În antichitatea clasică, 

Iliria era regiunea din vestul Peninsulei Balcanice, cuprinsă între Marea

Adriatică, râul Morava și Panonia, locuit de iliri. Principalele orașele ale Iliriei au fost Apollonia,
Epidamus, Scodra (în prezent, Scutari, Albania) și Rhizon (în prezent, Risan, Muntenegru).
Preistoria Iliriei și istoria ilirilor sunt cunoscute din dovezile arheologice. Iliria este cucerită
de Republica Romană în 168 î.Hr. în urma Războaielelor Ilire.
Nume
În mitologia greacă, originea numele Iliriei poate fi trasată etiologic de la Ilirios, fiul lui Cadmus și
al Harmoniei, care eventual a domnit în Iliria și a devenit strămoșul ilirilor. [1] O altă versiune a
mitului îi identifică pe Polifem și Galateea drept părinți ai lui Celtus, Galas și Ilirius.[2]
Scriitori greci antici au utilizat termenul „ilir” pentru a descrie poporul care locuia între liburni
și Epirus. Un scriitor grec din secolul al IV-lea î.Hr. a identificat clar popoarele de pe coasta
balcanică a Mării Adriatice. Doar în secolul I d.Hr. termenul de „ilir” era folosit ca termen general
pentru popoarele de pe coasta Adriaticii.

Regatele ilire[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Lista de conducători iliri, Agron și Teuta.

Regatul lui Agron în secolul al III-lea î.Hr.

Prima menționarea a unui regat ilir este cea a regatului Enchele din secolul al VIII-lea î.Hr..[3] În
perioada 400 î.Hr. și 167 î.Hr. în regiune vor apărea alte regate. [4] Tribul Autariatae
sub Pleurias (337 î.Hr.) era considerat regat.[5] Regatul populației Ardiaei i-a naștere 230 î.Hr. și se
sfârșește în 167 î.Hr..[6] Cele mai importante regate ale ilirilor au fost cele fondate de Bardilis al
dardanilor și Agron al Ardiaei care a creat ultimul și cel mai cunoscut regat ilir. [7] Agron și-a extins
regatul cucerind alte triburi.[8]

Perioada romană și bizantină[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Iliria (provincie romană) și Prefectura Illyricum.

Romanii l-au învins și capturat pe Gentius, ultimul rege al Iliriei, la Scodra (astăzi Albania) în 168
î.Hr. și trimis la Roma în 165 î.Hr.. Cele patru republici cliente formate erau de fapt conduse de
Roma. Mai târziu, regiunea va fi reorganizată în provincie romană cu capitala la Scodra.
Provincia romană Illiricum a înlocuit fostele regate din Iliria. Provincia cuprindea teritoriul dintre
râul Drilon din Albania de astăzi și Istria (Croația) în vest și până la râul Sava (în Bosnia și
Herțegovina) în nord. Salona (în apropriere de orașul modern Split din Croația) a fost organizată și
a funcționat drept capitală.
După înăbușiserea unei revolte a panonienilor și desiților, administratorii romani au dizolvat
provincia Iliria și i-au împărțit teritoriul între provinciile Panonia în nord și Dalmația în sud. Deși
provincia a fost dizolvată în 10 d.Hr., termenul de Iliria s-a păstrat în latina târzie și pe parcursul
perioadei medievale. După diviziunea Imperiului Roman, episcopii Salonicului numeau vicarii
papali din Iliricum. Patriarhii de Constantinopol au introdus Iliria în jurisdicția lor în secolul al VIII-
lea.[9]

Moștenire[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Provinciile Ilire.

Numele Iliria în urma cuceririi otomane a Balcanilor în secolul al XV-lea și reapare abia în secolul
al XVII-lea fiindu-i atribuită o nouă semnificație în timpul războaielelor dintre Imperiul
Otoman și dinastia Habsburg. Leopold I i-a desemnat pe slavii sudici ca „națiunea iliră”.[9]
Numele Iliria a fost refolosit de Napoleon pentru Provinciile Ilire care au fost încorporate
de Imperiul Francez între 1809 și 1813. Regatul Iliriei a fost parte componentă a Austriei între anii
1816 și 1849.

http://www.treccani.it/enciclopedia/illiri-e-illiria_%28Enciclopedia-Italiana%29/

https://it.wikipedia.org/wiki/Illyricum

http://www.treccani.it/enciclopedia/illirico_%28Enciclopedia-Italiana%29/

https://www.wikizero.com/it/Dalmazia_(provincia_romana)

http://spazioinwind.libero.it/popoli_antichi/Slavi/Jugoslavi.html

https://www.persee.fr/doc/efr_0000-0000_1983_act_67_1_2459

http://www.summagallicana.it/lessico/i/Illiri%20e%20Illirico.htm

https://ciccre.uvt.ro/sites/default/files/acl/quaestiones-romanicae_v.pdf

Illirico (Dalmazia e Pannonia)

in: Letta C. & Segenni S. "Roma e le sue province. Dalla prima guerra punica a Diocleziano", pp. 155-161, 2015

https://www.academia.edu/3549216/Gli_Illiri_e_lItalia

https://www.persee.fr/doc/iliri_1727-2548_1976_num_5_1_1213

http://www.treccani.it/enciclopedia/illiri-e-illiria_%28Enciclopedia-Italiana%29/

https://books.google.ro/books?
id=2fFLAAAAcAAJ&pg=PA421&lpg=PA421&dq=ILLIRICO+PDF&source=bl&ots=M8gffJA9hk&sig=ACfU3U0klEwE4SwRF
KpO-
ThpukpcGHWjlg&hl=it&sa=X&ved=2ahUKEwj5mKiwq9noAhXQfZoKHWIbAOwQ6AEwEnoECAwQLw#v=onepage&q=I
LLIRICO%20PDF&f=false

http://www.fondazionecanussio.org/atti2003/sordi.pdf

https://www.degruyter.com/view/journals/zrgr/117/1/article-p627.xml

https://klinai.hypotheses.org/1458

http://www.treccani.it/enciclopedia/illiri-e-illiria_%28Enciclopedia-Italiana%29/

http://www.treccani.it/enciclopedia/illirico_%28Enciclopedia-Italiana%29/
Iliricul (Illyricum) a fost o provincie romană care a existat între 167 î.Hr. și 10 d.Hr., denumită
după Illyria. Provincia a fost apoi împărțită între Pannonia în nord și Dalmația în sud.

ILIRICUL INTRE ROMA SI BIZANT Problema Iliricului nu este o chestiune numai de trecut , pentru că ea
constituie totodată și o actualitate pentru continua străduintă papala de a-l stăpîni. Pentru a o întelege mai
deplin, e necesară cunoașterea ivirii ierarhiei episcopale bisericești, a încreștinării regiunii precum și a
organiyării ei locale, ca să le rămurească apoi ciocnirea ce s+a dat pentru Iliric într Roma și Bizanț pentru
jurisdicție.
INCREȘTINAREA REGIUNII ILIRICE
Primii misionari creștini au cutreierat regiunile Iliricului dupa organiyarea centrelor bisericeste de la Tesalonic,
Berea și Filipi din partea Sfîntului Apostol Pavel, care prin anii 54-55 și 65-66 a activat însuși în Iliric și poate
chiar în regiunea dunăreană, urmîndu-i apoi Andronic. Activitatea creștină trece și în Dacia, dupa cucerirea ei de
către Traian in 112. Dar religia lui Iisus are de întîmpinat in Iliric atat vechile religii, cat si represiunile
persecutiilor imperiale. Ea totusi sporeste precum ne informeaza Tertulian si Origen, si centre de raspandire
cresitna devin in primul rand orasele, intre care de cinste deosebita se bucura Tesalonicul, comunitate crestina
apostolica, cu traditia Sf. Apostol Pavel, care i-a adresat chiar doua epistole speciale.

Spr sfarsitul veacului III I inceputul celui de al IV-lea, sunt cunoscute

numeroase sedii episcopale pentru intregul Iliric apusean si rasaritean. In ele se
constata insa influenta Rasaritului crestin grecesc, si nicidecum Italiei laitne,
precum o constata unii, desii in regiune se vorbeste si latineste si greceste.
Argumentul filologic pentru crstinismul daco-valah o marturiseste indeajuns.

ORGANIZAREA MITROPOLITANA IN ILIRIC

In existenta autonoma a episcopiilor crestine intervine insa reorganizarea administrativa a imperiului roman prin
Diocletian si C-tin cel Mare, ambii originari di Iliric. Imperiul este impartit in patru prefecturii, care se compunea
din dieceze si acestea din provincii, si anume: Prefectura Orientului cu Egiptul, Siria, Asia Mica si Tracia;
Prefectura Iliricului cu diecezele Iliricului Occidental, Dacia( Sardia) si Macedonia cu Ahaia (Tesalonic);
Prefectura Italiei cu Italia si Africa si Prefectura Galia cu Galia, Spania si Britania. Personal, aceste prefecturii au
fost impartite in anul 310 astfel: Constantin isi lua Galia si Italia, iar Iliricul si Orientul le primea Galeriu , dupa
marturia lui Sicard din Cremona, de pe la 1204. Pentru ca aceasta organizare administrativa politica putea fi
favorabila si pentru cea bisericeasca, pentru usurinta circulatiei, si in vederea hirotonirii de episcopi noi, canonul
I Apostolic prevazand ca hirotonia unui episcop sa o savarseasca cel putin 2-3, Biserca s-a orientat in
organizarea ei locala dupa aceasta organizare politica . si astfel se trece la a doua etapa a organizarii
bisericesti, numita mitropolitana cand episcopii provinciilor se aduna in jurul episcopului din Dieceza, numit dupa
numele resedintei “metropolis” si el Mitropolit. Acest principiu este apoi confirmat ca norma generala de canonul
4 al Sinodului I Ecumenic din 325, de canonul 9 de la Antiohia din 341, de canonul 32 de la Cartagina din 417
precum de can. 34 Apostolic, care preveda ca episcopii unei natiuni-popor sa-si aleaga dintre ei unul ca protos
(mitropolit). Astfel iau fiinta pe rand noile Mitropolii, prin concentrarea in jurul lor a mai multor episcopii-eparhii
invecinate . Aceasta imprejurare constituie un motiv serios pentru unii mitropoliti sa-si largeasca jurisdictia
proprie peste eparhii si mai indepartate , fapt la care contribuie si dorinta dupa sporirea prestigiului propriu in
dauna altora, sau al orgoliului personal, mai ales ca din 330 se iveste “Roma cea noua” la Bizant –
Constantinopole, cu spiritualitate pronuntat crestina si cu supozitia, ca insusi Sf. Apostol Andrei, primul chemat,
a fost intemeietorul bisericii din vechiul Bizant. Astfel se vor naste intreceri organizatorice si jurisdictionaleintre
Constantinopole de la Apostolul Andrei, Tesalonicul de la Apostolul Pavel si Roma de la Apostolul Petru.
Cinstindu-si patria natala, Nisul din Dacia aureliana, imp. Constantin o lega de Metropola noua a imperiului,
dupa ce mitropolitul Protogen din Sardicaindeplinise sarcini in Dacia, Dardania, Calabria si in tarile din jur, iar
Mitropolitul din Tesalonic primise jurisdictia peste ambele Scitii. Constantin se invredniceste apoi de epitetul
“restitutor Daciarum”, aducand stapanire imperiala iar la Dunare, prin respingerea gotilor. Dar intervine o noua
impartire a imperiului, cand Constans, fiul lui Constantin isi lua Italia, Iliricul si Africa pentru sine. Astfel Iliricul
ajungea in relatii cu Apusul si de aceea sap area unora, ca sinodul de la Sardica, din 343, tinut impotriva
arienilor ar fi fost la frontiera dintre partea lui Constans si a lui Constantiu. Cu aceasta ocazie can. 16 de la
Sardica recunoaste, ca Mitropolia Tesalonicului se administreaza autonom-propriu. In anul 364 are loc o noua
impartire a imperiului, intre fiii lui Jovinian, Valentinian I luand Apusul si Valens Rasaritul. Dar impartirea reala
are loc abia in 379, fiind confirmata in 395. cu aceasta ocazie Iliricul este definitive scindat in doua, asa ca Iliricul
apusean, ci dieceza Panonia, vine inglobat imperiului de Apus si prefecturii Italia, iar Iliricul rasaritean, cu
diecezele vechi Dacia si Macedonia de la Sirmiu si pana la Salonic constituie prefectura proprie a Iliricului, cu
capitala cand laTesalonic cand la Sirmiu dupa imprejurari, apartinand imperiului de Rasarit. De atunci si
regiunea numita Albania cade definitive in sfera imperiului de Rasarit. Un element specific pt. viata bisericeasca
a Iliricului il prezinta si limba cultului crestin. Fireste ca bazele acestui cult erau grecesti, care s-au impus in
teologia rasariteana si in circulatia credinciosilor, din timpul increstinarii, si al traditiilor Pauline pastrate si
alimentate ulterior din Ierusalim, Asia mica si apoi chiar de la Bizant. Dar in viata Iliricului a intervenit si
latinizarea-romanizarea populatiilor locale traco-ilirice, macar in parte, fapt care apoi a necesitat aducerea in
aceste egiuni si a limbii latine crestine, de tipul “italiei” africane, exprimata in limba Latina rustica. E vremea în
care chiar Damas I al romei realizeaza inlaturarea limbii grecesti din cultul roman in avantajul celei latine
crestine, pe care o sustine ca sa biruie pe deplin si fireste ca despre aceasta au luat cunostinta si romanicii ilirici,
in vremea în care exista o comunitate spirituala si intre romanitatea din Sudul si Nordul Dunarii. Iliricul se bucura
insa inca de autonomia bisericeasca a Mitropoliei Tesalonicului, fapt care rezulta din cazul episcopului Bonos de
la Nis, acuzat de erezie. Apeland in 391 la sinodul de la Capuadin Italia, apoi la Sf. Ambroziu al Mediolanului cat
si la Siriciu al Romei, de fiecare data cazul lui e trimis spre judecare si rejudecare catre sinodul iliric, prezidat de
Anisiu al Tesalonicului, ca dovada ca niciun ierarh apusean, fie el chiar si episcope al romei, nu indraznea sa se
amestece intr-o chestiune proprie a Mitropoliei Iliricului. Impartirea finala a imperiului in 395 creeaza imperiul
roman de apus cu prefecurile Italia si Galia, cu capitala la Roma mai intai, si imperiul roman de rasarit cu
prefecturile Iliricului si Orientului, cu capitala la Constantinopol. Granita dintre ambele imperii este marcata prin
cursul meridional al Dunarii pana la Singidun(Belgrad), iar de acolo ea ducea pe o linie dreapta spre litoralul
adriatic de la Cattaro. Impartirea aceasta la inceput era menita pentru fii lui Teodosiu cel Mare, dar ea s-a arata
a fi definitiva. In felul acesta, Iliricul intreg de rasarit cu Dacia, Macedonia si celelalte regiuni vecine cadea in lotul
lui Arcadie, pentru a impartasii astfel in depanarea veacurilor soarta politica, economia si culturala a imperiului
roman de rasarit.

=ILIRICUL PE VREMEA JUSTINIANEI PRIMA[modificare | modificare sursă]

Imaparatul Justinian isi cinsteste locul de nastere, dispunand prin Novela XI di 15 aprilie 535, creareea
Arhiepiscopiei din Justiniana prima. Ea primea Macedonia secunda, Prevalis, Panonia secunda, Mesia
superioara, Dacia aureliana si Dardania, cu populatie romana sau romanizata si greceasca, fiind nu numai
mitropolie ci si arhiepiscopie, si neavand nimic comun cu episcopul Tesalonicului, care se bucurase de autoritate
nu din proprie importanta, ci stand in umbra prefecturii locului. Cu drept cuvant se poate spunce ca Justinean
primeste autonomie larga iar salinicul decade din importanta, imparatului ignorand vreo existenta a lui ca
vectoriat in lagatura cu Roma si supunandu-ldin nou patriarhiei constantinopolitane . ahaia si Hellas din vechea
prefectura a Iliricului primesc un mitropoli propriu la Corint, dar nu ca vicar roman, cum cred unii, ci fiind in
localitate un guvernator propriu bizantin, supus imparatului, Mitropolia Tomsului, se bucura de privilegii bogata;
ce priveste Dacia traiana si malvensa, nu se stie daca mai tinea de Salonic ci mai de graba de Constantinopol,
pt.ca Sucidava era direct supusa prefectului Gerontie al Constantinopolului. Dar Justineanei par sa fie supuse
episcopiile din Ad Mediam si Morisena. Dar Justinean se poarta diplomatic cu mare atentie fata de drepturile
onorifice bisericesti; astfel in 529 el declara biserica din Constantinopul in frunte tuturor celorlalte si episcopul ei
patriarh ecumenic, iar in 533 recunoaste pe Agapet al Romei ca sef al tuturor bisericilor (Codex I, 1), dar refuza
sa-i supuna noua arhiepiscopie ilirica in 536. in 545 prin Novela 131 din 18 martie dap uteri egale ambilor
patriarhi din roma veche si noua, iar in cap. 3 preve aotucefalia deplina a Justineanei Prima cu jurisdictie in
Dacia mediteraneana, Dacia ripensa, Prevalis, Dardania, Mesia superioara si Panonia; de acesti episcope sa fie
randuit, de propriul lor sinod si in locurile acestea supue lui sa obtina locul ce-l are si sediul apostolic roman
dupa cum a hotarat papa Vigiliu. Acest text este singurul, care ar putea admite o jursdictie romana peste Iliric.
De aceea toti istoricii papali il sublineaza pt confirmarea vechei existente a Vicariatului roman si in consecinta
Justinean e considerat fiu prea supus a episcopului roman. Problema pare pe deplin lamurita, si inca inca in
favoarea tezei romane fara posibilitatea de contrazicere. Si totusi nu este chiar asa. Dispozitia este echivoca, pt
ca in cazul stabilirii vicariatului roman, faptul trebuia mentionat cu precizie, caci este vorba de o lege. Trebuia
revocat edictul din 421 cat sic el din 535 si stabilite principii noi ceea ce insa nu este cazul. Iar cuvantul “obtina”
are in textul grecesc sensul e primire echivalenta pe cand interpretarea Latina vrea sa sugereze dependenta de
voia episcopului roman; de fapt consensul lui Vigiliu este formal si autocefalia Justineanei apare evidenta prin
dependenta arhiepiscopului de propriul sinpd al Justineanei. Contra tezei papale mai pledeaza si imprejurarea,
ca referatul administrative a lui Hierocle din Synekdemos, vorbreste despre Mesia cu Marcianopole, Scitia cu
Tomis, Iliric cu Tesalonic, Dacia cu Sardica, iar in sfera Romei sunt inserate Nouricul, Galia, Hispania, Panonia,
Africa, Sicilia, Sardnia si Corsica. E redarea starii cunodcute indeobste pt jurisdictia episcopului roman. Virgilius
se discredideaza insa prin oscilatiile sale in privinta celor “ trei capitole “ ale siodului V ecumenic din 553, in cat e
respins de episcopii italici si africani, ca si de cei ilirici fapt care ii indeamna pe unii sa creda ca “vicariatul raman
doar onorific” si Justinian il desdauneaza pe Virgiliu prin sanctiunea din 555. el reorganizeaza Italia d.p.d vedere
bisericesc si politic, dar fireste, fara vicariadul iliric, în care au avut loc cu aceste imprejurari, schimbari de protos
intre Frontinus cu Benenatus, aplecat poliicii acestuia. Era un joc al intereselor locale duse de arhiepiscopii
tesalonicieni.
In realitate sinodul V ecumenic precizeaza, ce pe langa episcopii patriarhi din Roma, Constantinopol,
Alexandria, Antiohia si Ierusalim sa se mai numeasca arhiepiscopi si episcopii-mitropoliti din Cipru,
Neoiustineana, Iberia, Efes si Tesalonic; primi 8 erau proestosi ai unor beserici autocefale, iar ultimii 2 pt
importanta oraselor lor de resedinta. In regunea ilirica se mentin episcopii la Sirmiu. In aceeasta vreme
inceteaza latinitatea ilirica din cauza incetarii latinitatii imperiale care intre 578-602 vine inlocuita cu greaca-
bizantina a Bisericii. Din cauza unor surse apusene, istoricii papali cred in dependenta permanenta a Iliricului de
Roma. Astfel primul patriarh roman, care sa intituleaza papa Grgire ce Mare (-604) adreseaza epistole arhiep.
Ioan la Justineanei pe ton “dur” pt ca nu vrea sa-I recunoasca drepturile; apoi in 595 il invita pe episcopul din
Sardica sa se supuna Justineanei si in 592 transfera pee p. ioan, fugarit de la Elissus la Squilenza in Italia. Dar
in ciuda acestor dovezi ele nu justifica vreo jursdictie locala ci sunt pioni pt jurisdictia uiversala in scopul careia
Grigore a scris foarte multe scrisori catre variatii episcopi rasariteni, care nicidecum nu denoda si o jurisdictie
peste locul catre episcopul caruia s-a scris epistola. O dovedeste tonul “dur” catre arhiepiscopul Justineanei. De
alta parte surprinde lipsa unor scrisor catre vicarul din Tesalonic. Oare a renuntat papa la el in schimbul
Justineanei? Sau totl sunt simple pretetii mai ales ca imparatul Mauriciu numea singur pe arhiepiscopul din
Justineana. Totul face aprte din critica fata de titlul de patriarh ecumenic a lui Ioan IV pustivul, combatuta de
Grigore prin epistole din anii 582 si 595, ca patriarhul sa nu incerce sa-si ia o autoritate suprema individuala
asupra Bisericii, pentru ca si papa se supune celor 4 sinoade ecumenice ca si celor 4 Sf. Evanghelii, fiind pericol
pt Biserica daca ar exista un singur episcop universal; de aceea episcopul romei nu isi i-a luat niciodata titlul de
ecumenic. Dar acest fapt nu l-a impiedeicat pe Grigore sa nu ceara imparatului bizantin uzurpator Focas in 602
sa-I acorde acelasi titlu pe care il are si patriarhul ecumenic. El se supune impratului pt ca acesta ar simboliza
universalismul crestin . Dar conflagratia cu vecinii dunareni duce la invazua avara si coborarea in imperiu a
slavilor pana spre Ahaia . iliricul este devastate pana spre Rodope si Tracia incat dispar numeroase sedii
episcopale iar Justineana e nimicita in 602, pe cand Salona din Dalmatia in 614. Tesalonicul se mai mentine, si
viata Sf. Dimitrie de Tesalonic, scrisa mai apoi de Simeon Matafrastul aminteste inca de prefectura Iliricului si de
metropola Tesalonicului, ambele dependente de Bizant . in fata distrugerilor savarsite de avari, papa Onoriu
adreseaza epistole indemnatoare catre episcopii din Epir-Albania. De aceea enciclopedistul din Sevilla(-636) nu
mai mentioneaza Iliricul in harta sa desi indica regiunile Panoniei, Istriei, Dalmatiei, Macedonia si Tesalia. Iar in
harta geografului anonim de la Ravena (sec. VII) Iliricul e indicat vag intre Dalmatia, Panonia, Mesia si
Macedonia, pe cand varianta a doua a hartii lipseste indicatia pt Macedonia si Iliricul este invecinat cu Dalmatia.
Asezarea sarbilor si a croatilor ca oaspeti in imperiul Bizantin in 641, pe linia vechii despartiri intre Iliricul
rasaritean si apusean fac ca imparatul Heraclius a ceara pentru ei misionari apuseni nu pentru ca Iliricul ar fi
apartinut Romei, ci pentru ca era mai aproape si croatii erau in partea apuseana a Iliricului. Totusi narentanii vor
primi misionari greci, iar apoi sarbi vor ajunge in 867 in legatura cu Bizantul pentru ca se aflau in tema
tesalonicului, iar croatii vor fi suspusi romei in 881 pt ca erau departe de centrele bizantine si mai aproape de
cele latine.

Iliria
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigationJump to search

Iliria
1200 î.Hr. – 168 î.Hr. →   →

Triburile Ilirilor în secolul al III-lea î.Hr.

Limbă Limba iliră

Religie Politeism

Guvernare

Formă de guvernare Monarhie

 Istorie

Epoca istorică Antichitate

Fondare 1200 î.Hr.

Cucerirea Romană 168 î.Hr.

Modifică date / text 

În antichitatea clasică, Iliria era regiunea din vestul Peninsulei Balcanice, cuprinsă între Marea

Adriatică, râul Morava și Panonia, locuit de iliri. Principalele orașele ale Iliriei au fost Apollonia,
Epidamus, Scodra (în prezent, Scutari, Albania) și Rhizon (în prezent, Risan, Muntenegru).
Preistoria Iliriei și istoria ilirilor sunt cunoscute din dovezile arheologice. Iliria este cucerită
de Republica Romană în 168 î.Hr. în urma Războaielelor Ilire.

Iliri
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Ilirii au fost populația de bază a Iliriei.

Date generale[modificare | modificare sursă]

Cu etnonimul ilirioi ('Iλλυρίoi) grecii au numit, se pare, mai întâi unul dintre triburile mai apropiate de ei care se
afla în apropiere de Epir, spre nord-vest. În mitologia greacă, Illyrus ar fi fost fiul lui Cadmus și Harmonia și ar fi
domnit în Iliria; fiii săi ar fi dat apoi nume unor dintre numeroasele triburi considerate ilire (în jur de 100 de triburi:
autariați, iapozi, liburni, dasariți etc.), aflate în teritoriul dintre Epir și râul Drava, Marea Adriatică și triburile
tracice din Balcani.[1][2] Teritoriul din urmă corespunde cu aproximație Albaniei actuale și fostei Iugoslavii și a fost
bogat în zăcăminte cuprifere (exploatate încă din neolitic), fier, aur, argint, piatră, sare, lemn.

Etnogeneză[modificare | modificare sursă]
Zona dintre vărsarea Dravei în Dunăre până la Porțile de Fier, SV Olteniei și NV Bulgariei, parțial și Macedonia,
este considerată ca zonă de interferență între traci și iliri. A fost de fapt o regiune populată cu precădere
de dardani și paoni, triburi despre care istoriografia nu a reușit să stabilească dacă erau tracice sau ilire. La fel
de disputată apartenență etnică au și tribalii, considerați traci de o mare parte a literaturii istorice.
Unele triburi ilire (messapii, daunii, peuceții) ar fi trecut în Peninsula Italică, iar despre iapozi, o legendă
reprodusă de Appian spune că au migrat spre răsărit, așezându-se în teritoriul tracic.
Este cert că ilirii au avut o descendență indoeuropeană și au vorbit limbi înrudite, însă opiniile sunt împărțite în
privința apartenenței unul din grupurile familiei de limbi indo-europene, kentum ori satem, opinile nu concordă,
dar par să existe mai multe argumente în favoarea celui dintâi. Limbile ilirice sunt cunoscute numai prin
antroponime și toponime și denotă o mare abundență de vocale și prin sonoritate. După o perioadă lungă în
care s-a discutat, în istoriografie, despre gradul de apropriere între graiurile ilirice și cele tracice, este
precumpănitoare concluzia că au fost pronunțat deosebite.
Izvoare: scrise romane și grecești (Appian - Ist. romană; Strabon; Pliniu cel Bătrân, Iordanes, Polyainos, Cassius
Dio), epigrafie (din perioada romană), toponime, materiale arheologice.
Despre formarea triburilor ilire și evoluția lor generală există mai multe teze, care se pot sistematiza în două
direcții. Una autohtonistă, care susține că pentru locuitorii teritoriului dintre Adriatica și râul Sava, în timpul epocii
bronzului s-a petrecut o ilirizare treptată (A. Benac și B. Čović din Sarajevo). Pe de altă parte, școala mai veche
menține teoria invaziei ilire din centrul Europei spre sud-est și în Peninsula Balcanică. Această invazie s-ar fi
petrecut în sec. XIII î .Chr. Numeroasele nume tracice din Iliria ar fi în sprijinul acestei teze, a venirii ilirilor peste
locuitori traci care astfel au fost înlocuiți, asimilați sau împinși spre răsărit. În același context s-ar fi petrecut și
deplasarea grecilor spre sud și a frigienilor din Tracia în Asia Mică.
Ambele teorii au o serie de puncte vulnerabile din cauza studiilor inegale, care ar trebui să fie comparative și
care sunt nevoite să se construiască predominant pe sursele arheologice. În sec. VIII-VII î .Chr. triburile ilire au
trecut pe la folosirea pe scară largă a fierului, deși continuă să fie producă sau să utilizeze multe obiecte de
podoabă și instrumente din bronz. Pentru această perioadă, cercetările arheologice sprijină ipoteză că a existat
o expansiune a triburilor ilirice spre răsărit, observabilă mai ales în V Bulgariei și SV Olteniei, paralel cu o
extindere a culturii Basarabi (de esență nord-tracică) spre apus, în Voievodina. Descoperiri precum cele din
zona Vraca (Bulgaria de NV), Balta Verde și Gogoșu (Mehedinți) dovedesc, în VIII-VII î .Chr., rituri și ritualuri
funerare obișnuite în lumea ilirică – înhumația în poziție întinsă.

Organizare politică[modificare | modificare sursă]

Triburile ilire (din centru şi din nord) şi vecinii în timpul perioadei romane.

Din punct de vedere politic, mai multe dintre triburile ilire au încercat să se organizeze, în diferite momente din
sec. IV-III î.Hr. Primul rege cunoscut a aparținut dardanilor și se numea Bardyllis (sec. IV). Dardanilor s-au
alăturat și alte triburi precum galabrii și tunații, împreună cu care au ocupat un teritoriu întins pe văile Strumei și
Vardarului. Puținele izvoare care se pot invoca pentru dardani î i prezintă la început ca fiind cu desăvârșire
sălbatici, locuind în bordeie și peșteri, după care vorbesc despre o armată bine organizată capabilă să amenințe
Macedonia ori Iliria în sec. III. Aliați ai romanilor în anumite momente, au fost supuși în sec. I î .Chr. de
guvernatorul Macedoniei care a ajuns până la Dunăre. Zona lor este cunoscută pentru mine și exploatată ca
atare de romani, mai târziu, cei care aveau un procurator metallorum special. O categorie de podoabe de aur se
numea chiar dardanium.
Altă puternică uniune tribală a fost constituită de autariați în vestul Serbiei și în Bosnia, acolo unde sunt
cercetate necropole.
Ilirii au intrat în conflict cu Epidamos și Apollonia – colonii grecești întemeiate pe litoralul adriatic, apoi cu
Macedonia. Au suferit influențe culturale tracice, elenistice și romane. Au suferit și de pe urma invaziei celtice
din sec. III. Nu doar au asimilat influențe străine, ci au și împrumutat altor populații cu care au venit în contact
elemente de cultură materială specifică. De ex., de la ei (pirații din insule) au luat romanii liburna, ambarcațiune
maritimă ușoară (cu formă prelungă, cu pupa și prova ascuțită și două rânduri de rame) care datorită mobilității
ei a ajuns în sec. I î .Chr. unul dintre cele mai bune vase romane de luptă. Flota romană de la Dunăre de Jos era
și ea dotată cu liburnae.
De la sfârșitul aceluiași veac au început lupte cu romanii care s-au intensificat în sec. I î.Hr. S-au finalizat cu
înglobarea Iliriei în Imperiul roman. Se pare că la originea conflictelor din sec. III cu romanii au stat desele
incursiuni pe mare ale piraților iliri și tendințele pe care le-au manifestat unele dintre triburi de a se constitui în
uniuni tribale mai puternice. Așa a fost cazul cu regatul unei prințese numită Teuta (231-228 î .Chr.), a regilor
Pleurat și Gentius.

Cucerirea romană
Provincia romană Iliria

După cucerirea romană, ilirii au obținut drepturi civile prin Constitutio Antoniniana (212). Roma i-a recrutat ca
soldați trimiși la limitele barbare ale imperiului. Rolul lor important în armata romană a deschis calea multor
căpetenii de a ajunge și la tron în câteva momente. În câteva secole au fost șapte împărați nativi din Ilyrricum.
Provincia romană Illyricum inițială, cu capitala la Salona (lângă Split), a fost desființată după o revoltă a
panonilor și dalmaților din sec. I, iar teritoriul său divizat în noi provincii, Pannonia în nord și Dalmația în sud. O
nouă reformă administrativă, a 297, a împăratului Dioclețian (cu provincii, prefecturi, dioceze), a marcat din nou
teritoriul. S-a creat provincia Praevalitana în sudul Dalmației, apoi Epirus Nova (Dyrrachium - capitală) și Epirus
Vetus (cu centrul la Nikopolis). Alte două părți au intrat în dioceza Macedoniei. Diocezele Pannonia, Noricum,
Moesia Superior și Macedonia cu o parte a Greciei au fost devenit componente ale prefecturii Illyricum.
Analiza materialului arheologic sugerează că romanizarea în cazul Iliriei a fost neuniformă. Centrele urbane au
fost aproape în totalitate romanizate, iar ilirii au fost subiecții unul puternic proces de aculturație. O astfel de
populație supusă romanizării a ajuns și în Dacia romană, în unități militare (ala Illyricorum, coh. III Delmatarum)
sau în comunități civile (Pirustae, Baridustae), dintre care sunt mai cunoscute cele de mineri în Munții Apuseni.
Cei din urmă au fost identificate în număr mare pe tăblițe cerate și inscripții locale, prin cu nume iliric tipice:
Andarus, Andes, Dato, Dasius, Epicadus, Plares, Scenobarus. Acesți coloniști au practicat incinerația în gropi
simple, uneori cu pereții arși. Unele morminte au ring de piatră sau incintă de piatră de formă rectangulară.
Necropole atribuite unor iliri se află la Ruda-Brad, Alburnus Maior, Ighiu, Cinciș, Apulum, Sighișoara, Romula.
Provenind din teritorii în care au exersat mineritul și prelucrarea metalelor, ilirii erau cunoscuți ca iscusiți în
aceste ocupații.
După dezintegrarea imperiului, teritoriul pe care au trăit ilirii a suferit de pe urma migrațiilor (goți, huni), populația
fiind în mare parte slavizată. Despre iliri se vorbește ultima oară în sec. VII d.Chr. (în Miracula Sancti Demetri
din Tesalonic). Unii dintre cei care s-au retras în zonele inaccesibile, muntoase, romanizați, au fost cunoscuți ca
morlaci. Albanezii își revendică astăzi descendența directă din iliri(însă contrazisă de o parte din istorici). Cultura
materială a ilirilor este relativ bine cunoscută și se remarcă prin înflorire și originalitate îndeosebi în Hallstatt.
Provine mai ales în necropole, pentru că așezările sunt mai puțin cercetate. Se cunoaște totuși că multe așezări
erau întărite, cele din Dalmația cu ziduri de piatră. Inventarul necropolelor cercetate denotă mare grijă pentru
viața de apoi și pentru ceremonii funerare. O parte a lor au fost de înhumație, mai ales tumulare, familiale sau
gentilice, unele de câteva zeci sau câteva sute. Inventarul funerar găsit conține arme de fier și multe podoabe de
bronz. Cu o paletă foarte variată la iliri, acestea au fost elemente de cultură materială difuzate și în zonele
învecinate; numeroase tipuri de fibule, brățări, atârnători etc. din spațiul carpato-dunărean sunt, în această
vreme, de origine vest și sud-vest balcanică.
Inițial, ilirii au imitat moneda după Dyrrachium și Apollonia, sec. V. Coloniile grecești de la Adriatică au avut
propria monedă, dar care a circulat puțin la iliri. Unii regi au imitat monedele grecești (cazul daorșilor). Mai
răspândită moneda romană din sec. I (mixtură care face trimitere la comerț și piraterie).
Însă, până la urmă, ilirii au sfârșit prin a fi romanizați și apoi slavizați, nemaiapărând în izvoarele istorice după
secolul VII d.Hr.

Religie[modificare | modificare sursă]
Ilirii credeau în forțe supranaturale a căror putere se manifesta în vicisitudinile vieții de zi cu zi, în sănătate și
boală, abundență naturală și dezastre. După o serie de motive – simboluri repetate care se referă la soare și
mișcarea lui: svastică, șerpi, cercuri, cai, păsări, au avut un cult solar. În perioada romană, au fost asimilate
zeitățile romane și interpretate cele indigene.
În partea nordică a Balcanilor, a existat și o lungă tradiție a incinerării și înmormântării în morminte puțin adânci,
în timp ce în părțile sudice, cei decedați erau depuși tumulii de piatră sau pământ (numiți "gromile").