UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ISTORIE, RELAȚII INTERNAȚIONALE,

ȘTIINȚE POLITICE

ȘI ȘTIINȚELE COMUNICĂRII

PROGRAM DE STUDII : ISTORIE

LUCRARE DE SEMINAR

CRUCIADELE ȘI INTERFERENȚA

CIVILIZAȚIILOR

Student :

Pavel Natanael

Oradea

2023

1
Ideea de cruciada a aparut intr-o Europa aflata in plina expansiune economica, insotita de un
proces de colonizare, mai intai interna, in interiorul Europei, apoi externa.

Era rezultatul intensificarii schimbarilor, ca urmare a antrenarii Balticii in reteaua maritima

comerciala si a dezvoltarii pietei, fapt ce a facut ca in toate clasele sociale sa aiba loc
rasturnari.

Cruciadele au fost expediții militare pornite din Apusul Europei si avand drept scop inițial
eliberarea Locurilor Sfinte de sub ocupația araba s-au desfășurat între anii 1096-1270.

Numărul acestor expediții militare a depășit cifra 10 de cea mai mare importanta se recunosc
doar 8.

Deoarece angajau factori sociali, politici, economic! si chiar culți cruciadele au antrenat si
variate straturi sociale apusene. Prin urmare au constituit un fenomen complex in istoria
Evului Mediu.

Cavaleri cruciați

Pana la cruciade , prin Orient se intelegea, propriu-zis, Orientul Apropiat, si era concentrat
intr-un singur punct, „Tara Sfanta”(Palestina).

1. Cauzele Cruciadelor

a) Religioase : Dominaţia musulmanilor asupra Locurilor Sfinte, ameninţarea

pelerinajelor, spaima Judecăţii de Apoi, expansiunea islamică.

2
 b) Economice: Controlul drumurilor comerciale dintre Occident şi Orient, interesele
negustorilor occidentali în Marea Mediterană.
c) Politice: Creşterea autorităţii papei, problemele Imperiului Bizantin, refacerea unităţii
Bisericii creştine sub autoritatea papei.
2. Cruciadele și interferența civilizațiilor

Harta cruciadelor
Cruciada I (1096-1099).
Ideea de cruciada s-a născut odată cu vizita pelerinului Petru din Amiens sau Eremitul la
Clermont, in anul 1095, unde a prezentat papei Urban al II-lea (1088-1099) o scrisoare din
partea patriarhului Ierusalimului si i-a relatat despre situaţia trista in care se aflau Locurile
Sfinte după ocuparea lor de către arabi.

3
Papa Urban al II-lea dorind sa pună in aplicare proiectul predecesorului sau, papa Grigorie al
VII-lea (1073-1085), lansează la conciliul de la Clermont (27 noiembrie 1095) ideea de
cruciadă, acceptata cu entuziasm de cei prezenți.
Papa Urban al II-lea a lansat un apel către întreaga creștinătate occidentală de a participa la
cruciada, data plecării fiind fixată la 15 august 1096.

Conciliul de la Clermont

Papa Urban al II-lea

4
Prima cruciadă are două expediţii: una a sărăcimii, condusă de Petre Eremitul și Walter cel
Sărac, și cea a cavalerilor grupați în patru corpuri principale de oaste, conduse de: Godefroy
de Bouillon, Hugo de Vermandois, Robert al II-lea de Flandra, Robert Courtheuse,
Bohemund de Taranto și Tancred de Sicilia.

Exultaţi de ideologia şi misticismul religios, masele săracilor considerau că porţile Ierusalimului se vor
deschide celor care vin cu credinţă în Dumnezeu.

Însă fără o pregătire şi o logistică adecvată, masele populare au ajuns la Constantinopol, trecând prin
Germania, Boemia și Ungaria, unde au provocat pagube.

Împăratul Alexis Comnenul, pentru a evita tulburările în oraș, i-a transportat pe cruciați pe coasta
Asiei Mici. Aici, în schimb, în loc să li se deschidă drumul către Ierusalim, au fost masacrați de trupele
selgiucide sau făcuți prizonieri și duși în robie.

Cruciada săracilor

5
Adevărata cruciadă, mai puţin religioasă, dar mai bine organizată militar, a fost cea a
cavalerilor.

Aceasta a început prin evenimente care nu au nicio legătură cu toleranţa propovăduită de

Biserică:masacrarea evreilor din orașele de pe Rin, Köln și Mainz. De la bun început se
anunţa a fi un război în toată regula, unde caracterul sângeros și de jaf avea să fie un fapt
cotidian.

În anul 1097 cavalerii au ajuns la Constantinopol, unde au încheiat o înțelegere cu Alexis

Comnenul, prin care se angajau să recunoască suveranitatea împăratului în teritoriile cucerite
de la turcii selgiucizi.

Împăratul le-a facilitat trecerea în Asia Mică şi cruciații au respins armata selgiucidă, cucerind
Niceea și Dorileea (mai-iulie 1097).

Una din Bătăliile importante a fost cea pentru Antiohia, unde asediul a rezistat opt luni, dar în
cele din urmă a fost și ea ocupată (1098).

Asediul Antiohiei (1098)

6
Cruciații au trebuit să lupte cu musulmanii încă un an pentru a-și croi drum spre Ierusalim,
dar în anul 1099 oraşul a căzut în mâinile lor.

După un asediu violent, cei care porniseră la luptă cu crucea pe piept s-au dedat la jafuri,
violenţe şi violuri greu de imaginat timp de trei zile după ce au luat cetatea, masacrând mare
parte a populaţiei.

După cele trei zile cumplite, comandanţii trupelor, în frunte cu Godefroy de Bouillon, s-au
îmbrăcat în haine albe cu crucea latina pe piept şi, desculţi, au mers în procesiune spre
locurile sfinte.

Lui Godefroy i s-a oferit coroana de rege al Ierusalimului chiar acolo unde tradiţia spune că
Iisus Hristos a primit-o pe cea de spini, iar acesta, după cumplitele operaţiuni militare pe care
le-a condus, a avut decenţa să o refuze numindu-se Advocatus Sancti Sepulchri ("Apărător al
Sfântului Mormânt").

Existența proaspătului regat al Ierusalimului a fost asigurată de victoria cruciaților din același
an în bătălia de la Ascal împotriva Egiptului Fatimid.

În urma cuceririlor făcute, s-au creat mai multe formațiuni politice, conform sistemului
politico-vasalic din Occident:Regatul Ierusalimului, Principatul de Antiohia, Principatul de
Galileea, comitatele de Tripoli, Edessa, Jaffa, senioriile de Tyr, Ramla, Kerak, Ascalon,
Beirut și Sidon.

Cavaleri Templieri

7
Pentru menținerea ordinii în rândul populației cucerite și pentru înlăturarea răscoalelor s-au
înființat ordine militaro-călugărești: Ordinul Ioaniților și Ordinul Templierilor, organizate la
începutul secolului al XII-lea de călugării francezi și Ordinul germanic al teutonilor, spre
sfârșitul aceluiași veac.

Prima cruciadă este şi cea mai importantă pentru că este singura în care se înregistrează
victorii majore importante. Următoarele expediţii vor fi mai puţin încununate de succes.

Cruciada a II-a (1147-1149)

Atacul cruciat şi apariţia unor state latine diametral opuse faţă de structura socială a zonei au
dus la canalizarea tuturor resurselor turcilor selgiucizi împotriva cruciaţilor.

Un ajutor considerabil pentru turci a venit şi din partea populației supuse latinilor, musulmani
şi creştini ortodocşi, care se răscoală în mai multe rânduri.

Astfel, în aceste regate latine exista o populaţie majoritară musulmano-creştin ortodoxă şi o

pătură latină redusă numeric, dar care se găsea la conducerea acestor formaţiuni şi care
încerca să conducă după un model apusean ce nu se potrivea cu realităţile regiunii.

Cele două războaie purtate, în anii 1144-1146, între cruciați și selgiucizi s-au sfârșit cu
recucerirea Edessei de către musulmani.

Aceasta a fost cauza organizării celei de a doua cruciade (1147-1148) de către papa Eugeniu
al III-lea.

Sosirea cruciaților la Constantinopol (1148)

O armată franceză, condusă de regele Ludovic al VII-lea, și o oaste germană, în frunte cu

regele Conrad al III-lea, mergând pe urmele primilor cruciați, în vara anului 1148, au ajuns la

8
Constantinopol, de unde, pe vase bizantine, puse la dispoziție de împăratul Manuel
Comnenul, au trecut în Asia Mică.

Aici cele două oștiri au fost risipite de turci, iar Ludovic și Conrad, cu resturi din armată, și-
au sfârșit expediția ca simpli pelerini la Ierusalim.

Cruciada a III-a (1189-1192)

Cruciada a II-a a dovedit lumii musulmane cat de putin erau pregatite armatele din Occident
sa sustina lupta.

Insuccesul cruciadei a II-a a arătat arabilor si turcilor ca latinii nu sunt atât de puternici si
invincibili.

După o serie întreaga de confruntări militare si politice in Egipt s-a instaurat o puternica
dinastie, primul sultan fiind Salah-al-Din sau Saladin (1171-1193).

Sultanul Damascului și Egiptului, Saladin, un militar și om politic capabil, a unit lumea

musulmană sub conducerea sa și și-a îndreptat atacul împotriva Ierusalimului.

După multe intrigi şi rupturi între liderii din Ierusalim, în lupta de la Hattin (1187), în
apropiere de lacul Tiberiada, sultanul a înfrânt pe regele Ierusalimului, Guy de Lusignan și a
pus stăpânire pe oraș.

Bătălia de la Hattin 1187

9
Guy de Lusignan era considerat un om orgolios şi nesăbuit deoarece a condamnat o armata
întreaga la moarte, el fiind avertizat să nu plece din cauza că nu aveau apă.

Când cele 2 armate au ajuns faţă în faţă, cruciatii nu au avut nici o şansă împotriva arabilor
care erau mai mulţi, mai bine pregătiţi şi nu se aventuraseră prin deşert.

Din cauza lui Guy de Lusignan, Ierusalimul a fost încercuit şi asediat, iar în cele din urmă
cucerit. Ecoul pierderii oraşului sfânt a fost extrem de puternic.

Papa Clement al III-lea a lansat un nou apel de cruciadă, la care au răspuns regii Angliei și
Franței-Richard Inimă de Leu și Filip al II-lea August și împăratul Germaniei, Frederic I
Barbarossa.

În vara anului 1190 o armată uriașă, bine echipată, era gata de război. Filip al II-lea s-a
îmbarcat cu oastea sa la Genova, iar Richard I, la Marsilia, în timp ce Frederic I lua drumul pe
uscat.

Primii doi suverani, abia plecați, au debarcat în Sicilia, unde au făcut un popas lung, de un an,
fapt ce i-a permis împăratului german să ajungă primul în Asia Mică, unde a reușit să-l
învingă pe sultanul de Iconium.

Victoria, însă, nu a putut fi fructificată, deoarece Barbarossa a murit înecat pe când încerca să
traverseze, călare, râul Berdan ( anticul Cydnus).

Rămași fără conducător, cea mai mare parte din cruciați s-au împrăștiat, numai un număr mic,
sub comanda ducelui Austriei, Leopold al V-lea, și au continuat drumul, iar în anul 1191 cele
trei armate se întâlneau în preajma Ierusalimului.

Singura acțiune comună a armatelor cruciade a fost participarea la asediul Acrei, început în
anul 1189, intervenția lor determinând, în mare măsură, capitularea orașului (13 iulie 1191).

Cetatea Akra

10
 După acest succes, au început neînțelegerile din tabăra cruciaților, ele obligând pe cei trei
conducători să abandoneze expediția.

Ca o mențiune tristă, după ce a intrat în Acra, Richard a executat 3000 musulmani, în mare
majoritate, femei, bătrâni, copii, o adevarată încercare de epurare etnică.

Cruciada a IV-a (1202-1204)

Cruciada a IV-a este una dintre cele mai controversate expediţii militare. Pornită cu scopul
recuceririi Ierusalimului, aceasta a fost deturantă spre Constantinopol din cauza dorinţei prea
mare de putere a pontifului Inocențiu al III-lea.

Politica sa de a-și impune supremația asupra întregii lumi creștine nu mai trecea prin
Ierusalim, ci se îndrepta direct către „schismaticii greci” – Biserica Ortodoxă. În anul 1190
papa a început predicarea cruciadei, dar armata se aduna greu.

De aceea, cruciada a IV a a însemnat o abatere fățișă de la scopul de cruciadă. Mai întâi,

pentru că expediția a fost plănuită împotriva Egiptului, centrul unității musulmane, și nu ca o
acțiune de cucerire directă a Ierusalimului.

În al doilea rând, expediția a început prin asediul cetății Zara (noiembrie 1202), situată pe
coasta Dalmației și stăpânită de regele Ungariei, rege catolic aflat sub protecția scaunului
apostolic.

Cucerirea Zarei fusese cerută cruciaților de către dogele Veneției, Enrico Dandolo, în
schimbul transportării trupelor până la Alexandria, în Egipt.

În al treilea rând, în urma unei abateri de la planul inițial al cruciadei, cavalerii s-au îndreptat
spre Bizanț unde lupta pentru tron favoriza o intervenție.

În luna mai a anului 1203, cruciații, îmbarcați pe vase venețiene, au sosit la Constantinopol,
au cucerit orașul și au reînscăunat pe Isaac al II-lea Anghelos, căruia apoi i-au pretins
despăgubiri bănești pentru ajutorul dat.

Cum basileul nu a putut achita suma cerută, în anul 1204 cruciații au dat din nou asalt
capitalei, au cucerit-o și au luat-o în stăpânire.

Consecința cruciadei a IV-a a fost desființarea Imperiului bizantin și împărțirea lui în mai
multe state:Imperiul Latin de Răsărit, împărat fiind ales Balduin de Flandra, Niceea, Epirul și
Trapezuntul.

Veneția, dat fiind contribuția pe care o adusese în această expediție, primea privilegii
comerciale și stăpâniri teritoriale întinse.

Imperiul bizantin a fost restaurat în anul 1261, dar el nu și-a mai găsit vitalitatea din trecut.
Cruciada a IV-a, prin efectele ei, a contribuit la eșecul final al cruciadelor.

11
 Imperiul latin de Constantinopol (1204-1261)

Balduin I – primul împărat al Imperiului latin de Constantinopol

12
Cruciada a V-a (1217-1221)

Cruciada copiilor (1212), cu tot sfarsitul ei tragic, a dat curaj papei Inocentiu al III-lea sa
faureasca noi planuri de eliberare a Ierusalimului de sub stapanirea musulmana.

Papa Inocentiu al III-lea moare in iulie 1216, iar urmasul sau papa Honorius al III-lea, in
acelasi an proclama cruciada in Europa.

In luna octombrie a anului 1217, la Acra s-au strâns aproximativ 25.000 de luptatori, dintre
care doar 2000 erau cavaleri.

Locul de întâlnire era fixat la Acra, unde Andrei al II-lea a ajuns in anul 1217. A ocupat mai
întâi poziţii la Tiberiada, dar în bătălia decisivă de pe Tabor, a fost respins de musulmani.

Regele Andrei al II-lea bolnav, epuizat si descurajat a preferat sa se întoarcă in tara. Ducele
Leopold al Vl-lea a continuat lupta, conducerea având-o regele Acrei, Jean de Brienne.

Astfel, la 2 octombrie 1218 cruciații au obținut o victorie strălucită, cu portul Damietta, noul
sultan Malik-al-Kamil a încercat negocierea, dând Ierusalimul, căruia fratele sau ii distrusese
fortificațiile, in locul portului Damietta.

Cardinalul Pelagius, foarte ambițios, a refuzat negocierile chiar și la insistentele regelui Jean
de Brienne iar legatul papal a adunat toate fortele și a hotarat continuarea ofensivei spre
Cairo.

Situatia pentru sultan devenise aproape fara iesire, care dupa ce s-a asigurat ca armata cruciata
a pornit la drum, a dispus ruperea digurilor Nilului.

Nilul a inundat regiunea incat intreaga armata, oameni si cai, cuprinsi de apa pana mai sus de
genunchi,au fost imobilizati, prinsi intr-o capcana din care nu puteau sa iasa oricat s-ar fi
zbatut.

Calea aleasa de Jean de Brienne a fost cea a tratativelor si a diplomatiei, iar Maik-Al-Kamil s-
a aratat foarte bucuros sa incheie cat mai repede un razboi suparator, lung si pagubitor.

Conform intelegerii din 7 septembrie 1221 intre Al-Kamil si Jean de Brienne, Damietta era
predata fostilor ei stapani, iar cruciatii primeau dreptul de a reveni la Acra sau in celelalte
stapaniri ale lor din Siria.

13
Astfel se incheia cruciada a V-a, dupa un razboi purtat inutil patru ani, dupa pierderi
insemnate de vieti omenesti, fara alt castig in afara de o pace efemera intre crestini si
musulmani care a durat opt ani de zile ( 1221-1229).

Cruciada a VI-a (1228-1229)

Jean de Brienne, regele Acrei, avea din căsătoria cu Maria de Ierusalim o fiică, Isabella. Ea
era, prin mama ei, moștenitoarea legitimă a regatului Ierusalimului (care îşi avea acum
capitala la Acra).

Frederic al II-lea rămase văduv, iar Papa Honoriu al III-lea și marele magistru al Ordinului
Teutonic, Hermann von Salza, avură ideea să-l căsătorească cu Isabella, pentru a-i asigura
astfel succesiunea la tronul regatului Ierusalimului.

În anul 1225, episcopul Giacomo de Patti celebrează căsătoria lui Frederic al II-lea cu Isabella
de Ierusalim (la 14 ani).

După ce primi inelul nupțial la Acra, Isabella fu încoronată împărăteasă la Tyr, apoi plecă
spre apusul Europei. Frederic al II-lea îl deposedă pe Jean de Brienne de regatul sirian.

În 1223 izbucni un conflict între cei trei frați sultani. Sultanul Egiptului și cel din Jazira se
uniseră contra fratelui lor din Damasc-Al-Muzzam, învinuindu-l că, ajutat de cete mongole, el
urmărește să-și impună autoritatea asupra statelor lor.

În anul 1227, sultanul Egiptului, Malin al-Kamil a cerut ajutor lui Frederic al II-lea.

Papa Grigore al IX-lea îl excomunicase pe Frederic al II-lea în anul 1227, din cauza vieții
imorale pe care o ducea și a raporturilor sale prietenești cu sultanul Malin al-Kamil.

Papa îi interzise să conducă cruciada, dar fără a ține seamă de papă Frederic al II-lea se
îmbarcă și pleacă în Siria la în iunie 1228.

Frederic al II-lea se opri mai întâi în Cipru, încercând să pună mâna pe acest regat;dar Jean
d’Ibelin regentul regatului Ierusalimului și Ciprului, își organizează apărarea și îl respinge pe
Frederic al II-lea.

Frederic al II-lea întreprinde un fel de expediție armată de la Acra la Jaffa. Se ajunge la

încheierea tratatului din 18 februarie 1229, prin care Ierusalimul era cedat cruciaților (acum
împăratul german fiind și rege al Ierusalimului), împreună cu orașele Bethleem și Nazareth.

În martie 1229, Frederic al II-lea intră în Ierusalim, unde este încoronat ca rege al
Ierusalimului.

Frederic al II-lea rămâne indiferent față de problemele religioase și hotărăște ca Ierusalimul să

rămână oraș deschis. El se întoarce la Acra deoarece vasalii se răsculaseră împotriva
sistemului său centralizat de conducere. Nereușind să ajungă la o înțelegere cu vasalii,
Frederic al II-lea se întoarce în Italia, în mai 1229 pentru a-şi cere iertare de la Papă și astfel
se încheie cruciada a VI-a.

14
Cruciada a VII-a (1248-1254)

În 1244, după recucerirea Ierusalimului de către musulmani, patriarhul din Ierusalim trimisese
emisari la principii și regii din Occident, cerându-le organizarea unei noi cruciade generale.
La conciliul de la Lyon din iunie-iulie 1245, se lansa chemarea pentru această cruciadă, dar în
acelaşi timp se pune şi problema unirii celor două biserici. .

Papa Inocentiu al IV-lea (1243-1254) a primit cu prietenie si afecțiune solia patriarhului

Ierusalimului si a cerut in conciliul de la Lyon (1245) organizarea unei cruciade.

Acestei chemări i-a răspuns doar evlaviosul rege al Frantei, Ludovic al IX-lea cel Sfânt
(1226-1270), care urmarea sa crească puterea Frantei in fata Germaniei.

La 4 iunie 1249 cruciații erau in fata portului Damietta. După o bătălie nedecisiva,
musulmanii s-au retras, orașul fiind ocupat de francezi la 6 iunie 1249.

După mai multe ciocniri, regele Frantei, imbolnavindu-se, a căzut prizonier. Răscumpărarea
s-a făcut plătind o mare suma de bani si prin retrocedarea portului Damietta. La 13 mai regele
Ludovic al IX-lea pleca spre Acra si a vizitat Bethleemul, de unde s-a îndreptat spre Franța in
anul 1254 considerat anul încheierii cruciadei a VII-a.

Cruciada a VIII-a (1270)

După cucerirea Constantinopolului ( 1261) de către împăratul Mihai al III-lea Paleologul cu

ajutor generalilor, cel mai puternic stat crucial era principatul Antiohiei.

Urcând pe tron tânărul Baibars, Egiptul a început o noua ofensiva asupra cetăților si
teritoriilor ocupate de creştini, neacceptandu-se nici un compromis.

Rând pe rând pe au căzut cetățile Caesareea, Haifa si Arsuf, iar biserica din Nazaret a rasa de
pe pământ. In anul 1268 a căzut si Jaffa, iar la câteva luni era sa se predea si orașul Antiohia.

Tactica musulmana era de a distruge fortificațiile, slabindu-le astfel rezistenta. După 170 de
ani de ocupație creștina, Antiohia devenea iarăși oraș musulman, cruciații deținând doar
provincia Acra si comitatul Tripoli.

Organizarea unei noi cruciade fără o alianța necreștina nu era posibila. De aceea s-a încercat o
înțelegere cu mongolii din Persia.

In Apus, in anul 1267, s-a declanșat cruciada la care a răspuns si regele Frantei, Ludovic al
IX-lea.

15
De data aceasta nu mai putea pleca armata de cruciați convinşi de idealul sfânt, ci cu o armata
de cavaleri.

In mai 1270, porneau de la Marsilia regele, însoțit de cei trei fii printre care si Filip,
moștenitorul tronului, si de alţi nobili francezi, cărora alăturat apoi Eduard, fiul regelui
Angliei, cu o oaste de mercenari si Carol de Anjou, regele Siciliei si al Ierusalimului.

In loc sa meargă in Siria si sa facă joncțiune cu armata mongola, s-au îndreptat spre Tunis,
zvonindu-se ca sultanul Omar ar prefera creştini si in fata Tunisului, creștinii au fost luaţi in
derâdere de Omar, iar regele Ludovic al IX-lea imbolnavindu-se, ca si mulţi alţi ostași, a
murit, așteptând sa ajungă si Eduard si Carol de Anjou. Armata franceza, dezorganizată și
dezorientata, sa destrămat.

3. Urmările cruciadelor clasice

Cruciadele au avut consecinţe negative şi pozitive, cele negative decurgând din distrugerile de
bunuri şi masacrele ce aveau loc în timpul războaielor si din exploatarea populaţiei supuse.

Cele pozitive constând în contactul dintre două civilizaţii, care s-au influenţat reciproc.

Statele creştine formate, deşi au avut un caracter efemer, au contribuit ca timp de două sute de
ani, zeci de mii de cruciaţi să se deplaseze în Orientul Apropiat şi, o dată cu ei, au pătruns şi
moravurile apusene, pe care clasa dominantă din Orient le-a adoptat.

La rândul lor, feudalii apuseni au împrumutat forme ale rafinamentului şi luxului oriental, pe
care le-au adus apoi în Europa.

Cruciadele au contribuit la dezvoltarea legăturilor dintre Orient şi Occident. Relaţiile

comerciale ale Europei Apusene cu Orientul s-au accentuat, fapt de care au profitat oraşele,
mai ales cele din Italia şi sudul Franţei.

Prin mijlocirea oraşelor s-au răspândit unele procedee orientale în domeniul industriei textile
şi al prelucrării metalelor.

În Europa s-au introdus unele culturi noi ca: orezul, pepenele, caisul, lămâiul. Din punct de
vedere politic, cruciadele au înlesnit, în Europa apuseană, procesul de centralizare şi de
afirmare a regalităţii, ca urmare a slăbirii unei părţi a nobilimii şi a ştirbirii adusă autorităţii
papale.

16
Pentru ţărănime expediţiile în Orient au însemnat o sporire a obligaţiilor, pentru a acoperi
cheltuielile ce le făceau nobilii. Dar, în acelaşi timp, ele au stimulat procesul de eliberare a
ţăranilor din şerbie, eliberarea prin răscumpărare fiind şi ea o sursă de venit.

Cultura a fost şi ea influenţată de cruciade. Din a doua jumătate a secolului al XII-lea, se pun
bazele oreintalisticii. Cunoaşterea Orientului a dat gândirii filosofice, începând cu Raymond
Lulle şi Thomas d’Aquino un nou impuls şi o nouă orientare.

Cruciadele au dus la îmbogăţirea literaturii europene cu noi teme şi la dezvoltarea ei în limba

maternă.

17
BIBLIOGRAFIE

1. Căzan Florentina, Cruciadele: momente de confluență între două civilizații și culturi,

editura Academiei Române, 1990;

2. Kenneth M. Setton, A History of Crusade, vol. VI, The Univesity of Wisconsin Press,
Wisconsin, 1989;

3. Rămureanu, Pr. Prof. Ioan, Şesan, Pr. Prof. Milan, Bodogae, Pr. Prof. Teodor, Istoria
Bisericească Universală, Pentru Institutele Teologice, Vol. II (1054—1982), editura I.B.
M.B.O.R., Bucureşti, 1993;

4. Thomas Asbridge, Cruciadele. Istoria războiului pentru eliberarea Pământului Sfânt, Ed.
Polirom, 2011;

5. Steven Runciman, Istoria cruciadelor, vol. I-III, Ed. Nemira, București, 2014-2015.

18