Emanuel Doru

Cruciada a IV-a
Thalassocraţia Veneţiei
 Constantinopolul, regele oraşelor, cade în a patra cruciadă la 12 aprilie 1204.
Cruciații au luat cu asalt orașul, în Vinerea Patimilor, pe care l-au jefuit „în mod barbar
trei zile şi trei nopţi, arătând lumii creştine acest trist şi jalnic final de cruciadă, care s-a
transformat într-un detestabil brigandaj internaţional, bine camuflat de poleiala războiului
sfânt şi a apărării creştinilor în faţa musulmanilor, cruciadă manevrată cu dibăcie de
thalassocraţia Veneţiei şi de papa Inocenţiu al III-lea, pentru extinderea catolicismului
arogant asupra Orientului ortodox”

CUPRINS

Introducere. Despre cruciade

Capitolul I. Pregătirea pentru cruciadă
Capitolul II. Asediul orașului Zara
Capitolul III. Devierea către Constantinopol
Capitolul IV. Atacuri premergătoare
Capitolul V.Cucerirea Constantinopolului
Capitolul VI. Consecințe
Concluzii
Bibliografie

2
 Introducere. Despre cruciade

Cruciadele, sunt expediții militare, care au fost organizate de creștinii occidentali

începând cu sfârșitul secolului al XI-lea ca răspuns la războaiele de expansiune musulmane.
Obiectivele lor au fost: oprirea răspândirii Islamului, reluarea controlului asupra Țării Sfinte,
recuperarea teritoriilor creștine și pentru a cuceri noi teritorii păgâne. Între 1095, când a fost
lansată prima cruciadă, și 1291 când creștinii latini au fost în cele din urmă expulzați din
regatul lor în Siria, au existat numeroase expediții în Țara Sfântă1.
Cuvântul Cruciadă este rar și apărut destul de târziu: „el nu apare în latina medievală
înainte de mijlocul secolului al XIII-lea, iar corespondentul său arab (hurub assalibiyya =
războiul pentru cruce) nu datează decât din perioada otomană. Într-adevăr, cruciadele au
rămas multă vreme pentru orientali niște războaie ca toate celelalte duse de franci. Aceștia, în
primul rând pelerinii, se socoteau <<ostași ai lui Hristos>>, însemnați cu semnul crucii
(cruce-signati). De aici s-a format mai târziu termenul de <<cruciadă>>. Textele medievale o
desemnează cel mai adesea pe acesta din urmă drept <<călătoria către Ierusalim>> (iter
hierosolymitanum, via Sancti Sepulcri)”2.
În anul 1074, papa Grigore al VII-lea, „a pus la cale un plan al creștinătății de a lupta
împotriva turcilor, însă cearta pentru investitură a pus capăt acestei dorințe. Urban al II-lea
(1088–1099) a reluat planul de a aduce în mâinile creștinilor locurile sfinte. Astfel în
sinoadele de la Piacenza și Clermont în 1095, a reușit să trezească un mare entuziasm pentru
cruciade, chiar cei săraci punându-și mari speranțe în ele datorită faptului că vor scăpa de
sărăcie. Evident că toată lumea care dorea să participe la cruciade a văzut doar îmbogățire fără
să-și dea seama de fapt că bogăția vieții va rămâne un vis și nu realitate, până la urmă cu
excepția unor cruciade celelalte dând greș, sau schimbându-și planul și ajungând la alte
puncte care n-au avut nimic în comun cu locurile sfinte”3.
Primele menționări istorice ne îndrumă spre faptul că ,,ideea de cruciadă apare odată
cu vizita pelerinului Petru din Amiens sau Eremitul la Clermont in 1095, unde a prezentat
papei Urban al II-lea (1088-1099) o scrisoare din partea patriarhului Ierusalimului şi i-a

1
Enciclopaedia Britannica, Crusades, http://www.britannica.com/EBchecked/topic/ 144695/Crusades
2
Cecile Morisson, Cruciadele, traducere de Răzvan Junescu, Editura Meridiane, București, 1998, p. 5.
3
Laurențiu Bărbulescu, Biserica în evul mediu târziu și contemporaneitate, Editura Macarie, Târgoviște, 2008,
p. 13.

3
prezentat situaţia în care se aflau credincioșii de aici, după ocuparea locurilor sfinte de către
arabi. Aici la Clermont, papa Urban al II-lea a exprimat nevoia recuperării creştine a
Ierusalimului, astfel încât o gazdă creştină să fie acolo să înfrunte forţele Antihristului la
venirea acestuia”4.
Papalitatea, care a iniţiat şi organizat cruciadele, „a urmărit realizarea dominaţiei sale
spirituale peste întreaga creştinătate, potrivit teoriilor teocratice ajunse în aceste veacuri la
cea mai înaltă culme. Din ideea de dreptate şi de ordine creştină, de care se simţeau
responsabili papii şi toţi ierarhii Bisericii Romano-Catolice aşa cum înţelegeau lucrurile în
primul mileniu scriitori ca Augustin (+430) sau Salvian de Marsilia (+după 480), papii vor
propovădui acum idei tot mai extremiste, ca acelea de «vicarius Christi», de «biter mundi»…
Caracterul moral al cruciadelor va fi cu atât mai greu de justificat cu cât, în afară de cruciada
primă (1096—1099), în care, într-adevăr, au existat între cavalerii participanţi mulţi luptători
de bună credinţă, s-a dovedit că celelalte expediţii urmăreau mai mult scopuri pământeşti şi
materialiste, iar cruciada a IV-a (1202—1204) a deviat în mod regretabil, ajungând să ocupe
chiar Constantinopolul, capitala Imperiului bizantin”5.
Pentru a înțelege cât mai bine cruciadele, acestea trebuie așezate „în contextul
demografic și social al Occidentului creștin din secolul al XI-lea. Tocmai se termina atunci
<<criza>>, accentuată de invaziile sarazinilor, normanzilor și, în sfârșit, de cea a ungurilor,
care mai mult au demoralizat și sărăcit decât au depopulat un ansamblu eterogen de popoare,
a căror singură trăsătură comună era creștinismul lor și faptul că îl recunoștea drept șef
(spiritual) pe papa de la Roma. Pacea relativă stabilită de forțele feudale și dispariția
agresorului extern, au permis, printre alte cauze, demarajul, avântul demografic al
Occidentului: din secolul al XI-lea până în al XIII-lea, de exemplu, populația Angliei se
triplează; numeroase regiuni ale Franței (Île-de-France, Flandra…), ale Germaniei (ținuturile
renane…); ale Italiei (câmpia lombardă…) cunoscuseră, încă și mai devreme o asemenea
evoluție”6.
Pentru descrierea atmosferei dinaintea cruciadelor cea mai bună sursă apuseană este

4
Adrian Ignat, Războiul confesional si problematica sa in istoria bisericii, Editura Universitara, București, 2012,
p. 155.
5
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească
Universală, manual pentru institutele teologice vol. II, Editura I.B.M.B.O.R, București, 1993, p. 24.
6
Pr. Drd. Cătălin Teulea, Cruciada a IV-a: deziderate şi consecinţe politico-religioase, Revista Teologica,
nr.1/2008, p.164.

4
„Istoria cruciadelor, scrisă de călugărul benedictin Quibert de Nogent (+1124), informează că
în urma foametei provocate de slabele recolte urmate una după alta, prețul grânelor a crescut
atât de mult încât, din pricina speculei negustorilor, sărăcimea consuma rădăcini şi ierburi
sălbatice. În urma chemării la cruciade, lucrurile se vindeau pe nimic. Toţi căutau să-şi
schimbe averea în bani ca să-i aibă pe drum”7.

Capitolul I. Pregătirea pentru cruciadă

În urma Cruciadei a III-a, cruciații mai stăpâneau în Orient regatul Acrei și orașele
cetăți: Tyr, Haifa, Caesareea, Arsuf, Jaffa condus de regele Henric de Campagne, comitatul
Tripoli și principatul Antiohiei, condus de Boemund al III-lea. Feudalii occidentali dorind să
întemeieze in Orient state sub suveranitatea lor, s-au izbit de opoziția împăratului bizantin, în
fața căruia au trebuit să cedeze sau să depună jurământ de vasalitate. Prin urmare împlinirea
acestui ideal presupunea mai întâi supunerea Constantinopolului8.
Civilizația bizantină de la sfârșitul secolului al XII-lea „era un amestec ciudat de
splendoare și nesiguranță de înaltă sofisticare și sentimentalism adânc. Bizantinii erau forțați
să devină conștienți de lumea din afară, în special de occidentalii, care le traversau cu
insolență teritoriul în drum spre cruciade. Între ei și occidentali exista o suspiciune și antipatie
crescânde, înrăutățite de controversele religioase(…). Când s-a ivit ocazia, în 1182, mulțimea
Constantinopolului a prădat cu entuziasm birourile italienilor și depozitele din oraș și a
masacrat mai mulți occidentali”9.
Un alt element în derularea cauzalităților este că în anul 1195 „Alexios III Anghelos îl
detronează și îl orbește pe Isaac II. Șase ani mai târziu, fiul acestuia din urmă, Alexios,
reușește să scape și să facă prin Europa un turneu de propagandă. El găsește o ureche
binevoitoare la soțul surorii sale Irina, regele romanilor, Filip de Suabia, interesat să
șubrezească poziția rivalului său răsăritean. Datorită acestei influențe, cruciații acceptă
propunerile îmbietoare ale lui Alexios. Cu atât mai mult cu cât dogele venețian Enrico
Dandolo le găsește foarte interesante. Dacă îl ajută cruciații să-l repună pe tron pe
<<legitimul>> Isaac, Alexios le va procura 200 000 de mărci și 18 000 de oameni pentru a-și

7
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, op. cit., p. 2
8
Nicolae Chifăr, Istoria creștinismului II, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2008, p. 16
9
David Talbot Rice, Byzantine art, ed. revăzută și adăugită, MD: Penguin Books, Baltimore,1968, p.68.

5
executa misiunea. Iar drept primă unirea bisericilor”10.
Cruciada a IV-a a fost predicată în 1198 de către papa Inocențiu al III-lea, cel mai
mare papă al tuturor timpurilor și „a avut drept scop inițial cucerirea Egiptului, <<inima>>
puterii eiubide. Întrucât cruciații nu puteau plăti decât în parte transportul, au acceptat
propunerea dogelui venețian, Enrico Dandolo, ca să compenseze sumele datorate cu servicii
militare. Prin urmare cruciații trebuiau să ajute la cucerirea cetății Zara din Dalmația”11.
Chemările la luptă ale papei au fost ignorate de monarhii europeni: germanii luptau cu
puterea papală, de aceea papa nici nu l-a chemat pe împăratul german, iar Anglia era în război
cu Franța. În cele din urmă, în principal datorită predicilor lui Fulk de Neuilly, a fost
organizată o armată cruciată în timpul unui turnir organizat la Écry-sur-Seine de Theobald al
III-lea de Champagne, conte de Champagne, în 1199. Armata era formată în principal din
nobili din nordul Franței (aflați în rebeliune față de opera de reconstrucție a statului,
desfășurată de regele Filip II August): din Blois, Champagne, Amiens, Saint-Pol, Ile-de-
France și Burgundia. Au sosit contingente și din alte regiuni ale Europei Occidentale precum
Flandra, Montferrat, Sfântul Imperiu Roman sau din Veneția12.
Pentru strângerea banilor necesari „Papa a decretat un impozit de 25% asupra
veniturilor ecleziastice pentru finanțarea cruciadei. Cruciații din Champagne și Flandra care
l-au ales în fruntea lor pe Thibaut de Champagne și la moartea acestuia pe Bonifaciu de
Montferrat își trimit plenipotențiarii pentru a încheia cu Veneția un tratat privind transportul
armatei, estimată la patru mii cinci sute de cavaleri, nouă mii de scutieri, douăzeci de mii de
sergenți pedeștrii, și aprovizionarea sa timp de un an, care se ridica la 85 000 de mărci. La
întâlnirea stabilită în primăvara anului 1202, cruciada, abandonată deja de burgunzi și de
provensali, îmbarcați la Marsilia, numără doar o treime din efectivele prevăzute și plătește cu
greu 50 000 de mărci venețienilor. Un moratoriu este acordat cu condiția ca cruciații să ajute
Veneția să recucerească portul dalmat Zara de la regele Ungariei”13.
Cruciada a IV-a reprezintă o acțiune cu consecințe majore in istoria Bisericii creștine,
„cruciații porniți inițial să elibereze Locurile Sfinte de sub jugul și presiunea islamică arabă,
își îndreaptă privirea asupra Constantinopolului. Văzut ca locul unde cultura, spiritualitatea

10
Michel Balard ș.a., Cruciadele, trad. de George Miciacio, Editura Artemis, București, pp. 206-207
11
Adrian Ignat,op. cit, p. 170.
12
Wikipedia, Cruciada a patra, http://ro.wikipedia.org/wiki/Cruciada_a_patra.
13
Cecile Morisson, Cruciadele, trad. de Răzvan Junescu, Ed. Meridiane, București, 1998, pp. 66-67.

6
Ortodox-creștină își are locul încărcat de istorie și plin de bogății, Constantinopolul a
continuat să exercite o continuă atracție pentru occidentali. La ora ocupației de către creștini –
aprilie 1204 – capitala Imperiului bizantin este noua Romă. De opt veacuri aduna opere de
artă și bogății ce stârnesc sentimente josnice. Cruciații uită de Dumnezeu, jaful și crima devin
lege”14 .
Capitolul II. Asediul orașului Zara

Liderul de la Veneția, Dogele Enrico Dandolo și potentații venețienii au reușit să

folosească mișcarea cruciată în propriul lor folos. După masacrul străinilor din Constantinopol
din 1182, comercianții venețieni din capitala bizantină fuseră expulzați de reprezentanții
dinastiei Comnen, care se bucurase de sprijinul întregii populații grecești. Aceste evenimente
le-au justificat venețienilor păstrarea unei poziții ostile față de Bizanț. Enrico Dandolo, om de
mare înțelepciune și prudență, având 90 de ani și fiind complet orb, a propus cruciaților ca în
schimbul celor 34 000 de mărci care lipseau să-și plătească transportul prin atacarea portului
Zara din Dalmația, aflat sub protectoratul regelui Ungariei, Emeric, și care fusese înainte de
1186 posesiune venețiană. Veneția depindea de aprovizionarea cu lemn pentru corăbii
provenit de pe țărmurile Adriaticii. Regele catolic al Ungariei fusese de acord să se alăture
cruciaților, deși mai degrabă din motive politice decât din unele religioase, dar tergiversase
cât mai mult cu putință orice pregătire de plecare în expediția militară15.
Conducătorii cruciadei „acceptă târgul propus de venețieni: achitarea datoriei prin
cucerirea de către creștini a Zarei, cheia comerțului adriatic de pe coasta Dalmației. Numai
șefii sunt la curent cu această înțelegere; cavalerii mai mărunți sunt convinși că pleacă spre
Țara Sfântă; pe vasele care înfruntă valurile răsună un Veni Creator. De altfel, ajunși în
noiembrie 1202 în fața Zarei, unii dintre aceștia cum e Simon de Montfort, refuză să lupte. Iar
Inocențiu III îi excomunică, pentru o perioadă de timp și pe venețieni și pe cruciați”16.
În luna iunie 1202 „cruciații au plecat spre insula Corfu, iar de acolo spre
Constantinopol. În drumul lor au ocupat cetatea Zara, de pe coasta Dalmației aflată până

14
Adrian Ignat,op. cit, p. 170.
15
Enciclopaedia Britannica, The Fourth Crusade and the Latin empire of Constantinople,
http://www.britannica.com/EBchecked/topic/144695/Crusades/25612/The-Fourth-Crusade-and-the-Latin-
empire-of-Constantinople.
16
Michel Balard ș.a.., op. cit., p. 206.

7
atunci sub stăpânirea regelui Ungariei”17.
Cetatea port Zara a fost atacată, în ciuda faptului că locuitorii acesteia erau creștini.
Cruciații în frunte cu Bonifaciu de Montferrat, începeau asediul cetății Zara ce era lipsită de
apărare, neputând opune rezistență. „Cruciații refuză tratativele pe care comandanții cetății
încercau să le poarte cu ei, chiar și atunci când asediații au cerut ca diferendul să fie înaintat
spre jucată papei. Aceasta este prima abatere de la ideea de cruciadă și de la ideea luptei
pentru recâștigarea pământului sfânt”18.
Papa Inocenţiu III dezaprobă atacul asupra Zarei, dar scrie, conform lui A. Luchaire:
„mai bine îndurăm un rău mijlociu pentru a obţine un bine mai mare ... v-am interzis sub
pedepsele cele mai severe să atacaţi o forţă militară creştină, cu excepţia în care creştinii v-ar
împiedica în drumul vostru şi ar avea o atitudine ostilă”. Cu alte cuvinte excomunică pe
veneţieni, dar acceptă legătura cruciaţilor cu cei excomunicaţi și astfel latura politică a Papei
Inocenţiu III se dezvăluie19.

Capitolul III. Devierea către Constantinopol

După cum știm, obiectivul cruciadei era cucerirea Egiptului. Asupra cauzelor devierii
către Constantinopol, au fost lansate două teorii: „teoria accidentului și teoria premeditării.
Prima consideră că cea care a determinat schimbarea obiectivului a fost pura întâmplare,
eliminând din cauză responsabilitatea Occidentului pentru evenimentele tragice din 1204. Cea
de-a doua teorie caută un vinovat exclusiv la Veneția, la Roma sau chiar în imperiul romano-
german. Această teorie s-a impus în fața majorității istoricilor, în special, în contextul celor
patru războaie declanșate de normanzii sud-italieni împotriva imperiului”20. Problema
cauzelor expediției cruciate este deplasată de unele cercetări din tabăra occidentală, în lumea
bizantină din ajunul evenimentului; „criza profundă în care aceasta se afla nu poate explica
agresiunea latină, ci numai slăbiciunile din tabăra victimelor”21.

17
Nicolae Chifăr, op. cit., p. 17.
18
Adrian Ignat, op. cit, p. 171.
19
Pr. Drd. Cătălin Teulea, Cruciada a IV-a, p.164.
20
Adrian Ignat, op. cit, p. 171.
21
Stelian Brezeanu, Istoria Imperiului Bizantin, Editura Meronia, București, 2007, p. 293.

8
 Papa Inochentiu III îi acuză pe venețieni de deturnarea Cruciadei: „Ați abătut și ați
făcut armata creștină să se abată de la calea cea bună la cea rea…, ați deturnat această armată
atât de numeroasă… care fusese adunată cu atâta greutate, a cărei conducere costase atât de
scump, cu care trăgeam nădejde nu numai să recăpătăm Ierusalimul, dar și să punem stăpânire
pe cea mai mare parte a regatului Egiptului.” Conceptul de „deviere” nu este așadar o creație a
conștiinței istorice moderne, dar acesta s-a străduit să descopere responsabilii pentru
producerea acestui fenomen: puținilor susținători ai unei teorii a „hazardului” care se
mărgineau să constate înlănțuirea faptelor, așa cum le relatează Villehardouin, le răspund toți
cei care cred în premeditarea unuia sau altuia dintre protagoniștii cruciadei”22.
Dincolo de masa aventurierilor săraci şi a soldaţilor înzestraţi doar cu armura şi calul
de luptă, în faptul că Veneţia e destinată îmbarcării cruciaţilor se dezvăluie raţiunea ascunsă a
acesteia. „Fiind în acel moment duşmana Imperiului, ea avea cel mai mare interes la nimicirea
lui, spre a pune stăpânire pe porturile şi insulele necesare marinei sale( ...) Republica Veneţiei
a mai primit pe deasupra şi ofertele tânărului Alexios (Anghelos) sprijinit cu tot dinadinsul de
cumnatul său Filip de Suabia”23. Iar Enrico Dandolo, se implică personal şi dă o conotaţie
comercială agresivă Cruciadei a IV-a prin sponsorizarea ei indirectă, susţinând revenirea la
tron a lui Alexios al IV-lea, care se obligase la supunerea Bisericii Bizantine autorităţii papale
şi recompensarea financiară a veneţienilor24.
Dogele dispune de creanțele Veneției ca mijloc de presiune asupra cruciaților.
„Pretextele apărării <<dreptului moștenitorului direct>> (Alexios al IV-lea ca moștenitor de
drept) și pedepsirii orașului <<infidel legii Romei>>, îi folosesc spre a potoli conștiința
baronilor cruciați, în timp ce în ochii tuturor, lucesc bogățiile materiale și spirituale – relicvele
– ale Bizanțului. Determinismul economic împinge Veneția să domine Constantinopolul:
chemarea lui Alexios al IV-lea furnizează pretextul, iar cruciații masa de manevră. Fără
Veneția cruciada nu ar fost <<deviată>>; fără cruciadă Veneția nu și-ar fi putut clădi imperiul
în Orient”25.
Socotind momentul favorabil pentru câștigarea unor imense beneficii, Veneția a
îndreptat cruciada a IV-a spre Constantinopol. „Şeful cruciadei era italianul Bonifaciu de
Montferrat din Lombardia, dar adevăraţii ei conducători au fost papa Inocenţiu al III-lea şi

22
Cecile Morisson, op. cit., p. 68.
23
Nicolae Iorga, Istoria vieţii bizantine – imperiul şi civilizaţia după izvoare, Editura Enciclopedică Română,
Bucureşti, 1974, p. 452.
24
Pr. Drd. Cătălin Teulea, Cruciada a IV-a, p. 164.
25
Cecile Morisson, op. cit., p. 70.
9
bătrânul Enrico Dandolo, dogele Veneţiei, care manevrau din umbră, fiecare după interesele
lui: papa pentru unirea cu grecii şi recunoașterea primatului papal în conducerea Bisericii, iar
Enrico Dandolo pentru ambiţiile economice ale Veneţiei. El va juca rolul decisiv şi este
responsabil pentru devierea cruciadei de la eliberarea Ierusalimului și îndreptarea ei către
Constantinopol”26.

Capitolul IV. Atacurile asupra Constantinopolului

În primăvara anului 1203, cruciada cucerește insula Corfu și începe asediul

Constantinopolului la 24 iunie 1203. La 17 iulie un prim asalt asupra capitalei provoacă fuga
lui Alexios al III-lea; restabilit pe tron, Isaac al II-lea este nevoit să cârmuiască împreună cu
fiul său Alexios27.
Ca urmare a alianţei dintre cruciaţi şi veneţieni, „în vara anului 1203, Isaac II cel orbit
e readus la tron, iar Alexios, la numai 20 de ani, e încoronat coîmpărat. Alexios III e înfrânt,
deşi avea o armată mai mare decât a cruciaţilor. Uzurpator şi conspiraţionist, total necreştin în
atitudinea sa faţă de propriul frate, înlăturat de la tron de către cruciaţi, el fuge cu tezaurul
statului. Ca o <<încununare>> a acestor caractere înţelegem trădarea Constantinopolului
veneţienilor şi puterii papale de către Alexios IV Anghelos. Revolta populară anti-latină îl
răstoarnă de la putere şi aduce în fruntea imperiului pe Alexios V Ducas în februarie-aprilie
1204. Alexios V, trecut de 60 de ani, l-a executat pe Alexios IV astfel încât să fie imposibilă
revenirea acestuia la tron. Nemaipăstrând relaţiile cu veneţienii şi cruciaţii, prin oprirea
plăţilor către ei, aceştia hotărăsc atacarea Constantinopolului. Reorientarea Cruciadei a IV-a a
depins în mare măsură de factorii relataţi anterior, respectiv de politica papală dar şi de
politica internă bizantină. Ambii factori se întâlnesc într-un acord semnat la Corfu în mai
1203 între: Alexios IV Anghelos, Bonifaciu de Montferrat şi Dandolo. Acest acord prevedea
cucerirea Constantinopolului”28. Alexios IV spunea: „am promis şi prin jurământ, să
recunoaştem cu toată umilinţa pe papa roman, moştenitorul catolic al Sf. Petru, prinţul
Apostolilor, conducătorul bisericesc al întregii creştinătăţi. Am promis de asemenea că, dacă

26
Pr. Prof. Teodor Bodogae, Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, op. cit., p. 25.
27
Cecile Morisson, op. cit., p. 67.
28
Pr. Drd. Cătălin Teulea, Cruciada a IV-a, p. 164.

10
îndurarea divină îmi va restitui imperiul, voi reda Biserica Orientului ascultării sale”29.
În vreme ce populația greacă le e din ce în ce mai ostilă și incapabili să respecte
promisiunile făcute cruciaților „sunt înlăturați de o răscoală populară care îl aduce la putere
pe Alexios al V-lea Ducas, antilatin convins. În martie 1204, potrivit unui tratat încheiat între
dogele Enrico Dandolo, care participă în persoană la expediție, și baronii cruciați, este
hotărâtă împărțirea Imperiului Bizantin a cărui posesie avea să le fie asigurată de atacarea
Constantinopolului”30.
O înlănțuire implacabilă a evenimentelor duce la cel de-al doilea și decisiv asalt.
Alexios IV reușește să-i scoată pe cruciați din capitală și începe să le verse sumele promise.
Aceștia rămân pe malurile Bosforului, „atât pentru a se asigura că Alexios IV își va ține până
la capăt promisiunea, cât și pentru a-l ajuta să-și păstreze un tron care se cam clătina. Puțin
câte puțin începe să se manifeste și nemulțumire aristocrației și a poporului…Se înmulțesc
mișcările antilatine, plățile încetează complet, înfruntarea pare inevitabilă, chiar înainte ca
Alexios Murzufles să-l detroneze pe Alexios IV, la 5 februarie 1204. Noul împărat încercă
zadarnic să mai negocieze, dogele Enrico Dandolo îi pune, într-adevăr niște condiții politice
inacceptabile. Bizantinii își consolidează fortărețele, în timp ce venețienii și „pelerinii” deja
își împart prada viitoare”31.
Atât veneţienii, cât şi ceilalţi cruciaţi aveau nevoie de un motiv pentru a putea cuceri
Constantinopolul, nerespectarea promisiunilor era motivul perfect. „Se realizează aşadar un
program de cucerire şi se scrie un document solemn, Partitio Romaniae, ce stabilea cotele ce
revin din pradă fiecărei părţi. Potrivit documentului veneţienii primeau 3/8 din teritoriile
imperiale, iar cruciaţii 5/8, dintre care 1/4 îi erau rezervate viitorului împărat. Suveranul
urma să fie ales dintre cruciaţi, iar patriarhul dintre veneţieni”32.
Asaltul asupra marelui oraș e dat vineri 9 aprilie. Locuitorii se apără și aruncă
„proiectile de mari dimensiuni asupra mașinilor de asalt cruciate, distrugând multe dintre
acestea. Vântul care bătea cu putere dinspre țărm a împiedicat cele mai multe corăbii să se
apropie suficient de mult de zidurile orașului pentru a lansa un asalt. Numai cinci turnuri ale

29
A. Luchaire, Innocent III – La question d’Orient, Paris, 1907, p. 80, Apud Pr. Drd. Cătălin Teulea, Cruciada a
IV-a, p. 167-168.
30
Cecile Morisson, op. cit., p 67.
31
Michel Balard ș.a., op. cit., p. 207.
32
Alexandra Butnaru, Cruciada a IV-a sau jaful „soldaţilor lui Hristos” împotriva creştinilor,
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cruciada-iv-jaful-soldatilor-lui-hristos-impotriva-crestinilor.

11
fortificațiilor au fost implicate în lupte și niciunul dintre acestea nu a putut fi cucerit. Până
seara era evident că atacul eșuase. Clerul catolic a discutat situația și a hotărât care va fi
mesajul pe care trebuie să-l propovăduiască în rândurile armatei demoralizate. Ei au trebuit să
convingă cruciații că evenimentele din 9 aprilie nu erau pedeapsa dumnezeiască pentru un
atac păcătos. Ei au încercat să convingă soldații că atacul era unul îndreptățit și că existau
speranțe pentru reluarea cu succes a atacului. Conceptul conform căruia Dumnezeu punea la
încercarea credința cruciaților prin eșecuri temporare era un mijloc folosit de obicei de preoți
pentru a explica cursul defavorabil a unor evenimente. Mesajul preoților a fost menit să
îmbărbăteze și să mobilizeze la luptă cruciații. Afirmația că atacul asupra Constantinopolului
era de natură spirituală se baza pe două argumente. În primul rând, grecii erau trădători și
ucigași de timp ce își asasinaseră monarhul de drept, Alexios al IV-lea în al doilea rând,
preoții au folosit cuvinte grele atunci când au afirmat că <<grecii sunt mai răi decât evreii>>
și au invocat puterea lui Dumnezeu și a Papei atunci când au chemat cruciații la luptă. În
ciuda faptului că Papa Inocențiu al III-lea le-a cerut cruciaților să nu atace din nou, scrisoarea
papală a fost cenzurată de preoți, iar cruciații s-au pregătit să atace de pe uscat fortificațiile, în
timp ce venețienii s-au pregătit să atace de pe mare. Armata bizantină și garda imperială
formată din mercenari varegi erau pregătiți de luptă, dar Alexios al V-lea a fugit din oraș în
timpul nopții”33.

Capitolul V. Cucerirea Constantinopolului

Constantinopolul, regele oraşelor, cade în a patra cruciadă la 12 aprilie 1204. Cruciații

au luat cu asalt orașul, în Vinerea Patimilor, pe care l-au jefuit „în mod barbar trei zile şi trei
nopţi, arătând lumii creştine acest trist şi jalnic final de cruciadă, care s-a transformat într-un
detestabil brigandaj internaţional, bine camuflat de poleiala războiului sfânt şi a apărării
creştinilor în faţa musulmanilor, cruciadă manevrată cu dibăcie de thalassocraţia Veneţiei şi
de papa Inocenţiu al III-lea, pentru extinderea catolicismului arogant asupra Orientului
ortodox”34.
Forţele cruciate devin acum responsabile pentru focul ce va mistui părţi întinse ale
capitalei bizantine. „Holocaustul începe în partea de Est a cetăţii, aproape de mânăstirea

33
Wikipedia, Cruciada a patra, http://ro.wikipedia.org/wiki/Cruciada_a_patra.
34
Pr. Prof. Teodor Bodogae, Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, op. cit., p. 25.

12
Benefactor. Focul se răspândeşte spre zonele mai înclinate, înspre mare şi se continuă până la
poarta Drungaria. Vilehardouin ne asigură că atunci au ars mai multe case decât copacii
oricărui oraş al regatului francez”35. Latinii s-au dedat la un adevărat jaf general plin de ură și
de sălbăticie. În urma cuceririi orașului, cavalerii au luat totul fără a ține seama nici de
sanctuarele creștine36. „Peste tot nu auzeai decât plânsete de durere şi de suferinţă ... acesta
era respectul arătat pentru lucrurile Domnului de către astfel de fiinţe care purtau pe umeri
semnul Crucii lui Hristos. Aşa să-i fi învăţat pe ei episcopii lor să se poarte? Şi cum să-i
numim noi pe aceştia? Arhiepiscopi printre soldaţi sau soldaţi printre arhiepiscopi?”37.
Înspăimântătoare ucideri şi jafuri se petrecură atunci în Constantinopolul ocupat,
„membrii clerului latin luară partea lor alături de aşa-zişii soldaţi ai lui Hristos. Opere de artă,
de valoare inestimabilă, au fost distruse sau furate de cruciaţi. Bogăţii imense, uimitoare
pentru ochii barbarilor sălbatici şi lacomi din Occident, strânse secole în Constantinopol, până
atunci necucerit, fură jefuite şi împrăștiate în tot Apusul”38.
Cruciații l-au depășit în dimensiunea jafului și atrocităților chiar și pe Saladin, când a
ocupat Ierusalimul în 1187. „Printre faptele regretabile ale cruciaţilor se numără: ocuparea
palatului imperial şi jefuirea aşezămintelor mănăstireşti culminând cu biserica Sf. Sofia. Toate
actele reprobabile sunt înfăptuite de războinici cu lănci, săbii şi pumnale. Aceştia nu
demonstrau respect faţă de cele sfinte, dar nici faţă de fraţii lor, creştinii citadelei
Constantinopolitane. Astfel că provocau o durere de nedescris mamelor creştine smulgându-le
copiii din braţe, omorau fără regret şi teamă de pedeapsă dumnezeiască, dezonorau fecioarele,
(…) erau aproximativ o mie de candelabre în biserică susţinute de lanţuri de aur de grosimea
unui braţ de om. Fiecare candelabru valora cel puţin două mii de mărci de argint. Cruciaţii au
demolat iconostasul bisericii, evaluat în zeci de mii de mine de aur. Mormintele împăraţilor
din biserica Sfinţilor Apostoli au fost profanate distrugându-se ornamentele de aur. Pe
parcursul domniei lui Heraclius, Sfânta Cruce, Sfântul Burete şi Sfânta Lance au fost aduse la
Constantinopol după invazia persană”39.
Preotul Profesor Dr. Gheorghios Metallinos scrie cu privire la Cruciada a patra:
„Henri Gregoire vorbeşte despre <<infamia Apusului>>, Colin Morris consideră că

35
Pr. Drd. Cătălin Teulea, Cruciada a IV-a, p. 172.
36
Adrian Ignat, op. cit, p. 171.
37
Michel KAPLAN, Cruciadele, Editura Artemis, Bucureşti, 2005, p. 205.
38
Pr. Prof. Teodor Bodogae, Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, op. cit., p. 26.
39
Pr. Drd. Cătălin Teulea, Cruciada a IV-a, p. 172.
13
<<ocuparea latină a Constantinopolului a fost un dezastru pentru Creştinătate>>, în vreme ce
Steven Runciman, în lucrarea sa clasică despre Cruciade, nu ezită să scrie că <<nu a existat
până atunci o crimă împotriva umanităţii mai mare decât Cruciada a patra>>. La împărţirea
prăzii a fost socotit şi Papa Inochentie al III-lea (1198-1216). Cel mai cumplit: au incendiat
cea mai mare parte din oraş şi au luat în robie o mare parte dintre locuitori. Doar în prima zi
au fost ucişi 7000 de oameni. Clerul ortodox constituia o ţintă predilectă a Cruciaţilor.
Episcopii şi alţi clerici au suferit chinuri teribile şi au fost măcelăriţi cu o furie ieşită din
comun. Patriarhul (Ioan al III-lea), desculţ şi dezbrăcat, abia a reuşit să scape trecând pe
ţărmul opus. Clerul latin a fost în primele rânduri ale jefuitorilor. (…) Un centru important în
care au fost concentrate aceste bogăţii a fost Biserica Sfântul Marcu din Veneţia”40.
Cronicarul Nicetas Choniates în lucrarea Alexii Ducae Imperium menționa: „Cum să
încep să spun de faptele nefaste săvârșite de acești oameni! Din păcate, picturile, care ar fi
trebuit să fi fost adorate, au fost călcate în picioare! Din păcate, moaștele martirilor sfinți au
fost aruncate în locuri necurate! Apoi, a fost văzut ceea ce cutremură, și anume, corpul divin
și sângele lui Hristos a fost vărsat pe pământ sau aruncate. Ei au smuls relicvarii prețioase, au
scos ornamentele lor și utilizate rămășițele rupte pentru tigăi și căni, precursori de anti-
Hristos, autori și vestitori ai faptelor lor nefaste pe care ne-am aștepta din clipă în clipă. În
mod evident, într-adevăr, atunci, la fel ca și în trecut, Hristos a fost jefuit și insultat și hainele
Lui s-au împărțit, doar un singur lucru lipsea, că partea Sa, străpuns de o suliță, ar trebui să
toarnă râuri de sânge divin pe pământ. Nici nu poate încălcarea Bisericii Mare (Hagia Sophia)
să fie ascultată cu calm. Pentru că altarul sacru, format din toate tipurile de materiale prețioase
și admirat de toată lumea, a fost rupt în bucăți și distribuit în rândul soldaților, că au fost toate
celelalte bogății sacre de atât de mare și infinită splendoare”41.

40
Preot Profesor Dr. Gheorghios Metallinos, Vandalizarea Constantinopolului de către „fraţii” catolici la 1204
şi urmările ei, http://acvila30.ro/preot-profesor-dr-gheorghios-metallinos-vandalizarea-constantinopolului-de-
catre-fratii-catolici-la-1204-si-urmarile-ei/.
41
Dana C. Munro, The Fourth Crusade, Translations and Reprints from the Original Sources of European
History, Vol 3:1, Philadelphia, University of Pennsylvania, [n.d.] 189?, 1-18,
http://www.fordham.edu/halsall/source /4cde.asp.

14
 Capitolul VI. Consecințe

Ca urmare a ocupării Constantinopolului „se creează aici un imperiu latin efemer, care
durează din 1204 până în 1261 (…) Noul imperiu latin din Constantinopol (Imperium
Romaniae, Imperium Constantinopolitanum) era condus de către Baudouin (Balduin) și
cuprinde un sfert din întregul teritoriu fostului imperiu; din celelalte trei sferturi, jumătate
reveneau venețienilor și restul era repartizat între cavaleri cu titlu de feudă imperială. Se
atribuia lui Balduin Tracia și partea nord-vestică a Asiei Mici, teritoriul său întinzându-se de o
parte și de alta a Bosforului și a Hellespontului”42.
La împărțirea teritoriilor „Veneţia primi 3/8 din imperiul cucerit. Ea primi oraşul
Dyiochium (Durrazzo), insulele ioniene, cea mai mare parte din insulele Mării Egee, Eubeea,
Rodos, Creta, numeroase locuri în Moreea (Peloponez) şi Tracia (…). La Constantinopol au
primit catedrala Sfânta Sofia şi dreptul ca patriarhul latin să fie ales dintre ei (…) Bonifaciu
de Montferrat a primit regatul de Tesalonic cu Macedonia şi Tesalia. După modelul feudal,
cruciaţii înfiinţară şi alte ducate şi principate ca ducatul Atenei care reveni francezului Othon
de la Roche, principatul de Ahaia sau Moreea (vechiul Peloponez), capitala la Mistra lângă
vechea Spartă, la picioarele muntelui Tayj cucerit de francezii Guillaume de Champlitte şi
Geofroy de Villehardouin (1245—1278), istoriograful cruciadei, şi alte ducate mai mici”43.
În ceea ce privește clerul grec şi aristocraţia bizantină s-au retras în Asia Mică, „se
regăsea aşadar în urma Cruciadei a IV-a în Imperiul Grec de la Niceea, prin Teodor I Lascaris
(1205-1221), în ţinutul Trapezuntului din Asia Mică prin Alexios I Commnenul (1204-1222)
şi prin despotul Epirului în Balcani sub Mihail – bastard al lui Ioan Ducos Anghelos”44.
„Imperiul de la Niceea a fost fondat de Teodor Laskaris (1204-1222), căruia i-a urmat
energicul Ioan al III-lea Ducas Vatatzes (1222-1254). Era clar ca latinii nu doreau existenţa
acestui Stat, de aceea armatele lor au declanșat o puternica ofensiva in Asia Mica. Din fericire
ei au fost nevoiți sa facă față unei puternice concentrări armate in Balcani, formata din greci şi
bulgari, conduși de țarul Ionița Caloian. La bătălia de la Adrianopole din aprilie 1205,
cruciații sunt zdrobiți, împăratul Balduin ucis, iar Dandolo moare și el la puțin timp după
aceasta data. Evenimentul este considerabil, pentru că dominația occidentala in Orient

42
Georgescu, Maria, Istoria Bizanțului, Ediția a III-a, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2009, p. 197.
43
Pr. Prof. Teodor Bodogae, Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, op. cit., p. 26.
44
Nicolae Iorga, op. cit., p. 452.

15
cunoaște un prim eșec, iar Imperiul de la Niceea este salvat. Pe viitor, Imperiul Bizantin
pornind tocmai de la Niceea va reuși sa se reformeze, chiar daca pentru acest lucru a fost
nevoie de 50 de ani de confuzie, timp în care Imperiul latin de la Constantinopol a
supraviețuit unor condiții penibile”45.
Pentru a parafa dominația asupra Bisericii Răsăritene „Papa Inocenţiu III cheamă la
Roma, la sfârşitul lunii mai 1205, pe Toma Morosini, hirotonindu-l diacon, preot şi apoi
consacrându-l episcop, luând sub protecţia Sf. Petru Biserica Constantinopolului. Veneţienii
câştigă prin aceasta privilegiul ca patriarhul latin, al noului Imperiu Latin de Răsărit cu
capitala la Constantinopol, să fie ales dintre ei.”46.
Pe tot teritoriul istoric grecesc au fost înfiinţate structuri religioase sub jurisdicţie
papală. Astfel, motivele de conflict dintre invadatori şi supuşii greco-ortodocşi au avut o
dublă origine, politică şi, mai ales, bisericească. Instalarea ierarhiei latine în toate domeniile a
vizat aducerea maselor ortodoxe sub suzeranitatea scaunului papal şi a principilor franci. În
zonele stăpânite de latini, situaţia Bisericii Ortodoxe şi a credincioșilor ei „era cu adevărat
tragică. Ierarhii care nu se refugiaseră şi rămăseseră în episcopiile lor au fost privaţi de
terenurile bisericeşti, care au fost confiscate de Latini, şi-au pierdut orice drepturi, astfel încât
păstorirea devenise, extrem de dificilă. După cum scrie vrednicul de pomenire Profesor
Gherásimos Konidáis, ierarhii ortodocşi care plecaseră din teritoriile deţinute de Latini au
adus un deserviciu Ortodoxiei, <<pentru că nu au dat ocazia Latinilor de a-i persecuta>>. În
teritoriile în care a fost introdus cler latin, a intrat în funcţiune instituţia protopopului
conducător al ortodocşilor, fără drept de hirotonie, din moment ce nu era episcop. Astfel,
lumea ortodoxă s-a smerit şi mai mult, cu toate că aproape toţi protopopii au activat cu zel şi
consecvenţă în lucrarea lor (în Creta, în insulele Ionice). Papa Inochentie a prevăzut ca
menţinerea unui episcop ortodox în scaunul său să urmeze anumite reguli: a) să fie chestionat
dacă îl acceptă pe Papa drept cap, iar de nu, să fie caterisit şi locul său să fie luat de un
<<episcop>> latin; b) episcopii rămaşi trebuie mirunşi (această decizie, dată la începuturile
ocupaţiei, a fost ulterior retrasă); c) Patriarhul latin de Constantinopol are dreptul primit de la
Papa de a hirotoni ierarhi ortodocşi în teritoriile ortodocşilor, iar dacă aceştia nu sunt primiţi,
să fie hirotoniţi latini; d) pentru că bisericile au fost date latinilor, poporul era nevoit să

45
Pr. Prof. Dr. Emanoil Babuș , Aspecte ale istoriei și spiritualității Bizanțului,
http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/istoria-bizantului/cruciadele-80675.html
46
Pr. Nicolae CHIFĂR, op. cit., p. 17.

16
participe la slujbele acestora. Această împărtăşire a ortodocşilor cu latinii era, de regulă, de
nevoie, şi nu poate fi considerată o acţiune liberă ori o alegere a ortodocşilor, astfel încât să
fie vorba de intercommunio”47.
Concluzii

Cucerirea şi jefuirea Constantinopolului de către armatele cruciate la 13 aprilie 1204,

„a dus la crearea unui Imperiu latin efemer, care a durat din 1204 până la 1261, a contribuit la
slăbirea Imperiului bizantin, şi constituie una din cauzele majore ale cuceririi de către turci, la
29 mai 1453. Din 1204 ura confesională dintre occidentali şi bizantini, dintre catolici şi
ortodocşi, a crescut şi a săpat în cele două Biserici, Ortodoxă şi Romano-Catolică, o prăpastie
profundă pentru care latinii erau cei mai vinovaţi”48.
Cruciada a IV-a a crescut prestigiul si puterea papei și forța monarhilor, dar prin cele
întâmplate la 1204 au transformat Schisma din 1054 intr-un fapt definitiv. Nici un cruciat de
frunte nu a mai ajuns în Țara Sfântă, iar instabilul Imperiu Latin a sleit cea mai mare parte a
energiilor cruciate europene. Moștenirea celei de-a patra cruciade a fost una amară, a trădării
de către latini a coreligionarilor bizantini. Evenimentele din 1204 au făcut ca schisma dintre
vestul catolic și estul ortodox să fie completă și ireversibilă. Papa Inocențiu al III-lea, cel care
fusese inițiatorul acestei expediții, critica violent cruciații astfel: „Cum va putea cu adevărat
biserica grecilor, indiferent de cât de grav este asaltată de nenorociri și persecuții, să se
reîntoarcă în uniune ecleziastică și devoțiune pentru Sfântul Scaun, când ea vede în latini
numai un exemplu de pierzanie și de lucrătură a întunericului, așa încât, pe bună-dreptate,
acum îi detestă pe latini mai mult decât pe câini? (...) Ei au furat vasele din argint din altare și
le-au spart în bucăți pentru ei. Au violat locurile sfinte și au răpit cruci și relicve ”49.
Expansiunea economică a Occidentului este efectul cel mai clar al celei de-a Patra
Cruciade și mobilul major al deturnării, al căror vârf de lance au fost republicile portuare
italienești, și constituie o ruptură în conceptul general al cruciadei „chiar dacă predicatorii și
cei pe care i-au pus la început pe drumuri n-au dorit-o. Începând cu anul 1202, cruciații mai

47
Preot Profesor Dr. Gheorghios Metallinos, Vandalizarea Constantinopolului de către „fraţii” catolici la 1204
şi urmările ei.
48
Pr. Prof. Teodor Bodogae, Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, op. cit., p. 26.
49
Papa Inocențiu al III-lea, Scrisori, 126 (12 iulie 1205, adresată către legatul papal, cel care dezlegase pelerinii
de jurămintele de pelerinaj.). Text de pe Internet Medieval Sourcebook de Paul Halsall.
http://www.fordham.edu/halsall/source /4cde.asp.

17
plecau încă dar nu spre Palestina ci spre Egipt; și la fel s-a întâmplat și cu cruciadele
următoare. În fața unor considerațiuni geopolitice, elanul religios al șefilor dispare. Urmarea
cea mai evidentă a acestei cruciade este, până la urmă, ruptura definitivă a unității creștine. Pe
planul acesta efemerul patriarhat latin creat la Constantinopol nu mai ajută la nimic;
tentativele spectaculoase de unificare (conciliul de la Lyon din 1274) care urmează restaurării
din 1261 nu mai pot crea nici o iluzie. În ochii bizantinilor ireparabilul s-a produs. Pentru ei,
occidentalii, până atunci doar suspecți, devin și culpabili. Față de acești briganzi, spune
Choniates, față de acești barbari ale căror acțiuni au dovedit că ei nu aparțin lumii civilizate,
Bizanțul se încăpățânează să rămână în originalitatea lui greacă și ortodoxă. Ortodoxia devine
vectorul principal al unui naționalism tot mai exacerbat și se afirmă mai mult ca oricând, în
contrast cu latinii”50.
Față de efectele acestor evenimente, „astăzi este nevoie de o acţiune seismică din
partea Bisericii Romano-catolice, nu doar de un simplu, <<ne pare rău>>, şi îndeosebi din
partea papalităţii, pentru ca necesara încredere în relaţiile contemporane să poată lua fiinţă.
Această acţiune nu poate veni, însă, niciodată, din zona cultivării relaţiilor prieteneşti, lumeşti
şi din discursurile non-teologice din cadrul întâlnirilor aniversare, ci dintr-o sinceră pocăinţă a
papalităţii, însoţită de abandonarea dogmelor papale şi de încheierea existenţei ei ca stat.
Pentru că aceste aspecte sunt cele care au dat naştere Cruciadelor şi duhului lor. Ortodocşii de
pretutindeni pot, până atunci, să se roage şi să aştepte”51.
Cruciadele, îndeosebi cea de-a patra, prin desfacerea şi dizolvarea Imperiului Noii
Rome, au dat un impuls direct dezvoltării şi întăririi islamului. Constantinopolul a fost
recâştigat în 1261, dar Imperiul nu şi-a regăsit niciodată vigoarea şi forţa de dinainte, după
1204, Constantinopolul era un oraş condamnat la pierzare.

50
Michel Balard ș.a., op. cit., p. 211.
51
Preot Profesor Dr. Gheorghios Metallinos, Vandalizarea Constantinopolului de către „fraţii” catolici la 1204
şi urmările ei.

18
 Bibliografie

A. Lucrări de specialitate
1. Brezeanu, Stelian, Istoria Imperiului Bizantin, Editura Meronia, București, 2007
2. Bărbulescu, Laurențiu, Biserica în evul mediu târziu și contemporaneitate, Editura
Macarie, Târgoviște, 2008
3. Balard, Michel ș.a., Cruciadele, traducere de George Miciacio, Editura Artemis, București
4. Chifăr, Nicolae, Istoria creștinismului II, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2008
5. Georgescu, Maria, Istoria Bizanțului, Ediția a III-a, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște,
2009
6. Ignat, Adrian, Războiul confesional si problematica sa in istoria bisericii, Editura
Universitara, București, 2012
7. Ignat, Adrian, Biserica creștină și provocările economice. Volumul II. O viziune istorică în
biserica creștină, Editura Universitară, București, 2013
8. Iorga, Nicolae, Istoria vieţii bizantine – imperiul şi civilizaţia după izvoare, Editura
Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974
9. Kaplan, Michel, Cruciadele, Editura Artemis, Bucureşti, 2005
10. Morisson, Cecile, Cruciadele, traducere de Răzvan Junescu, Editura Meridiane, București,
1998
11. Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan - Șesan, Pr. Prof. Milan - Bodogae, Pr. Prof. Teodor,
Istoria Bisericească Universală, manual pentru institutele teologice vol. II, Editura
I.B.M.B.O.R, București, 1993
12. Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria bisericească universală, Manual pentru seminariile
teologice, E.I.B.M.B.O.R., București, 1992
13. Rice, David Talbot, Byzantine art, ediție revăzută și adăugită, MD: Penguin Books,
Baltimore, 1968

B. Surse internet
1. Babuș, Pr. Prof. Dr. Emanoil, Aspecte ale istoriei și spiritualității Bizanțului,
http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/istoria-bizantului/cruciadele-80675.html
2. Butnaru, Alexandra, Cruciada a IV-a sau jaful „soldaţilor lui Hristos” împotriva
creştinilor, http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cruciada-iv-jaful-soldatilor-
lui-hristos-impotriva-crestinilor
19
3. Enciclopaedia Britannica, The Fourth Crusade and the Latin empire of Constantinople,
http://www.britannica.com/EBchecked/topic/144695/Crusades/25612/The-Fourth-Crusade-
and-the-Latin-empire-of-Constantinople.
4. Enciclopaedia Britannica, Crusades, http://www.britannica.com/EBchecked/topic/
144695/Crusades
5. Metallinos, Preot Profesor Dr. Gheorghios, Vandalizarea Constantinopolului de către
„fraţii” catolici la 1204 şi urmările ei, http://acvila30.ro/preot-profesor-dr-gheorghios-
metallinos-vandalizarea-constantinopolului-de-catre-fratii-catolici-la-1204-si-urmarile-ei/
6. Munro, Dana C., The Fourth Crusade, Translations and Reprints from the Original Sources
of European History, Vol 3:1, Philadelphia, University of Pennsylvania, [n.d.] 189?, 1-18,
http://www.fordham.edu/halsall/source /4cde.asp.
7. Papa Inocențiu al III-lea, Scrisori, 126 (12 iulie 1205, adresată către legatul papal, cel care
dezlegase pelerinii de jurămintele de pelerina). Text de pe Internet Medieval Sourcebook de
Paul Halsall, http://www.fordham.edu/halsall/source /4cde.asp
8. Teulea, Pr. Drd. Cătălin, Cruciada a IV-a: deziderate şi consecinţe politico-religioase,
Revista Teologică, 1(2008), pp.150-180, http://www.revistateologica.ro/pdf/8%20teulea.pdf
9. Wikipedia, Cruciada a patra, http://ro.wikipedia.org/wiki/Cruciada_a_patra

Abrevieri
Preot Profesor Dr. Gheorghios Metallinos, Vandalizarea Constantinopolului de către „fraţii”
catolici la 1204 şi urmările ei. = Metallinos, Preot Profesor Dr. Gheorghios, Vandalizarea
Constantinopolului de către „fraţii” catolici la 1204 şi urmările ei, http://acvila30.ro/preot-
profesor-dr-gheorghios-metallinos-vandalizarea-constantinopolului-de-catre-fratii-catolici-la-
1204-si-urmarile-ei/
Teulea, Pr. Drd. Cătălin, Cruciada a IV-a: deziderate şi consecinţe politico-religioase,
Revista Teologică, 1(2008), pp.150-180, http://www.revistateologica.ro/pdf/8%20teulea.pdf
= Pr. Drd. Cătălin, Teulea, Cruciada a IV-a

20