PALEOLOGII SI CADEREA IMPERIULUI BIZANTIN (1261-1453)

Cruciadele si dominatia latina au lasat Imp. Bizantin intr-o stare de epuizare economica
accentuata (teritoriul ramas era ca umbra celui din timpul Comnenilor) – palate si cartiere erau in
ruina in urma celor intamplate in 1204. Sperantele revenirii erau minime iar negustorii venetieni si
genovezi exploatau maxim comertul cu Orientul Grecesc. Teritoriul Bizantului: in Asia Mica –
imperiul de la Niceea; in Europa – Tracia si o parte din Macedonia.
In jurul lor erau state independente ostile: Trebizonda, Despotatul de Epir si Ducatul
Nepratos. Nenumaratele insule si majoritatea localitatilor de pe coasta erau in mainile
genovezilor/venetienilor. In occident se aflau Serbia, Bulgaria si turcii. Asa era situatia atunci cand
Mihail VIII (1259-1282) a patruns in C-pol.
Ultima perioada a Imp. Bizantin (1261-1453) are 2 etape: 1. domnia lui Mihail VIII si 2. cea
a succesorilor sai. Lui Mihail ii urmeaza Andronic II (1282-1328), marcat de o ruptura insotita de
decadenta bizantina. Mihail VIII a avut ca obiectiv impiedicarea ofensivei latine in Orient,
activitatea si succesul politicii facand din el ultimul mare imparat al Bizantului. Succesorii sai nu au
putut face altceva decat sa intarzie dezvodamantul iminent. Andronic II si Andronic III (1328-
1341) au asistat neputinciosi la cresterea puterii turcilor in Asia. Ioan V (1341-1391) si Ioan VI
Cantacuzino (1341-1355) au vazut cum sârbii lui Dușan ajungeau la portile C-polului, precum si
primele cuceriri turcesti din Europa. Urmeaza Manuel II (1391-1425) si Ioan VIII (1425-1448),
sub care progresul turcilor a redus imperiul la capitala, iar calatoriile umilitoare ale acestora in
Occident pentru a cere ajutor au ramas infructuoase.
Deznodamantul a survenit pe 29 MAI 1453, cand ultimul imparat bizantin, Constantin XI a
murit eroic pe zidurile C-polului, care era asaltat de turci.

Situatia interna si externa a imperiului

In ultima perioada, imparatii au fost nevoiti sa faca fata unor mari dificultati financiare,
introducand taxe si impozite noi, asupra categoriilor care fusesera exceptate. Aceste masuri nu au
putut fi eficiente intr-un stat al carui comert se afla in mana strainilor. Imperiul n-a mai putut
intretine flota si pe soldati, fapt pentru care aveau loc des revolte. Disputele religioase au fost
reflexul agitatiei politice si mai ales disputei in jurul unirii cu Roma.
Dupa moartea lui Teodor II Laskaris (1254-1258) coroana imperiala a revenit fiului
(minor) Ioan IV Laskaris (1258-1261), regent fiind George Muzalon care va fi asasinat de catre
Mihail Paleologul, care preia regența.
Mihail provenea dintr-o familie aristocratica, avea sprijinul armatei si al clerului,
ascensiunea sa datorandu-se meritelor sale si situatiei externe care cerea o conducere ferma.
Alcatuirea unei noi coaliții occidentale condusa de Manfred (regele Siciliei si fiul lui Frederich II
Hohenstaufen) si Mihail II (1237-1271 – despotul Epirului) impotriva Bizantului. Alianta este
sustinuta si de regele sârb Uroș I (care era nelinistit de ascensiunea Bizantului).
Mihail VIII + Ioan Paleologul (fratele sau) a obtinut o victorie stralucita in toamna 1259 pe
Valea Patagoniei, luand prizonier pe principele Ahaiei (pe care il elibereaza in schimbul unor
localitati din Peloponez). Mihail VIII, de frica unei contraofensive a venetienilor, va incheia o
alianta in 1261 la Genova, care permite patrunderea pe piata bizantina a genovezilor, care preiau
suprematia comerciala in Orient (detinuta de venetieni).
Alt eveniment f. important: incoronarea lui Mihail VIII in Biserica Sf. Sofia de catre
Patriarhul Arsenie pe 15 august 1261 – simbolizeaza renasterea Imp. Bizantin si crearea unei noi
dinastii (domneste 200 de ani).
Pe plan extern, Bizantul era amenintat de Occidentali: Grecia era sub dominatia latinilor
(Despotatele de Epir, Morena, Atena Ahaia – Epirul si Tesalia erau ostile Bizantului). Sârbii si
bulgarii isi marisera regatele in dauna Bizantului, dar nu erau in stare sa organizeze actiuni ostile
decat prin aliante.

1
 In Occident inamicul puternic era Regatul Siciliei, devenit foarte periculos dupa moartea lui
Manfred si venirea lui Carol de Anjou, un devotat al scaunului papal – incepe o perioada de aliante
conjuncturale cu sârbii lui Uroș sau cu bulgarii țarului Constantin impotriva lui Mihail VIII, puse la
cale de Carol de Anjou.
Mihail VIII s-a dovedit a fi un bun diplomat, reusind sa rezolve problemele prin abilitatea
politica si nu prin forta militara. De partea lui Mihail era regele Frantei Ludovic IX, care prin
participarea la cruciada impotriva arabilor, l-a impiedicat pe fratele sau (Carol de Anjou) sa atace
C-polul. Situatia este atenuata si de papa Grigorie X (1271-1276), care in schimbul neutralitatii lui
Carol, ii cere lui Mihail accelerarea tentativelor de unire.

Incercari de unire cu Roma

Bizantinii trebuia sa faca o alegere: fie erau acceptate conditiile latinilor si era reconstruita
lumea crestina in vederea inlaturarii pericolului otoman (cu riscul unei disolutii intr-un crestinism
strain), fie isi prezervau spiritualitatea traditionala prin abandonarea oricarei sperante de conservare
a Imperiului Oriental. Alegand cea de-a doua solutie, bizantinii au ales moartea lor politica,
infrangerea de catre turci, si au respins moartea lor culturala, care ar fi venit prin unirea cu Roma.
Mihail VIII a incercat sa convina clerul ortodox de necesitatea unirii cu Roma si trimite o
delegatie la Lyon (fostul patriarh Gherman, istoricul George Acropolites si Teofan mitropolitul de
la Niceea). Adpetii unirii l-au castigat de partea lor si pe Ioan Vekkos (teolog de frunte). Chiar daca
divergentele doctrinale nu se agravasera, iar dogma romana avea unii partizani (Ioan Vekkos si
Dimitrios Cydones un secol mai tarziu) bizantinii aveau mari rezerve in privinta pretentiilor
disciplinare ale Romei. Lumea ortodoxa nu putea accepta evolutia monarhica tot mai evidenta a
Romei din sec. XI. Daca recunoasterea suprematiei teoretice a papei putea fi admisa, nu putea fi
tolerata impunerea unei dogme de catre acesta. Nici chiar partizanii unirii nu acceptau ca papa sa
devine o autoritate in materie de credinta, in afara sinodului.
Dupa reforma gregoriana, autocratia romana a respins ideea unui sinod, singurul loc in care
bizantinii ar fi acceptat sa realizeze unirea. Unirea devenise astfel o afacere pur politica, ce urma sa
asigure Bizantului sprijinul roman in lupta vs. musulmani. Unirea s-a realizat la 6 iulie 1274 la
Lyon, si nu a fost inteleasa nici de cler, nici de popor. Va fi respinsa de statele disidente (Epirul si
Tesalia), ea a fost abandonata si de Andronic II (fiul lui Mihail) in momentul in care necesitatile
politice nu o mai cereau.
Tentativele facute de catre Andronic III, Ioan V si Manuel II au culminat cu o adevarata
catastrofa spirituala pentru biserica Bizantina: conciliul de la Ferrara-Florența (1438-9), care s-a
incheiat cu capitularea in fata Romei. Trebuie sa ne imaginam deruta in care se aflau bizantinii in
fata iminentei distrugeri a imperiului de catre Islam si presiunea financiara exercitata de latini (nu
aveau bani pentru a se intoarce la C-pol) + presiuni psihologice din partea imparatului si a intrigilor
latinizante care urmareau realizarea cu orice pret a unirii.
Faptul ca Marcu Eugenicul, episcopul Efesului, nu a semnat actul de unire, l-a facut pe
acesta sa devina practic reprezentantul autorizat al credintei BO. Revenind la C-pol, bizantinii au
respins unirea care le fusese impusa, iar caderea imperiului, la cativa ani mai tarziu, elimina in mod
tragic ratiunea acestui act. Imperiul pentru care unii erau gata sa sacrifice Ortodoxia inceta sa mai
existe.
Problema unitatii Bisericilor a fost multa vreme amestecata cu minciuna si calculul. Biserica
nu cunoastea decat unitatea, deci nu putea recunoaste un eventual ”acord de unire”. Indepartarea
mutuala a Orientului de Occident s-a incheiat printr-o separare completa: Orientul ortodox si
Occidentul catolic.
Unirea de la Lyon (1274) a fost urmata de consecinte. Pe plan extern, situatia politica s-a
ameliorat. Carol de Anjou si venetienii au oprit atacul asupra C-polului, iar Mihail VIII a obtinut
unele victorii pe mare impotriva venetienilor. Pe plan intern, Mihail VIII a declansat o ampla
actiune de persecutare a celor ce nu acceptau unirea. Dupa moartea lui Carol de Anjou (1282),

2
imparatul a scapat de cea mai grea amenintare din vremea sa, diminuand totodata si puterea de
actiune a sarbilor si bulgarilor.

Imperiul Bizantin sub urmasii lui Mihail VIII. Primele conflicte cu turcii
otomani
Dupa moartea lui Mihail VIII (1282) a inceput declinul Imperiului Bizantin. Cauze multiple:
incapacitatea urmasilor lui Mihail de a gestiona situatiile de criza, structura sociala si economica
fragila a Bizantului, patrunderea progresiva a genovezilor/venetienilor pe pietele interne bizantine.
Sub urmasul sau, Andronic II, asistam la inmultirea problemelor interne – criza financiara l-
a obligat sa renunte la intretinerea flotei si sa lase apararea maritima pe seama genovezilor. Mare
greseala: Imp. Bizantin depindea d.p.d.v. economic si militar de genovezi. Andronic II a limitat si
efectivele armatei terestre, neputand rezista turcilor.
Pe plan religios a avut o atitudine diferite de tatal sau, fiind un adversar al unirii de la Lyon.
L-a inlocuit pe Patriarhul Ioan Vekkos cu Iosif, la fel si pe toti functionarii care acceptasera unirea.
Andronic a avizat statutul Muntelui Athos, prin hrisovul din 1291, el trecand manastirile sub
autoritatea directa a patriarhului! Protosul Sf. Munte, din vremea lui Alexios I, era confirmat de
imparat – acum era recunoscut de patriarh.
Sub Andronic II a fost alcatuita o noua Notitia episcopatum, fiind mentionate si Mitropolia
Viciniei si Episcopia Vlahilor.
Slabiciunile pe plan intern au condus la o politica externa modesta, asigurarea linistii fiind
facuta prin tratative de pace cu popoarele din N, S, E si V. Andronic II a comis o greseala grava
amestecandu-se in conflictul dintre venetieni si genovezi (1294). Initial, bizantinii au fost alaturi de
genovezi, ducand la un conflict deschis cu venetienii, castigat de venetieni; pacea din 1302 era
defavorabila bizantinilor. Turcii reusisera ca pana in 1300 sa cucereasca intreaga Asie Mica.
Instalarea lor in Bitinia (langa C-pol) le-a permis sa patrunda mai usor in Peninsula Balcanica.
Andronic II a recurs la mercenari, permitand trecerea in imperiu a 16000 de alani. Bizantinii
au fost infranti, Andronic II cere ajutorul catalanilor, condusi de Roger Flor, care poseda o armata
de 6500 de soldati catalani si 36 de corabii, care se angajasera impotriva turcilor cu conditia ca
Roger Flor sa primeasca titlul de mare duce (comandat al armatei bizantine).
1304 – catalanii au pornit o ampla campanie impotriva turcilor, incheiata cu eliberarea unor
regiuni din Frigia. Apar, insa, neintelegeri intre bizantini si catalani, iar dupa uciderea lui Roger
Flor (1305 – complot organizat de fiul lui Andronic II, Mihail IX) se ajunge la jafuri in Thesalia,
Macedonia, Tracia si Mt. Athos. Catalanii nu au resit sa cucereasca Tesalonicul si s-au indreptat
catre Ducatul Atenei, unde i-au alungat pe francezi. Atena si Teba au trecut de sub dominatia
franceza sub cea a catalanilor 70 de ani.
Acestea arata cat de fragil devenise imperiul in Peninsula Balcanica, situatie agravata
ulterior de razboaiele civile intre Andronic II si Andronic III. Razboaiele interne dintre cei 2 erau
practic inceputul unei perioade de lupte civile care vor continua si in deceniul 5 al sec. XIV,
contribuint la dezagregarea Imperiului.
Printre partizanii lui Andronic II s-a aflat si viitorul imparat Ioan VI Cantacuzino. Conflictul
s-a incheiat in 1328 cu infrangerea si inalturarea de pe tron a lui Andronic II.
In Asia Mica turcii cuceresc pe rand Brusa (1326), Niceea (1329) si Nicomidia (1337). La
moartea lui Andronic III (1341), turcii devenisera stapanii Asiei Mici si faceau dese incursiuni in
Tracia. Asemenea sarbilor, au profitat, sub domnia lui Ioan V de luptele interne ale Bizantului: Ioan
Cantacuzino, care-si casatorise fata cu sultanul Orkhan, conta pe ajutorul turcilor in vederea
obtinerii tronului, permitand instalarea acestora in Tracia si oferindu-le un loc pe malul european al
Dardanelelor.
Turcii si-au consolidat pozitia in regiunea Gallipoli, punct de plecare spre Balcani. Murad I
a cucerit Tracia, Filipopoli, Adrianopole, unde practic isi instaleaza si capitala, ca semn disstinct al
ambitiilor lor europene.

3
 Ioan V a incercat o oarecare apropiere de Occident: se deplaseaza la Roma in 1369,
acceptand o marturisire de credinta catolica, in care il recunostea pe papa drept conducatorul
crestinatatii. Acest acord a ramas la fel de lipsit de perspective precum cel de la Lyon, dar la
intoarcere a trecut pe la Venetia, unde a fost retinut ca debitor insolvabil. Este eliberat, contra sumei
datorate, de fiul sau, Manuel. Turcii si-au continuat ofensiva, zdrobind Imperiul Sârb in batalia de
la Kossovo (1389) si trecandu-i pe bulgari sub dominatie.

Ioan al V-lea Paleologul si Ioan al VI-lea Cantacuzino

După moartea lui Andronic III la 15 iulie 1341, succesor ramane Ioan al V-lea (1341-1391),
fiul sau + mama sa Ana de Savoia, doar ca, Ioan Cantacuzino (apropiat al lui Andronic III)
pretindea si el rolul de regent; pretentiile sale duc la o opozitie intre Ana de Savoia si Ioan Calecas.
De fapt si de drept adversarul prim ministrului era Alexis Apocaucos – bun general
recompensat cu bogatii si onoruri.
Pe plan extern – Turcii - ajunsesera pe malurile Asiei Mici si au intreprins expeditii pe
tarmurile Traciei; Sarbii – inaintasera pana la Tesalonic; Bulgarii – amentintau sa intre in razboi si
ei; si totusi Ioan Cantacuzino restabileste pacea prin trupele sale pe care le recruta personal.
Ioan Cantacuzino – se declara imparat in 1341 la Demotica, recunoscand totusi legitimitatea
lui Ioan V si pe maicasa – acest eveniment declanseaza un razboi civil. (prin asta el arata ca lupta
doar impotriva lui Alexis Apocaucos, si nu contra familiei imperiale).
De partea lui Cantacuzino erau: aristocratii + nobilii din Tracia + calugarii isihasti.
Adversarii erau: oameni din clasa de mijloc + clasele de jos + partizanii prooccidentali. (bineinteles,
acest razboi civil e agravat de cresterea puterii sarbilor condusi de Stefan Duşan si a tracilor, iar
societatea bizantina la vremea aia era divizata d.p.d.v religios).
Isihasmul (curent vechi al spiritualitatii bizantine) – este evidentiat de Sfintii Simeon Noul
Teolog (949-1022) & Grigorie Sinaitul (1255-1346) – idealul isihasmului = curatirea de patimi,
ajungerea la starea de liniste care permite vederea luminii taborice (de la Schimbarea la Fata).
Metoda – (dupa cum bine o stiti) – barbia in piept, privirea spre inima rostind: “Doamne Iisuse
Hristoase, miluieste-ma!”
Practica aceasta creeaza dispute in imperiu, printre contestantii ei, il cunoastem mult prea
bine pe Varlaam de Calabria (sudul Italiei) – el ii numeste pe isihasti “privitori in buric” si mai
afirma ca lumina taborica nu e eterna si nu poate fi vazuta.
In acest context apare marele Sfant Grigorie Palama (1296-1359) “campionul” doctrinei
isihaste – aduce o distinctie intre fiinta divina (ousia) & lucrarile ei (dinamis) – face paralela cu
soarele caruia nu ii stim esenta dar ii vedem efectul.
Sistemul isihast implineste dorinta omului de a se uni cu Dumnezeu creand o punte de
legatura intre lumea de aici si cea de dincolo. Ideea principala a doctrinei Sf.Grigorie este apararea
unirii reale cu Dumnezeu fapt ce conduce la dezvoltarea invataturii sale despre energiile necreate
care patrund in lume si prin care lumea, fara a se confunda cu Dumnezeu (caci fiinta lui ne este
inaccesibila), se uneste si comunica cu El.
Pentru Sfintii Simeon Noul Teolog si Grigorie Palama, teologia inseamna o lucrare a vietii
la care se poate ajunge printr-un efort creator al gandirii asupra problemelor existentiale.
Conflictul aparut in bizant mai era legat si de lupta dintre 2 tendinte filosofice importante
care defineau gandirea bizantina: aristotelismul & platonismul. (misticii + filosofii inspirati de
Platon; doctrina Bisericii de aristotel).
Sfintii Grigorie si Simeon in alcatuirea invataturilor lor, pleaca de la revelatia dumnezeiasca
+ contemplare iar nu de la gandirea aristotelica sau platonista.
In 1351 la Sinodul din C-pol – isihasmul este declarat doctrina oficiala a bisericii bizantine.
Intre 1351-1356 – repr.gandirii scolastice Grigore Akindin este condamnat.

4
 Biserica evita sa condamne pe adversarii isihasmului iar Grigorie Palama mai cunoaste un
obstacole acela fiind Ana de Savoia si Ioan Calecas - Sf.Grigorie va fi arestat iar imperiul se
scindeaza in doua grupari.
Sinoadele din 1351 & 1368 – confirma palamismul ca expresie autentica a credintei bisericii
+ trec in randul Sfintilor pe Grigorie Palama (cinstit in duminica aIIa din Postul Mare).
1345 moare Alexis Apocaucos la C-pol, datorita acestui eveniment Ioan Cantacuzino (1347-
1354) obtine niste victorii cu ajutorul turcilor.
21 mai 1346 – a fost incoronat (la Adrianopol) de patr.Ierusalimului, Ioan Cantacuzino
(evenimentul marcheaza legalitatea declaratiei de la Demotica 1341); la 3 februarie 1347
Cantacuzino intra triumfal in C-pol, recunoscut si de adversarii sai.
In urma acestor evenimente – Ana de Savoia isi schimba atitudinea fata de isihasm, il de
pune pe Ioan Calecas, il pune in scaun pe Isidor, iar Sf.Grigorie este scos din inchisoare. Instalarea
pe tron a lui Cantacuzino = victorie isihasm.
Pe plan exter: Ioan VI Cantacuzino colaboreaza cu turcii; isi pastreaza interesul pentru
teritoriile grecesti prin infiintarea Despotatului de Moreea; este ostil genovezilor (pentru ca
genovezii incasau taxe de 80% ca sa ii lase pe bizantini sa treaca prin Bosfor).
1349 – trupele bizantine sunt infrante, refacerea flotei a fost in zadar.
1352 – se declanseaza un nou razboi civil intre Ioan VI Cantacuzino si Ioan 5 Paleologul –
Cantacuzino abdica in 1354, imbraca haina monahala, merge la Athos si este influentat de isihasm.
In aceasta perioada de razboaie civile, aflam conducatori dobrogeni aflati sub conducerea lui
Dobrotici. (Dobrotici era in fruntea unui despotat – intemeiat intre 1320-1322 care cuprindea
regiunea numita “Tara Cavernei” = tinutul dintre Varna si Caliacra.)
Aflam numele lui Balica in 1346, conducator dobrogean care intervine in luptele dintre
bizantini prin trimiterea a 1000 de soldati care urmau sa lupte sub conducerea lui Dobrotici alaturi
de Ana de Savoia si Ioan V Paleologul.
1396 – moare Dobrotici, fisu adica Ivanco, bate moneda proprie de aur (să se ştie) –
demonstreaza independenta statului dobrogean. (Dobrotici + fisu Ivanco, au avut stranse legaturi cu
Vlaicu Voda + Mircea cel Batran).

Situatia Imperiului Bizantin sub ultimii imparati Paleologi (1391-1448)

Dupa Ioan V, domneste Manuel II (1391-1425) intr-o perioada in care bizantul era redus
doar la capitala, iar o mare parte a Peloponezului era sub ocupatia turcilor.
Intre 1393-1394, Baiazid someaza pe noul imparat + conducatorii statelor slave din Balcani
sa-i aduca omagiu; dupa care, C-polul este blocat si oprit de la aprovizionarea cu apa drept pentru
care se împute (fara gluma).
Turcii cuceresc Bulgaria in 1393 (care ramane sub stapanirea lor 500 de ani), Serbia si
Dobrogea; Mircea cel Batran reusind sa pastreze independenta prin plata de tribut.
Dupa infrangerea de la Nicopole 1396, imparatul bizantin cere ajutor apeland la: Roma
vorbind cu Papa Bonifaciu 9, la Paris cu Henric 4…dar nu obtine mare branza.
Ajutor primeste de la capetenia mongola – Timur-Lenk sau Tamerlan – care intervine cu
trupele in Asia Mica, si nimicesc armatele otomane la Ankara, 20 iulie 1402; Baiazid e luat
prizonier, moare dupa cateva luni in captivitate.
1402-1413 – se incearca o reconstituire a imperiului edificat de Baiazid – proces profund
influentat de luptele celor 4 fii ai lui Baiazid Ilderim care se incheie exact in 1413.
Dupa ce isi elimina fratii, sultanatul ii revine lui Mahomed I care este obligat sa faca fata
revoltelor, dar si lui Mustafa (fiu nelegitim al lui Baiazid). – este o perioada in care Imp.Bizantin
putea fi salvat de Occident, caci Mahomed I era prietenos cu Manuel, dar, situatia occidentului
adica, aprecierea gresita a partidului antiunionist din Bizant + lupta Venetiei care pana in 1437 se
bate cu Ungaria + razboiul de 100 de ani (care neutralizeaza Franta si Anglia) = permit turcilor sa se
redreseze.

5
 Partea buna a acestei perioade: Manuel a putut reabilita ordinea in Despotatul Moreei unde
se succedasera frasu (Teodor I), proprii sai copii (Teodor II & Constantin 11).
1421 – moare Mahomed, vine pe tron Murad II (1431-1451) – reia politica lui Baiazid.
Fiul lui Manuel, Ioan 8 asociat la tron din ian.1421, incearca fara succes sa il puna pe
Mustafa in locul lui Murad, drept pentru care, in 1422 C-polul sufera un nou asediu, si nu e ajutat
de nimeni.
In primavara lui 1423, turcii devasteaza Grecia, patrund in Moreea, Tesalonicul e cucerit pe
29 martie 1430.
1425 – moare Manuel II Paleologul, tronul e luat de fisu, Ioan VIII (1425-1448) – domnia
lui se limiteaza la capitala. (fratii lui: Andronic IV & Teodor II – conduceau celelalte regiuni
existente).
Ioan VIII cauta si el ajutor occidental, tratatele de pace dintre cele 2 Biserici fiind reluate in
1431 – papa conditiona ajutorul militar de unirea bisericilor.
Ioan VIII decide unirea cu latinii – desi tatal sau ii spusese, ca pe turci ii poate speria cu
unirea, dar totusi sa nu o accepte, pentru ca bizantinii nu vor accepta vreodata pe latini, si exista
pericolul unei schisme.
1431 Basel – Sinod general care proiecta unirea cu grecii. In 1437 vin delegati in C-pol si
incheie o conventie cu trimisii greci, pt ca ei sa socoteasca mai intai in apele teritoriale ale Italiei si
abea dupa sa decida locul sinodului ce vroia unirea.
Pe 18 septembrie 1437, prin bula Doctoris gentium – Papa Eugen IV hotaraste locul la
Ferrara.
In noiembrie 1437 – Ioan VIII Paleologul + frasu + delegatie din aprox.700 de oameni vin
cu corabiile spre Italia pe cheltuiala papei.
Din suita imperiala faceau parte: Patr.Iosif II (moare in timpul lucrarilor); Visarion
mitr.Niceei (era pro unire din motive politice); Antonie mitr.Heracleei; Marcu Eugenicul al Efesului
(mare adversar al unirii); Dionisie de Sardes; Grigorie Mamas (duhovnicul imparatului); Silvestru
Syropulos (marele eclesiarh al Patriarhiei Ecumenice, cel care scrie Istoria sinodului unionist de la
Ferrara-Florenta)
Din partea celorlalre Biserici participa: Mitr.Isidor al Kievului, din partea marelui principe
al Moscovei Vasile II (1425-1462); Bis.Georgiei prin Mitr.Grigorie al Georgiei; un episcop si un
laic. Din tara noastra: Mitr.Damian al Moldovei (de neam grec) + vicarul sau, protopopul
Constantin + mireanul logofat Neagoe (prob. loctiitorul Episcopiei sau Mitropoliei Romanului).
Nu participa: Mitropolia Ungrovlahiei (care de acum se indeparteaza de Patriarhia de C-
pol); Arhiepiscopia sarba de la Ipek & Arhiepiscopia de la Ohrida.
Din partea latinilor se remarca: cardinalul Iuliu Cesarini (fost presedinte al Sinodului de la
Basel); Ludovic (arhiep. de Forli) & Ioan de Raguza (Dubrovnicul de astazi).
Lucrarile incep pe 9 aprilie 1438 la Ferrara, se vor muta la Florenta unde se vor incheia cu
proclamarea unirii pe 6 iulie 1439. Marcu Eugenicul nu semneaza actul unirii, iar papa zice: “Daca
Marcu n-a semnat, n-am facut nimic.”
Consecinte: religioase – sunt compromisurile acceptate de bizantini; politice – pierderea
increderii lui Murad II.
In perioada urmatoare au loc conflicte armate: s-au implicat sarbii, ungurii, romanii sau
peloponezii – perioada incheiata cu victoria turcilor de la Varna 1444.
Murad II avanseaza cu cucerirea teritoriilor in sudul Greciei – cucereste Focida & Beoţia
ajunge pana la Muntii Pindului.
Singurul care a rezistat mai mult = albanezul Skanderberg, pana cand moare in 1468.
Ioan VIII moare in 1448 in C-pol, la tron vine Constantin XI Dragases (origine sarba dupa
măsa)
Murad II moare in 1451, succesor fiind Mohamed (cuceritorul C-polului).

6
 Aprilie 1453 – Mohamed vine cu armata, tine in asediu imperiul bizantin 7 saptamani
(numar magic ) iar asaltul final este dat pe 29 mai, in aceasta lupta finala murind si Constantin
Dragases = caderea oficiala a Bizantului.
Unii istorici spun ca aceasta cucerire s-a datorat si unei porti a cetatii ramasa deschisa
(turcaleţii neaga chestiunea, bineinteles).
Alte teritorii cucerite de otomani in continuare: Atena – 1456; Despotatul de Moreea –
1456; Imperiul de la Trapezunt – 1461; Despotatul Sarbesc – 1456; Regatul Bosniac – 1463.
Dupa sec. XV si celelalte tari slave, precum albanezii au aceeasi soarta ca astia de mai sus.
Turcii ajung sa aibe granita de vest, Marea Adriatica.
Cauza cadere C-pol: 2 mari cauze: 1.cruciadele & 2.antagonismul religios dintre Orient si
Occident.
Lectia se incheie cu o privire de ansamblu sub forma de poveste asupra Imperiului Bizantin
si asupra a tot ce a insemnat el in istorie, precum si popoarele influentate de el.

Mișcarea literară, artistică și spirituală în vremea împăraților Paleologi

Apariția Bisericilor Ortodoxe în Balcani a fost rezultatul direct al lucrării misionare
intreprinse de frații Chiril și Metodie, continuați de ucenicii lor, Clement și Naum iar mai târziu de
urmașii acestora.
Majoritatea textelor scripturistice și liturgice necesare slujbelor au fost traduse în secolele al
IX-lea și al X-lea, iar predicile Sfântului Clement de Orhida și ale altor părinti au continuat să
circule și după ce Bizanțul a recucerit Peninsula Balcanică în secolul al XI-lea.
Slavona bisericească create de Chiril și Metodiu a avut un success exceptional ca mijloc de
«propaganda culturală».
În condițiile apariției de state și Biserici noi în Balcani, literature slavă ortodoxă a
reprezentat pentru mulți un fel de fenomen transnational.
În domeniul artistic și cel architectural tradițiile byzantine au fost exprimate, în mod evident
în mănăstiri precum cele din Macedonia și Serbia: Mileseva 1234, Sopociani 1268, Studenița 1313,
Gracianița 1318-1321etc.
Pentru Bulgaria exemplele le avem la Boyana 1259, sau in cazul capelei schimbării la Față
de la mănăstirea Rila 1335.
Calitatea iconografică din aceste mănăstiri reprezintă până astăzi o ilustrare a «renașterii
Paleologilor», dar și a legăturilor complexe dintre slavi si bizantini.
Mănăstirile erau centre principale de răspândire a culturii și de distribuire a manuscriselor,
în acest sens Muntele Athos având un rol deosebit de active.
În ultima perioadă a evului mediu cea mai mare parte a creatorilor de spiritualitate și
literature din Balcani erau călugări. Sfântul Sava al sârbilor considerat fondatorul bisericii sârbe,
adept al vieții athonite, este autorul unei lucrări închinate tatalui său, Ștefan Nemanya, care a
îmbrăcat haina monahală fiind venerate cu numele de Simeon Myroblitul.
Rolul monahismului în viața Bisericilor slave din sudul Balcanilor a devenit decisive după
victoria isihasmului bizantin, literature cultă cu referire la viața socială și religioasă din Europa
oriental folosind termenul de «isihast» pentru a-I desemna pe toți cei care se identificau în mod
direct sau indirect cu victoria acestei mișcări.
Evenimentele de la Bizanț din 1341, 1347 si 1451 au impulsionat tradiția isihastă, sporind
prestigiul si autoritatea monahilor.
Colaborarea dintre călugării greci și cei slavi avea același scop: menținerea unității și a
identității ortodoxe în fața ofensivei turcești, a provocărilor latine și a propagandei sectare și
bogomile.
Unele mănăstiri athonite precum Kutlumuș erau sub protecția domnilor români, iar aceste
așezăminte aveau numerosi călugări ce veneau din Țările Române.

7
 Discuțiile cu privire la isihasm din această perioadă au stimulat interesul pentru teologia
palamită, iar multe dintre cărțile Sfântului Grigorie Palama au fost traduse în slavonă.
În 1261 Mihail al VIII-lea Paleologul intra în Constantinopolul deținut din 1204 de latini. În
curând extinderea puterii otomane și războaiele civile au agravat situația împăraților de la
Constantinopol, care ajung să conducă în câteva regiuni dispersate.
Autoritatea imperiului bizantin în această ultimă etapă a existenței sale a fost mai degrabă
una spirituală decât temporală.. jurisdicția Patriarhului, mai largă decât cea a împăratului, era
recunoscută in zone ce nu se mai aflau sub dominația bizantină: Creta , Serbia, Bulgaria și Rusia.
Viața monahală a fost revigorată: m.Athos a fost trecut sub jurisdicția directă a patriarhului și a
cunoscut o nouă renaștere, iar numeroase mănăstiri au fost reconstruite sau restaurate.
O elita de aristocrați bogați s-a arătat interesată în această perioadă de Aristotel si Platon,
precum si de contactele intelectuale cu umanistii italieni.
De aceea în ciuda tuturor dificultăților pe plan politic, epoca Paleologilor a cunoscut în
literatură și artă o ultimă înflorire ce a durat până la mijlocul secolului al XIV-lea.
În pictură putem vorbi de o nouă spiritualitate, pe care mulți istorici au calificat-o drept
neoelenistică, iar alții protorenascentistă.
Convertirea lui Vladimir al Kievului a marcat intrarea slavilor din Rusia în comunitatea
ortodoxă, deschizând răsăritul European culturii și artiștilor de la Constantinopol. Fiul lui Vladimir,
Iaroslav(1019-1054) a invitat arhitecți și mozaicari de la Constantinopol pentru construcția si
decorarea Catedralei Sfânta Sofia din Kiev, și la celălalt capăt al regatului său, a Catedralei Sfânta
Sofia din Novgorod.
Invazia mongolilor care au prădat Kievul în 1240, a adus două secole de dominatie islamică
de care a scăpat doar nordul Rusiei.
Teofan Grecul, conform biografului său Epifanie, era un înțelept, un filosof și un illustrator
de cărți, ar fi autorul picturilor din peste 40 de biserici din Constantinopol, Moscova și Novgorod.
Căderea Constantinopolului nu a marcat și sfârșitul artei byzantine, pentru că autoritatea
spirituală a bizanțului se întindea dincolo de granițele sale geografice. Din Rusia și până în Creta,
B. Ortodoxă a perpetuat traditiile picturale și arhitecturale byzantine până în perioada modernă.
Opera lui Duccio di Buonisegna, considerat maestrul stilului grecesc, reprezintă apogeul
unei evoluții italo-bizantine dezvoltată pe parcursul unui secol.
Și în arhitectură ideile byzantine au reprezentat fundamentul renașterii. Arhitecții italieni își
considerau creațiile drept o întoarcere la principiile romei antice, lucru valabil mai mult în cazul
detaliilor si mai putin în cel al planurilor.
Părintele arhitecturii renascentiste Filippo Brunelleschi (1377-1446), a reprodus cu multă
atentie ordinele clasice, iar planurile sale pentru San Lorenzo și Santo Spirito din Milano, construită
în secolul al XI-lea, s-a inspirit și Donato Bramante sau chiar Leonardo da Vinci (1452-1519), care
va folosi unitatea a patru coloane pentru crearea unor spații complexe generoase.
În privinta producției literare, ultimele secole de istorie bizantină sunt dominate de apariția
unor noi centre, în fața Constantinopolului. Această tendință este încurajată și de apariția Imperiului
Latin de Constantinopol, după 1204, când mulți oameni de litere au parasite capitala.
Figura dominantă este cea a lui Nichifor Vlemides născut în C-opol în 1197. Opera sa
cuprinde tratate împotriva latinilor, lucrări științifice, filosofice și o interesantă autobiografie.
După recucerirea Constantinopolului de către Mihail al VIII-lea(1261) viața intelectuală se
reorganizează și cunoaște o înflorire numită «renașterea Paleologilor».
Numele celor mai cunoscuti reprezentanti sunt: Maxim Planudes, Teodor Metochites,
Nichifor Gregoras, Grigorie Sinaitul, Nicolae Cabasila, Ghenadie Scholarios primaul patriarch de
C-opol după 1453 etc.
Ghemistos Plethon, filosof platonician care se detașează de creștinism și încearcă să
revalorifice elenismul, în Italia a fost convins de familia Medicis să deschidă la Florența o academie
platoniciană.

8
 După caderea Constantinopolului la 1204, cultura bizantină a supraviețuit în Imperiul de la
Niceea, care și-a creat propriile biblioteci, iar apoi sub Paleologi, la Constantinopol.
Maxim Planudes, a avut un rol important in transmiterea textelor unor matematicieni și
astronomi de seamă, sau ale lui Plutarh și ale unor poeți.
Dimitrios Triklinos va adduce o contribuție esențială la redescoperirea tragediilor lui
Euripide, aproape necunoscute la acea vreme în Bizanț.
Legăturile între Bizanț și Italia în secolul al XV-lea au fost evidentiate și de cariera lui
Besarion, fostul ierarh Visarion al Niceei, devenit cardinal după conciliul de la Ferara-Florența. În
palatal său de la Roma se adunau umaniști italieni și refugiați bizantini, iar după 1453 a încercat să
pună în practică un proiect de salvare a culturii grecești amenințată cu dispariția. Astfel a adunat
aproximativ 500 de manuscrise, pe care le-a legat la Veneția în 1468. Tot acum au apărut la Vatican
și Florența alte colecții de manuscrise grecesti, o nouă etapă în transmiterea acestor valoroase texte
fiind cea cuprinsă între anii 1449 și 1515, când au apărut primele ediții imprimate.

Constantinopolul cucerit de turcaleți. Creștinii dominați de rahatul cu

fistic
- la 29 mai 1453, Constantinopolul este cucerit de turci
- declinul Imperiului Bizantin începuse din secolul 12, când cavalerii occidentali ai Cruciadei 4
(1202-1204) au atacat Constantinopolul, pe 13 aprilie 1204, din interese economice
- Serbia a fost cucerită în 1459, Bulgaria în 1396, Grecia în 1459/60, Bosnia în 1463, iar Egiptul în
1517
- în afara Rusiei, tot Orientul ortodox a rămas sub jugul islamic patru veacuri
- creștinii nu au fost persecutați la început, ci chiar s-au bucurat de unele favoruri din partea
sultanului Mahomed 2, care îndrăgea creațiile grecești, și și-a pus chiar secretari creștini
- Mahomed vroia să-și consolideze imperiul și cu ajutorul culturii grecești, motiv pentru care după
cucerire i-a invitat pe greci să-și aleagă un patriarh - Ghenadie Scolarul, participant la Conciliul de
la Ferrara-Florența - ce se bucura de libertate deplină în administrarea Bisericii
- singura obligație a creștinilor față de cuceritori era plata anuală a haraciului
- clerul era scutit de impozite, iar Poarta nu se amesteca în problemele interne ale Bisericii, respecta
libertatea de ținere a sărbătorilor și cultul public (căsătorii, înmormântări etc.) - deci creștinii își
puteau păstra religia
- instituțiile civile și politice musulmane, justiția, legile erau determinate de islam și nu se aplicau
creștinilor
- patriarhul devine Milet Pașa sau etnarh, adică șeful națiunii, iar ierarhia bisericească se ocupa de
administrarea civilă a creștinilor, care erau judecați după legile grecești
- tribunalele erau recunoscute de Poartă, iar sentințele erau executate de autoritățile turcești
- creștinii aveau propriile școli și programe educaționale, iar astfel Biserica devenea un fel de stat în
stat
- cu toate acestea, sultanul era izvorul tuturor drepturilor și nu dădea socoteală pentru acțiunile lui
- creștinii erau considerați rayah, adică popor cucerit, necredincios, fără drepturi reale sau cetățenie
- exemplu de abuz al lui Mahomed 2: confiscă patriarhului Ghenadie Biserica celor 12 Apostoli, pe
care tot el i-o dăduse
- în scurt timp, Imperiul Otoman intră în declin, iar drepturile patriarhului sunt reduse progresiv
- în secolul 18, s-au succedat 48 de patriarhi în 73 de ani, unii depuși iar apoi reașezați (chiar și de 5
ori), alții martirizați, bisericile au fost pângărite, iar Sfintele Daruri profanate
- în secolul 19, Turcia era în descompunere. Sultanii au încercat să europenizeze țara, au ameliorat
puțin situația creștinilor, dar au urmat noi persecuții
- grecii din Turcia și Constantinopol au plătit insurecția greacă prin masacre cutremurătoare în
1821, când a fost martirizat și patriarhul Grigorie 5, omorât în ziua de Paști
- a doua jumătate a secolului 19 a inclus revolte ale creștinilor și represiunea sângeroasă a turcilor,

9
plină de masacre
- cele mai multe, în 1861, au fost în: Bosnia, Herțegovina, Serbia, Țara Românească, Moldova și
Bulgaria. În 1866 urmează Creta, iar în 1875 noi revolte în Bosnia și Herțegovina

Despre Bizanț. Concluzii

- Bizanțul a reușit să păstreze, de-a lungul Evului Mediu, noțiunea de stat, datorită forței de
expansiune politică și spirituală - a fost un bloc cu o viață de aproape un mileniu, constituit pe
vremea lui Constantin cel Mare și dizolvat sub influența feudalismului arabo-persan și apusean, mai
ales sub Comneni și prăbușit sub loviturile latine din 1204
- una din funcțiile istorice a fost misionarismul prin care s-a transmis duhul acestei civilizații
- în Apus, Carol cel Mare a încreștinat lumea germană cu sabia, în timp ce în Răsărit „mirajul
bizantin” a fost cel care i-a atras pe bulgari, sârbi, ruși și români
- un alt punct important în istoria Bizanțului a fost așa-numita „cruciadă bizantină”. Bizanțul a fost
adăpostul Occidentului, prin stoparea invaziilor asiatice - lupta împotriva perșilor, terminată prin
înfrângerea și distrugerea imperiului de către Heraclius, luptele lui Vasile 1 Macedoneanul cu
sarazinii din Italia, dar și marea „epopee bizantină” a perioadei secolelor 10-11, ilustrată de Nichifor
Focas, Ioan Tzmiskes și Vasile 2
- de-a lungul perioadei de ascensiune și înflorire, Bizanțul a fost o adevărată „împărăție”.
Creștinismul a introdus aici un element nou în viziunea grecului antic: mesianitatea. Statul bizantin
și-a luat dreptul de a reprezenta universul cu caracteristicile „Împărăției”, concretizată când
credinciosul intra în atmosfera de sărbătoare a Bisericii, unde avea loc Sfânta Liturghie
- prin Bizanț, creștinismul a devenit fenomen istoric și factor de decizie în lumea contemporană
- Bizanțul a întruchipat ecumenicitatea, îmbinarea transcendenței cu imanența, a făcut legătura
dintre Antichitate și lumea modernă

10