Situația generală a

Bisericii în această
perioadă.
Vechile patriarhate orientale.
Bisericile necalcedoniene.
Bisericile ortodoxe naționale: bulgară, sârbă,
română și rusă.
Perioada cuprinsă între Schisma cea mare (1054)
și căderea Constantinopolului (1453)
• a fost, pentru Imperiul bizantin, o perioadă deosebit de frământată, care, în cele din urmă, a dus la pieirea
acestuia.
• După ce în anul 1043 rușii au dat ultimul lor atac asupra Bizanțului, la hotarele acestuia și-au făcut apariția noi
popoare. Apariția mongolilor (tătari) a făcut ca Rusia să nu mai constituie un factor principal în politica bizantină
și să își rateze vocația sa europeană.
• Trecerea, în 1048, a Dunării, de către pecenegi, a influențat și ea situația bizantinilor.
• Însă cel mai important eveniment din această perioadă l-a constituit apariția turcilor selgiucizi care, între 1037-
1072 i-au nimicit pe arabi, cucerind într-un răstimp extrem de scurt, de doar două decenii (1054-1070) teritorii
foarte întinse.
• Înfrângerea din 1071 a împăratului Roman IV Diogenes la Mantzikert (Armenia), precum și colaborarea
acestuia cu normanzii, într-o vreme când Bizanțul era sfâșiat de lupte interne, a creat premisele să fie înființat
Sultanatul de Iconium al Selgiucizilor, în Asia Mică.
• Grecii mai stăpâneau doar provinciile Heracleea, Paflagonia și Trebizonda. În anul 1307 sultanatul selgiucid a
fost înlocuit cu cel osmanic, după numele întemeietorului său, turcul Osman, a cărui țintă va fi în curând
cucerirea Constantinopolului. Totul părea din acest moment doar o chestiune de timp.
 Tulburata lume balcanica
• Intrarea turcilor în Iconium. Înfrângerea suferită de Manuel I Comnen (1143-1180) la Myriokefalon (17
septembrie 1176) a însemnat pierderea definitivă a dominației bizantine în Anatolia, marele bazin militar și
dmografic bizantin.
• După moartea lui Manuel I Comnen (1180), Bizanțul a cunoscut o perioadă de tulburări de care au profitat
atât sârbii, cât și româno-bulgarii, care își făceau tot mai mult simțite pretențiile imperiale.
• Sârbii, conduși de jupan Nemanja (1170-1196), și-au câștigat independența, organizându-și statul după
model bizantin și cu o Biserică națională, în fruntea căreia a ajuns fiul său, Sava, care viețuia în Muntele
Athos.
• Româno-bulgarii au dus și ei în această vreme lupte cu bizantinii, pe care i-au înfrânt. Curând însă, după
moartea fraților Ioan (1196) și Petru (1197) Asan, tronul a revenit fratelui lor Ioniță, numit și Caloian (1197-
1207), care trăiește o vreme și la Constantinopol. Bărbat viteaz și destoinic, Ioniță l-a învins în 1205 pe
Balduin I, împăratul latin de Constantinopol, cucerind nordul Macedoniei și Tracia. Treptat, hotarele
Imperiului româno-bulgar și-au mărit tot mai mult, așa încât sub țarul Ioan Asan II (1218-1241), care a
cucerit ținutul muntos al Albaniei și valea superioară a Moravei, avea aproape aceeași întindere ca în
vremea lui Simeon (893-927).
 Agonia Imperiului Bizantin
• Lumea creștină încerca zadarnic să se opună valului
otoman, prin organizarea cruciadelor. Numai că cruciații
apuseni au uitat adeseori țelul pentru care ei au plecat în
Orient, schimbând râvna evlaviei cu dorința de a cuceri.
• Așa se face că, la 13 aprilie 1204, în vremea împăratului
Alexios V Murzuflos, Constantinopolul a fost cucerit de
către armatele cruciadei a IV-a, care l-au jefuit și l-au
împărțit. Cruciații s-au instalat în oraș, formând
“Imperiul latin de Răsărit”, iar bizantinii s-au organizat
în Imperiul de Trapezunt și în cel de la Niceea.
• Cum era de așteptat, bizantinii, în frunte cu Biserica
Ortodoxă, au privit cu ură pe latini pentru această faptă,
așa încât ostilitatea dintre cele două lumi, apuseană și
răsăriteană, s-a accentuat. Și odată cu aceasta și schisma
din 1054, căci, după jaful barbar din 1204, latinii au
secătuit sistematic bogățiile bizantine, bisericile
ortodoxe fiind și ele prădate de odoare și de sfintele
moaște, iar patriarhul ortodox schimbat cu unul latin.
După aproape 60 de ani, Bizanțul a fost din nou eliberat.
• La 15 august 1261, împăratul Mihail VIII Paleologul (1261-
1282) de la Niceea, și-a făcut intrarea în Constantinopol,
restaurând Imperiul grec și punând bazele celei mai lungi
dinastii bizantine, care va conduce Bizanțul până la căderea
sa sub turci, în anul 1453, cea a Paleologilor.
• Până atunci însă, împărații Paleologi au căutat să salveze
Constantinopolul, încercând să construiască alianțe cu
statele apusene și cu papii de la Roma. Cu aceștia din urmă,
bizantinii au încercat să facă o serie de “uniri”, cerând
ajutoare în schimbul recunoașterii supremației scaunului de
la Roma.
• Începutul l-a făcut chiar Mihail VIII care, amenințat de
Carol de Anjou, rege de Neapole, și de turci, a recunoscut
în Conciliul de la Lyon (1274) “unirea” celor două Biserici.
Împăratul a intrat însă în conflict cu supușii săi ortodocși,
ceea ce l-a determinat pe fiul și succesorul său Andronic II
(1282-1328) să denunțe unirea făcută de tatăl său. Ba mai
mult, de frica mulțimii, nu l-a îngropat pe tatăl său cu
pompă imperială, cum se cerea de către eticheta bizantină.
Pericolul turcilor devenea tot mai mare.
- În anul 1326 aceștia au cucerit Brusa, apoi Nicomidia și Niceea, la 1354
s-au instalat în Europa, la Gallipoli, pentru ca, la 1359 să apară pentru
prima dată sub zidurile Constantinopolului, care devine tot mai izolat de
restul Imperiului.
- În anul 1397, Baiazid a cucerit Tesalia,
- 1430 sultanul Murad II să cucerească Tesalonicul, iar la 1446 Moreea.
- Toate aceste cuceriri ale turcilor în dauna Constantinopolului se
petreceau sub ochii indiferenți ai creștinătății Europei, care nu a
întreprins nimic pentru salvarea capitalei bizantine.
- Ba, mai mult, împărații care au căutat ajutor în Apus – de pildă Ioan V
Paleologul (1341-1391) și Manuil II Paleologul (1391 – 1425) – nu s-au
întors decât cu promisiuni. Și când au încercat să-i ajute, a fost prea
târziu, cruciada de la Nicopole (1396), cât și cea de la Varna (1444) fiind
sortite eșecului.
- O nouă încercare de unire a Bisericilor, la Conciliul de la Ferrara-
Florența (1438-1439) a avut același rezultat: învrăjbirea creștinilor
răsăriteni cu cei apuseni, care nu s-au ținut de cuvânt. Neîncrederea a
ajuns până acolo încât Luca Notaras, marele duce bizantin, spunea că
mai bucuros vede în Bizanț turbanul turcesc decât pălăria de cardinal.
Ceea ce s-a și întâmplat în ziua de 29 mai 1453, când Constantinopolul a
căzut în mâinile lui Mahomed II Cuceritorul (1451-1481).
Patriarhia ecumenica
• cu toate condițiile grele din Imperiu, pe scaunul Patriarhiei ecumenice au păstorit ierarhi instruiți și virtuoși,
între care amintim pe: Nicolae II Gramaticul (sub Alexie Comnenul), Luca Hrysoverghis (sub Manuel I
Comnenul), Ioan I Camateros, silit de cuceritorii latini să părăsească scaunul (1204), Gherman II la
Niceea și Constantinopol, Ioan VII Beccos, Ioan XIV Calecas, Filotei și Iosif II, care a murit la Florența.
• Tot în această perioadă, influența bizantină bisericească și mai ales culturală se întinde mai departe ca
oricând din Veneția, Florența și Siena până în Bulgaria și Serbia Nemanizilor, și din insulele Arhipelagului
grecesc, stăpânite de latini, până în principatele rusești ale Moscovei și Suzdanului și, mai departe, în
republica comercială a Novgorodului.
• Direct, ori prin filieră sud-slavă, înrâurirea bizantină s-a exercitat și în spațiul românesc, amprenta ei cea
mai puternică regăsindu-se în Biserică, în lăcașurile de cult din principatul muntean al Basarabilor ca și în
monumentele reprezentative ale artei moldovene din epoca lui Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare.
• După căderea Constantinopolului sub turci, 29 mai 1453, legăturile celorlalte Biserici Ortodoxe – rusă,
română, bulgară, sârbă, ș. a. – cu Patriarhia ecumenică au slăbit, ceea ce a făcut ca fiecare dintre ele, chiar
dacă recunoșteau întâietatea patriarhului, să fie nevoite să se dezvolte separat, în cadrul țărilor respective.
PATRIARHIA ALEXANDRIEI
• A doua în rang după Constantinopol, a avut de îndurat de pe urma cuceritorilor musulmani,
precum și a cruciaților.
• Patriarhii Alexandriei au avut, totuși, legături cu Constantinopolul, unii dintre aceștia – ca
Atanasie II (1276 – 1316) – rezidând chiar la Constantinopol. După jumătatea sec. XIV,
creștinii ortodocși din Egipt au fost persecutați violent, situația lor agravându-se și datorită
atacului dat de regele Pierre I de Lusignan (1359 – 1369) asupra Alexandriei.
• Alături de ceilalți patriarhi ortodocși, nici patriarhul Alexandriei nu a acceptat unirea de la
Florența (1439), pe care a condamnat-o. După 1453, Patriarhia Alexandriei a cunoscut
aceeași soartă grea ca și Constantinopolul. După cucerirea Egiptului de turci, 1517,
patriarhii ortodocși au fost nevoiți să-și aibă reședința la Constantinopol, de unde
conduceau mai mult nominal, revenindu-le mai ales meritul de a apăra ortodoxia în fața
propagandei catolice și protestante și, în special, împotriva calvinismului.
• Între patriarhii cu o înaltă cultură, s-au remarcat : Gherasim (1567-1630), Meletie Pigas
(1592-1602), Chiril Lucaris (1603-1621), Mitrofan Critopulos (1636-1639). Cel din urmă,
de pildă, a studiat la Oxford, Wittenberg și a predat limba greacă în Veneția, având
contacte atât cu personalități catolice, cât și protestante. Persecuțiile împotriva creștinilor
au continuat, deși la 1811 stăpânirea lui Mehmed Ali încerca să se modernizeze după
modelul apusean.
PATRIARHIA ANTIOHIEI
Aflată sub stăpânire musulmană, a sperat o clipă că situația se va îmbunătăți după cuceririle cruciaților (1098-1099). S-au
înșelat însă, fiindcă aceștia au pus patriarhi latini, cei ortodocși fiind nevoiți să rezideze la Constantinopol, ca simpli titulari.
De pildă, între 1193 și 1205, patriarh al Antiohiei era vestitul Teodor Balsamon, care nu și-a putut ocupa scaunul din cauza
cruciaților. Rămas la Constantinopol, la îndemnul lui Manuil Comnenul, a scris comentariul la Nomocanonul în 14 titluri al
lui Fotie, precum și scolii la toate canoanele, căutând să armonizeze legiuirile bisericești cu cele civile.
Abia după cucerirea Antiohiei de către musulmani (1269), creștinii ortodocși și-au putut alege din nou patriarhi, dar cu
reședința la Damasc, pentru ca astăzi să fie la Beirut.
Deși a avut de înfruntat puternica propagandă catolică, nici patriarhia Antiohiei nu a recunoscut unirea făcută la Florența
(1439). După căderea Constantinopolului sub turci (1453), patriarhii antiohieni, ca și ceilalți, rezidau mai mult la
Constantinopol, sau mergeau după ajutoare în Rusia și Țările Române.
Au existat, însă, patriarhi culți și activi pe tărâm gospodăresc, pastoral și cultural. Amintim pe patriarhii Ioachim (1584-
1587) și Macarie (1648-1672), care au făcut o serie de călătorii în țările ortodoxe, descrise de Pavel din Alep, diaconul lui
Macarie. După 1622, când s-a înființat “ Congregația de propaganda fide “, papalitatea a început o mai puternică acțiune
prozelitistă, folosind toate mijloacele pentru destrămarea unității credincioșilor antiohieni, unii dintre aceștia trecând la
uniație. Ortodocșii au încercat să se apere atât practic, cât și în scris. Astfel, la 11 mai 1643, patriarhul Macarie participa la
sinodul de la Constantinopol, care a aprobat “ Mărturisirea ortodoxă” a lui Petru Movilă. Apoi, la 1718, patriarhul Antiohiei,
împreună cu cei ai Constantinopolului, Alexandriei și Ierusalimului, trimiteau în Anglia vestitul document intitulat “
Răspunsul patriarhilor orientali”, împreună cu actele sinoadelor din 1672 și 1691, ținute la Constantinopol.
PATRIARHIA IERUSALIMULUI
• 451 Sinodul de la Calcedon a ridicat Biserica Ierusalimului la rang de Patriarhie. Procedând astfel, trei provincii
ecleziastice cu aproximativ șaizeci de eparhii au fost desprinse din Patriarhia Antiohiei, căreia îi aparținuse anterior zona.
Sub stăpânirea bizantină greacă, Ierusalimul a continuat să prospere ca destinație a nenumăraților pelerini creștini ca
„biserică mamă”. Invaziile persanilor din 614 și arabii din 637 au pus capăt acestei prosperități. Multe biserici și mănăstiri
creștine au fost distruse și o mare parte a populației s-a convertit treptat la islam.
• În timpul stăpânirii cruciatilor (1099-1187) cruciații au înlocuit pe patriarhul ortodox Simeon cu unul latin și au luat cu ei
un număr mare de relicve, pe care le-au dus în țările lor de baștină. De asemenea, latinii au profitat de stăpânirea lor
pentru a acapara terenuri pe care au ridicat construcții, au înființat așezăminte care au adus în mâna lor mare parte din
Locurile Sfinte.
• După cucerirea Ierusalimului de către musulmani (1187), creștinii ortodocși și-au putut alege din nou patriarhul, însă
dominația mamelucilor (1250-1517), a îngreuiat din nou situația creștinilor orientali. Patriarhii ortodocși vor rezida, cei
mai mulți, la Constantinopol, iar după căderea acestuia în mâinile turcilor, unii au plecat după ajutoare în Țările Române
și în Rusia, singurele țări ortodoxe rămase independente.
• Patriarhii Ierusalimului au apărat ortodoxia, condamnând unirea florentină în sinodul ținut aici în 1443, opunându-se
prozelitismului catolic. Patriarhului Ierusalimului, împreună cu cel al Alexandriei și al Antiohiei a participat și la sinodul
de la Constantinopol din anul 1450, care a hotărât și de data aceasta că unirea încheiată la Florența în 1439 nu are nici o
valoare. Cei trei patriarhi au depus pe patriarhul unionist al Constantinopolului, Grigorie III Mammas, în locul lui
punându-l pe Atanasie II (1450). Cucerirea Egiptului de către turci în 1517 a îngreuiat și mai mult situația ortodocșilor de
aici.
BISERICA ORTODOXĂ RUSĂ
• Este cea mai mare dintre Bisericile Ortodoxe, fiind, alături de Biserica Ortodoxă Română, sprijinul cel mai puternic pentru
apărarea ortodocșilor căzuți sub stăpânirea otomană. După încreștinarea rușilor prin principele Vladimir, la anul 988,
Biserica Rusă s-a întărit mereu, păstrând o legătură strânsă cu patriarhia Constantinopolului și cu lăcașurile monahale
ortodoxe, mai ales cu Athosul. Principele Iaroslav cel Înțelept (1019-1054), care a întărit Kievul în dauna Novgorodului, s-a
interesat îndeaproape de situația Bisericii sale, dorind să întreacă Bizanțul. El a mărit numărul episcopilor, a ridicat
numeroase biserici, mânăstiri și a înființat școli. Ținea strânse legături cu Apusul, dar mai ales cu Bizanțul, trimițând aici
mitropoliți ruși și găzduind greci la curtea sa. Același lucru l-au făcut și urmașii săi, mai ales Vladimir Monomahul (1113-
1125). Înainte de invazia mongolă (1237), rușii aveau 15 episcopii. Sub Vladimir Monomahul, întinderea creștinismului și a
statului s-a mărit ajungând de la Novgorod până în Galiția, spre Urali și Caucaz. Demnitatea de mare principat a fost smulsă
Kievului de principatul de Rostov, cu capitala la Suzdal. Chiar dacă din 1169 Kievul va pierde întâietatea politică, el își mai
păstrează încă însemnătatea comercială și mai ales pe cea bisericească. Marele prinț Andrei Bogoliubski, principele de
Rostov, a voit să întemeieze o nouă mitropolie rusă în orașul său de reședință, Vladimir, dar patriarhul de Constantinopol,
Luca Hrysoverghis (1156-1169) nu i-a satisfăcut dorința, păstrând Kievului rangul și privilegiul său de metropolă.
• Pe lângă marele principat de Vladimir, s-au format și au crescut în importanță principatul de Halici (în Galiția) și cel de
Novgorod. Alte principate, mai mici, s-au format, de asemenea, înainte de invazia mongolă. Vladimir și celelalte
recunoșteau autoritatea mitropolitului de Kiev. De regulă, acesta era numit și hirotonit la Constantinopol, dar se bucura de
libertate în conducerea Bisericii ruse și de mare cinste și autoritate în fața rușilor.
• Până la 1237, cei mai mulți mitropoliți ai Rusiei au fost greci, primul rus pe scaunul de la Kiev fiind Ilarion (1051-1054).
Chiar și după 1237 întâlnim ierarhi greci, ca de pildă : Maxim (1283-1305), Teognost (1328-1353) sau Fotie (1408-1431).
Faptul că unii ierarhi erau greci, făcea ca ei să nu se poată apropia de popor ca ierarhi naționali. În schimb, își asigurau față
de marii principi o situație mai independentă și o mai mare stabilitate în funcțiune.
Destinul istoric al Bisericii Ruse
• Invazia mongolă a adus însă unele schimbări politice, cu urmări și în viața bisericească a rușilor. Ars de
tătari la 1240, Kievul va pierde întâietatea pe care o va lua Moscova, care devine în prima jumătate a sec. XIV
mare principat și reședință a mitropolitului rus.
• Ajutat de mitropolitul Moscovei, marele principat rusesc începe să “adune pământ rusesc”, așa încât în 1325
mitropolitul rus se mută la Moscova, care va deține supremația bisericească, cu influență și în raporturile externe.
• Astfel la sinodul de la Ferrara-Florența (1438-1439), Biserica rusă a fost reprezentată de mitropolitul Isidor al
Kievului, de neam grec, care a semnat unirea cu papa. Clerul rus și marele prinț Vasile II (1425-1462) nu au
acceptat unirea, punând în locul lui pe mitropolitul rus Jona, pentru care nu s-a mai cerut confirmare de la Bizanț,
căci acesta primise unirea cu Biserica papală (1448). Socotindu-se autocefală, Biserica rusă își alegea mitropoliții
și îi hirotonea în țară.
• Importanța Moscovei crește mai ales după 1453, când, după căderea Constantinopolului, Rusia era statul ortodox
cel mai puternic și mai mare, capitala sa numindu-se pe sine ” A treia Romă”. Considerându-se urmaș al vechilor
împărați bizantini, Ivan IV (1533-1584) și-a luat numele de țar, adică împărat (1547), iar sub urmașul său, Teodor
I (1584-1598), Biserica rusă s-a autoproclamat patriarhat (1589), cu consimțământul patriarhilor răsăriteni.
Primul patriarh rus, Jov (1589-1605), a fost întronizat de către patriarhul Ieremia II al Constantinopolului în ziua
de 26 ianuarie 1589.
Bisericile ortodoxe din Balcani
• BISERICA ORTODOXĂ SÂRBĂ
• După încreștinarea lor prin Chiril și Metodie și după botezul oficial prin principatele Mutimir (860-
891), creștinismul a devenit religia oficială a sârbilor.
• Marele jupan sârb Nemania I (1170-1196) a unit și consolidat statul sârb. Apoi, la 1219, Sfântul Sava,
fratele principelui Ștefan II Nemania, a creat o mitropolie sârbă autocefală, fiind primul ei
Arhiepiscop, hirotonit la Niceea
• Biserica Ortodoxă Sârbă a cunoscut o perioadă de maximă înflorire în timpul domniei lui Ștefan
Dușan (1331-1355), care a cucerit Albania, Macedonia și Epirul, dorind să cucerească chiar și
imperiul grec. După ce în 1345 acesta s-a proclamat țar, Biserica Sârbă a fost ridicată în 1346 la
rangul de patriarhie, cu sediul la Peci (Ipek), ceea ce a pricinuit conflictul ei cu Patriarhia ecumenică.
Primul patriarh sârb a fost Ioanichie, iar în 1352, patriarhul Constantinopolului răspunde cu anatemă.
• Totuși, în anul 1375, Constantinopolul a recunoscut patriarhia sârbă. După bătălia de la Kosovopolie
(1389), regatul sârb a căzut în mâinile turcilor. În 1459, aceștia l-au inclus în Imperiul Otoman,
instaurând o epocă tragică pentru istoria sârbilor.
BISERICA ORTODOXĂ BULGARA
• Are o dezvoltare istorică asemănătoare cu cea sârbă. Bulgarii au intrat tot mai mult sub influența bizantină, ajungând sub jurisdicția
Patriarhiei de Constantinopol.
• Sub țarul Simeon I (893-927), Biserica bulgară a devenit autocefală, fiind condusă de un patriarh cu capitala la Preslav, iar din 971 la
Ohrida. După învingerea bulgarilor la 1018 de către bizantini, conduși de împăratul Vasile II Bulgarohtonul (976-1025), Patriarhia
bulgară a fost desființată.
• Răscoala antibizantină condusă de frații Asan și Petru a dus la crearea Imperiului româno-bulgar în anul 1185. În dorința de a
obține titlul și coroana de împărat de la papă, Ioniță Asan a recunoscut primatul papal și a unit Biserica româno-bulgară cu Roma, sub
Inocențiu al III-lea. Dar papa n-a satisfăcut întru totul dorința acestuia, fapt pentru care nici unirea n-a fost durabilă. În aceste condiții,
împărații greci de la Niceea au intrat în legături cu româno-bulgarii (Ioan Ducas Vatatzis și Ioan II Asan). Cu acest prilej, româno-
bulgarii au cerut înființarea Patriarhiei de Târnovo (1234-1235), ceea ce patriarhia greacă a aprobat. Prin urmare, între 1235-
1393, Patriarhia bulgară a fost restaurată, având reședința în capitala țării. Cum era de așteptat, papa Grigorie IX (1227-1241) a lovit
pe țar cu anatema și a asmuțit asupra lui pe regele Ungariei, pe care îl incita și asupra românilor. Din cauza amenințărilor latine, alianța
româno-bulgarilor cu grecii n-a durat mult. Patriarhia de Târnovo s-a menținut însă atâta vreme cât a existat și statul (1393).
• Din 1393 a început cucerirea Bulgariei de către turci, așa încât situația bulgarilor a devenit tot mai grea, iar Biserica tot mai supusă
Patriarhiei de Constantinopol. Politica de islamizare a turcilor a făcut ca o bună parte din populația din Rodopi – așa numiții ”pomaci”
– să se islamizeze. Bulgarii și-au pierdut total independența politică, culturală și bisericească. Ocuparea scaunelor ierarhice cu greci
fanarioți a dus la nașterea unui curent contra lor, inițiat de către călugărul Paisie de la Hilandar, care în anul 1762 a scris Istoria
Bulgariei.
Principalele ramuri ale crestinatatii
Bisericile Necalcedonene sau Vechi
orientale  
Bisericile Ortodoxe Orientale includ patru Biserici: Ruperea comuniunii ecleziale
dintre ortodocșii răsăriteni și
• Ortodoxă Coptă (Egipt), ortodocșii orientali s-a produs
• Armeană, gradual de-a lungul secolelor
al V-lea și al VI-lea, ca
• Etiopiană și rezultat al unei controverse
teologice cu privire la relația
• Ortodoxă Siriană dintre naturile divină și
• precum și două alte Biserici: Catolicosatul Autocefal umană din Hristos. Această
Ortodox Sirian Malankara (India) și Patriarhatul Eritreei. controversă a fost centrată pe
expresia “două naturi într-o
În zilele noastre, datorită marilor mișcări de migrare, aceste Persoană”, o nouă formulă
comunități creștine ale celor două familii de Biserici hristologică adoptată la
(Răsăritene și Orientale) pot fi găsite în toate părțile lumii Sinodul de la Calcedon (451).
Biserica Nestoriana
• Biserica Nestoriana este una din vechile Biserici Orientale. Ea s-a desprins de Ortodoxie in
secolul al V-lea si s-a mentinut pana astazi,
• Ereziarhul Nestorie a fost depus si exilat, impreuna cu partizanii sai. Printr-un decret al imparatului
Teodosie al II-lea (408-450), operele lor au fost arse, li s-au confiscat bunurile si li s-au interzis
adunarile. Cu toate acestea, erezia nestoriana nu s-a stins. Ea a continuat sa existe, da­torita scolii
teologice de la Edesa.
• Organizarea Bisericii Nestoriene: Ierarhia ei cuprinde, opt trepte si anume: catolicos, mitropolit,
episcopi, arhidiaconi, preoti, diaconi, subdiaconi si citeti. Totusi, doar trei trepte sunt harice
(episcop, preot, diacon). Consacrarea citetului si a subdiaconului consta dintr-o ceremonie simpla a
punerii mainilor.
• Catolicosul este seful suprem al Bisericii Nestoriene. Initial era ales de episcopi; in 1450
demnitatea sa a devenit ereditara, apoi s-a im­binat principiul electiv cu cel ereditar. Numirea sa este
supusa aprobarii poporului. Ca insigne are kafila (omofor), biruma (un capi­son specific), sutra
(carja) si surefo (un voal ornat cu cruci de aur cu care binecuvinteaza poporul).
• Titlul sau oficial este de "Catolicos si primat al intregului Orient" iar pecetea patriarhala are la
mijloc gravate cuvintele "Mar Simon, asezat pe scaunul Apostolului Tadeu". Sinodul din 424 a
hotarat ca asupra catolicosului nu are putere decat Hristos,
  Cel care l-a asezat in fruntea Bisericii
Sale, aceasta conferindu-i o autoritate vesnica asupra Bisericii. Iar la Sinodul din 576 s-a hotarit ca
el este cel mai inalt pastor pe care Hristos 1-a asezat. peste turma Sa. Are putere deplina asupra

celorlalti ierarhi; el sfinteste Sfantul Mir si binecuvinteaza pielea de asin care serveste drept
antimis. Poate face modificari in rit. El e con­ducatorul poporului in viata bisericeasca si civila.
Hirotoneste, transfera si repune pe episcopi si autorizeaza publicatiile.
Inima crestinatatii orientale
Sinodul din 596 se spune ca: Noi primim aceasta credinta
exact ca Sfintii nostri Parinti, ca ilustrul nostru dreptcredincios,
fericitul Teodor, episcop al cetatii Mopsuestia, "Interpretul
divinelor Scripturi". Nestorie nu este considerat decat ca un
ucenic fidel al lui Teodor. Interpretul este urmat nu numai in
doctrina, ci si-n comentarii biblice, manualul sau exegetic,
tradus ulte­rior in limba latina, oferind cel mai clar exemplu de
ceea ce insemna comentarea Sfintei Scripturi la scoala teologica
din Nisibi. Caracterele generale ale acestei teologii urmeaza
vechea traditie antiohiana; atractia pentru concret si fapte reale,
interesul major pentru aspectul psihologic al lucrurilor in
detrimentul celui metafizic, etc.

Crezul dogmatic al
nestorienilor
Greci ortodocsi: 1,662.000
Ameni ortodocsi: 1,073.000
Copti: 600.000
Maroniti: 309.000
Nestorieni: 143.000
Melchiti: 142.000
Protestanti: 100.000
Armeni Catolici: 94.000
Iacobiti: 78.000
Chaldeeni: 67.000
Sirieni: 40.000
Latini: 47.000
TOTAL: 4,355.0000

CRESTINII IN ORIENTUL
MIJLOCIU IN JURUL
ANULUI1910 (inclus Egipt si
Persia, exclus Etiopia)