Sunteți pe pagina 1din 4

CRUCIADELE

Europa creştină a secolului al XI- lea se afla în plină expansiune după ce


supravieţuise unui număr important de crize grave. Printre inamicii forţaţi să se
retragă se numărau şi arabii musulmani din Spania şi Sicilia.
Pe neaşteptate, europenii au început să-şi îndrepte atenţia, cu scopul invaziei,
asupra îndepărtatei zone de est a bazinului mediteranean, controlată de
musulmani. În centrul acestei zone se afla Ţara Sfântă,venerată de creştini, ca
fiind locul în care a trăit şi a murit Isus din Nazaret. Acest război a devenit unul
sfânt, în care cei implicaţi au “ luat crucea “ şi au devenit cruciaţi ( de la
cuvântul latinesc crux – cruce).
Timp de mai multe sute de ani, Bizanţul a servit ca zonă tampon a
creştinismului faţă de islamismul militant. După înfrângerea de la Manzikert din
1071, prin pierderea aproape în totalitate a Asiei Mici care reprezenta o sursă de
forţă de muncă şi bani, bizantinii au fost obligaţi să solicite ajutorul Papei prin
Impăratul Alexius I. Spre deosebire de arabi care fuseseră mai reţinuţi,
învingătorii erau turci selgiucizi, nomazi fioroşi convertiţi la islamism care au
devenit principala putere din Orientul Mijlociu şi care se impuneau în mod
violent în faţa pelerinilor europeni care vizitau locurile sfinte.
Toate acestea l-au determinat pe Papa Urban II să predice în favoarea unei
cruciade, în anul 1095, în cadrul conciliului de la Clermont. Recucerirea Ţării
Sfinte de către creştinătate a devenit atât de importantă, încât crima, jaful,
înfiinţarea unor noi domenii, erau perfect acceptabile fiind vorba de
“necredincioşi” care nu meritau nimic altceva. Toate acestea au fost primite cu
mare entuziasm şi în diferite părţi ale Franţei, Germaniei şi Italiei încep să se
organizeze expediţii militare, numite cruciade. Mii de oameni au format armate
care înaintau omorând evrei, jefuind şi creând nelinişte pe unde treceau.
Ei ajung sub conducerea lui Petru Eremitul şi Walter cel Sărac la
Constantinopol, capitala Bizanţului şi sunt transportaţi de împăratul Alexius în
Asia Mică, unde sunt zdrobiţi de turcii selgiucizi.
Prima cruciadă a început atunci când contingente de cavaleri şi războinici
conduşi de nobili precum: Raymond de Toulouse sau Godfrei de Bouillon , au
ajuns la Constantinopol. Ei erau nobili cu domenii mici, direct interesaţi de noi
cuceriri, bărbaţi independenţi, uneori chiar periculoşi, nu mercenarii disciplinaţi
pe care şi i-ar fi dorit împăratul. Totuşi el a reuşit să-i determine să-l recunoască
împărat al oricăror teritorii bizantine recucerite. Înţelegerea a funcţionat numai
în cazul cuceririi oraşului Niceea, nemaifiind respectată după prima victorie de
la Dorylaeum.
În general,soarta bătăliilor era incertă deoarece săgeţile turceşti nu răzbăteau
prin armură şi provocau de regulă răni uşoare, în timp ce armele arcaşilor
cruciaţi avau o rază de acţiune mai mare şi produceau răni mai severe. De
regulă, rezultatul oricărui conflict depindea de strategie, coordonare şi unitatea
comandanţilor, punct care lăsa mult de dorit în tabăra europeană.
Cu o mare doză de noroc şi datorită fragmentării în mici state rivale a
domeniilor turceşti, au fost cucerite în 1098 marele oraş Antiohia şi în 1099
chiar Ierusalimul, ocazie pentru desfăşurarea unui masacru general.
După aceasta o mare parte a cruciaţilor au preferat să se întoarcă acasă; cei
rămaşi, luptând în continuare, au înfiinţat în final patru state: regatul
Ierusalimului, comitatul Tripoli, principatul Antiohiei şi comitatul Edessei.
Godfrei de Bouillon a fost ales primul conducător al regatului Ierusalim şi
practic, cu autoritate limitată, şi a celorlalte state. Statele cruciaţilor nu au reuşit
să se extindă până la frontierele naturale deşertice care le-ar fi uşurat mult
apărarea şi fiind sub permanenta ameninţare a turcilor, practic nu se aflau
niciodată în siguranţă. Turcii deţineau controlul asupra unor mari oraşe cum ar fi
Alepp şi Damasc, în timp ce cruciaţii conduceau o populaţie majoritar
musulmană şi supravieţuiau numai fiind susţinuţi de două grupări
militare:Cavalerii Templului (templierii) şi Ordinul ospitalierilor (Ioaniţii).
Acestea erau grupări organizate după principii monahale, dar erau formate din
războinici ce aveau sarcina de a apăraŢara Sfântă şi de a lupta împotriva
necredincioşilor.
La sfârşitul anilor 1120, turcii au atins un mare grad de unificare şi expansiunea
cruciaţilor a fost oprită, Edessa a fost recucerită de turci ceea ce i-a determinat
pe europeni să pună la cale o nouă expediţie militară. Condusă de Ludovic al
VII-lea, regele Franţei şi Conrad al III-lea împăratul Germaniei, cea de-a doua
cruciadă a reprezentat un eşec, datorită lipsei de abilitate, coordonare şi
planificare a francilor.
In anul 1180 conducătorul kurd de geniu Saladin îşi face apariţia pe scena
cruciadelor, reunifică Egiptul şi Orientul Mijlociu musulman şi îi învinge pe
cruciaţi la Tiberas, capturează Ierusalimul şi cucereşte restul regatului cu
excepţia marelui port Tyr. Cu scopul de a salva principatele rămase şi de a
recâştiga Ierusalimul, s-a organizat a treia cruciadă, cea mai faimoasă.
Împăratul romano-german Frederic I Barbarossa a străbătut Europa şi Asia Mică
dar a pierit în urma scufundării accidentale a vasului, însă alţi doi monarhi
englezul Richard I Inimă de Leu şi regele Franţei Filip II August au reuşit să
ajungă la destinaţie şi ostilităţile au început. Pe drum regele Richard a cucerit
Ciprul, apoi după un asediu de doi ani, cruciaţii au obţinut marele oraş portuar
Accra, după care şi-au continuat drumul spre Ierusalim. Luptele grele sub
conducerea lui Richard împotriva lui Saladin precum şi respectul reciproc pe
care cei doi şi-l purtau, reprezintă cele mai cunoscute episoade ale istoriei
cruciadelor, finalizate prin victoria creştinilor din 1191 la Arsuf. Datorită
neînţelegerilor dintre cruciaţi, tratatul din 1192 a consfinţit până la urmă
controlul asupra litoralului, cu menţiunea că pelerinilor li se permitea intrarea în
Ierusalim care rămânea al turcilor.
Ceva mai târziu, după plecarea regelui Richard, o a patra cruciadă a fost
deturnată de la scopul iniţial de către veneţieni care au obţinut oraşul Zara,
controlul asupra Constantinopolului prin împăratul pus de ei şi supremaţia
comercială. Din ce în ce mai greu de stăpânit, cruciaţii au sfârşit prin a jefui
oraşul şi a profana locurile sfinte, dând frâu liber resentimentelor faţă de
sofisticata cultură grecească şi credinţa ortodoxă a locuitorilor.
Alte patru cruciade au fost organizate în afara Europei, însă doar una, a şasea s-
a mai organizat în Ţara Sfântă. Cu toate că a fost excomunicat, conducătorul ei,
împăratul romano-german Frederic al II-lea a reuşit să cucerească Ierusalimul,
Bethleemul şi Nazarethul, dar nu pentru mult timp, deoarece sultanul Egiptului a
trecut la cucerirea fortificaţiilor cruciaţilor.
Ultima încercare, condusă de Ludovic cel Sfânt al Franţei şi prinţul Edward
al Angliei în 1271, a eşuat la Tunis după ce Antiohia, Jaffa şi Tripoli au fost
cucerite de sultanul Egiptului. Practic victoria musulmană din 1291 asupra
oraşului Accra a pus capăt prezenţei francilor pe continent şi expediţiilor
militare numite cruciade.
Rezultatele cruciadelor constau doar în familiarizarea cu cultura şi ştiinţa
islamice, cu deprinderea gustului pentru mâncăruri exotice, mătăsuri, covoare,
etc., lucruri care probabil s-ar fi petrecut oricum în timp. În acelaşi timp,
antagonismele dintre catolici şi ortodocşi, dintre creştini şi musulmani s-au
ascuţit, imperiul bizantin deşi apărat de cruciaţi tot a fost prădat, astfel încât, din
punctul de vedere al europenilor, cruciadele au reprezentat un eşec aproape total,
un episod fascinant dar prematur al istoriei expansiunii europene.

S-ar putea să vă placă și