Introducere

Cultura a evoluat în strânsă legătură cu transformările petrecute în Occident în

secolele V-XI, care au creat condiţii pentru formarea unei culturi corespunzătoare
nevoilor spirituale ale noii societăţii care se năştea. În primele secole ale Evului
Mediu, principalele trăsături ale vieţii culturale le constituie declinul culturii antice,
răspândirea unor elemente ale culturii popoarelor germanice stabilite pe teritoriul
fostului Imperiu Roman şi geneza culturii medievale timpurii. Astfel, ca urmare a
interacţiunii unor factori socio-economici, politici şi cultural-religioşi, cultura
Europei Apusene în Evul Mediu timpuriu reprezintă o sinteză a moştenirii culturale
romane şi a aportului cultural al migratorilor, cu precădere al celor germanici,
realizată în condiţiile genezei societăţii feudale şi a generalizării creştinării în ritul
bisericii romane, condiţii care i-au oferit caractere distincte. Tradiţiile păgâne sunt
greu de evaluat, deoarece elementele de bază, vehiculate de o cultură orală şi de
popoare în mişcare, scapă în cea mai mare parte cunoaşterii noastre, dar este evident
că slăbirea amprentei antice permite, începând cu secolele al V-lea şi al VI-lea,
renaşterea culturilor indigene - mai ales a culturii celtice -, apropiate de cele ale
noilor-veniţi. Din ciocnirea culturilor şi din impactul invaziilor, apar, în diferite
tradiţii populare, eroii şi temele viitoarelor mari cicluri epice ale Evului mediu, cele
ale ciclului arthurian şi ale Nibelungilor ori ale prozelor narative (saga) scandinave.

Cultura şi învăţămîntul.
Un şir de oameni de cultură s-au străduit să transmită realizările culturii clasice
îndeosebi sub forma unor compendii, mai accesibile decât operele în întregimea lor,
oamenilor medievali. Martianus Capella (sec. V) a transmis sistemul mai vechi al
grupării cunoştinţelor antichităţii în şapte arte liberale. Ele au fost grupate ulterior în
trei căi ale cunoaşterii (trivium): gramatica, dialectica şi retorica şi în patru căi ale
cunoaşterii (quadrivium): aritmetica, geometria, astronomia şi muzica, care au
constituit baza învăţământului medieval.
La rîndul său, pe măsura consolidării poziţiilor sale social-politice şi ideologice în
societate, biserica creştină devenea tot mai precaută faţă de cultura antică păgână.
Exprimând poziţia oficială a bisericii faţă de moştenirea culturală antică, papa
Grigore I cel Mare, reproşa în 601 unui prelat care se ocupa de literele lumeşti, că în
una şi aceeaşi gură nu încape lauda lui Hristos împreună cu lauda lui Jupiter. În
condiţiile regresului cultural al epocii şi ale instaurării supremaţiei spirituale a
clerului, principalele centre de cultură reprezentau nişte oaze răzleţe: unele reşedinţe
episcopale şi unele mănăstiri, curţile regale, iar creatorii şi purtătorii de cultură
proveneau aproape numai din rândurile unor clerici cu pregătire culturală mai
temeinică, astfel încât termenul de cleric şi de ştiutor de carte deveniseră sinonime.
Bibliotecile mănăstireşti cuprindeau lucrări nu numai religioase, ci şi profane, între
care şi opere antice salvate de la distrugere; exemple de astfel de biblioteci avem la
Vivarium, Monte Cassino, Sankt Gallen, Fulda, Lindisfarne etc.
După dispariţia şcolilor antice, mai întâi mănăstirile au fost cele care au asigurat
transmiterea artelor liberale, adaptate nevoilor culturii creştine. Carol cel Mare, care a
înţeles importanţa scrisului pentru renaşterea bisericii şi a statului, a căutat să creeze
şcoli pe lângă bisericile episcopale şi chiar parohiale. În secolul al X-lea, alături de
mari centre mănăstireşti, cum sunt cele menţionate mai sus, se afirmă şcolile
episcopale de la Köln, Utrecht, Reims, în timp ce în Italia se menţine tradiţia şcolilor
de drept şi a celor notariale. În unele oraşe, însă, afluxul de profesori şi elevi, precum
şi lărgirea temelor de gândire - e perioada certei universaliilor - determină eliberarea
şcolilor de sub tutela episcopală. În secolul al XIII-lea, asistăm la triumful unei noi
instituţii, Universitatea, în care se afirmă metoda de învăţare pusă la punct în cadrul
şcolilor pe baza lecturii şi comentării textelor ce fac autoritate: scolastica. Protejată
de papalitate şi de autorităţile laice, ea este în acelaşi timp o asociere de şcoli şi o
corporaţie de profesori şi studenţi, condusă prin statute sau privilegii ce-i sunt proprii.
Universitatea medievală - matrice a universităţii moderne, dar în esenţă, fundamental
diferită - este o instituţie tipic europeană, absolut originală şi caracteristică Evului
Mediu.
Viaţa intelectuală din Italia Evului Mediu avea o orientare practică, legată de
activitatea politico-socială; mişcarea comunală - mai activă aici decât în alte părţi ale
Europei - avea nevoie în primul rând de jurişti, de specialişti, de funcţionari calificaţi
pentru administrarea oraşelor şi pentru a le apăra interesele şi drepturile. Pe baza
acestor comandamente apar şi Universităţile în Italia şi apoi şi în celelalte spaţii vest-
europene; unele dntre aceste Universităţi au rezistat vremurilor, funcţionând aproape
fără întrerupere până în zilele noastre: Bologne, Paris, Oxford, Heidelberg ş.a.
În secolele VI-VIII, preocupările culturale erau îndreptate mai mult asupra
cunoştinţelor enciclopedice, teologiei-filosofiei, istoriografiei şi beletristicii şi mai
puţin asupra ştiinţelor naturii. Nivelul cunoştinţelor epocii se reflectă în întinsa
lucrare cu caracter enciclopedic Etimologii, datorată lui Isidor din Sevilla. În
domeniul istoriografiei, în Galia, Grigore de Tours (cca.538-594), a scris Istoria
francilor, în care expune istoria Galiei şi cu precădere a francilor de la începuturile
legendare ale dinastiei merovingiene până către finele secolului al VI-lea. În Anglia
cea mai răspândită cronică aparţine lui Beda Venerabilul, autorul lucrării Istoria
bisericească a neamului anglilor, în care înfăţişează istoria Britaniei de la venirea
anglo-saxonilor în insulă în anul 731.
Evoluţia culturală din primele secole ale Evului Mediu, prin transmiterea unei
părţi a moştenirii culturale a antichităţii şi prin funcţionarea unor centre culturale
laice şi mai ales religioase, a creat condiţii pentru înviorarea culturii în timpul aşa-
numitei Renaşteri carolingiene (ultimul sfert al secolului al VIII-lea - prima jumătate
a secolului al IX-lea). Expansiunea statului franc carolingian şi a creştinismului în rit
latin a sporit nevoia de slujbaşi şi clerici cu o pregătire mai bună, în funcţie de
necesităţile statului şi bisericii. Pentru realizarea acestor scopuri, Carol cel Mare a
invitat la curtea sa pe Petru din Pisa şi Paulin din Friul (Italia), Paul Diaconul,
Theodulf, Alcuin etc., gramaticieni, poeţi, teologi, geografi. Programul Renaşterii
carolingiene a fost realizat prin activitatea acestui "stat major cultural" şi s-a
desfăşurat în cercurile cultivate ale epocii, ca Academia palatină de la Aachen, şcolile
episcopale, mănăstireşti ş.a. Din această perioadă datează majoritatea operelor antice,
care au fost copiate în scriptoriile mănăstirilor, opere ale scriitorilor antici, Titus
Livius, Caesar, Tacitus, Vergilius, Lucretius, etc. În istoriografie tendinţa de a
glorifica şi a justifica politica statului carolingian şi a suveranilor săi se reflectă în
Analele regatului francilor, cronică oficială a evenimetelor mai însemnate petrecute
în anii 768-829, în Viaţa împăratului Carol cel Mare scrisă de Einhard (Eginhard -
cc.830). Deşi Renaşterea carolingiană, prin programul şi mijloacele sale modeste, nu
putea cuprinde decât un mic număr de oameni, având deci o răspândire şi efecte
limitate, totuşi, prin valorificarea şi transmiterea unei părţi a moştenirii culturale
clasice şi prin efortul de a concilia creştinismul cu înţelepciunea antică a constituit
veriga de legătură între cultura clasică, umanismul occidental din secolele XII-XIII şi
umanismul renascentist.
Continuarea obiectivelor Renaşterii carolingiene a fost completată, în secolele
IX-XI, prin intensificarea contactelor culturii occidentale cu culturile bizantină şi
arabă, mai ales prin Italia de sud şi Spania arabă. În domeniul ştiinţelor naturii, în
zona de contact din sudul Italiei a culturii occidentale cu cele bizantină, arabă şi
ebraică, a funcţionat în secolul al X-lea şcoala de medicină de la Salerno.
Ca şi în secolele precedente, limba culturii scrise a continuat să fie latina, dar
încheierea în linii mari a procesului de formare a popoarelor şi limbilor romanice şi
germanice a stat la baza pătrunderii şi răspândirii limbilor vorbite în cultura scrisă.
Astfel, jurământul de la Strassbourg, întocmit în 842 este redactat în limba latină, dar
pentru a fi înţeles de oştenii din Francia apuseană şi de cei din Francia răsăriteană,
conţine şi o redactare în lingua romana (vechea franceză) şi lingua tedesca (germana
veche). În Britania domnia lui Alfred cel Mare (871-899), rege de Wessex, poate fi
comparată, din punctul de vedere al culturii şi învăţământului, cu cea a lui Carol cel
Mare, deoarece şi el dispune crearea de şcoli şi iniţiază alcătuirea Cronicii anglo-
saxone.

Dezvoltarea cunoașterii în evul mediu

Trebuie sa considerăm ca Evul mediu nu a fost nicidecum o epoca întunecată
(Dark Age) ci una de efervescențe culturale. Trăsătura principală a cunoașterii
medievale este însa aceea a inexistenței inițiale a gîndirii religioase. Gîndirea este
mai ales una de tip religios iar conceptele lumii medievale reflectate în cultura acestei
perioade sunt esențial creștine. Totuși spre sfîrșitul perioadei și datorită și contactelor
cu lumea arabă începe să se dezvolte preocupările știintifice, mai ales sub aspectul
știintelor empirice : fizica și chimia - reunite in alchimie - disciplina care pornind de
la cunoștințe practice privind proprietățile substanțelor își propune să gaseasca piatra
filosofala - adică o formulă de transformare care să schimbe orice material în aur.
Alchimia va permite acumularea unor cunoștinte privind natura materialelor și
proprietățile lucrurilor. Medicina științifică - opusă tehnicilor de vindecare ale
vracilor, este dezvoltată sub influența arabilor care preluaseră tradiția medicinii
orientale. Teologia și filosofia - se dezvolta în mod deosebit ca discipline creștine,
ambele acceptau adevărurile revelate , biblice. Filosofia scolastică - religioasă și
speculativa, este cadrul în care se afirma primele doua curente ale filosofiei
occidentale : nominalismul și realismul. Nominalismul - considera că universaliile
(noțiunile generale) sunt cele ce există în realitate iar fenomenele sesizate prin
simțuri sunt simple aparențe. Realismul - universaliile (noțiunile generale) sunt
simple nume pentru fenomenele reale, lucrurile și ele constituie de fapt realitatea.
Binomul acesta de opoziții va constitui opoziția filosofica fundamentală modernă
dintre materialism și idealism. Gîndirea filosofică occidentală este tributara
scriitorilor romani tîrzii și celor bizantini.
SFÎNTUL AUGUSTIN 354-430 - Cetatea lui Dumnezeu, Confesiuni, Despre har.
Încearcă împacarea gîndirii lui Platon cu creătinismul. Spre sfîrșitul perioadei o serie
de inovații tehnice anunța Europa modernă și industrială: morile de apă (s.XII),
moara de vînt, războiul de țesut cu pedală, ochelarii, primele tunuri cu praf de pușcă,
ceasul mecanic.

Intelectualii în Evul Mediu

Termenul modern „intelectual”, desemnînd o categorie de persoane, intră în
circulație abia la sfîrșitul secolului al XIX-lea în Franța. Pentru omul născut în Evul
Mediu termenii mulier, miles, mercator, urbanus, pauper erau ușor de înteles însă
semnificatia cuvîntului „intelectualis” atribuit unui om nu ar fi putut-o pricepe. Cu
toate acestea, termenul se potrivește și pentru noul tip de om din Evul Mediu care
„muncea cu cuvîntul și cu mintea”, nu cu mîna, nu traia din veniturile pamîntului,
fiind conștient de diferența dintre el și celelalte categorii de oameni. Omul medieval
folosea alți termeni pentru a-i desemna pe cei pe care noi îi numim intelectuali:
maestru și profesor (este vorba de cei care predau dupa ce studiază; în timp ce
magister desemna o calitate de elevație morală și de demnitate, profesor era adesea
folosit ironic la adresa îngîmfării unora care se încred prea mult în știinta lor.), erudit
și doct (îi desemna pe cei care au studiat din cărți), filozof; toti aceștia însa erau
numiți litterati. Toti cei care știau să scrie, să citească și stăpîneau lumea cuvintelor
erau numiți litterati. În „Omul medieval”, M.F. Beanio Brocchieri face deosebirea
între un sens slab si unul tare al cuvîntului intelectual. Este numit intelectual în sens
tare omul care desfășoară o activitate întelectuală, însa este angajat și în transmiterea
capacitatii sale de investigare. Intelectual în sens slab este aplicat oamenilor care s-au
folosit de inteligența și de cuvînt, schimbîndu-și adesea rolul și contextul activității:
este vorba despre diplomați, avocați, episcopi, scriitori, perceptori. Dupa ce am văzut
ce desemna termenul intelectual, trebuie să vedem și mediul social în care a aparut
acest nou tip medieval. Jacques Le Goff susține în cartea sa, Intelectualii în Evul
Mediu, că nașterea noului tip se datorează reînfloririi orașelor: „La început au fost
orașele. O data cu ele se naște, în Occident, și intelectualii Evului Mediu. El apare o
dată cu avîntul lor legat de funcția comercială și industrială. Ca oricare dintre acei
numeroși oameni de meserie care vin să se așeze la oraș unde se afirma diviziunea
muncii”. Giovanni Santini scria că nașterea intelectualului ca tip sociologic nou
presupune diviziunea muncii la oraș, tot așa cum originea instituțiilor universitare
presupune existența unui spațiu cultural comun în care aceste noi „catedrale ale
cunoașterii” au putut să se ivească, să progreseze și să se confrunte liber . Orașele se
sprijineau pe diviziunea muncii și pe specializare: învatamîntul devine acum una
dintre munci. Se impune astfel o definire precisă a sa, referitoare la îndatoriri,
avantaje și domeniile în care această activitate se poate exercita.
Abia în secolul al XII-lea, o dată cu apariția și dezvoltarea orașelor, descoperim
cu adevarat acest nou tip a cărui meserie este de a scrie și de a preda, care are o
activitate de profesor și de savant, adică intelectualul. Principalul actor al genezei
urbane în Occidentul medieval este considerat negustorul. Intelectualii, orășeni fiind,
sunt oameni de meserie. Ca și negustorii (sunt asemănați cu ei întrucît sunt „vînzători
de cuvinte”) ei înving sablonul tradițional al științei care nu este de vînzare fiindcă
este un dar de la Dumnezeu. Savant si profesor, gînditor prin meseria sa, intelectualul
se mai definește și prin unele trăsături psihologice cărora mintea le poate modifica
direcția, ca și prin unele deprinderi care se pot înaspri, devenind mînii.
Oamenii noi din secolul al XII-lea sunt conștienți că realizează ceva nou și
deseori se numesc moderni. Însă ei nu-i combat pe cei din Antichitate, ci îi imită,
încearcă să clădeasca pe ceea ce ei au făcut. Pierre de Blois scria: „Nu se poate trece
de la întunecimea neștiinței la lumina științei decît recitind cu o dragoste mereu mai
vie operele Anticilor. Să latre cîinii, să grohăie porcii! Eu voi ramîne la fel de
exclusivist partizan al Anticilor. Pentru ei va fi toata grija mea și zi de zi zorile mă
vor găsi studiindu-i”.
O importantă deosebita o au intelectualii specializați în traduceri precum: Iacob
din Veneția, Moise din Bergamo, Leon Tuscus din Bizant, Adilard din Bath,
Burgundio din Pisa etc. Aceștia, întrucît Occidentul nu mai cunoștea limba greacă, au
început să traducă operele anticilor încercînd să umple golurile rămase de pe urma
moștenirii latine în cultura apuseană: filozofia și științele. Aportul adus de acești
traducători a fost imens: matematicile cu Euclid, astronomia cu Ptolemeu; medicina
cu Hipocrat și Galenus; fizica, logica și etica cu Aristotel. Se ridica acum și un grup
straniu de intelectuali numiți goliarzi. Aceștia au alcătuit un mediu aparte care cultiva
sistematic și cu plăcere critica societății. Ei au fost niște rătăcitori, exponenți tipici ai
unei vremi în care progresul demografic, deșteptarea comerțului și întemeierea
orașelor au destrămat structurile feudale. Erau niște studenți săraci care nu erau legați
de nici un domiciliu stabil, fără nici un venit și beneficiu bisericesc. Ei au urmat calea
aventurii intelectuale urmînd pe învățătorul care le-a placut mai mult, alergînd după
cel despre care lumea vorbește, culegînd din oraș în oraș învățătura ce se preda. Sunt
aceia care au constituit acel vagabondaj școlar atît de caracteristic secolului al XII-
lea. Temele poeziilor lor atăca aspru societatea. Jocul, vinul si amorul constituie
trilogia cîntată în primul rînd de goliarzi: „Eu sunt un biet nimic/ Precum frunza
bătută de vînt...”; „Vreau să mor într-o taverna/ Acolo unde vinul ramîne lînga gura
celui ce moare/ Iar cohortele de Îngeri coborî-vor din ceruri cîntînd:/ Bețivului
acestuia să-i fie Domnul milostiv...”; „Fetele frumoase mi-au săgetat pieptul,/ Pe cele
pe care nu le pot atinge, le posed cu inima...”
Poezia goliardica ia cu asalt pe exponenții orînduirii medievale timpurii:
clericul, nobilul, chiar și țăranul. În Biserică, goliarzii țintesc spre cei care în plan
social, politic, ideologic sunt legați de structurile societatii: Papa, episcopul și
călugărul. Bestiarul satiric al goliarzilor desfășoara o friză de clerici metamorfozați în
animale. Papa-leu devoreaza totul, episcopul-vitel tunde iarba înainte ca oițele sale să
o pască etc. Dintre clerici, parohul este crutat de goliarzi pe care-l considera și pe el o
victimă a ierarhiei, călugărul în schimb este violent atăcat: lăcomie la mîncare, lene,
destrăbălare.
Ca om al urbei, goliardul își manifestă disprețul față de lumea rurală, detestă pe
țăranul grosolan care o întruchipează și pe care îl stigmatizează în Declinarea
bădăranului: „Acest țărănoi/ acest mojic/ acest drac/ acest hoț/ o, banditule!/ prin
acest jefuitor/ acești blestemați/ acesti mizerabili/ acești mincinoși/ acești derbedei/ o,
cît de nesuferiti!/ prin acești necredincioși”. Nobilul este cea din urma țintă a
goliardului căruia ai refuza privilegiul nașterii: „Nobil este cel pe care virtutea l-a
înnobilat;/ Degenerat este cel pe care nici o virtute nu l-a îmbogățit”. În nobil, el
urăște și militarul, soldatul. Cu toată importanța lor în cadrul mișcării intelectuale,
goliarzii au fost mărginalizați. Ei au oferit secolului următor multe idei despre morala
firii, libertinajul moravurilor și al spiritului, critica societății religioase, idei care se
vor regăsi la unii universitari, în poezia lui Rutebeuf, în Romanul Trandafirului. În
secolul al XIII-lea, goliarzii dispar.
Intelectualul este chemat să coopereze cu propriile aptitudini la munca creatoare.
Drept instrumente, el nu are la îndemîna doar mintea sa, ci și cărțile ce constituie
uneltele sale de muncitor. Acestor meseriași nu le ramîne decît să se organizeze în
sînul marii mișcări corporative încununate de mișcarea comunală. Corporațiile de
profesori și studenți vor fi universitățile.
 Apariţia universităţilor
Sistemul unor studii itinerante, făcute în diferite centre, avea însă numeroase
inconveniente, între care şi imposibilitatea controlului masei turbulente de goliarzi,
astfel încât soluţia care se impune este crearea unor instituţii care să-i adune pe
profesorii de diferite specialităţi la un loc, atrăgând şi studenţii care să se fixeze,
urmându-le cursurile. Condiţii favorizante au fost oferite de dezvoltarea oraşelor, de
organizarea lor autonomă, de generalizarea organizării 267 corporatiste, care au
permis apariţia primelor universităţi, pe la 1200, în marile centre urbane europene.
Fenomen urban, universitatea are o organizare specifică breslelor şi ghildelor
existente în oraşe. Ea îi grupează pe profesori şi studenţi (uneori numai pe studenţi,
ca la Bologna şi în universităţile ce i-au urmat modelul) cu scopul de a le apăra
drepturile şi privilegiile în faţa străinilor (în general, faţă de ceilalţi locuitori ai
oraşului) sau a autorităţilor civile şi ecleziastice. În acelaşi timp însă, universitatea
este o instituţie a Bisericii, disciplina considerată cea mai importantă fiind teologia,
iar scopul ei fiind de a forma clerici instruiţi, capabili la rândul lor să predea altor
clerici în devenire. Papalitatea înţelege
repede importanţa universităţilor şi le sprijină împotriva autorităţilor civile (oraş sau
regalitate), reuşind astfel să le controleze. În prima jumătate a secolului al XIII-lea,
această încercare de control este ilustrată de privilegiile pe care le primesc în
interiorul universităţilor dominicanii şi franciscanii, ordine călugăreşti nou înfiinţate
pentru a supune mai bine oraşul influenţei Bisericii şi papei.

Organizarea universităţii
Comunitate a profesorilor şi a studenţilor, bazată pe predare şi învăţare,
beneficiind de privilegii de imunitate, universitatea se bucură de o autonomie
semnificativă. Fiecare îşi fixează propriul program de studii, condiţiile de acces la
învăţământ, condiţiile desfăşurării examenelor. În general, profesorii şi mai ales
studenţii au privilegiul de a nu fi judecaţi de justiţia civilă, ci de cea a episcopului,
căruia universitatea, ca moştenitoare a şcolii episcopale, îi rămâne subordonată. Ca
să-şi impună punctul de vedere în faţa autorităţilor, laice sau religioase, comunitatea
universitară poate apela la grevă, suspendând cursurile şi privând astfel oraşul de
avantajele materiale şi de prestigiul pe care prezenţa unei populaţii numeroase de
studenţi şi profesori le aducea. Astfel s-a întâmplat, de exemplu, la Paris, unde, în
1229, profesorii şi studenţii au părăsit oraşul pentru doi ani, până la
acceptarea de către regele Ludovic al IX-lea a revendicărilor lor. În cazul conflictelor
interne se poate ajunge la secesiune, profesorii şi studenţii nemulţumiţi plecând din
oraş şi întemeind un nou centru universitar. Acesta a fost cazul Universităţii din
Leipzig, fondată la începutul secolului al XV-lea de profesorii şi studenţii germani
care au părăsit Praga în urma conflictului cu Ian Hus şi susţinătorii acestuia. 268
Profesorii sunt plătiţi fie de studenţii lor, fie primesc o funcţie bisericească prin care
li se asigură subzistenţa, fără însă în general să se achite de obligaţiile legate de
aceasta, atribuţia lor fiind aceea de a preda. Esenţial este faptul că aceşti profesori,
deţinători ai „autorizaţiei de a preda” (licentia docendi), pot fi consideraţi un nou tip
de oameni de cultură, intelectuali care îşi câştigă existenţa de pe urma cunoştinţelor
lor, împărtăşite celorlalţi. În acest sens, ei pot fi asimilaţi celorlalţi meşteşugari ai
oraşului, întrucât practică o meserie de pe urma căreia trăiesc, spre deosebire de
oamenii instruiţi ai primelor secole ale evului mediu, care aveau de obicei o altă sursă
de venituri (erau preoţi sau călugări). Studenţii îşi suportă singuri cheltuielile sau
încearcă să găsească burse, protectori bogaţi, ocupaţii care să le permită să se
întreţină. În sprijinul studenţilor săraci au fost înfiinţate aşa numitele „colegii”, unde,
iniţial, primeau cazare şi masă, dar care apoi s-au transformat în adevărate instituţii
de învăţământ. Cel mai cunoscut este colegiul întemeiat de Robert de Sorbon la Paris,
în secolul al XIII-lea, de la care şi-a luat numele cea mai celebră universitate
pariziană, Sorbona. În cadrul universităţii, învăţământul se făcea în patru facultăţi
(ansambluri de magiştri şi studenţi care aparţineau aceleiaşi discipline de studiu).
Prima dintre ele, care asigura după absolvire accesul în celelalte, „superioare”, era
facultatea de arte, numită aşa deoarece aici se studiau cele şapte arte liberale,
considerate introducerea necesară în orice ştiinţă. Studiile se terminau printr-un
examen care conferea gradul de bacalaureat. Se putea opta apoi pentru una din cele
trei facultăţi superioare: drept civil sau bisericesc (facultăţile cele mai vestite erau la
Bologna şi Oxford); medicină (Salerno şi Montpellier); teologie, considerată cea mai
importantă, cu centrul cel mai prestigios la Paris-Sorbona. După absolvirea studiilor
acestor din urmă facultăţi, în urma unui examen public, se primea autorizaţia de a
preda, licentia docendi (de unde numele actual de licenţă).

Desfăşurarea procesului de învăţămînt

Învăţământul se făcea prin predarea de către magiştri a lecţiilor, constând în
comentarii ale textelor unor autorităţi în materie (Biblia, Hipocrate, Aristotel etc),
întrebări, dispute. Acestea aveau caracter public şi îi familiarizau pe studenţi cu
tehnici ale muncii intelectuale. Scolastica, dezvoltată între secolele XII şi XVI, este o
metodă de studiu care presupune analiza limbajului, pentru a se putea folosi termeni
adecvaţi; de asemenea, impune cunoaşterea dialecticii, adică a legilor demonstraţiei,
pentru a putea convinge auditoriul sau oponenţii. Scolastica se bazează pe
cunoaşterea şi respectarea textelor autorităţilor recunoscute, ceea ce poate conduce la
pericolul de a
cădea în servilism. Pe de altă parte însă, ea face apel la raţiune, transformând astfel şi
teologia într-o ştiinţă, ale cărei adevăruri pot fi demonstrate. Instrument util de studiu
în secolele XII-XIII, scolastica a evoluat spre dispute sterile, din ce în ce mai
specializate şi desprinse de realitate, ceea ce a condus la condamnarea ei de către
umanişti şi partizanii libertăţii de gândire. Pentru a învăţa, studenţii aveau nevoie de
cărţi, ceea ce a determinat înmulţirea atelierelor de copiere a manuscriselor şi
căutarea unor soluţii de mai rapidă reproducere a acestora, într-un număr din ce în ce
mai mare şi la preţuri mai scăzute. Răspândirea hârtiei în Europa, cu deosebire din
secolul al XIII-lea, este legată şi de cererea de cărţi de specialitate. La jumătatea
secolului al XV-lea, această nevoie de cărţi pentru mediul universitar şi urban a
condus la inventarea tiparului.