UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ISTORIE,RELAȚII INTERNAȚIONALE,

ȘTIINȚE POLITICE

ȘI ȘTIINȚELE COMUNICĂRII

PROGRAM DE STUDII : ISTORIE

LUCRARE DE SEMINAR

CULTURA BIZANTINĂ

Student :

Pavel Natanael

Oradea

2023

1
 I. Specificul dezvoltării culturii bizantine

În istoria culturii şi civilizaţiei medievale Imperiul Bizantin ocupă un loc aparte, fiind
moştenitor al lumii greco-romane şi al Orientului elenistic, care n-a cunoscut cucerirea
barbară şi s-a aflat timp de mai multe secole în fruntea tuturor ţărilor din Europa medievală ca
centru al celei mai înalte şi originale culturi şi rămânând singurul stat civilizat din Europa
Evului mediu timpuriu.

Cultura bizantină a realizat o sinteză între tradiţia latină, moştenită de la Imperiul Roman, cea
elenistică, la care s-au adăugat elemente din Orientul Apropiat şi Îndepărtat, precum şi
componenta religioasă creştină.

În istoria culturii Imperiului Bizantin se evidenţiază trei perioade:

- Între anii 330 – 610 se situează perioada de început, marcata de data întemeierii
Constantinopolului, de către împăratul roman Constantin cel Mare şi de domnia lui Heraclios.
Caracterul roman a fost dominant, latina era limba oficială iar greaca limba culturii.

În această perioadă au loc un şir de evenimente politice şi militare. Cu anul 518 începe
aşanumita "epocă a lui Iustinian" -perioadă de apogeu pe plan politic, economic, cultural,
militar.

2
- În perioada clasică, dintre 610 – 1081, civilizaţia și cultura bizantină şi-a dobândit un deplin
caracter grecesc, prin aportul elementelor orientale.

A fost o perioadă de transformări pe multe planuri, sau pus bazele statului medieval, au apărut
noi structuri administrative, au fost cucerite noi teritorii în regiunea Balcanilor, precum şi
Siria, Armenia, Mesopotamia.

Deşi din punct de vedere militar se înregistrează un declin spre sfârşitul acestei perioade,
viaţa culturală şi artistică a fost deosebit de înfloritoare.

- A treia perioadă (1081-1453), care durează aproape patru secole, reprezintă o epocă de
declin progresiv şi general.

În anul 1204 Constantinopolul e cucerit de către creştinii cruciadei IV şi e creat Imperiul latin
al Constantinopolului. iar în 1453, după o apărare disperată de şapte săptămâni,
Constantinopolul este ocupat de turci.

Pe plan cultural însă, această perioadă cunoaşte o dezvoltare continuă. De o faimă deosebită
se bucurau şcolile superioare.

II. Învățământul, știința și tehnica

Bizantinii manifestau o stimă deosebită faţă de orice instruire, cunoaştere şi ştiinţă. Pregătirea
intelectuală a laicilor era mult mai apreciată şi răspândită decât în Occident.

3
Sistemul de învăţământ şi-a păstrat continuitatea din antichitate, învăţământul elementar şi
mediu era accesibil numai băieţilor şi învăţau toţi acei, ai căror părinţi puteau plăti, căci
şcolile erau private, în comparaţie cu statele din Europa Occidentală, în Bizanţ reţeaua de
şcoli era mai largă, iar nivelul general al ştiinţei de carte elementare era mai înalt.

Şcolile medii funcţionau sub controlul Bisericii. În ele învăţau fiii negustorilor,
meşteşugarilor, ai proprietarilor, funcţionarilor.

Cei care doreau să se consacre ştiinţei, sau erau pregătiţi de părinţii înstăriţi pentru a ocupa
funcţii înalte, la vârsta de 20 de ani se puteau înscrie la Universitate.

În sec. al V-lea funcţionau şcoli superioare în centrele culturale: Antiohia, Gaza, Nisibis,
Cezarea, Siracuza, Roma, Alexandria, Beirut, Atena, Constantinopol.

Existenţa şcolilor, bibliotecilor, copierea de manuscrise au contribuit la o activitate ştiinţifică

mai mare ca în Occidentul Evului mediu.

Un interes deosebit se manifesta faţă de istoriografie şi domeniul juridic. Cu toate acestea,

aportul bizantinilor la progresul ştiinţelor n-a fost însemnat.

n matematică şi astronomie erau făcute compilaţii şi comentarii la operele lui Aristotel,

Euclid, Arhimede, Ptolemeu.

O dezvoltare deosebită cunoaşte istoriografia, care îşi are începuturile în istoriografia clasică
greacă (Herodot, Thucidide, Polybiu).

Operele majorităţii istoricilor bizantini se deosebesc de cele ale cronicarilor prin caracterul
expunerii materialului, compoziţie , cel mai remarcabil dintre ei a fost Procopie din Cezareea,
contemporan al împăratului Iustinian.

Demne de menţionat sunt operele medicilor, care, folosindu-se de sursele orientale (siriene,
arabe, armene, persane) şi de antici -Hipocrat, Celsus, Rufus, Galenos au sintetizat experienţa
practică, au perfecţionat diagnostic.

Literatura bizantină din secolele XII- X I I I - a r e o notă aparte pentru literatura istorică. Una
dintre cele mai cunoscute opere a secolului al XII-lea a fost Alexiada, aparținând Anei
Komnena-fiica lui Alexios I Komnenos.
Aceasta a prezentat, elegant și elevat, perioada domniei fondatorului dinastiei amintite.

4
Importanța acestei opere-dincolo de parțialitatea adevărului prezentat uneori- stă în
analiza politică a evenimentelor contemporane descrise precum și caracterizarea primilor
cruciați care sosiseră la Constantinopol, din perspectiva bizantină.

III. Filosofia si mentalitatea religioasa bizantina

În Bizanţ n-a fost întreruptă tradiţia filosofică antică, dar odată cu biruinţa creştinismului, în
sistemul cunoştinţelor ocupa un loc de seamă teologia.

Profesorii din universităţi erau laici şi aceasta a favorizat cultivarea tradiţiilor filosofice ale
antichităţii greceşti, dar fiind un mediu social şi cultural puternic dominat de religie, Bizanţul
va însuşi, păstra şi folosi bogăţia de idei şi subtilitatea dialecticii filosofilor greci, dezbătând
idei, concepţii şi probleme creştine.

În prima perioadă a filosofiei bizantine eforturile filosofilor erau concentrate asupra elaborării
sistemului credinţei ortodoxe şi asupra luptei împotriva ereziilor şi a ultimilor adepţi ai
păgânismului.

5
Fondator al scolasticii bizantine a fost Leontios din Bizanţ (485-543), care, folosind "Logica"
Iui Aristotel, a găsit argumentaţia formală pentru susţinerea şi demonstrarea unor teze
dogmatice.

Însă principalul reprezentant a fost Ioan Damaschinul (675-749), mare teolog al Bizanţului.
Opera lui "Izvorul cunoaşterii" , în trei parti , este o sinteză grandioasă a patristicii bizantine,
o amplă şi metodică expunere a doctrinei creștin-ortodoxe.

Cu secolul IX începe cea de-a doua perioadă a filosofiei bizantine, care capătă o anumită
autonomie faţă de teologie şi are două tendinţe în dezvoltare.

Cel mai remarcabil reprezentant al acestui curent a fost calugarul Mihail Psellos, profesor la
Universitatea din Constantinopol, om de stat, prim ministru al Imperiului, filosof, istoric,
jurist şi filolog.

S-a mai ocupat şi de alchimie, astronomie, medicină şi literatură , l-a comentat pe Aristotel şi
Platon , iar "Logica" lui a devenit cunoscută nu numai în Bizanţ, ci şi în Occident.

În sec. al Xll-lea se intensifică simţitor tendinţele materialiste şi renaşte interesul faţă de

filosofia lui Democrit şi Epicur.

Autoritatea lui Aristotel şi Platon domină gândirea filosofică în cea de-a treia perioadă (sec.
XIII-XIV).

Curentul raţionalist în filosofie şi ştiinţă se răspândeşte pe larg în Bizanţ, având tangenţe cu

umanismul occidental.

Reprezentanţi ai acestei filosofii au fost Theodoros Metochites (1260-1332) şi Nikephoros

Gregoras (1259-1360).

Ultimul reprezentant remarcabil al gândirii filosofice bizantine a fost Gemistos Plethon (1355-
1452), care fiind platonician, a combătut consecvent pe partizanii lui Aristotel.

IV. Viata religioasa specifica culturii bizantine

Mai mult decât în oricare altă societate medievală, instituţia Bisericii a fost implicată în
Bizanţ în toate domeniile şi aspectele societăţii iar instituţiile laice au colaborat permanent cu
cele religioase.

În ipostaza sa de locţiitor al lui Dumnezeu pe pământ, împăratul era protectorul Bisericii şi

apărătorul credinţei.

6
Biserica bizantină era independentă de stat, dar dispunea de bogăţii considerabile, şi clerul
juca un rol activ în viaţa statului.

Biserica se afla sub autoritatea spirituală a patriarhului. Patriarhatul era condus de un colegiu
de ierarhi (sinod) prezidat de patriarh.

Până în sec. al VIII-lea patriarhii erau aleşi din rândurile episcopilor, care erau persoane cu
studii superioare, teologi, umanişti renumiţi - Ioan Chrisostomul, Grigorie din Nazianz.

Mai târziu marea majoritate a patriarhilor provenea din călugări, uneori destul de mediocri.

Puterea economică a Bisericii din Bizanţ era considerabilă, dobândită prin bunuri confiscate
de la temple şi presupuşii eretici, venituri provenite din amenzi şi donaţii.

Se bucura de o seamă de privilegii, precum reduceri şi scutiri de taxe. O dezvoltare deosebită

în Bizanţ capătă monahismul.

Cel care a instituit reguli pentru viaţa din mănăstirile ortodoxe a fost Vasile cel Mare, episcop
al Cezareei, în secolul IV.

Cu timpul, sistemul monahal a cunoscut o influenţă tot mai mare asupra Bisericii bizantine, a
obţinut numeroase privilegii fiscale şi întinse proprietăţi şi, în consecinţă, o apreciabilă putere
economică.

Unul dintre reformatorii monahismului bizantin a fost, la sfârşitul secolului IX şi începutul

secolului X, Theodoros, egumenul mănăstirii Stoudios.

Acesta a instituit o serie de reguli, conform cărora călugării se ocupau cu opere de caritate, de
misionarism, servicii în spitale.

Între ocupaţiile intelectuale şi artistice ale acestora se numărau pictura, realizarea

mozaicurilor, copierea şi ilustrarea de manuscrise, scrierea de opere teologice şi istorice.

Au coexistat două forme principale ale monahismului : cea orientală, în care călugării nu
făceau nici un fel de muncă fizică sau intelectuală, ducând o viaţă ascetică şi contemplativă, în
izolare şi cea greacă, care urma regulile instituite de Vasile cel Mare, în care traiul în comun,
în mănăstiri era obligatoriu.

Viaţa religoasă în Bizanţ a cunoscut o serie de dispute şi lupte împotriva curentelor

considerate eretice precum : arianismul, nestorianismul, monofizismul .

7
 V. Concluzii

I m p e r i u l B i z a n t i n a a v u t u n r o l i m p o r t a n t şi în cultura europeană, a t â t
d i n p e r io a d a medievală cât şi cea renascentistă.
De asemenea, din punctde vedere istoriografic, fără m a nu s c r i s e l e b i z a nt i n e n u
am fi putut b e n e f i c i a de informaţii legate de antichitate şi Evul M e d i u
timpuriu.
N u î n c e l e d i n urmă, Constantinopolul, capitala Bizanţului, a reprezentat şi încă
reprezintă cel m a i i m p o r t a n t c e n t r u r e l i g i o s o r t o d o x .

8
Bibliografie

1. Georgescu, Maria, Introducere în cultura bizantină, Ed. Cetatea de scaun, Târgoviște,

2008

2. Iorga, Nicolae, Istoria vieții bizantine, București, 1974

3. Idem, Sinteza bizantină, București, 1972

4. Vasiliev, A. A., Istoria Imperiului bizantin, Ed. Polirom, Iași, 2010