitia Dei, dreptatea sau justitia lui Dumnezeu, care este judecatorul si deoarece omul, chiar si
fara pacatele sale personale, mosteneste de la Adam o stare de pacat si o predispozitie catre pacat,
dreptatea lui Dumnezeu il condamna. Pentru ca fundamental omul este un pacatos, toate lucrarile bune
pe care el incearca sa le faca supunandu-se legii lui Dumnezeu sunt intinate, egoiste si corupte.
Teologii pe care Luther i-a urmat sustineau ca mantuirea omului sta partial in propiile sale
maini, prin bunele lucrari pe care le face, dar prin conceptia sa initiala despre dreptatea lui Dumnezeu,
Luther a ajuns sa creada ca osanda vesnica , si nu salvarea va fi rezultatul bunelor sale lucrari.
Sentimentul coplesitor al propiei sale vinovatii l-a facut sa viziteze in mod constant,

127 Ibidem, p. 23
128 Erikson, E. H. op., cit., p.120

55
confesionalul, unde putea sa-si marturiseasca pacatele unui preot care actiona in numele lui Dumnezeu,
si acestea sa fie iertate. Si totusi Luther nu se simtea iertat de Dumnezeu, ci mai degraba condamnat de
el.
Staupitz, un professor de religie a fost cel care l-a imndemnat spre studierea in profunzime a
Scripturii. In Epistolele lui Pavel, a gasit Luther solutia la problemele sale.Solutia putea fi redusa, asa
cum facuse Pavel,la o formula simpla "Cei drepti sunt mantuiti prin credinta" ( Romani I, 17 ). Numai
era nevoie de acele "lucrari" care doar il condamnau pe pacatos, caci, mareau prapastia intre pacat si
dreptatea lui Dumnezeu. Printre cei care se apropiasera sau chiar ajunsesera la aceasta intelegere se
numira si Sfantul Augustin, pe care Luther, la fel ca multi medievali, l-a citit.Luther s-a preocupat in
special de problema pacatului original, pacatul latent, mostenit, cu care omul pornea in viata si care ii
dadea o tendinta inerenta de a comite propiile sale pacate, descoperind ca acest pacat din afara
individului - "imputat" lui era sters de Dumnezeu, care la fel ii atribuia sau ii imputa pacatosului
dreptatea lui Hristos, care murise "pentru ca pacatele sa poata fi iertate". Omul nu trebuia decat sad ea un
raspuns simplu, numit "credinta"129
Momentul exact cand a facut aceasta descoperire fundamentala undeva intre 1513 - 1519
constituie un subiect controversat."Mantuirea prin credinta" este teza fundamentala a doctrinei lui
Luther. Biserica catolica propovaduia ca oamenii pot dobandi mantuirea numai cu ajutorul bisericii si al
clerului, care indeplinesc functia de mijlocitori intre om si divinitate, prin dani, milostenii, posturi,
rugaciuni, cumparare de indulgente pentru iertarea pacatelor etc. Luther propovaduia insa ca pentru a se
mantui, omul trebuie sa aibe credinta adevarata, prin care poate intra in contact direct cu divinitatea, fara
mijlocirea bisericii si a clerului si fara indeplinirea tuturor practicilor religioase exterioare impuse de
biserica catolica. Baza religiei si a edificarii religioase, morale a crestinismului trebuie s-o constituie
Biblia pusa la indemana in limba materna.
Punand la baza doctrinei sale teoria "mantuirii prin credinta", Luther fara a reduce cu totul
dminua insa considerabil rolul bisericii si al clerului in viata societatii.Aceasta va deveni ideologia de
baza a tuturor cultelor protestante, ele adoptand ideea unui Dumnezeu bun, iertator, nu un judecator
aspru , gata sa pedepseasca .
In anul 1510 - Luther este ales sa faca parte dintr-o misiune la Roma, pentru a rezolva unele
probleme ale ordinului augustinilor. Desi a avut unele nemultumiri legate de atitudinea negustoreasca ce
caracteriza orasul fata de religie, aceste critici s-au cristalizat in timp. In acea perioada nu era interesat in

129 Mullett, M. , op. cit. , p. 37

56
primul rand de coruptia de la Roma, ci in mod special de coruperea doctrinei. Atacurile sale ulterioare la
adresa abuzurilor Bisericii catolice avea la baza convingerea ca papalitatea corupea credinta inainte de a
corupe practicarea ei.130
S-a remarcat in randul ordinului augustinilor, devenind lider al tinerilor radicali de la
universitatea din Wittenberg. Radicalismul lui Luther in aceasta perioada era relativ si academic,
implicand negarea unui sistem intelectual ce dominase Evul Mediu dar care acum era privit in mare ca
invechit.Luther s-a indepartat de abordarile scolastice pentru ca ele pareau doar niste simple inventii
omenesti care il instrainau pe om de Dumnezeu. Apropierea de Dumnezeu se facea cu ajutorul Scripturii.
Pentru realizarea acestei legaturi, sustinea o abordare simpla, intuitive, idee descoperita intr-o lucrare pe
care o va publica in 1516 sub titlul Teologie germana. In interesul sau pentru Biblie, in special prin
folosirea in greaca a Noului Testament publicat de Erasm in 1516, Luther se situa pe linia umanistilor
biblici, desi nu era identic cu ei in ceea ce priveste teologia concentrata pe fiinta umana. La fel , desi
admira si folosea unele scrieri semimistice si religioase precum Teologia germana, el nu era un mistic, in
sensul de a crede in uniunea directa cu Dumnezeu prin meditatie.
Principiile noii sale ideologiei au fost insa amenintate de practica indulgentelor, acesta fiind
principalul abuz care a dus la publicarea celor 95 de teze.
Indulgentele erau legate de sacramentul catolic al confesiunii, sau al penitentei. Individul isi
marturisea pacatele in mod periodic unui preot care era imputernicit sa le ablolve. Cu toate acestea, chiar
si dupa ce pacatele erau iertate, vina lor trebuia purificata. Aceasta se putea face prin efectuarea unor
penitente si fapte caritabile in timpul vietii, dar in cele din urma, daca la moarte vina inca mai exista, ea
trebuie sa fie ispasita prin petrecerea unei perioade de timp intr-o stare sau loc asemanator iadului, numit
Purgatoriu. Teologii considerau ca majoritatea oamenilor care nu erau suficient de buni pentru a intra
imediat in rai, dar nici atat de rai pentru a ramane o eternitate in Iad trebuie sa petreaca diferite perioade
de timp in Purgatoriu. Doctrina indulgentelor a fost elaborata in cursul cruciadelor, cand biserica a
declarat ca cei care mureau in cruciada erau iertati de vina care altfel iar fi dus in Purgatoriu. De la
acordarea indulgentelor in semn de recunoaştere a actiunilor caritabile pana la vanzarea lor nu a fost
decat un pas. 131
Indulgentele distrugeau ideologia lui Luther in privinta mantuirii. Ideea ca omul era mantuit doar
prin credinta, fara alte beneficii se opunea acestei practici. Inutile in cel mai bun caz, indulgentele erau

130 Ibidem, p.23

131ibidem, p. 42

57
in cel mai rau caz chiar daunatoare daca ele creau un sentiment al sigurantei care excludea credinta din
timpul vietii.
Indulgenta care a provocat revolta lui Luther era predicata de un calugar dominican, Johann
Tetzel si facea parte dintr-o campanie mai veche in Germania. Arhiepiscopul Albert Hohenzollern dorind
sa preia si arhiepiscopia vacanta de Mainz a trebuit sa plateasca papei Leon al X-lea o mare suma de
bani. Aceasta constituia o dispensa deoarece arhiepiscopul avea doar 23 de ani si legea canonica
interzicea cumulul de functii. Papa avea nevoie de bani pentru construirea catedralei Sfantul Petru din
Roma. Pentru suma necesar, arhiepiscopul a fost nevoit sa se imprumute la bancherii Fugger din
Augsburg.Bula papala care autoriza vanzarea indulgentelor in anumite state germane a fost data ca
siguarare ca Albert isi va plati imprumutul. Principalul agent agent a lui Albert era asa cum au spus
Tetzel.132
Tetzel utiliza diverse metode pentru a ridica nivelul vanzarilor,promitand iertarea de pedeapsa
temporara chiar si pentru cele mai grave pacate, daca pacatosul cumpara o indulgenta. Suma era
determinate de bogatia si de pozitia sociala a pacatosului. Lui Tetzel i se interzisese sa intre pe teritoriul
Saxoniei, cu toate acestea multi locuitori au mers in principatele vecine pentru a cumpara atat de
popularizatele indulgente. Reactia lui Luther la acest fenomen a fost afisarea la sfarsitul anului 1517 pe
usa bisericii castelului din Wittenberg a listei cu cele 95 de teze. Iata cateva dintre aceste teze.: 133
5. Papa nici nu doreste, nici nu poate ierta vreo pedeapsa, cu exceptia celor impuse prin
propia-i autoritate sau prin aceea a canoanelor.
6. Papa nu poate ierta nici-o vina, decat daca spune si arata ca ea a fost iertata de
Dumnezeu, sau, mai sigu, prin iertarea culpei [doar] in cazurile rezervate judecatii sale. Daca dreptul sau
de a acorda iertare in aceste cazuri ar fi nesocotit, vina ar ramane, cu siguranta neiertata.
7.Dumnezeu nu iarta nimanui vina decat daca, in acelasi timp, il smereste si il face supus
vicarului, preotului. [.................]
20.Prin urmare, papa, atunci cand foloseste cuvintele "deplina iertare a tuturor pedepselor" nu
iarta cu adevarat "toate pedepsele", ci doar pe cele impuse de el. [...................................]
27.Ei [preotii] predica numai invataturi lumesti, spunand, de indata ce banii cad in cutie, ca
sufletul zboara [din purgatoriu].

132 Cainus , E,p.

133Alexandru F.P; Razvan L. —D e la cetatea lui Dumnezeu la Edictul de la Nautes. Izvoare de istorie medieval a (sec. V -
XVI). Polirom, 2005, pp. 463-464

58
 28.Sigur ca atunci cand monedele cad in cutie, lacomia si avaritia pot spori, dar cand Biserica
mediaza, urmarea sta doar in puterea lui Dumnezeu. [.......................]
31. Pe cat de rar se gaseste un om care cumpara indulgente, pe atat [de greu] se gaseste
un om cu adevarat penitent; adica acesti oameni intr-adevar sunt rari.
32. Cei care se considera siguri de mantuirea lor pentru ca au scrisori de iertare vor fi
condamnati pentru vesnicie, impreuna cu invatatorii lor.
33.Oamenii trebuie sa se fereasca de cei care afirma ca iertarile papei sunt acel nepretuit dar al
lui Dumnezeu, prin care omul se impaca cu El.
36.Fiecare crestin adevarat care se caieste are dreptul la deplina iertare a pedepsei si a
vinovatiei, chiar si fara scrisori de iertare.
37.Orice crestin adevarat, fie viu sau decedat, are parte de toate binecuvantarile lui Hristos si
ale Bisericii, iar acest lucru ii este dat de la Dumnezeu, chiar si fara scrisori de iertare.
38.Totusi, iertarea si binecuvantarea papala nu trebuie cu nici un chip ignorate, caci ele
reprezinta, dupa cum am spus, o proclamare a iertarii divine.[........]
43. Crestinii trebuie sa fie invatati ca cel care da saracilor sau care imprumuta
celor aflati la nevoie face un lucru mai bun decat cel care cumpara ieratari.
44. Deoarece iubirea crestea prin lucrarile iubirii, omul devine, de aceea, mai
bun. Omul nu devine mai bun totusi prin indulgente, ci [este] doar eliberat de pedepse.
45. Crestinii trebuie invatati ca cel care vede un om nevoias si trece pe langa
el, dar da [banii] pentru indulgente, nu cumpara indulgentele papei, ci mania lui Dumnezeu. [....]
47.Crestinii trebuie invatati ca, daca papa ar avea cunostinta de jaful facut de cei care predica
indulgentele, el ar fi preferat, mai curand, ca biserica Sfantului Petru sa fie arsa din temelii, decat sa fie
ridicata cu pielea, carnea si oasele turmei sale. [...........................................]
56.Adevaratele averi ale Bisericii din care papa da indulgente nu sunt indeajuns discutate si
nici stiute de poporul lui hristos. [..........................]
60.Cheile Bisericii - spunem noi - , date prin meritele lui hristos, sunt acea comoara.
[......]
62.Adevarata bogatie a Bisericii este preasfanta Evanghelie a slavei si gratiei lui Dumnezeu.[
...........................]
77.A spune ca Sfantul Petru insusi, daca ar fi fost acum papa, nu ar fi putut acorda haruri mai
mari, este o blasfemie impotriva Sfantului Petru si a papei.[...........................]

59
 Cele 95 de teze scrise initial in latina au fost rapid traduse, tiparite si distribuite nu numai in
Wittenberg, ci si in Nunberg, Leipzig, Basel, iar mai apoi in toata Europa. Prin tezele sale Luther facea
un apel la autoritatea papala, informandu-l despre aceste abuzuri. Papalitatea insa, a vazut in criticile
aduse de el indulgentele un atac la adresa sistemului ei financiar si a puterii asupra crestinilor de a
judeca, ierta si oferi dispense.
Tetzel ale carui actiuni dadusera nastere controversei legate de indulgente, a fost insarcinat cu
lansarea contraatacului asupra lui Luther. Acesta a scris la randul lui 156 de propozitii, dar cand au fost
distribuite in Wittenberg, studentii sustinatori a lui Luther le-au ars. Luther a prezentat 28 de teze
teologice care eliminau efectiv indulgentele dintr-o schema a mantuirii doar prin credinta. 134
Un alt dominican, un erudit in scrierile lui d'Aquino, Silvester Prierias, l-a criticat pe Luther in
Dialogues aparut in 1518, deoarece nu era de accord cu d'Aquino si considerandu-l eretic deoarece se
afla in dezacord cu papalitatea pe care o considera infailabila, incapabila de a gresi in doctrina.
Dovada lui Prieras ca Luther era eretic a facut ca disputa sa nu mai constituie o discutie sau un
conflict asupra scrierilor, ci o problema a dreptului si datoriei papalitatii de a inlatura ereticii. Eforturile
papei de a-l aduce la Roma au esuat datorita refuzului electorului Friedrich al Saxoniei de a-I preda papei
pentru a fi judecat pe unul dintre supusii sai. Toata lumea ca si Luther de altfel avea in minte incidentul
petrecut cu aproape un secol in urma, cand "ereticul" ceh Jan Hus fusese convins sa-si paraseasca tara,
pentru a fi ars pe rug pentru erezie intr-o tara straina. Astfel ca pararerea unanima era ca daca Luther
trebuia sa fie supus unei audieri disciplinare, aceasta trebuia sa se petreaca pe pamant german.
Papalitatea a incredintat aceasta sarcina tot unui dominican, cardinalul Cajetan, legat papal in Germania
pentru Reichstag - ul din
Augsburg. Cajetan considera ca datoria sa era de a obtine o retractare din partea lui Luther, iar in lipsa
acesteia de a-l aresta si trimite la Roma pentru a fi acuzat de erezie. 135
Intrevederile dintre cei doi nu au facut decat sa apropie rupture cu papalitatea. Dorinta lui
Luther de a face apel la papa Leon al X-lea a fost stopata de bula papala din 9 noiembrie 1518 prin care
erau condamnate greselile "anumitor calugari" in ceea ce priveste indulgentele. Roma intentiona sa dea
dreptate acestui verdict prin incercarea, mai staruitoare decat pana atunci, de al aresta pe Luther,
trmitindu-l in acest scop pe nobilul Karl von Mltitz, astfel ca soarta lui Luther depindea de principele
Friedrich.Acesta era unul din cele mai importante personaje in politia germana din ultima faza a domniei
imparatului Maximilian care incerca sa asigure alegerea nepotului sau Carol Hasbsurg ca succesor al sau.

134 Randell, Keith, Luther si Reforma in Germania 1517 - 1555, editura All, 2002, p. 33
135 Ibidem, p. 34

60
Friedrich se afla in centrul acestor manevre, el insusi fiind un posibil candidat.Cunoscand aceasta putere,
papalitatea va incerca sa trateze cu mare grija cu Friedrich.In misiunea lui Miltitz se inscria si acordarea
unei decoratii papale pentru acesta, iar dreptul de a si proteja supusii, chiar si impotriva unui proces la
Roma, trebuia respectat.136
In anul1519, evenimentul care i-a accentuat departarea de Roma, a fost disputata de la Leipzig
intre Luther, asistat de colegul sau Andreas Karlstadt si rectorul universitatii din Ingolstaat, Johan
Eek.Dezbaterea a luat nastere dintr-o controversa antrerioara intre Eek si Karlstadt asupra liberuilui
arbitru, dar in locul unei discutii centrale pe acest subiect, disputa s-a transformat intr-o anchetare a
autoritatii in randul bisericii.Comparand ideile lui Hus cu ale lui Luther, Eek sustinea ca multe pucte erau
identice iar consiliul de la Konstanz il comdamnase pentru ideile sale pe Hus la ardere pe rug in
1415.137Efectul pe care dezbatera de la Leipzig l-a avut asupra lui Luther a continuat in 1520 prin
prezentarea de catre Eek a argumentelor sale impotriva lui Luther direct la Roma.
Scrieriile din 1520 au adancit si mai mult prapastia dintre Luther si Roma, in special
Captivitatea babilioniana, la a carei aparitie Erasm a afirmat:"ruptura este acum iremediabila". Desi
Luther dedica Papei Leon al-X-lea Libertatea crestinului, instrainarea s-a marit cand Roma a pregatit o
bula de comunicare conditionata impotriva lui Luther pe care acesta a primt-o in octombrie 1520 -
Exurge Domine. Aparitia bulei l-a convins pe Luther ca autorul ei era chintesenta raului,
Antihristul.Exurge Domine, ii acorda lui Luther o perioada de 60 de zile pentru a se preda, iar cand
perioada de gratie s-a incheiat in fata studentilor sai, a ars bula ca raspuns la arderea scrierilor de catre
Papa.
In 1521 noul imparat Carol Quintul v-a incerca sa rezolva acest conflict. Opinia publica din
tinuturile germane era favorabila lui Luther. Legatul papal Girolamo Aleandro spunea: "noua zecimi din
Germania striga Luther, iar cealalta zecime striga impotriva curiei romane". 138 La randul sau Carol era
catolic traditionalist. A incercat sa rezolve conflictul dintre sensibilitatea germana si credinta catolica
prin convocarea lui Luther, prin intermediul protectorului sau Friedrich, in fata unei adunari germane.
Aceasta urma sa se intruneasca in februarie 1521 la Worms. Aici i s-au adus in fata cartile si a fost
intrebat daca le recunoaste ca apartinandu-i si daca retracteaza. Raspunsul sau a avut un mare impact
asupra celor care ulterior vor trebui sa-si sustina ideologia: ,, Daca nu voi fi convins prin marturii din
Scriptura sau prin ratiunea evidentei... constiinta mea este inchisa in cuvantul lui Dumnezeu. Nu vreau si

136 Ibidem, p 39
137 Mullett, M. , op. cit, pag. 53
138 Manolescu,Radu,Cazan,Florentina,op. ct. p. 194

61
nu pot sa revoc nimic, caci a actiona impotriva constiintei nu este drept si nici lipsit de pericol'' Daca
Luther a adaugat sau Nu ,, Aceasta este pozitia mea. Altceva nu pot face", sau daca aceste cuvinte
reprezinta o insertie ulterioara a constituit un subiect de controversa. 139
Desi imparatul convins ca ,, un singur calugar care se opune intregii crestinitati vechi de o mie
de ani cu siguranta greseste''i-a permis lui Luther sa se intoarca la Wittenberg dar edictul din Worms
facea din calugar ,,un om in afara legii". 140
In aceasta situatie protectorul lui Luther ii vine in ajutor, organizand rapirea acestuia pe drumul
de intoarcere de la Worms ducandu-l la Wartburg. In aceasta perioada rolul lui Luther va fi oarecum
pasiv, dar ideologia va fi preluata de un apropiat al acestuia, Philip Melanchton profesor de greaca la
Wittenberg care va infiinta sistemul scolar german si va fi mai tarziu autorul confesiunii de la Augsburg.
In perioada petrecuta la Wartburg, Luther va incepe traducerea Bibliei in germana. Traducerea
sa a ajutat la standardizarea limbii germane scrise, rezultand o limba elevata ce domina diferentele
regionale de dialect. Dar problemele lingvistice erau desigur mai putin importante pentru Luther decat
scopul sau principal: sa aduca cuvantul tuturor intr-o limba pe care poporul german sa fie capabil sa o
inteleaga.141
Calea moderata pe care Luther o dorea in reforma religioasa era uneori greu de inteles pentru
ceilalti.
In 1522 la Witenberg au loc miscari religioase. Unele schimbari ca de exemplu, impartirea
potirului si a azimei laicilor in timpul impartasaniei, au fost aprobate de Luther. Dar nu putea fi de acord
cu violentele si constrangerile care se practicau. Intors la Wittenberg, Luther va reusi sa puna capat
acestor violente.
Luther isi va exprima si conceptia sa asupra autoritatilor legale ale statului in lucrarea Despre
autoritatea laica aparuta in 1523. Desi se spune conceptiei traditionale a autoritatii statului ca un
remediu impotriva pacatului punea limite acestei autoritati care nu trebuia sa se extinda prea mult si sa-
l ,,uzurpe pe Dumnezeu,,.
Invataturile lui Luther privitoare la contestarea autoritatii laice si eclesiastice in viata societatii
au fost interpretate diferit de clasele si paturile sociale din Germania, in raport cu interesele fiecareia
dintre ele. Principii si cavalerii vedeau in invataturile lui un argument pentru secularizarea imenselor
domenii ale bisericii. Orasenimea, indeosebi cea instarita, vedea in Reforma, in primul rand un mijloc de

139 Mullett, M, op. cit. p. 53

140 Friedenthal, Richard - Luther, Weidenfeld and Nicolson, London, p. 292
141 Ibidem p. 306

62
a infaptui ,,o biserica necostisitoare" careia sa nu-i mai plateasca nesfarsite taxe si care, prin reducerea
sarbatorilor, posturilor sa nu mai deranjeze desfasurarea mestesugurilor si negotului. Masele populare de
tarani fara pamant si plebea oraseneasca, vedeau in Reforma nu numai o cale de a seculariza domeniile si
averile clerului, ci si ale feudalilor laici, aripa radicala mergand pana la a cere instaurarea unei egalitati
sociale.
Agitatia economica si sociala a unei perioade de crestere a populatiei si de epuizare treptata a
resurselor, precum si conflictele politice dintre cavaleri, printi, orase si imparat. anticlericalismul a
influentat receptarea ideilor lui Luther, a caror importanta teologica a fost inteleasa de foarte putini. Dar
efervescenta religioasa pe care a produs-o luteranismul a dus la miscari in numeroase orase, pe tot
cuprinsul Germaniei se cerea reforma clerului, cat si reforma vietii religioase si sociale. Aceste miscari s-
au extins destul de mult in anii 1521 - 1524, culminand cu o rascoala sociala si politica. 142Exponentul
reformei populare si conducatorul opozitiei plebei taranesti a fost preotul Thomas Munzer. Preocuparea
de baza a reformei populare a lui Munzer nu consta in reorganizarea cultui si a bisericii, ci in schimbarea
pe cale revolutionara a societatii. Critica nedeptratile sociale, exploatrea feudalilor laici si eclesiastici ca
si a bogatilor din orase, abuzurile si lacomia bisericii catolice. Milita de asemeni pentru inlaturarea
exploatarii si instaurarea egalitatii sociale si a puterii poporului realizate pa cale sociala.
Münzer nu a fost doar un ideolog al egalitatii sociale, ci un participant activ la realizarea
acestui obiectiv, luand parte la razboiul taranesc german.Dupa infrangerea razboiului va fi prins si
executat de catre principi.143
Asa cum am vazut principala cauza a izbucnirii razboiului taranesc german o constituie
agravarea exploatarii taranimii de la sfarsitu secolului al XV-lea si inceputul secolului al XVI, miscarile
taranesti premergatoare si probaganda predicatorilor populari, in frunte cu Thomas Münzer, au contribuit
de asemenea intr-o mare masura la intretinerea si cresterea spiritului de lupta antifeudala in randurile
taranimii.Razboiul taranesc a fost precedat de o serie de rascoale: rebeliunea condusa de Piper von
Niklashausen in 1476 suprinata de episcopul de Würzburg rascoalele numite Bundschuh din 1493 si
1505, 1513 si 1517; revolta lui Conrad din 1514; un val de revolte taranesti 1513 - 1517.
Primele actiuni s-au produs in vara anului 1524 in regiunea Padurea Neagra, avand drept
centru comitul Stühlingen. Catre sfarsitul 1524 si inceputul anului 1525 in randul taranilor rasculati sa
raspandit primul program redactat sub influenta adeptilor lui Münzer si cunoscut sub numele de
"scrisoarea program" ( Artikelbrief). Exprimand pozitia antifeudala a taranilor rasculati , scrisoarea

142 Fulbrook, M.op. cit, p. 56

143 Manolescu, R. Cazan, F. , op. cit. p. 196

63
program arata ca manastirile, schiturile, castelele sunt principala cauza reinvierii lor si cereau nobililor sa
renunte aceste bunuri, pastrand pentru ei doar "ceea ce li se cuvinea dupa dreptatea divina. 144
In randul rasculatilor existau doua curente: curentul revolutioanar, care, avand ca document
programmatic- scrisoarea - program care cerea desfiintarea completa a sarcinilor feudale si desfiintarea
nobililor de clasa si curentul moderat, care cerea numai reducerea sarcinilor feudal, prin intelegerea
pasnica cu nobilii.Sub influenta curentului moderat predominant au fost elaborate, tiparite si raspandite
cele 12 articole de la Memmingen, care au devenit programul official al rasculatilor.
Rascoala s-a extins si in Franconia unde au luat parte si unele orase. Sub influenta nobililor
participanti la rascoala, Wendel Hipler si Götz von Berlichingen s-a incercat atenuarea caracterului
antinobiliar al luptei taranilor si subordonarea revendicarilor antifeudale ale "celor 12 articole" unor
revendicari cu caracter politic privitoare la reforma imperiului, care insa nu au fost acceptate de tarani.
Totusi sub influenta orăşenilor si a unor cavaleri participanţi la rascoala, in luna mai 1525 a fost
elaborate "programul de la Heilbronn"care oglindea mai ales interesele "opozitiei orasenesti":
centralizarea imperiului si transformarea principilor in cavaleri in slujbasi ai imperiului, secularizarea
averilor bisericesti si deposedarea clerului de autoritate laica, unificarea legislatiei, monedelor, masurilor
de lungime si greutate si desfiintarea vamilor interne.
Desi taranii au luptat cu incrancenare, cetele taranesti au fost infrante. Principala cauza a
infrangerii razboiului taranesc consta in lipsa de unitate a rasculatilor tarani si a aliatilor lor. Alianta
orasenilor instariti cu taranii si saracimea oraselor nu a fost de durata si oglindea antagonismul dintre
cele doua tabere.Infrangerea rascoalei a fost urmata de o represiune puternica, careia i-au cazut victime
si zeci de de mii de tarani. S-au impus taranilor amenzi exagerate , le-au fost marite sarcinile feudale,
inedeosebi claca. Un alt rezultat al rascoalei a fost generalizarea si inasprirea iobagiei, care a durat in
Germania pana la inceputul secolului al XIV - lea. Invingatori, principii au devenit si mai puternici ,
intarindu-si autoritatea locala. In opinia lui Friedrich Engels accentuarea si consolidarea faramitarii
Germaniei a fost rezultatul principal al razboiului taranesc.
Infrangerea razboiului taranesc nu a pus insa capat luptei maselor populare din Germania.
Lupta s-a intensificat in orasul Münster din Westfalia, dar izolata a fost si ea infranta. 145
Este evident faptul ca Reforma a jucat un rol important in razboiul taranilor, dar la fel de
evident este faptul ca si acesta la randul sau a contribuit la devierea cursului Reformei. Luther a devenit
initial reprezentant al reformei orasenesti. Ulterior, slabiciunea si nehotararea acestora si indeosebi

144 Fullbrook, M. op. cit. p. 59

145Manolescu , R ; Cazan, F. op. cit. p.200

64
razboiul taranesc din 1525 au determinat trecerea definitiva de partea principiilor. Ceea ce il indeparta pe
Luther de tarani era in primul rand violenta luand pozitie impotriva razboiului taranesc si trecand de
partea principilor care au fost criticati de abuzurile pe care le faceau, Luther a contribuit astfel ca
subordonarea reformei moderate oranesti fata de principi.
In Germania evului mediu tarziu, chiar si inainte de Reforma, autoritatile civile locale adeseori
exercitau un control considerabil asupra religiei si bisericii. Aceasta era de exemplu cazul orasului
imperial Nürberg, unde consiliul de conducere numea numea clericii si controla veniturile ecleziastice.
Unii printi au adoptat Reforma din motive politice si economice, cat si religioase. Ei nu erau impotriva
taxelor papale, tentati de perspectiva secularizarii averilor bisericesc, principii, a caror putere crescuse
dupa infrangerea razboiului taranesc si carora imparatul Carol Quintul ocupat de razboiul cu Franta, nu li
se putea opune, au inceput sa treaca la Reforma.
Luther care nu era de acord cu reforma populara si nici chiar cu cea a orasenilor a devenit un
slujitor credincios, punand cu ajutorul lor bazele bisericii luterane. Dieta de la Speyer din 1526 a hotarat
ca fiecare principe sa-si poata alege religia si totodata s-o impuna supusilor sai. Cand o noua dieta de la
Speyer 1529 a anulat hotararea celei din 1526, principii si orasele luterane au protestat de unde si
denumirea de protestanti si s-au organizat in liga protestanta de la Schmalkalder in 1531. 146
Orasele germane - mandre de independenta lor, au adoptat uneori reforma intr-o varianta
adecvata imprejurarilor si conceptiilor lor, adeseori sintetizand diferite influente. Astfel Reforma in
Strasbourg, sub conducerea lui Martin Bucer ( 1491 - 1551 ), a combinat tendinte luterane cu cele din
Reforma realizata de Ulrich Zwingli ( 1484 - 1531 ) in orasul elvetian Zurich.Modelul civic din
Strasbourg al Reformei a fost larg adoptat in orasele din sudul si sud- vestul Germaniei. Conducatorii
acestor teritorii a avut un rol important in aplicarea si apararea Reformei luterane dupa ce faza sa initiala,
in mare parte urbana, s-a incheiat.
Important de retinut este faptul ca Luther nu dorea sa provoace o ruptura in cadrul
crestinismului, ci doar sa curete biserica de ceea ce el considera a fi abuzuri eretice de doctrina si
practica.147
La dieta de la Augsburg din 1530 la care Luther nu a putut participa, prietenul si colegul sau
Philip Melanchton a initiat asa numita "Confesiune de la Augsburg" un document care facea multe
concesii catolicilor. Omisiunile sale i-au suparat pe reformatii elvetieni, insa documentul a fost semnat
de conducatorii protestanti prezenti si cu toate ambiguitatile sale a ramas baza credintei luterane.

146 ibidem,p.203
147 Mullett, M., op. cit. , p. 69

65
"Confesiunea de la Augsburg" prevedea ca seful bisericii luterane este suveranul din fiecare principat.
Ritualul este subordonat cerintelor "bisericii necostisitoare" inlocuindu-se liturghia latina cu predica si
psalmii in limba materna, inlaturandu-se cultul sfintilor, moastelor si icoanelor, iar din cele sapte taine
pastrandu-se doar botezul si impartasania, considerate ca simboluri. Ierarhia catolica, bazata pe
episcopate, este abolita, comunitatile luterane fiind conduse de pastori, cu rol de preoti cu misiunea de a
supraveghea dogma si a administra biserica. Manastirile au fost desfiintate, iar averile lor secularizate.
Incercari de a a se ajunge la un acord intre protestatanti si catolici au existat continuu, dar la
Dieta din Regensburg din 1541, unde nu s-a ajuns la nici - un rezultat, a devenit clar ca ruptura era
definitiva si ca doctrina luterana, care presupunea supunere fata de autoritate a fost reformulata, aceasta
insemnand ascultarea de conducatorul teritorial si nu de imparat.
In 1546 - Luther moare dar au ramas principalele sale idei: mantuirea dobandita numai prin
credinta, importanta Scripturilor ca baza a autoritatiii. A propus incetarea celibatului la preoti, el insusi s-
a casatorit. El spera sa mentina o biserica unita, fara papa.
La cateva luni de la moartea lui, Carol a reusit sa captureze Wittenbergul. In 1548 a promulgat
Interimatul de la Augsburg, dar tulburarile au continuat. Prin constientizarea faptului ca exista un impas
politic real si ca nici catolicismul, nici protestantismul nu erau pe punctual de a disparea, s-a ajuns la o
intelegere in Dieta de la Augsburg, in 1555.
Pacea de la Augsburg din 1555 s-a dorit a fi un mijloc de a pune capat tulburarilor politice
interne prin conservarea pozitiilor catolicilor si luteranilor. Totusi, nu s-au luat in calcul toate variantele
protestanismului, altele decat luteranismul. S-a acceptat ca printii sa aiba puterea de a alege confesiunea
religioasa a teritoriilor lor, dar sa nu se implice in activitati misionare in alte teritorii sau in protejarea
teritoriilor de aceeasi confesiune din alte parti.Libertatea religiei insemna libertatea mai degraba a
teritoriului decat a individului: era libertatea printului de a alege confesiunea religioasa a teritoriului sau,
mai tarziu cunoscuta sub numele de cuius regio, eius reUgio. Acesta era rezultatul luptei pentru credinta,
pentru o relatie directa cu Dumnezeu si pentru liberatatea constiintei individuale. Bisericile teritoriale
autoritare, departe de a confirma baza scripturala a religiei, mai degraba au pastrat cu sfintenie rolul
determinarii politice a doctrinei.Acest acord a lasat un numar de probleme nerezolvate , nu numai in
privinta calvismului, ci si referitor la cine alege confesiunea oraselor. 148
In a doua jumatate a secolului al XVI-lea un nou tip de catolicism a incercat sa reconverteasca
pe protestatanti. Reforma fiind o manifestare a ideologiei burgheziei in ascensiune ea a avut, in esenta si

148 Fulbrook, M. op cit., p. 66

66
un caracter antifeudal si anti catolic.De aceea Contrareforma na fost doar o simpla reactie pe plan
religios a bisericii catolice impotriva bisericilor reformate, ci o reactie feudalo-catolica, ale carei variate
forme de actiune tindeau la inabusirea tuturor manifestarilor social politice si ideologice ale burgheziei
in ascensiune si ale maselor populare, indreptate impotriva feudalismului,absolutismului si
catolicismului.
Catolicii nu au acceptat statu quo-ul din 1555. dupa consiliul de la Trente (1545 - 1563), un
nou catolicism a incercat saa recastige terenul pierdut. "Societatea lui Isus" sau Iezuitii - ordin fondat de
Ignatius de Loyola, a continuat o campanie riguroasa in Germania, facandu-si prozeliti atat la
Universitati cat si la Curte. Ordinul Capucinilor, fondat la Viena, era la fel de puternic. Atat Austria, cat
si Bavaria erau centre puternice ale Centra - Reformei, care incercau sa suprime 149 oficial tendintele
reformiste ale membrilor nobilimii germane din sudul Germaniei si din Austria
Consecinţe ale Reformei-Implicatiile pe termen lung ale Reformei s-au aflat la baza
capitalismului modern, individualismului, a unor aspecte ale politicii moderne. A contribuit la
dezvoltarea stiintei, laicizarea si demistificarea societatii. De asemeni Reforma si Razboiul taranesc
german pot fi considerate ca un prim act al revolutiei burgheze europene. 150
In toate teritoriile, indiferent de religie, in a doua jumatate a secolului al XVI-lea religia a fost
un instrument de demarcatie culturala si un control al conduitei individuale. Diferentele religioase au
promovat initiative educationale, ca de exemplu infiintarea de noi universitati; protestante: Marburg
(1529); Königsberg (1544), ca o replica au fost infiintate universitatile catolice Würzburg,
Salzburg.Reforma a promovat, fara indoiala invatamantul primar, conducand la raspandirea alfabetizarii
in masa.Probabil cel mai important efect al revolutiei religioase a fost acela de a crea in Europa doua
tipuri de state:state catolice si state protestante,si de noi confesiuni.Caracteristica generala a Reformei a
fost revolta spiritului uman impotriva puterii absolute in ordinea spirituala.A reprezentat evenimentul
dominant al epocii.In Germania,exista o libertate politica minima.Reforma nu a itrodus aceasta libertate
ci a intarit puterea principilor,totusi ea a provocat si a intretinut in Germania o libertate in gandire mai
mare pote decat oriunde in alte parte.
Economia si societatea au evoluat diferit in Germania secolului al XVI-lea, la sfarsitul acestui
secol s-a terminat si extinderea teritoriala a populatiei germane, dar Reforma germana nu a stimulat
unitatea statala.

149 Hertling, Ludwid, Istoria Bisericii, Editura Ars Longa,Bucuresti, 1998, p. 3;

150 Manolescu, Radu;Cazan,Florentina,op.cit..208

67
 Imperiul a fost impartit, politic, imparatul fiind nevoit sa recunoasca lipsa de unitate, mai ales
religioasa, confesionalizarea a fost un factor important in dezvoltarea statelor teritoriale in Germania
moderna timpurie. Ea a avut un rol important in conflctele politice si militare ale secolului dupa 1555,
care la randul lor, au stimulat dezvoltarea armatei si a birocratiei.
Diferentele religioase au devenit tot mai putin importante ca factori politici in conflictele din Razboiul de
Treizeci de Ani si au fost indepartate in calitate de factor politic in timpul conflictelor politice de dupa
1648.151
Reforma nu s-a limitat doar la statele germane ci s-a extins si in Franta, Anglia, Tarile de
Jos,statele scandinave,Elvetia, Polonia Ungaria.
CAPITOLUL IV Răspândirea
Reformei în Europa

Unul din efectele Reformei a fost crearea în Europa Occidentală a două categorii de state: state
catolice şi state protestante152. Reforma protestantă nu sa limitat doar la teritoriul Imperiului German, ci a
avut ecou şi în Elveţia, Franţa, Anglia, Ţările Scandinave. În Italia, Portugalia şi Spania influenţa şi
difuzarea ei a fost redusă. La rândul său protestantismul se va difuza prin contradicţiile teologice ale
diferiţilor reformatori. Luberalismul va fi modificat sub influenţa lui Ulrich Zwingli şi Jean Calvine.
Reforma în Elveţia
În Elveţia s-au dezvoltat trei curente teologice în timpul Reformei. Cantoanele din nordul ţării au
urmat ideile lui Zwingli au adoptat ideile lui Calvin. Un al treilea curent radicalii Reformei sau
anabaptişti au dezvoltat o ramură interzisă, mişcare ce s-a răspândit şi în Germania şi Oanda 153.
Elveţia era formată la începutul secolului XVI-lea dintr-o federaţie de cantoane. O parte din
aceste cantoane erau păduroase, cu păşuni alpine - unde preocuparea de bază era creşterea animaleleor
(Schwitz, Uri, Unterwalden, Lucerna). Celălalte cantoane în afară de păşuni şi agricultură au cunoscut şi
o dezvoltare meşteşugărească şi comercială orăşănească ca: Zurichi, Berna, Basel. Guvernul fiecărui
canton era responsabil pentru acea zonă, motiv pentru care fiecare canton era liber să adopte forma de
religie dorită. Astfel că unele cantoane, în special cele păduroase, mai înapoiate au rămas catolice. În
cantoanele mai dezvoltate în care existau şi domenii feudale laice şi ecluziastice mai numeroase şi oraşe

151 Fulbrook, M-op.cit, p. 67

152 Guizat, Francois - Istoria civilizaţiei în Europa, de la căderea Imperiului roman până la Revoluţia
franceză,Humanitas, 2000. p. 217
153 Cairns ,E. E.-Creştinismul dealungul secolelor.Oistorie a bisericii creştine,Oradea, 1992,p. 285

68
cu o activitate meşteşugărească, comercială cu elemente ale relaţiilor capitaliste, deci cu contradicţii
sociale mai puternice au adoptat în schimb reforma zwingliană şi clavină 154. În Zürich, o reformă
religioasă şi socială radicală a fost influenţată de Zwinglei, care nu era de acord cu Luther în legătură cu
unele puncte de vedere incluzând îndepărtarea sintagmei euharistice „acestaeste trupul meu", conducând
la noţiunea de comuniune ca serviciu memorial simbolic, în contrast cu concepţia luternă. La Geneva,
francezul Jean Calvin a dezvoltat un sistem teologic raţional, logic 155.
Ulrich Zwingli (1484-1531) - fiu de ţărani bogaţi din Wildhans, cantonul St. Gall. Perioada de
stusii de la Basel a fost momentul în care a intrat în contact cu spiritul raţionalist - umanist a lui
Rarasmus din Poterdam. Un timp va activa ca profesor la Berna şi Viena. În 1519 este numit preot la
Grossmünster, dar la scurt timp intră în conflict cu episcopul de Konstanz deoarece se opunea
indulgenţelor papale. Aceată atitudine va fi uramată de retragerea recunoaşterii ca preot. Consiliul din
Zürich, însă, apreciind cultura şi calităţile sale, l-a ales în 1519 parob la catedrala oraşului. De atunci va
începe lucrarea de reformare a bisericii din Zürich. Va începe la Academia din oraş, pe care o va publica
în 1529156.
În predicile sale combătea tradiţia, dinoadele, primatul papei, cultul Fecioarei Maria, al Sfinţilor,
icoanelor, moaştelor şi cilibatul. Deşi era preot catolic a simplificat cultul, Misa catolică a fost înlocuită
printr-un cult simplu şi scurt în care locul principal îl ocupa predica în limba poporului. Statuile şi
icoanele au fost scoase din Biserici în afară de vitralii care erau socotite aobiect de cult. Preoţii deveniţi
acum pastori, puteau să se căsătorească. Călugării şi călugăriţele au dobândit libertatea de a părăsi
mănăstirile. În 1526 - Zwingli a înfiinţat la Zürich un tribunal pentru păstrarea moravurilor şi a
disciplinei Bisericii157.
În uram predicilor sale , autorităţile din Zürich, apoi din Berna şi Basel au adoptat o serie de
măsuri care au pus bazele bisericii reformate Zwingliene. Biserica Zwingliouă, asemănătoare în
ansamblu, ca organizare şi doctrină celei luterane se deosebeşte totuşi printr-o serie de trăsături specifice,
datorate condiţiilor sociale economice şi politice în care a apărut mişcarea de Reformă în aceste
cantoane.dezvoltarea mai slabă a feudalismului şi persistenţa mai mare a micii proprietăţi ţărăneşti ca şi

154 Manolescu, Radu; Căzan Florentina - Prelegeri de istorie universală, medievală, Centrul de multiplicare al
Universităţii Bucureşti, 1973, p. 202
155 Fulbrook, Mary - O scurtă istorie a Germaniei, Institutul Europeană, 2002, p. 62
156 Rămureanu, Ion-op. cit. p. 396
157 ibidem p .,397.

69
faptul că Reforma s-a făcut cu autorităţile municipale eclesiastice secularizate nu în stăpânirea nobilimii,
ci a municipalităţilor din Zürich, Berna, Basel, care le-au transformat în şcoli, sitale şi orfelinate 158.
Din punct de vedere social Zwingli s-a ridicat în apărarea proprietăţii ţărăneşti libere a
instituţiilor cantoanelor republicane, împotriva serbiei, a camătei şi mercenariatului. Caracterul naţional -
politic s-a evidenţiat atât prin condamnarea cu severitate a politicii conaţionalilor săi de a înrola ca
mercenari în armatele străine. La rândul ei biserica zwingliană s-a caracterizat printr-o organizare mai
democratică.
În 1531 între cantoanele reformate şi cele rămase catolice au avut loc neânţelegeri. Reforma lui
Zwingli a avut mai mult o însemnătate locală, după moartea lui fiind dusă mai departe de Martin
Bucer.Datorită lui Zwingli pe de o parte şi lui Jean Calvin pe de altă parte ale loc radicalizarea Reformai
în spirit burghez. La fel ca şi Luther, punctul de plecare a doctrinei lui Zwingli a fost mântuirea prein
credinţă şi necesitatea unei biserici simple. Tresătura raţionalistă - umanistă îl deosebeşte pe Zwingli de
Luther, deoarece el s-a dezvoltat în curentul erasmic, care încerac o combinare a umanismului laic cu
creştinismul. Un punct comun celor doi este ideea conform căreia unica autoritate bisericească este
Biblia.
Deşi Reforma iniţiată de Zwingli a fost asimilată ulterior de opera lui Clavin, ea a avut influenţa
şi importanţa ei pentru perioada în care s-a produs 159.
Jean Clavin a fost figura dominantă a celei de a doua etape a Reformei. El este fondatorul
clavinismului, doctrină protestantă, care a impus orientarea Reformei după ce impulsul dat de Martin
Luther a început să se diminuez. Unii istorici au susţinut ideea că fără Clavin, Reforma nu ar fi avut un
succes atât de răsturnător, el fiind cel care a dat sens şi coerenţă mişcării ce a avut un început furtunos
sub conducerea lui Luther şi a intrat sub influenţa principelor germane, mai mult preocupaţi de poziţia
lor socială decât de viaţa religioasă 160. Clerul a dezvoltat un protestantism care putea acţiona independent
de susţinerea statutului său care putea sfida autoritatea statală ostilă. A introdus un element puternic de
disciplină morală personală şi socială.
Jean Clerul s-a născut în oraşul Nazon în Picardia în nord-estul Franţei. Tatăl său, secretar
episcopal s-a îngrijit de educaţia tânărului Clavin, care după o primă parte a educaţiei formale din oraşul
său natal a plecat la Paris. Cursul studiilor sale, care se îndepăratu spre o carieră eclediastică, s-a
schimbat datorită unei decizii a tatălui său de a îndepărta studiile fiului său spre obţinerea unei diplome

158 Manolescu, R; Căzan F. op. cit. p 209.

159 Rămureanu, Ion. op, cit p. 399
160Mullett, Michael, -Clavin, Editura Artemis, Bucureşti. 2003, p.10

70
în drept. A studiat dreptul mai întâi la Universitatea din Orlens, apoi la cea din Bourges. În 1563 după
moartea tatălui său, are loc o altă schimbare de direcţie. Clavin vede în acest eveniment un semn pentru a
relua studiul teologic161.
În toamna anului 1533 - Nicolas Cop - rector al Sorbonei, a ţinut un discurs, transformat într-o
predică în care cerea o transformare spirituală învoitoare a Bisericii. Predica a fost considerată eretică şi
Cop a fost nevoit să fugă pentru a nu fi arestat. Cercetările au dus la concluzia că Jean Clavin ar fi
compus acest discurs. Atacul lui Cop la adresa tradiţiei nu a fost nici pe departe atât de extrem pe cât l-au
considerat autorităţile de la Sarbona, dar la câteva luni de la acest discurs în Paris au fost distribuite
articole ce conţineau un atac direct la adresa merei. Un astfel de afiş a ajuns la palat iar regele Francisc I
în calitatea sa de conducător efectiv al Biserici din Franţa nu putea să ignore această insulă adusă
credinţei tradiţionale. Consecinţele au fost arestările în masă care au avut loc la Paris 162. Anterioara
afacere Cop dusese la plecarea lui Clavin din Paris în provincie, acum, mult mai periculosul caz al
afişelor a creat ca rezultat plecarea sa, împreună cu alţi luterani, din Franţa spre Basel în Elveţia. Aici va
colabora la o traducere în limba franceză a Bibliei.
În 1563 ajunge la Geneva unde va rămâne o perioadă de timp la insistenţele lui Guillaume Farel,
dar în 1538 considerat de genovezi drept un extremist periculos este nevoit să plece la Stransburg 163. Dar
în 1541, la cererea lui Farel şi a credincioşilor, Clavin se întoarce la Geneva unde timp de 24 de ani va
reuşi să impună Reformarea preconizată de el.
Din anumite puncte de vedere Clavin era un protestant tipic.
Anumite interpretări pe care le-au dat unor fenomene atât el, cât şi Luther, Zwingli, Melachithon,
Burcer şi alţi renumiţi autori ai vremi au marcat deosebirea dintre reformatori şi catolici. Deşi era de
acord cu interpretările ce ţineau de curentul principal al protestantismului, Calvin avea păreri diferite faţă
de ceilalţi mari teologi. S-ar putea spune că părerile lui în privinţa Bibliei sunt mai radicale, mai
riguroase, ţinând mai mult de doctrină 164. El nu admite că Dumnezeu este iubitor, dar cel mai cunoscut
aspect al doctrinei religioase este cel referitor la predestinare. Concluzia care se impune este că fiecare
acţiune a oricărei persoane nu este doar dinainte ştiută de Dumnezeu, ci pentru ca aceasta este voia lui, ea
este predestinată de El. Cu toate acestea ar fi greşit să spunem că doctrina lui Clavin promova în vrun fel
fatalismul165. Reuşita în viaţa a unora în condiţiile acumulării de capital şi eşecul altora îşi găseau

161 ibidem p. 22.

162 ibidem. p. 26.
163 Randell, Keith - Jean Clavin şi Reforma târzie, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 15.
164 ibidem, p. 45.
165 ibidem, p. 49

71
explicaţia. De aceea calvruismul a fost adoptat de burghezie. De asemeni ideea potrivit căreia succesul în
viaţă, deşi simtom al voinţei divine, se datorează, în practică strduinţelor omului. În consecinţă, doctrina
fiecărui om este de a depune toate eforturile în vederea îndeplinirii cerinţelor profesiuni sale. „datoria în
orice profesie - spune Calvin - este ca fiecare să-şi îndeplinească conştiinţos funcţia care i-a fost
încredinţată. Astfel datoria predicătorului este de a fi bun predicator, a agricultorului să fie bun agricultor,
a meseriaşului săfie bun meseriaş, a negustorului să fie bun negustor. Lenea şi inactivitatea sunt jigniri
aduse lui Dumenzeu. Drept urmare, justificând şi binecuvântând nu numai activitatea şi succesul în
afaceri, ci şi supunerea lucrătorului faţă de patronul său, dogma sa corespundea năzuinţelor celor mai
îndrăzneţe ale burgheziei166.
Calvinismul a introdus o morală austeră, propria acumulări de capital. Biserica Calviană a fost un
exemplu în acest sens, ea este sobră rece, fără nici un fel de podoabă arhitectonică sau artistică, nici o
reprezentare religioasă sau laică nu o înpodobeşte. Cultul este lipsit de ceremonial, nu există altar, nu se
oficiează luturghi, pastorul nu are veşmânt specific. Ritualul constă în intonări de psalmi, rugăciuni,
lecturi din Biblie. În viaţa laică, după modelul bisericii autoritatea devenea normă de comportament.
Muzica profană a fost interzisă duminica şi în timpul sărbătorilor religioase la fel şi dansul, vestimentaţia
bogată s-au de un colorit vesel, culoarea dominantă fiind negru. Risipa de mâncare a fost condamnată,
chiar în cazul unor momente festive, ca de pildă nunta 167. Pentru păstrarea acestor reguli pedepsele au
fost foarte aspre. Calvin crede că este de datoria creştinului să condamne pe eretici la pedepse şi chinuri
corporale, chiar şi arderea pe rug, pentru a le salva sufletele.
Intoleranţa religioasă a lui Calvin a atins prin consecinţele ei personalităţi importante. Între 1542-
1546 au avut loc la Geneva 58 de spânzurări şi 76 de arderi pe rug. În ciuda măsurilor sale aspre, a fost
singurul reformator care a permis dobânda sau camăta 168.
Reforma Calviană a educat spiritul de economie, împins până la avariţie, după cum a justificat cu
textul Biblic camăta ce fusese interzisă tot tot Evul Mediu de biserica catolică. Este un exemplu cum o
practică, ce nu se potrivea economiei feudale, a fost resprinsă de biserică şi stigmatizată, pentru ca în alte
condiţii economice, tot prin biseică, să-şi găsească o justificare morală.
Totodată calvinismul, deşi considera statul ca o instituţie rânduită de Dumnezeu, recunoştea
dreptul supuşilor de a se împotrivi şi chiar de a răsturna pe cărmuitori când aceştia au un comportament

166 Manolescu, R; Căzan ,F - op. cit p. 204.

167 Căzan, F - Religiei în contextul civilizaţiei antice, medievale, moderne şi în contemporanitatea, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1999, p. 187.
168 Rămureanu I., op. cit, p. 402

72
tiranic, punând astfel la dispoziţia burgheziei o armă ideologică eficace în lupta împotriva
absolutismului. În lupta pentru putere, burghezia calvinistă, conducându-se după interesele sale şi luând
ca model organizarea bisericii, a militat pentru republică. Activitatea lui
Calvin nu s-a limitat la problemele religioase. Multe din aprecierile sale au avut ca obiect problemele
religioase. Multe din aprecierile sale au avut ca obiect probleme politice, sociale şi economice.
După reuşita reformei sale, Calvin a organizat la Geneva o republică burgheză democratică, pe
care a condus-o el însuşi între 1541- 1564. A promovat agricultura şi comerţul încât s-a afirmat că
spiritul şi disciplina economiei reformate a creat capitalismul 169.
De la Geneva, Reforma lui Calvin s-a răspândit în cea mai mare parte a oraşelor şi statelor
Elveţiei, absolvea reforma lui Zwingli. Între Zwingli şi Calvin există o deosebire fundamentală, căci
dacă primul a tradus egalitatea spirituală prin accesul tuturor credincioşilor, atât la mântuire, cât şi la
libertatea judiciară, cel de al doilea a manifestat o retincienţă faţă de ideea de egalitate, pe care nu a
admis-o nici măcar sub forma destinului comun după moarte.
Din Elveţia, calvinismul s-a răspândit în Franţa, Germania, Ţările de jos, Scoţia, Ungaria şi în
rândul maghiarilor din Transilvania.
Reforma din Franţa
În Franţa Reforma nu a constituit doar o invitaţie a literalismului sau a calvinismului, ci are
originile în realităţile societăţii franceze şi caractere distincte. O parte a orăşimi dorea o biserică simplă,
o parte din nobilime şi burghezie plănuia secularizarea averilor bisericeşti, iar masele populare de la
oraşe şi sate concepeau Reforma nu numai în sensul înlăturării abuzurilor bisericii catolice şi ale
feudalităţii bisericeşti, ci şi ca o opoziţie împotriva exploatări feudale eclesiastice şi laice şi a asupririi
statului feudal170.
Precursorii Reformei franceze au fost umanişti ca Jaqaos Lefevre d'Etaples , care elaborase
concomitent şi independent de Luther, unele principii ale Reformei, ca teză „mîntuirii prin credinţă" 171.
Curentul reformator s-a accentuat în Franţa după 1521, în urma concordatului de la Warms, luterarii,
persecutaţii în Germania, s-au refugiat în număr mare în sudul Franţei. Lyon a devenit un centru al
evanchelicilor protestanţi, aici găsind teren favorabil şi caluvii după 1540. Dar, între timp, în Franţa
biserica catolică devenise o biserică naţională. Prin Pragmatica Sancţiune din 1438 şi concordatul de la
Bologna din 1516, încheiat între regalitatea şi papalitatea, regii Franţei şi-au rezervat dreptul de a

169 Randell, K - op, cit. p.74

170 Manolescu, R; Căzan, F, op. cit. p. 105.
171 Ibidemp 206

73
recomanda, iar apoi de a numi direct pe candidaţii lor în fruntea înaltelor demnităţi eclasiastice, ceea ce
îngrădea amestecul papalităţii în organizarea bisericii franceze şi dădea regalităţii posibilitatea de a
dispune de înaltele demnităţi şi averi ale bisericii. Acest lucru a făcut ca aici să nu existe o opoziţie atât
de vie împotriva papalităţii, iar tutelarea bisericii franceze de către regalitatea explica de ce regii Franţei
nu era interesaţi în sprijinirea sau dreptarea Reformei - Regalitatea era catolică, iar o schimbare de
guvernământ putea compromite opera de centralizare a statului, unde adevăratul conducător este
regele172.
Reforma în Franţa nu a fost adoptată de forţele progresiste, ci de cele retrograde, grupate în sudul
Franţei, nemulţumit fiind de faptul că centralizarea făcuse din nordul Franţei centrul politic al statului. O
rivalitate provincială, socială şi de mentalitate politică se va solda în Franţa cu un lung război civil între
protestanţi - numiţi bughenoţi şi catolici, între susţinătorii feudalismului, ai particularismului local, şi
partizamii regelui.
Până în 1534 regele nu a luat nici o măsură împotriva protestanţilor. Dar după apariţia afişelor
care atacau liturghia, riposta lui Francisc I a fost extrem de violentă instituţionând pe lângă Parlament un
tribunal „Camera de foc" pentru a judeca pe eretici. Persecuţiile au continuat şi în timpul lui Henric al II-
lea (1547-1559), Francisc al III-lea (1559-1560) şi Carol al IX-lea (1560-1574). Moartea prematură a lui
Henric al II-lea a declanşat pentru o perioadă de patru zeci de ani războaie interne şi dezordine. Existau
două tabere cea catolică condusă de ducele de Guis şi regina Caterina de Medici şi cea protestantă
condusă de amiralul Caliqsuy.173
Războiul a început în 1562 în urma incidentului de la Vasy când un număr mare de bughenoţi au
fost masocraţi. Înceracarea lui Carol al IX-lea de a realiza o împăcare între cele două tabere, prin
căsătoria sorei sale, Margareta cu Henric de Navarna, conducătorul protestanţilor, nu a dus la nici un
rezultat. Noaptea Sfântului Bartholomeu - 23 august 1572 a rămas celebră în istorie. Hughenoţi şi
catolici s-au măcelărit reciproc. În timpul domniei lui Henric al IV-lea (1589-1610) deşi pentru a urca pe
tron objurase protenstantismului prin Edictul de la Namtes (1598) a adus pacificarea între cele două
tabere. Revocarea Edictului în timpul lui Ludovic al XIV-lea a dus la refugierea protestanţilor în
Germania, Ţările de jos, Anglia, Scoţia.

172 Raudel, K. -op. cit. p. 88.

173 Rămăreanu, I - op. cit. p.407.

74
 Reforma în Anglia
În Anglia, Reforma a fost un proces complex şi cu particularităţi multiple. Şi aici se află o
minoritate influrnţată de procesul de reformă de pe continent. Începând cu protestul lui Martin Ruther
din 1517, autoritatea bisericii de la Roma, doctrina şi practicile ei religioase erau contestate în mod
constant174. Anumite concepţii eretice luaseră naştere chiar în Anglia, fiind răspândite de cei ce urmau
învăţăturile lui John Wyclif. Henric al VIII-lea urmărea alte obiective şi era în general ostil curentelor
reformatoare. În 1521 a fost publicată o pledoarie pentru catolicism „Pledoarie pentru cei şapte
Sacramente împotriva lui Ruther". Acest fapt i-a adus titlul de „Apărători ai Credinţei".
Regele nu era protestant şi nu dorea o biserică protestantă în Anglia, dar ruptura de Roma
convenea obiectivelor sale politice. Stricta subordonare a bisericii engleze faţă de curia papală, care
numea favoriţii ei în înaltele dominaţi eclesiastice şi scotea din ţară sume imense sub forma unor
nenumerate taxe bisericeşti, venea în flagrantă contradicţie cu politica absolutistă internă a regelui
Angliei175. De aceea, pentru a transfera biserica engleză din dependenţă faţă de papalitate sub autoritatea
regală şi pentru a seculariza în folosul coroanei imensele bunuri ale clerului, regalitatea, profitând de
ostilitatea pe care papalitatea şi biserica catolică trezeau în toate straturile sociale, a luat iniţiativa
reformării şi reorganizării bisericii engleze.
Reforma din timpul lui Henric al VIII-lea a fost un proces complex. Aceasta s-a datorat şi
faptului că multe dintre schimbări au fost „urzite" în arena politică şi nu în cea ecleziastică 176. Iniţiativa a
aparţinut Parlamuntului, şi nu Bisericii. Reforma în Anglia a fost mai degrabă un act de stat decât un act
de credinţă. Reforma propriu-zisă ce a avut loc mai târziu, poate părea un rezultat secundar, întâmplător
şi neprevăzut, ca urmare a ceea ce fusese în esenţă o soluţie politică la o problemă de ordin dinastic.
Conflictul izbucnit între rege şi papă pe tema divorţului regal i-a oferit lui Henric al VIII-lea prilejul de a
lua o serie de măsuri177 menite să asigure înlocuirea autorităţii papale asupra bisericii engleze cu cea
regală. În 1531 regele este proclamat, „protector şi şef suprem al bisericii". Se interzice episcopilor să
mai plătească papei armatele şi se suprimă redevenţele de statul englez Romei. Parlamentul a votat în
1534 „Actul de supremaţie" prin care regele devenea „şeful suprem pe pământ" al bisericii engleze, cu
drept de a decide în problemele de dogmă, cult şi organizare a bisericii 178.

174 Newcombe, D. G. - Henric VIII şi Reforma engleză, Editura Artemis, Bucureşti, p. 18

175 Manolescu, R, Cazanu, F - op, cit, p. 206
176 Newcombe, D. G - op, cit, p. 17
177 Randell, Keith - Henric al VIII-lea şi Reforma în Anglia, Editura All, Bucureşti, 2001, p. 36
178 Manolescu, R, Căzan, F - op, cit, p. 207.

75
 Esenţial în reforma engleză îl constituie eliberarea bisericii engleze de sub dominaţia Romei,
subordonarea ei faţă de regalitate şi transferul averilor bisericii în mâinile regelui, ale „noii nobilimi" şi
burgheziei. Între 1536-1539 a avut loc „marele jaf', în urma căruia au fost desfiinţate şi deposedate
aproape 800 de mănăstiri, ale căror averi au fost dăruite de rege favoriţilor săi sau scoase la licitaţie.
Specific pentru Reforma din Anglia, era caracterul de sus în jos, din iniţiativa regelui pentru a
avea în mâinile sale biserica, ea fiind în secolul al XIV-lea o instituţie puternică, necesară în guvernare 179.
Reforma religioasă propriu-zisă a fost puţin însemnată. „Cele 10 articole" (1536) şi „Cele 6
articole" (1539) menţineau în ansabblu, dogma, ritualul şi organizarea catolică a bisericii. Prin primul
„Act de uniformitate" (1552) şi prin „Cele 42 articole" (1553), se definesc dogma, ritualul şi organizarea
biserici anglicane, care, şi prin numele său indica eliberarea de sub dominaţia Romei şi supunerea ei
controlului regal. Dogma este calivnă, ritualul este simplificat 180.
După o scurtă perioadă de reacţiune catolică în timpul reginei Maria Tudor (1553 - 1558),
organizarea bisericii anglicane este stabilită şi definitivată încă din primii ani de domnie ai reginei
Elisabeta prin „Actul de supremaţie" şi al treilea „Act de uniformitate" din 1559 şi „Cele 39 de articole
din 1564. Biserica anglicană, aflată sub controlul regalităţii reprezenta un instrument al monarhiei
absolute engleze181.
Aşa cum am văzut Reforma a fost un fenomen extins ca întindere şi extrem de complex în
privinţa planurilor care au fost afectate, în special prin caracterul ei dominant şi anume revolta spiritului
uman împotriva puterii absolute în ordinea intelectuală 182.

179 Cazanu. P - op, cit, p.190

180 Randel. K - op, cit, p.150
181 Manolescu R, Căzan, F - op, cit, p. 208
182 Guizot, Francois - op, cit, p. 216

76
 CONCLUZII

În secolul al XV-lea ereziile din perioada precedentă au dispărut. Au apărut însă alţi
reformatorii care au anunţat Reforma protestantă din veacul al XVI-lea.
Pereformatorii secolului al XV-lea au avut un rol deosebit. Wyclif ca şi Hus vor traduce Biblia în
limba maternă. Învăţătura lui Wyclif despre egalitate în biserică au dus prin aplicarea ei de către ţărani, la
izbugnirea răscoalei din 1381, mişcare ce va contribui la lichidarea şerbiei în Anglia în cursul secolului
al XV-lea.
La rândul ei, prin secularizarea unei părţi a propietăţii eclesesiastice, care a dus la slăbirea
biserici catolice şi la creşterea însemnătăţii nobilimii şi orăşenimii cehe care au beneficiat de ea şi prin
constituirea unei biserci calixtine, separată de cea catolică, hutismul a reprezentat un Prolog lal Reformei
religioase din secolul al XVI-lea. Este pentru prima dată când o mişcare contra papalităţii constrânge
biserica să încheie un pact, care a însemnat de fapt o capitulare a acestei puternice instituţii, luând
naştere prima diviziune confensională.
În afară de lupta de eliberare socială, antifeudală sub veşmânt religios, husitismul a reprezentat şi
o luptă eliberare naţională a poporului ceh de sub asuprirea clerului şi nobilimii germane.
Datorită refuzului papalităţii de a recurge la reformă, în ciuda faptului că acest lucru se cerea,
răspunsul a venit din Germania. Reforma a reprezentat evenimentul dominant al epocii, o mişcare cu un
net veşmânt religios, dar pe de altă parte şi cu un pronunţat caracter social, economic şi politic
antifeudal, în măsura în care viza, pe de o parte subprimarea puterii sociale şi politice a biserce catolice,
dominaţiei spirituale ale acesteia şi pe de altă parte, prin anumite secvenţe ale ei revolta împotriva
formelor feudale ale societăţii.
Implicaţiile pe termen lung ale Reformei s-au aflat la baza capitalismului modern, a
individualismului şi a unor aspecte ale politicii moderne. A contribuit la dezvoltarea ştiinţei, laicizarea şi
demnistificarea societăţii. De asemeni Reforma şi războiul ţărănesc german pot fi considerate ca un prim
act a revoluţiei burgheze europene. În a doua jumătate a secolului XVI-lea religia a fost un instrument de
demarcaţie culturală şi un control al conduitei individului. Diferenţele religoase au promovat iniţiative
educaţionale, ca de exemplu înfiinţarea de noi universităţii.
Probabil cel mai important efect al revoluţiei religioase a fost acela de a crea în Europa două
tipuri de state: state catolice şi state protestante şi de noi confensiuni: luteranismul, calvinismul,
anglicanismul care sau răspândit în Germania, Franţa, Anglia, Ţările de Jos, Elveţia, Polonia şi Ungaria.

77
 BIBLIOGRAFIE

I. Izvoare:
1. Biblia, Bucureşti ,1990
2. Platon, Alexandru, F, Rădvan, Laurenţiu - De la Cetatea lui Dumnezeu la edictul de la
Nantes. Iyvoare de istorie medievală (secolele V-XVI), Editura Polirom, Bucureşti,2005
II. Lucrări speciale
1. Bury, J.B. - The Cambridge MedievalHystory, vol. III, 1956
2. Bossy, John - Creştinismul în Occident: 1400-1700, Editura Humanitas, Bucureşti,
1998.
3. Burkhardt, Jacob - Cultura Renaşterii în Italia, Ed. Minerva, Bucureşti, 2002
4. Cairns, Earle, E.- Creştinismul de-a lungul secolelor. O istorie a bisercii creştine, Oradea,
1992;
5. Căzan, Florentina- Religia în contextul civilizaţiei antice, medievale, moderne şi în
contemporaneitate, Editura Oscar print, Bucureşti, 1999;
6. Idem - Civilizaţia medievală. Structuri feudale, aspecte socio-politice şi culturale,
Bucureşti, 2003;
7. Carpentier, jean; Lebrun, François (coord) - Istoria Europei; Ed. Humanitas, Bucureşti,
2006;
8. Dan, Mihail - Sub flamura taborului, mişcarea revoluţionară husită, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1964;
9. Delumeau, Jean - Religiile lumii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996;
10. Idem - Păcatul şi frica: culpabilitatea în occident (secolele XIII-XVIII), Editura Polirom,
Iaşi, 1997.
11. Durosselle.J.B, Mayeur J.M.- Istoria catolicismului, Editura Ştinţifică, Bucureşti,
1999;
12. Eliade, Mircea - Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Universitas, Chişinău,
1992;
13. Erikson, Erik, H - Psihanaliză şi istorie Tânărul Luther, Bucureşti, 2001;
14. Franzen, August; Balimer, Remigius - Istoria Papilor, misiunea lui Petru şi realizarea ei
istorică în Biserică, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1996;
15. Friedenthal, Richard - Luther, London, 1970;

78
 16. Fulbrook, Mary - O scurtă istorie a Germaniei, Institutul European, Iaşi, 2002;
17. Gatto, Ludovico - Secretele Evului Madiu Societate, politică şi religie într-un mileniu de
istorie, Bucureşti, 2005,
18. Geiss Imanuel - Istoria lumii. Din preistorie până în anul 2000, Ed. All Educational,
Bucureşti,2000;
19. Dupu, Constantin - O istorie a Bisercii Creştine, Ed. Meteor, Timişoara, 1993;
20. Goff, Jaques Le - Evul mediu şi naşterea Europei, Ed. Polirom, Bucureşti, 2005;
21. Idem. - Civilizaţia occidentală medieval, ED. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
22. Guizot, François, Pierre, Guillame - Istoria civilizaţiei în Europa; de la căderea
Imperiului roman până la revoluţia franceză, Ed. Humanitas, Bucureşti,2002;
23. Hertling, Ludwig - Istoria bisercii, Ed. Ars-Longa, Iaşi,1998;
24. Huizinga, Johan - Amurgul Evului Mediu, Ed. Meridiane, Bucureşti,1993;
25. Libera, Alain de - Gândirea Evului mediu, Ed. Amarcord, Timişoara,2000;
26. Blond, Georges - Furioşii somnului, Ed. Politică, Bucureşti, 1976;
27. Kandel, mauriciu - Jan Hus şi mişcarea huşită, Societatea pentru răspândirea ştiinţei şi
culturii, Bucureşti, 1957;
28. Manolescu, Radu (coord) - Istoria Evului Mediu. Feudalismul Dezvoltat, vol. II, Tipografia
Universităţii, Bucureşti, 1974;
29. Manolescu, Radu; Căzan Florentina - Prelegeri de istorie universală medievală, vol III,
Centrul de multiplicare al Universităţii din Bucureşti, 1973;
30. Makinnon, James, The Origins of the Reformation, london, 1939;
31. Mullett, Michael - Luther, Ed. Artenis, Bucureşti
32. Idem - Calvin, Ed. Artenis, Bucureşti
33. Maurois, André - Istoria Angliei Ed. Orizonturi, Bucureşti;
34. Macek, Josef - Le mouvement husite en Boheme, Prague, 1959;
35. Newcombe, D.G - henric VIII şi Reforma engleză, Ed. Artenis, Bucureşti;
36. Oţetea, Andrei - Renaşterea şi Reforma, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, bucureşti,
1968;
37. Procacci, Giuliano - Istoria Italiei, Bucureşti, 1975;
38. Rendino, Claudio - Papii: istorie şi secrete, din biografiile celor 264 de suverani pontifi
de la Roma, Bucureşti, 2002;

79
 39. Randell, Keith -Henric al VIII-lea şi Reforma în Anglia, Ed, All, Bucureşti, 2000;
40. Idem -Luther şi Reforma în Germania:1517 -1555, Ed. All,Bucureşti, 2000;
41. Idem -Jean Calvin şi Reforma târzie, Ed. All, Bucureşti, 2002;
42. Idem -Reforma catolică şi Contrareforma, Ed. All,Bucureşti, 2002;
43. Quillet, Jeannine -Cheile puterii în Evul Mediu, Ed. Corint, Bucureşti, 2003;
44. Raveica,Titus -Istoria filosofiei moderne. Renaşterea, Institutul European, Iaşi,
2002;
45. Rămureanu, Ion -Istoria Bisericească Universală, Ed. Institutului Biblic şi de misiune al
Bisericii Ortodoxe române, Bucureşti, 1974;
46. Vlăduţescu, G, -Ereziile evului mediu creştin, Bucureşti, 1974;
47. Vlădulescu, N. -Fra Girolamo Savonarola, Ed. Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului.
Bucureşti, 1937;
48. Zimmermann, Harald -Papalitatea îm Evul Mediu. Oistorie a pontifilor romani din
perspectiva istoriografiei, Ed. Polirom, Bucureşti, 2004.
Enciclopedii, dicţionare
1. Annoscia, Giusepe (coord.) -Enciclopedia religiilor, Pro Editura, Bucureşti, 2005;
2. Bertholet, Alfred -Dicţionarul religiilor, Iaşi, 1995;
3. Comte, Fernand -Dicţipnar de creştinism.Noţiuni fundamentale ale creştinismului,
Bucureşti, 1999;
4. Eliade, Mircea; Culianu, Ion -Dicţionar al religiilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996;
5. Goof, Jaques Le; Schmitt, Jean- Claude,-Dicţionar tematia al Evului Mediu Occidental,
Bucureşti, 2002;
6. Manea, Mihai -Mic dicţionar de termeni istorici, Ed. All Educational, Bucureşti, 1999;
7. Popa, Marcel,D.(coord.),-Dicţionar enciclopedic,Ed. Ştiinţifică, Bucereşti, 1996;
8. Vintilă, Horia -Dicţionarul papilor, Bucureşti, 1999,
Davy, Marie-Medeline -Enciclopedia doctrinelor mistice, Timişoara, 1998
.114Manolescu, R. Cazan F., op. cit. , p. 192

80