Sunteți pe pagina 1din 74

Cruciadă

Deși acest articol conține o listă de referințe bibliografice, sursele sale rămân neclare deoarece îi lipsesc
notele de subsol. Aflați mai mult

Cruciadele au fost expediții militare ale


feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri
și coloniza regiuni din Orientul Apropiat,
îndeosebi Palestina și Ierusalimul.
Asediul Antiohiei în timpul primei cruciade

Ele au apărut într-o societate aflată în


plină expansiune politică și militară și
sunt o întregire a procesului de
colonizare petrecut în Europa, la ele
participând toate clasele și păturile
sociale.

Caracterul și cauzele
cruciadelor
Aspectul religios constă în faptul că
aceste expediții au fost însoțite, la
început, de o ideologie creștină.
Proclamate ca "războaie sfinte", ele au
fost organizate în numele eliberării așa
numitelor "locuri sfinte", în principal,
Ierusalimul și împrejurimile sale, de sub
dominația musulmană. Caracterul
religios al cruciadelor explică de ce
conducerea lor a revenit papalității al
cărei rol, pe plan internațional, se afirmă
în secolul al XI-lea.

Orientul Apropiat, cuprinzând Bizanțul,


Siria, Palestina, Egiptul, fiind mai
dezvoltat din punct de vedere economic
și cultural decât Occidentul, exercita, la
sfârșitul secolului al XI-lea, o puternică
atracție asupra claselor sociale din
apusul Europei, care la acea dată trecea
printr-o perioadă de criză, ca urmare a
încheierii procesului de aservire a
țărănimii, a creșterii puterii principilor, a
instituirii ordinelor cavalerești, a sporului
demografic, precum și a unor factori
naturali: inundații, secetă, foamete,
molime etc. Anarhia politică aducea
prejudicii atât economiei domeniale, pe
cale de a se dezvolta, cât și celei
orășenești.

Canalizarea spiritului războinic al


cavalerilor în afara Europei apărea tuturor
o soluție fericită. La ideea de cruciadă au
aderat repede și orășenii, care
întrezăreau posibilitatea unor noi piețe de
desfacere și aprovizionare. Participarea
masivă a țărănimii la cruciade se explică,
pe de o parte, prin pauperizarea ei, pe de
altă parte, prin spiritul de colectivitate și
solidaritate foarte puternic în Evul Mediu,
fapt dovedit cu prisosință în timpul
cruciadelor copiilor. Principii s-au alăturat
și ei cruciadelor deoarece nu puteau
rămâne în afara unei lupte care le ar fi
adus noi stăpâniri, prestigiu și glorie, dar,
de la început, între idealul nobiliar și cel
popular a existat o prăpastie.

Posibilitatea unor acțiuni militare în


răsărit și a unor deplasări de mase a fost
creată de însăși situația politică din
Orientul Apropiat. În a doua jumătate a
secolului al XI-lea, turcii selgiucizi, după
ce au cucerit Bagdadul în 1055, au
înaintat în Asia Mică, în Siria și Palestina,
pe atunci stăpânite de Califul din Egipt,
iar în anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul.
Formarea emiratului de Damasc și a
celor trei sultanate, Cappadocia, Rum și
Smirna reprezentau o mare primejdie
pentru Bizanț, într-un moment în care
cumanii, pecenegii, maghiarii și normanzii
atacau imperiul. În această situație,
împărații bizantini au fost nevoiți, în mai
multe rânduri, să ceară ajutor militar în
Occident. Așa s-a născut inițiativa
papalității de a organiza expediții în urma
cărora scaunul apostolic și-ar fi mărit
sfera de influență, mai întâi, prin
înlăturarea schismei, din anul 1054, dintre
bisericile catolice și ortodoxe, apoi, prin
răspândirea catolicismului în noi regiuni.
În conciliile de la Piacenza și Clermont
din 1095, apelul de cruciadă a fost lansat
de către papa Urban al II-lea.

Cruciada I (1096–1099)
Articol principal: Prima cruciadă.
Raimond al IV-lea

Robert Curthose
Godfrey de Bouillon

Boemund I
Conciliul de la Clermont

Cruciada săracilor
Drumul primei cruciade

Cei patru șefi ai cruciadei: Godefroy de Bouillon, Boemund de Taranto, Raimond al IV-lea de Toulouse și Tancred de
Taranto.

În Consiliul de la Clermont din 1095, în


cadrul sinodului(adunare bisericeasca),
Papa Urban al II-lea a anunțat public
cruciada pentru eliberarea Țării Sfinte de
sub ocupația musulmanilor, declarând
"nimicirea dușmanilor creștinătății și
iertarea eternă a păcatelor pentru cei care
vor lupta sub semnul crucii". Răspunsul a
fost pozitiv, iar papa le-a spus episcopilor
să se întoarcă în parohiile lor și să obțină
susținere pentru cruciadă pe fondul
slǎbirii puterii selgiucizilor din Orient.

Fiecare grup de creștini trebuia să se


supună seniorului local și să se
autofinanțeze. Grupurile trebuiau să se
mobilizeze în august 1096 și să
pornească spre Constantinopol, unde
aveau să se alăture armatei gigantice a
Bizanțului, să-i izgonească pe turcii
selgiucizi din Asia Mică și să înainteze
spre sud, prin Siria, până la Ierusalim.
Cavaleri și oameni de rând, țărani și
meșteșugari, chiar și hoți și călugări , au
pornit la drum, conduși de Petru Eremitul
și Walter cel Sărac. Cea mai mare parte
dintre ei n-au ajuns niciodată în Palestina,
fiind uciși, iar ceilalți au devenit hoarde de
sălbatici și flămânzi.

Patru mari armate de cruciați s-au format


și au ajuns până la Constantinopol pe
rute diferite. Primul care a sosit, în
decembrie 1096, a fost grupul din Lorena,
din Franța de Nord și Germania, condus
de Godefroy de Bouillon. Al doilea sosit a
fost un contigent de normanzi din sudul
Italiei, condus de către ducele Boemund
de Taranto și contele Tancret. Un al
treilea grup a ajuns din sudul Franței, sub
contele Raimond al IV-lea de Toulouse.
Cel de-al patrulea era compus din
francezi, normanzi și englezi, sub
comanda ducelui Hugh de Vermandoi, a
lui Robert Curthose de Normandia și a lui
Stephen de Blois, sosind în mai 1097.

Când au ajuns la Constantinopol, liderii


cruciaților au fost supuși presiunilor de
către împăratul Alexios I Comnen pentru
a fi de acord că orice foste teritorii
bizantine să-i revină lui. Pe cruciați
aceste revendicări i-au nemulțumit și au
început să-l bănuiască pe Alexios de
motive oportuniste.

Traversând Asia Mică, cruciații s-au


îndreptat spre Niceea, capitala turcilor
anatolieni. Alexios a convins garnizoana
de acolo să i se predea lui personal, și nu
cruciaților, fapt care a întărit suspiciunile
cruciaților în privința împăratului bizantin.
Armata s-a divizat, diferite grupuri
cucerind orașele Tarsos, Antiohia și
dincolo de Eufrat, Edessa. Bohemund din
Taranto se proclama prinț de Antiohia, iar
Baudouin din Flandra ataca orașul Edes
(Urfa sau Osroen), de dincolo de Eufrat.
Majoritatea obiectivelor cruciaților au
cedat ușor în față forțelor uriașe,
predându-se înainte ca o armata
turcească să le vină în ajutor. După
Antiohia, cruciații s-au îndreptat spre
Ierusalim.

Confruntare din timpul asediului Antiohiei (1097–98).

Au ajuns în preajma Ierusalimului la 7


iunie 1099, găsind orașul sub control
musulman și păzit de o garnizoană
egipteană. Un alt grup de cruciați a sosit
de la Genova cu mașinăriile de asediu
necesare pentru atacul decisiv asupra
zidurilor orașului. Bine pregătiți, cruciații
au asediat Ierusalimul cu o armatǎ de
1300 de cǎlǎreți (cavaleri) și 12 000 de
infanteriști cruciați englezi, francezi și
germani, conduși de cavalerii nobili ca
Raimond al IV-lea de Toulouse (Conte de
Toulouse, marchiz de Provența și conte
de Tripoli), Tancred de Taranto (cavaler
normand, Principe de Galileea și regent al
Antiohiei), Robert al II-lea de Flandra,
Robert Curthose și Godefroy de Bouillon
(Senior de Bouillon, Duce al Lotharingiei
Inferioare și viitor suveran al regatului
Ierusalimului).
Cetatea era apǎratǎ de doar 400 de
cǎlǎreți fatimizi , trupe musulmane și
mercenari nubieni conduși de
guvernatorul fatimid Iftikhar ad-Dawla.
După ce creștinii au năvălit peste zidurile
exterioare și au intrat în oraș, aproape
toți locuitorii au fost uciși în acea după-
amiază, în noaptea care a urmat și a
două zi dimineață. Musulmanii, evreii și
chiar câțiva creștinii care mai erau în oraș
au fost masacrați fără nicio deosebire.
70.000 de civili au fost măcelăriți. Mulți
musulmani s-au refugiat în Moscheia Al-
Aqsa, unde, în conformitate cu o
însemnare din Gestă, "...măcelul a fost
așa de mare, că oamenii noștri se
bălăceau în sânge până la glezne..." După
cum scria Raymond de Aguilers
"...oamenii călăreau în sânge până la
genunchi și la brida frâielor."

Tancred a cerut ca pradă de război


cartierul templului și a oferit aici protecție
celor câțiva musulmani de aici, dar nu a
putut împiedică uciderea lor de camarazii
săi de arme. Atrocitățile din timpul
asediului Ierusalimului au rămas o pată
neagră în istoria creștinismului medieval.
Justificarea oferită pentru masacrarea
populației orașului: sângele
necredincioșilor avea să purifice Orașul
Sfânt.
Cucerirea Ierusalimului

După masacru, Godfroy de Bouillon a


fost numit Advocatus Sancti Sepulchri
(Protector al Sfântului Mormânt), în 22
iulie 1099, el refuzând să fie încoronat
rege în orașul în care Cristos a purtat
cununa de spini. Raymond a refuzat să
primească vreun titlu. Dar victoria bătăliei
de la Ascalon le-a permis creștinilor să
fondeze Regatul Latin al Ierusalimului,
Godfrey devenind doar suveran. Grosul
armatei cruciate s-a întors acasă,
lăsându-l pe Godfroy cu o mică forță
pentru a apăra orașul. Cruciații au
întemeiat patru regate latino-creștine în
Palestina și Siria. Cruciadele au mai
continuat încǎ douǎ secole, de pe urmă
cǎrora câteva sute de mii sau chiar
milioane de oameni și-au pierdut viețile.
În mai puțin de un an, Godfroy a fost
succedat de fratele sau, Baldwin I, la
conducerea Ierusalimului, primind titlul de
rege. Vestea succesului primei cruciade
s-a răspândit în întreagă Europa,
inspirând pe mulți să o reproducă.
Cruciada nu a creat însă un climat politic
stabil în Orientul Mijlociu.
Noii regi ai Ierusalimului s-au aflat într-o
continuă stare defensivă, apărându-și
teritoriul contra raidurilor repetate ale
sarazinilor. Lumea musulmană s-a unit
sub conducerea lui Zanghi, stăpânitorul
Mosulului, iar în 1144, a recucerit Edessa.

În urma cuceririlor făcute, s-au creat mai


multe formațiuni politice, conform
sistemului politico-vasalic din Occident:
Regatul Ierusalimului, Principatul de
Antiohia, Principatul de Galileea,
comitatele de Tripoli, Edessa, Jaffa,
senioriile de Senioria de Tyr, Senioria de
Ramla, Senioria de Kerak, Senioria de
Ascalon, Senioria de Beirut, Senioria de
Sidon, Senioria de Ibelin și altele.
Organizarea lor este cunoscută din
"Așezămintele Ierusalimului", o culegere
de norme juridice privind obligațiile și
drepturile clasei feudale, care reprezintă
expresia clasică a ordinii feudale.

Pentru menținerea ordinii în rândul


populației cucerite și pentru înlăturarea
răscoalelor s-au înființat ordine militaro-
călugărești: Ordinul Ioaniților și cel al
Templierilor, organizate la începutul
secolului al XII-lea de călugării francezi și
Ordinul germanic al teutonilor, spre
sfârșitul aceluiași veac.

Cruciada a II-a (1147–1149)


Articol principal: Cruciada a doua.
Ludovic al VII-lea

Conrad al III-lea
S fântul Bernand

Asediul Damascului

Turcii nu au renunțat la teritoriile pierdute.


Căpeteniile selgiucide, pentru o vreme, au
pus capăt rivalităților dintre ele și, unindu-
se, au început contraofensiva, ajutate
fiind de nemulțumirile din rândul
populației supuse, care se răscoală în
mai multe rânduri. Cele două războaie
purtate, în anii 1144-1146, între cruciați și
selgiucizi au sfârșit cu recucerirea
Edessei de către musulmani. În 1145,
papa a decretat Cruciada a doua că
răspuns direct la pierderea Edessei. În
luna martie 1146, cǎlugǎrul Bernard de
Clairvaux chema la război sfânt contra
sarazinilor nu ca să-i convertească pe
aceștia, pentru că el credea în libertatea
actului de credință, ci ca să-i împiedice
de a face rău creștinilor

Cruciada a atras mulți recruți: regele


Franței, Ludovic al VII-lea al Franței și
împăratul romano-german, Conrad al III-
lea al Germaniei. Conrad a plecat din
Nurnberg în mai 1147, iar Ludovic l-a
urmat la o lună după aceea, însoțit de
soția sa, Eleanor de Aquitania. Armata
romano-germană a ajuns la
Constantinopol, unde Conrad a primit
sfaturi de la împăratul bizantin, Manuel I
Comnen, care i-a spus lui Conrad să
meargă de-a lungul coastei Asiei Mici și
să trimită acasă pelerinii necombatanți
care îl însoțeau.

Conrad nu l-a ascultat, ducând pe toată


lumea pe drumurile din interiorul Asiei
Mici, unde au rămas fără hrană și apă și
au fost, parțial, prinși de către turci. În
octombrie 1147, la Dorylaeum, au fost
masacrați, iar Conrad a fost unul dintre
puținii care au scăpat cu viață.
Rămășițele armatei romano-germane s-
au alăturat armatei franceze la Niceea și
au urmat lungul coastei anatoliene.
Armata franceză era lipsită de disciplină
și s-a înfruntat cu turcii. Ludovic a decis
să divizeze armata, ducându-și curtea și
cavaleria pe mare, în Antiohia. Restul
armatei s-a împărțit și ea, fiind atacată
de turci. Doar jumătate din contingentul
francez inițial a ajuns la Antiohia.

În Antiohia, Ludovic a fost întâmpinat de


prințul Raymond, care era unchiul lui
Eleonor de Aquitania, dar nu era decât cu
câțiva ani mai în vârstă decât ea.
Raymond i-a propus o expediție comună
pentru a elibera Edessa. Din motive
personale, Ludovic s-a dus spre sud, spre
Ierusalim, având impresia că Raymond
avea o relație incestuoasă cu Eleonor și
dorea să-și îndepărteze soția de el.
Ludovic a ajuns în mai 1148, alăturându-
se lui Conrad, care a ajuns cu o lună mai
devreme.

După ce s-au odihnit, Ludovic și Conrad


au avut o întrevedere cu regele Balduin,
regele Ierusalimului. Au convenit să atace
Damascul în iulie 1148, această decizie
dovedindu-se o greșeală catastrofală.
Armata lor uriașă s-a retras cinci zile mai
târziu, după ce au suferit pierderi teribile.
Liderii cruciați s-au certat, apoi s-au
despărțit și au plecat acasă.

Cruciada a III-a (1189–1192)


Articol principal: Cruciada a treia.
Richard I

Frederic I
Filip al II-lea

A treia cruciadă
S aladin și Guy

Richard Inimă de Leu, în drum spre Ierusalim

Asediul Acrei
Bătălia de la Arsuf

După dezastrul din cea de-a doua


cruciadă, musulmanii s-au regrupat și și-
au rezolvat conflictele. Sub Nur,
succesorul lui Zangi, fatimizii și-au extins
teritoriul . În 1169, fatimizii conduși de
succesorul său, Saladin, au cucerit
Egiptul. Saladin a eliminat prezența
cruciadă din regiune și, în 1187, a invadat
Regatul Ierusalimului. În Bătălia de la
Hattin, din Galileea, a zdrobit armata
cruciată condusă de Guy de Lusignan.
După ce a cucerit castelele cruciate, în 2
octombrie 1187, Ierusalimul s-a predat lui
Saladin. Doar Tyrul se mai afla sub
mâinile cruciaților. Vestea succeselor lui
Saladin a ajuns în Europa și, în 29
octombrie 1187, Papa Grigore al VIII-lea
a anunțat Cruciada a treia.

În ciuda pierderilor și greșelilor


îngrozitoare din cruciada precedentă, a
existat un val mare de entuziasm. Cei mai
puternici regi din Europa au preluat
comanda cruciadei: Frederic I al Sfântului
Imperiu Roman, Filip al II-lea al Franței și
Richard Inimă de Leu, regele Angliei.
Armata romano-germană, ce cuprindea
30 000 de soldați, a plecat spre
Constantinopol în 1189. În 1190, au
înaintat în Anatolia, respingând atacurile
turcilor. Frederic s-a înecat accidental
într-un râu și armata a fost decimată de
boli și foamete. Oamenii săi s-au hotărât
să se întoarcă și doar 1000 dintre ei au
ajuns la Accra.

Regele Richard și regele Filip au plecat în


1190, călătorind împreună până în Sicilia.
S-au certat majoritatea timpului și, apoi,
s-au despărțit, Filip plecând pe mare spre
Accra, iar Richard s-a oprit în Cipru. În
mai 1191, Richard s-a certat cu
conducătorul local și a cucerit insula.
Cruciații au format o bază din care să
atace Țara Sfântă. Richard a continuat
drumul spre Acra, unde a preluat
conducerea unui asediu de proporții,
forțând predarea asediaților. Apoi, a
impus prevederi, printre care plata unei
răscumpărări, ce a întârziat să apară.
Furios, Richard a ordonat masacrarea
locuitorilor orașului: 2000 de musulmani,
femei, bărbați și copii.

După Asediul Acrei (1189-1191), Richard


și-a condus trupele spre sud, cu flota
însoțindu-l de-a lungul coastei. A fost
atacat de Saladin, dar a repurtat o
victorie în Bătălia de la Arsuf din 1191. În
bătălie deschisă, Richard era decis să-l
învingă pe Saladin, dar nu a putut face
față strategiei pământului pârjolit
practicată de acesta. Armata a rămas
fără provizii și n-a mai putut asedia
Ierusalimul. Saladin a atacat Jaffa în iulie
1192. Richard a sosit la timp pe mare. A
urmat o bătălie în care cele două armate
erau egale. Richard a obținut victoria,
primind supranumele de "Inimă de Leu", și
a încheiat pace cu Saladin, iar, în cele din
urmă, Richard a părăsit Țară Sfânta
(octombrie 1192).

Cruciada a IV-a (1202–1204)


Articol principal: Cruciada a patra.
Theobald al III-lea

Balduin I
Ludovic I

A patra cruciadă
În 1199, Papa Inocențiu al III-lea a chemat
credincioșii la luptă. Cavaleri creștini din
toată Europa urmau să recucerească
Ierusalimul de la sarazini. Cruciada a
patra era condusă de contele Theobald
al III-lea de Champagne, susținut de
contele Balwin de Flandra și contele
Ludovic I de Blois. Cruciații s-au adunat
la Veneția. Venețienii aveau să transporte
o forță de 25 000 de soldați în Țara
Sfântă, trecând prin Egipt. Veneția se
aștepta să facă profit, să primească cei
85 000 de mărci și jumătate din orice
cuceriri comise de cruciați. În loc să
debarce în Egipt și să călătorească spre
nord în Ierusalim, armata cruciată a
debarcat la Constantinopol, traversând
Anatolia pe jos.

Venețienii au fost de acord să susțină


cruciada cu o condiție: să cucerească
orașul Zara de pe coasta Adriatică și să-l
predea Veneției. Zara era, însă, o
posesiune a Regelui Ungariei, acesta fiind
creștin și cruciat. Papa a aflat și i-a
amenințat cu excomunicarea pe toți cei
implicați. Cruciații, însă, au cucerit Zara
(24 noiembrie 1202). Papa i-a
excomunicat pe toți, dar s-a răzgândit,
cerând ca nicio altă facțiune creștină să
nu mai fie atacată.

În iunie 1203, cruciații au sosit la Bosfor,


lângă Constantinopol, la bordul corăbiilor
venețiene. Au debarcat și au făcut
tabăra. După un atac naval și terestru, au
cucerit Constantinopolul. Cruciații au
cerut plata a 200 000 de mărci și s-au
retras așteptându-și banii. În ianuarie
1204, nobilii bizantini au ridicat obiecții la
suma colosală și s-a ajuns la un asediu
scurt, în aprilie 1204. Cruciații au
recucerit capitala bizantină și au jefuit-o
cu violență. În urma acestei victorii,
venețienii au fondat Imperiul Latin de
Constantinopol, care a existat timp de 60
de ani.

Cruciada a V-a (1217–1221)


Articol principal: Cruciada a cincea.

Andrei al II-lea

Asediul orașului Damietta


În 1217, Papa Honoriu al III-lea l-a
însărcinat pe arhiepiscopul Acrei,
Jacques de Vitry să propovăduiască
“războiul sfânt” în Siria și Palestina. În
statele cruciate care mai rămăseseră
domneau acum principiile legilor numite
Așezămintele Ierusalimului. Conform
acestora, exista domnia deplină a
baronilor și existau relațiile sociale de tip
feudal.

La această cruciadă porniră spre Acra,


locul de întâlnire al cruciaților, o serie de
feudali: ducele Leopold al VI-lea de
Austria, regele Andrei al II-lea al Ungariei.
Au mai participat nobili și simpli pelerini
din Germania, precum și baronii din
statele cruciate. La sfârșitul lunii
octombrie 1217, cruciații au ținut un mare
consiliu de război la Acra.

În urma acestui consiliu, armatele


cruciate, care numărau 2000 de cavaleri,
câteva mii de soldați călări, circa 20000
de pedeștri și numeroase trupe
neregulate, au pornit la atac. Sultanul
Egiptului Malik al-Adil știa că atacul se
rezuma la o cavalcadă a feudalilor, iar
întreaga expediție a cruciaților la limitele
unui pelerinaj armat. Malik al-Adil se
îndreptă spre Damasc, apoi trimise trupe
de întărire la Ierusalim. Regele Ungariei,
îmbolnăvindu-se, se întoarse acasă în
anul 1218.
Jean de Brienne, regele Acrei, se gândi să
se folosească de flotele europene pentru
a cuceri Alexandria și Damietta. După el,
cheile Ierusalimului se găseau la Cairo,
deci trebuia înfrânt sultanul Egiptului,
Malik al-Adil. Orașul Damietta căzu, iar
Malik al-Adil va muri în 31 august 1218.
Noul sultan al Egiptului, Malin al-Kamil,
încercă să reia ofensiva pentru a
despresura Damietta, dar luptătorii lui
fură învinși în lupta din 9 octombrie 1218.

Viceregele Damascului, Al-Muazzam,


fratele lui Malin al-Kamil, porunci să se
distrugă toate zidurile de apărare ale
Ierusalimului. Dărâmarea începu la 19
martie 1219. Al-Muazzam avea
convingerea că, în curând,musulmanii vor
fi constrânși să predea Ierusalimul în
schimbul pozițiilor ocupate de cruciați în
Egipt. El socotea că e mai bine să predea
un oraș pustiu și ruinat, decât un loc
întărit.

Leopold al VI-lea, ducele de Austria, se


reîntoarse în Europa. Malin al-Kamil,
sultanul Egiptului, propuse cruciaților ca
aceștia să ridice asediul Damiettei, în
schimbul restituirii Ierusalimului. Legatul
papal, cardinalul Pelagius de Albano,
determină consiliul de decizie să
respingă propunerile sultanului Malin al-
Kamil.
Cruciații pedeștri porniră la asaltul
Damiettei, dar Malin al-Kamil și
garnizoana din oraș îi respinseră.
Cruciații, întăriți cu noi forțe sosite din
Europa, asaltară Damietta pe care o
cuceriră la 5 noiembrie 1219. Cruciații
aveau de gând să facă din Damietta un
centru de rezistență asemănător Acrei.

Eyubizii (populația arabă din Egipt)


porniră să salveze Egiptul în 1220. Din
pricina neînțelegerilor cu legatul papal,
cardinalul Pelagius de Albano – nobil
spaniol, regele Acrei, Jean de Brienne,
părăsise conducerea cruciadei, lăsând-o
numai în seama legatului papal. Delegații
eyubizilor au propus, din nou, să se facă
un schimb între Damietta și regatul
Ierusalimului, dar nobilul spaniol a
respins iarăși propunerea făcută. El
hotărî să se pornească cu toate forțele la
cucerirea orașului Cairo. Regele Jean de
Brienne, care se retrăsese la Acra, se
răzgândi și făcu cale întoarsă, debarcând
la Damietta la 7 iulie 1221.

Sultanul Malin al-Kamil mai făcu o ultimă


propunere cruciaților de a le restitui
regatul Ierusalimului, cu condiția ca ei să
părăsească Egiptul. Legatul papal refuză
din nou oferta sultanului. Cardinalul
Pelagius de Albano dădu ordinul de
plecare spre Cairo, iar Jean de Brienne se
supuse, ca să nu fie considerat trădător.
Malin al-Kamil se ferea să dea vreo
bătălie înainte de a primi ajutoare și a
încercat o nouă conciliere, dar legatul
papal refuză orice înțelegere. În timp ce
cruciații urcau pe Nil, Malin al-Kamil
poruncește ruperea digurilor, astfel
cruciații sunt, parțial, înecați iar trupele
egiptene le tăiaseră, astfel, drumul.
Pentru cruciați, bătălia era pierdută.

La 7 septembrie 1221, Damietta fu


predată foștilor ei stăpâni, iar cruciații s-
au îmbarcat, o parte pentru Europa, o
parte pentru Răsărit, întorcându-se la
locurile cucerite de ei în vremea primei
cruciade. Pacea încheiată acum va fi
menținută timp de opt ani (1221-1229).
La Acra, Tripoli și Antiochia baronii și
conducătorii s-au luptat mai departe între
ei pentru putere și interese mărunte.

Cruciada a VI-a (1228–1229)


Articol principal: Cruciada a șasea.

Frederic al II-lea
Al-Kamil și Frederic al II-lea

Împăratul romano-german Frederic al II-


lea nu a susținut Cruciada a V-a din
motive interne, deși a jurat să o facă. S-a
căsătorit cu fiica de 13 ani a regelui Ioan
al Ierusalimului și, apoi, s-a grăbit să se
declare rege al Ierusalimului, uitând că
socrul sau era încă în viață. Papa era
supărat pe împărat pentru că nu și-a
îndeplinit jurământul de a merge în Țară
Sfântă. În august 1227 Frederic a pornit
spre Țară Sfântă, dar, după câteva zile, a
dat ordin flotei să se întoarcă în port
pentru că nu se simțea bine, iar Papa,
înfuriat, l-a excomunicat.

În iunie 1228, Frederic al II-lea a pornit din


nou, ajungând la destinație, la Accra.
Majoritatea cruciaților au refuzat să se
supună ordinelor sale, deoarece era
excomunicat. Frederic s-a dovedit a fi un
bun negociator și a reușit să-l convingă
pe sultanul Al-Kamil al sarazinilor să le
redea creștinilor principalele locuri sfinte
ale creștinilor: Betleem, Nazaret și
Ierusalim. A negociat un coridor de
trecere prin care pelerinii să poată ajungă
la Ierusalim de pe coastă, precum și o
pace de 10 ani.

Prin diplomație, Frederic a realizat mai


mult decât oricare cruciadă de până
atunci. Și-a îndeplinit pelerinajul personal
la Ierusalim, unde s-a încoronat, în 18
februarie 1229, ca rege. Însă, fiind încă
excomunicat, erai evitat de clerici și de
ceilalți regi. Papa chiar a ordonat o
cruciadă împotriva împăratului,
confiscându-i domeniile din sudul Italiei.
Frederic a plecat din Țara Sfântă și a
ajuns în Italia, în mai 1229, unde a înfrânt
trupele papale și și-a recuperat teritoriile.
În trei luni, apoi, a făcut pace cu papa.

Cruciada a VII-a (1248–1254)


Articol principal: Cruciada a șaptea.

Ludovic al IX-lea

A șaptea cruciadă
La 20 de ani de la cruciada diplomatică a
lui Frederic al II-lea, cea de-a șaptea
cruciadă a fost organizată și finanțată de
regele Franței, Ludovic al IX-lea, ca
răspuns pentru recucerirea Ierusalimului,
în 1244, de către sarazini. Ludovic a
petrecut patru ani plănuind și pregătind
expediția care a început în august 1248.
Armata cruciată a debarcat în Cipru, unde
a iernat și a făcut alte pregătiri. Planul
era să debarce în Egipt, unde să-și
clădească o baza și să traverseze Sinaiul
către Ierusalim.

Debarcarea în Egipt, în 5 iunie 1249, a


avut succes, iar Damietta a căzut a doua
zi. Următoarea mișcare a fost atacul
asupra orașului Mansurah, ce s-a dovedit
a fi catastrofală pentru rege și armata
sa. Cetatea se găsea pe malul unuia
dintre brațele Deltei Nilului, iar sarazinii pe
malul opus. Cruciații au încercat să
construiască un drum din pietriș, dar au
fost bombardați cu foc grecesc.

Cavaleria a trecut printr-un vad și a


pătruns în orașul Mansurah, unde a fost
nimicită în labirintul de străduțe. Ludovic
a ordonat retragerea și, apoi, a fost luat
prizonier. Sarazinii au cerut o
răscumpărare colosală, fiind plătită
imediat. Damietta a fost restituită
imediat egiptenilor, iar cruciații au plecat
înfrânți. Ludovic a mers în Țara Sfântă,
unde a petrecut patru ani, organizând
apărarea regatului Ierusalimului înainte
de a se întoarce în Franța, în 1254.

Cruciada a VIII-a (1270)


Articol principal: Cruciada a opta.

Moartea lui Ludovic


Asediul Acrei din 1291

Răspunsul la apelul papii referitor la o


nouă cruciadă îl dă Ludovic al IX-lea,
regele Franței, protagonistul celei de-a
șaptea cruciade. Într-o adunare solemnă,
la 24 martie 1268, regele își anunță
hotărârea de a mai conduce o cruciadă.

La 1 iulie 1270, vasele cu cruciați pornesc


spre Siria, dar corăbiile își schimbă ruta
spre Tunisia. În Tunisia, puterea o deținea
dinastia berberă a hafsidilor, monarh fiind
emirul Abu’Abd Allah. Schimbarea
destinației s-a explicat prin politica
personală a lui Carol d’Anjou, ajuns rege
al Siciliei, care nu-i ierta emirului din
Tunisia că oferise azil celor fugiți din
Sicilia și că dinastia hafsidă nu voia să
mai plătească tributul pe care-l vărsa mai
înainte fostei dinastii (de Hohenstauffen)
din Sicilia. Deci, în loc să ajungă la Acra,
care își trăia ultimele ceasuri, cruciații au
ajuns în Tunisiaș unde nu căutau decât
noi cuceriri și jafuri. Baibars, sultanul
mameluc al Egiptului a oferit ajutor
emirului Tunisiei. Regele Franței, Ludovic
al IX-lea, moare în luptă, după ce a
izbucnit o epidemie, iar puținii cruciați
rămași în viață s-au întors, înfrânți, în
Franța. Pe patul de moarte, regele a
șoptit: "Oh Ierusalim, Ierusalim".

Cu această ultimă încercare, așa-


numitele "cruciade clasice" au luat sfârșit
și, astfel, rând pe rând, statele din Orient
au fost recucerite de musulmani. În 1268
a fost recucerită Antiohia, în anul 1289
Tripoli, iar în anul 1291, după un asediu
violent, Acra, ultimul centru de rezistență
al cruciaților. Doar regatul Ciprului a
rămas în mâna "latinilor" mai multă
vreme, el fiind cucerit de Imperiul Otoman
abia în 1571.
Urmările cruciadelor
Cruciadele au avut consecințe negative și
pozitive, cele negative decurgând din
distrugerile de bunuri și masacrele ce
aveau loc în timpul războaielor, din
exploatarea populației supuse, cele
pozitive constând în contactul dintre
două civilizații, care s-au influențat
reciproc.

Statele creștine formate, deși au avut un


caracter efemer, au contribuit ca timp de
două sute de ani, zeci de mii de cruciați
să se deplaseze în Orientul Apropiat și,
odată cu ei, au pătruns și moravurile
apusene, pe care clasa dominantă din
Orient le-a adoptat. La rândul lor, feudalii
apuseni au împrumutat forme ale
rafinamentului și luxului oriental, pe care
le-au adus apoi în Europa.

Cruciadele au contribuit la dezvoltarea


legăturilor dintre Orient și Occident.
Relațiile comerciale ale Europei apusene
cu Orientul s-au accentuat, fapt de care
au profitat orașele, mai ales cele din
Italia și sudul Franței. În veacul al XIII-lea,
Veneția și Genova făceau comerț cu
Orientul prin porturile Siriei și Egiptului.
Ele aduceau mărfuri din Orientul
musulman și, indirect, din China, insulele
Sonde din Indonezia, din India. Veneția și
Genova au înființat factorii comerciale la
Caffa și la Tana, de unde făceau negoț cu
Rusia și Polonia, astfel că, în perioada
amintită, se poate vorbi de o supremație
maritimă și comercială a celor două
orașe în întreg bazinul Mediteranei. Prin
mijlocirea orașelor s-au răspândit unele
procedee orientale în domeniul industriei
textile și al prelucrării metalelor. În
Europa s-au introdus unele culturi noi ca:
orezul, pepenele, caisul, lămâiul.

Din punct de vedere politic, cruciadele au


înlesnit, în Europa Apuseană, procesul de
centralizare și de afirmare a regalității, ca
urmare a slăbirii unei părți a nobilimii și a
știrbirii provocate autorității papale.
Pentru țărănime, expedițiile în Orient au
însemnat o sporire a obligațiilor, pentru a
acoperi cheltuielile ce le făceau nobilii.
Dar, în același timp, ele au stimulat
procesul de eliberare a țăranilor din
șerbie, eliberarea prin răscumpărare fiind
și ea o sursă de venit. Aceeași nevoie de
bani a făcut ca nobilii să cedeze presiunii
orașelor de a-și răscumpăra libertatea.

Harta Cruciadelor nordice


Cultura a fost și ea influențată de
cruciade. Din cea de-a doua jumătate a
secolului al XII-lea, se pun bazele
orientalisticii. Cunoașterea Orientului a
dat gândirii filosofice, începând cu
Raymond Lulle și Toma d'Aquino un nou
impuls și o nouă orientare. Cruciadele au
dus la îmbogățirea literaturii europene cu
noi teme și la dezvoltarea ei în limba
maternă. Arhitectura din secolele XIII-XIV,
mai ales în Italia, se resimte de
influențele orientale, tot așa cum în Siria
și Palestina stilul renan și romanic din
nordul Franței au lăsat vestigii (castelele,
Kerak, Ibelin, mânăstirea de lângă
Betleem).
Bibliografie
Grămadă, Ilie - Cruciadele, Editura
Științifică, București, 1961.
Michelet, Jules - Istoria Franței, Ed.
Biblioteca pentru toți, București, 1973.
Madaule, Jacques - Histoire de France,
Editions Gallimard, Paris, 1943.

Lectură suplimentară

Asbridge, Thomas, The Crusades: The


Authoritative History of the War for the
Holy Land

Madden, Thomas F. The New Concise


History of the Crusades
Vezi și
Cruciadele Nordice
Lista paginilor care încep cu „Cruciada”

Legături externe
en The Crusades (http://www.humaniti

esweb.org/human.php?s=h&p=o&a=l&I
D=11)
en Middle-Ages.org.uk (http://www.mi

ddle-ages.org.uk/the-crusades.htm)
Cruciadele (https://web.archive.org/we
b/20091019222631/http://geocities.co
m/Athens/Delphi/5647/ist14.htm) la
webcitatiot.org
Cruciadele (http://www.ducu.de/ist14.
htm)
Cruciade păgâne (http://www.revistam
agazin.ro/content/view/7675/8/)
Arhivat (https://web.archive.org/web/2
0110103052454/http://www.revistama
gazin.ro/content/view/7675/8/) în 3
ianuarie 2011, la Wayback Machine., 10
martie 2010, Revista Magazin
Cruciadă sau Comerț? Banii mai presus
de religie în timpul Cruciadelor (http://
www.historia.ro/exclusiv_web/general/
articol/cruciada-comert-banii-mai-pres
us-religie-timpul-cruciadelor) Arhivat
(https://web.archive.org/web/2011111
1125001/http://historia.ro/exclusiv_we
b/general/articol/cruciada-comert-ban
ii-mai-presus-religie-timpul-cruciadelo
r) în 11 noiembrie 2011, la Wayback
Machine., Septembrie 2011, Andreea
Lupșor, Historia
Razboinici in numele Crucii (https://ww
w.descopera.ro/cultura/4993788-razb
oinici-in-numele-crucii) , 24 octombrie
2009, Marc Ulieriu, Descoperă
Cruciadele, de la legendele cavalerești,
la realitățile meschine ale Evului Mediu
(http://adevarul.ro/cultura/istorie/cruci
adele-legendele-cavaleresti-realitatile-
meschine-evului-mediu-1_516285ee00f
5182b8596bd82/index.html) , 8 aprilie
2013, Ciprian Plaiașu, Adevărul - articol
Historia (http://www.historia.ro/exclusiv
_web/general/articol/cruciadele-legend
ele-cavaleresti-realitatile-meschine-ale-e
vului-mediu) Arhivat (https://web.archiv
e.org/web/20130413171945/http://ww
w.historia.ro/exclusiv_web/general/artic
ol/cruciadele-legendele-cavaleresti-reali
tatile-meschine-ale-evului-mediu) în 13
aprilie 2013, la Wayback Machine.

„Politica Crucii“, în frescele de la


Arezzo și Pătrăuți (http://ziarullumina.r
o/documentar/politica-crucii-frescele-
de-la-arezzo-si-patrauti) Arhivat (http
s://web.archive.org/web/20140903072
908/http://ziarullumina.ro/documenta
r/politica-crucii-frescele-de-la-arezzo-s
i-patrauti) în 3 septembrie 2014, la
Wayback Machine., 10 septembrie
2008, Diac. Prof. Dr. Vasile M.
Demciuc, Ziarul Lumina
Cruciadele - expresie a violentei
interreligioase (http://www.crestinorto
dox.ro/religie/cruciadele-expresie-viole
ntei-interreligioase-69598.html) , 5
februarie 2008, Asist. Dr. Marius Telea,
CrestinOrtodox.ro

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?
title=Cruciadă&oldid=15505218

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 18


martie 2023, ora 02:29. •
Conținutul este disponibil sub CC BY-SA 3.0 ,
exceptând cazurile în care se specifică altfel.

S-ar putea să vă placă și