RENASTEREA CAROLINGIANA

Renasterea carolingiana, dupa numele lui Carol cel Mare, a reprezentat trezirea la viata a
antichitatii si, in parte, a culturii bizantine in cultura si arta imperiului franc, in secolele al
VIII-lea si al IX-lea, in incercarea imparatului Carol cel Mare de a continua si innoi traditiile
Imperiului roman. Printre cele mai insemnate realizari ale Renasterii carolingiene se
numara ilustratiile de carte din "Evangheliarul lui Carol cel Mare", pastrat la Viena, sau
Capela Palatina din Aachen, care aminteste de "Bazilica San Vitale" (sec. al VI-lea) din
Ravenna, precum si Capela Sankt Michael din Fulda, in stilul bisericii "Santo Stfano
Rotondo" (sec. al V-lea) din Roma. Prezenta invatatului Alcuin (latina: Alcuinus) la curtea
imperiala a stimulat transcrierea textelor vechi si introducerea limbii latine ca limba
literara, fapt determinant pentru evolutia ulterioara in istoria culturala a lumii apusene.

Incercand a intelege perioada de dinaintea secolului al VIII-lea, se poate sesiza faptul ca

atat episcopii, cat si clericii sau calugarii au incercat sa demonstreze incompatibilitatea
culturii antice cu cea crestina. In realitate, aceasta idee, nu a putut fi demonstrata
intrucat de-a lungul secolelor descoperim cum traditia culturii latine s-a pastrat atat la
curtile regale, cat si in scolile episcopale sau mediul monastic.

Vezi si Evanghelizarea in Evul Mediu

In prima jumatate a secolului al VIII-lea viata culturala a inceput sa se deterioreze atat in

urma razboaielor purtate de Carol Martel, cat si datorita faptului ca pe parcursul domniei
sale suveranul se infruptase considerabil din bogatiile clericilor, cei care detineau in
exclusivitate tehnica transmiterii cunostintelor. Astfel, dupa moartea acestuia, Pepin cel
Scurt(tatal lui Carol cel Mare) a incercat sa reinvie viata culturala, insa, nu a reusit decat
sa puna bazele dinastiei carolingienilor, putere politica sub bagheta careia va aparea
renasterea culturala ce s-a desfasurat de-a lungul mai multor decenii intre secolul al VIIIlea si al IX-lea.

Renasterea carolingiana reprezinta evolutia culturala cu implicatii politice, economice si

sociale din primele secole ale evului mediu. Aceasta a luat nastere prin regenerarea
esentei formelor culturale din antichitatea timpurie si prin functionarea unor centre
culturale laice si religioase, care au permis crearea conditiilor necesare pentru inviorarea
culturii.

Vezi si Ludovic cel Pios, unul din cei mai sangerosi regi din istorie

Intre anii 794 (moment in care Carol cel Mare incepe constructia palatului de la Aachen)
si 877 (anul mortii lui Carol Plesuvul) se poate remarca faptul ca atat Carol cel Mare, cat
si Ludovic cel Pios au simtit nevoia de a se alipi puterii spirituale, reprezentata prin clerici,
din dorinta de a pastra cu ajutorul acestora omogenitatea statului franc, in conditiile in
care acesta isi marea granitele de la o perioada la alta.

Dupa ce a conceput o mai buna repartizare a bogatiilor Bisericilor, dupa ce a echilibrat

conditia precara a calugarilor si preotilor cu cea a episcopilor si abatilor, si dupa ce a
reinstalat disciplina in cadrul clericilor, ce fusese toleranta sub merovingieni, Carol cel
Mare a sprijinit deschiderea de scoli episcopale si manastiresti si a facut apel, pentru
ridicarea nivelului cultural al clericilor, la literati originari din regiunile unde se
mentinusera importante focare de cultura latina, deci din regiunile care nu decazusera
din punct de vedere cultural la sfarsitul perioadei merovingiene asa cum se intamplase cu
cea mai mare parte a Galiei france care pierduse tot cea ce dobandise in perioada
precedenta.

Raspunzand invitatiei regelui, la palatul imperial de la Aix-la-Chapelle, adevarat centru de

formare a clericilor si de difuzare a culturii, au sosit maestri vestiti din ItaliaPetru din Pisa
si Paulin din Aquileea, istoricul Paul Diaconul, din Spaniateologul si gramaticianul
Theodulf , care a fost investit mai apoi ca episcop de Orlans, din Irlandaastronomul
Dungal si geograful Dicuil, din Britania anglo-saxonafilosoful, teologul si literatul Alcuin
de York (Albinus Flaccus 735 804 ), care a fost insarcinat sa organizeze invatamantul.

Vezi si Carol Martel, fondatorul cavalerismului si feudalismului din Evul Mediu

Cu ajutorul acestora au fost reinfiintate scolile publice dupa modelul vechi roman,
incercandu-se astfel sa se inlature practica germanica de educare a tanarului in familie cu
ajutorul unui perceptor. Scolile nou infiintate se aflau in jurul manastirilor. Cea mai
importanta scoala a fost scoala palatina, locul unde au predat intelectualii sus mentionati.
De retinut este faptul ca insusi regele Carol cel Mare a luat lectii de gramatica de la
consilierul sau cultural Alcuin. La inceputul epocii carolingiene precizia gramaticala se
pare ca avea ca singur scop intelegerea bine a cuvantului lui Dumnezeu si slujirea Lui
cum se cuvine , insa, o data cu renasterea carolingiana, gramatica s-a transformat
profund, si dintr-un simplu manual de reguli elementare de latina, a devenit o disciplina
ce regla exprimarea si gandirea.

Obiectivul principal al renasterii vietii culturale a fost educarea clerului in vederea

indeplinirii corespunzatoare a functiei sale religioase si nu numai, deoarece se poate
sesiza cum oamenii Bisericii au devenit cei mai buni colaboratori ai regelui in conducerea

treburilor publice. Paginile capitularului despre cultivarea studiilor literare ("capitulare de

litteris colendis") ne arata ca si laicii erau indemnati sa nu neglijeze studiul literelor, caci
numai asa vor reusi sa cunoasca mai usor si mai exact misterele Sfintei Scripturi. De
asemenea capitularul il evidentiaza si pe Theodulf, episcopul de Orlans, cel care i-a
indemnat pe clericii aflati in subordinea sa sa deschida scoli in orase si sate unde sa
primeasca toti copiii care vor sa fie instruiti in mestesugul literelor, fara insa sa perceapa
o taxa pentru acest lucru. Din spusele episcopului Theodulf rezulta ca invatamantul era
general si gratuit pentru toti oamenii liberi.

Datorita invatamantului practicat in noile scoli infiintate, care viza in deosebi interesele
nobililor, ce-si trimiteau copii cu precadere spre a fi instruiti, cultura a dobandit treptat un
caracter clericalo-feudal.

Limba folosita in scoli si administratie a fost latina clasica deoarece unitatea

administrativa a unui imperiu atat de vast, de la Elba si Dunare la Pirinei, antrenand mai
multe popoare laolalta, nu putea fi mentinuta daca fiecare dregator ar fi vorbit dialectul
sau. Astfel, limba pe care invatatii o manuiau cu usurinta a devenit singura limba prin
intermediul careia se puteau intelege toti. Totodata, se pare ca, doar prin intermediul
acesteia, renasterea carolingiana a reusit sa transmita viitorimii ideile autorilor antici. Nu
in ultimul rand, Henri Pirenne a considerat limba latina drept instrument al renasterii
carolingiene, chiar daca o privea ca fiind dupa anul 800 o limba moarta, savanta.

Ceea ce a dat statului lui Carol cel Mare adevaratul caracter de "renovatio imperii"
(restaurarea imperiului) a fost amploarea folosirii scrisului in guvernare. Abundenta
documentelor de cancelarie scrise in limba latina, capitulariile mai ales (circa 1700 ce sau pastrat), scot in evidenta bogata activitate legislativa a timpului. De asemenea,
datorita scrisului, Lupulus din Ferrires, persoana ce a colectionat si corectat texte clasice
cu o perspicacitate apropiata de cea a unui filolog modern, a devenit cel mai de seama
reprezentant al eruditiei carolingiene. Un alt mare carturar al renasterii carolingiene, care
a reinviat biografia ca opera de arta, este Eginhard. Acesta luand ca model Vietile
imparatilor de Suetonius a alcatuit o relatare a domniei lui Carol cel Mare, insa, in stil
cronicaresc.

Amploarea pe care a luat-o scrisul in perioada carolingiana a dus la aparitia frumoasei

"minuscule carolingiene". Spre deosebire de scrierea merovingiana mult alungita si greu
de descifrat, minuscula carolingiana era o scriere ordonata, cu caractere bine definite,
rotunjite gratios, ceea ce permitea citirea ei fara efort. Cu toate ca putea fi executata
mult mai repede fata de scrierile anterioare, fiind clara, aceasta aproape ca nu a lasat
impresia unei scrieri de mana. Unciala minuscula carolingiana a reprezentat ultima forma
din evolutia scrierii romane. Difuzare sa in Imperiu a adus un progres decisiv in cultura

intrucat a fost un instrument cu ajutorul carora intelectualii carolingieni au scris si tradus

deopotriva mult si in domenii diverse. De asemenea, impunandu-se in intreg Occidentul,
cu timpul a devenit unul dintre modelele cele mai des folosite pana astazi.

Vezi si Regele francilor - Pepin cel Scurt

Originea minusculei carolingiene pare sa fie la Corbie, deoarece aici s-a descoperit primul
manuscris redactat cu aceste litere. Este vorba de Biblia de la Amiens comandata de
Maurdramne, abate de Corbie intre 772 si 780.

Renasterea carolingiana a asigurat difuzarea si succesul operelor literare si filosofice din

antichitatea timpurie, deoarece la palatul imperial de la Aix-la-Capelle, si nu numai, au
existat centre de copiere a manuscriselor din aceasta perioada. Erau copiate indeosebi
Sfanta Scriptura, evanghelierele si sacramentarele folosite de biserici in celebrarea
cultului. In aceasta perioada s-a scris pe pergament intrucat, la mijlocul secolului al VIIIlea, papirusul, material fragil adus din Egipt si devenit din ce in ce mai scump si mai rar,
a fost abandonat.

Numarul atelierelor de copiat si multiplicarea manuscriselor au dat bibliotecilor epocii

carolingiene o bogatie nemaicunoscuta pana atunci. Se pare ca manastirea Fulda avea
biblioteca cea mai bogata: aproximativ o mie de volume.

Renasterea carolingiana s-a manifestat si in planul artelor vizuale prin reinnoirea formelor
antice carora le-a atribuit sensuri ideologice precise. Spre exemplu, modelele pagane, ce
au patruns in arta crestina, au fost adaptate nevoilor noii ideologii. Acest lucru poate fi
sesizat cel mai bine la capela imperiala din Aachen, cel mai notabil reper spiritual al
Occidentului medieval, ridicata de Carol cel Mare. Pragmatic, acest monument de plan
central prelua, odata cu unele spolii italice, planul ctitoriei justiniene de la San Vitale din
Ravena, indicand limpede legatura peste veacuri intre doua lacasuri imperiale, intre cel
mai insemnat monument carolingian si unul dintre cele mai vestite sanctuare din vremea
romano-bizantina.

Acelasi plan centralamintind de un venerabil lacas de cult al primelor timpuri crestine de

la Ierusalim sau planul bazilical caruia vechea biserica a Sfantului Petru din Roma ii
conferise un particular prestigiu, aveau sa fie regasite in lumea carolingianala
Germignydes-Pres si Centula, Corvey si Lorsh (unde o poarta ajungea sa copieze arcul de
triumf roman) intr-o arhitectura ale carei stranse raporturi cu oficiile si cu spectacolele
liturgice au fost puse mai de mult in lumina, dupa cum tipul de "platium" romano-bizantin

avea sa fie copiat in resedintele epocii lui Carol cel Mare de la Aachen si Ingelheim.

Asemenea monumente eclesiastice si laice, ctitorii imperiale si ale unor demnitari erau
impodobite cu piese de arta concepute si ele dupa moda antica-"ad iustar antiquorum
operum", spre a relua expresia cronicarului vremii Eginhard,-sau inraurite de modele ale
Rasaritului bizantin si islamic cu care imperiul francilor se afla in contacte permanente, de
o potriva in arta fildesului si in cea a metalelor pretioase.

In acelasi timp, in arta picturii murale, a mozaicului, a manuscrisului, era vie traditia
modelelor paleocrestine. De asemenea erau prezente elemente ale realismului roman,
alegorii, costume, fonduri de arhitecturi clasice.

De retinut este faptul ca renasterea artelor, desi a stat sub bagheta politica si religioasa,
a reusit sa fie totusi mai originala si mai putin dependenta de aportul strain, sau de cel al
trecutului. Artistii nu au cautat neaparat sa copieze modelele clasice, ci sa introduca mai
de graba elemente noi.

Din Vita Karoli Magni se stie ca dintre toti regii, "cel mai zelos in a-i cauta cu sarguinta pe
barbatii invatati si in a le inlesni posibilitatea de a-si cultiva in voie intelepciunea, ceea ce
i-a ingaduit sa redea intreaga stralucire stiintei pana atunci aproape necunoscute acestei
lumi barbare", a fost Carol cel Mare. Activitatile culturale desfasurate de acesta au fost un
pas important in procesul prin care poporul german a asimilat invatatura clasica si
crestina. Un accent deosebit trebuie pus pe Carol cel Mare in istoria medievala intrucat
incoronarea lui ca imparat, de la 25 decembrie 800, este foarte semnificativa, intrucat a
marcat unirea populatie vechiului Imperiu Roman cu cea a alogenilor. Aceasta a pus capat
visului imparatului din Rasarit de a mai recuceri teritoriile din Apusul Imperiului, ocupate
de barbari in secolul al V-lea.

Actul incoronarii explica atat prin imaginea papei, cat si cea a lui Carol cel Mare, de ce
renasterea carolingiana reprezinta o contopire de forte, o unire de mai multi factori care
au determinat o noua sinteza si prin aceasta originala. Practic, ceea ce s-a urmarit dupa
anul 800 a fost nu o restaurare pur si simplu, ci o "translatio imperii translatio studii",
adica o stramutare a formelor batranului Imperiu pentru a se modela intr-o lume tanara.

Efortul de a trai dupa norme clasice, cand relatiile feudale se afirmasera cu tot ceea ce
ele reclamau ca mod de viata, a avut drept rezultat eliberarea fortelor inventive.
Renasterea carolingiana a reprezentat un izvor de inspiratie pentru miscarea intelectuala
de mai tarziu, deoarece a lasat ca mostenire: transcrieri stravechi ale poemelor barbare

in care erau cantate istoria si razboaiele regilor de alta data; ideile unui cler instruit, care
a fost capabil sa conduca cancelaria regala si administratia statului; numeroase tratate
de dogmatica ce au clarificat discutiile aprinse asupra doctrinei adoptioniste, doctrinei
iconoclaste si cea privind natura Trinitatii; o gramatica in limba nationala si o liturghie
unificata potrivit ritului roman; carti liturgice si o Biblie a carui text latin a fost revizuit; o
scriere noua care s-a dovedit a fi foarte utila, etc.. De asemenea prin pastrarea formelor
traditionale adaptate la cerintele epocii, renasterea carolingiana a insemnat un mare pas
inainte, o descatusare necesara in drumul spre viitor al istoriei.

Contrar aparentelor, istoria ca reconstructie nu este dinspre trecut catre noi, ci dinspre
prezent catre trecut, deoarece trecutul este acela care se integreaza in prezent. Se spune
ca in istorie termenul limita pare a fi faptul sau evenimentul, deoarece faptul este
elementar si ireductibil, el are determinatiile spatiului de cultura si ale timpului sau.
Spatiul cultural si timpul pe care l-am parcurs se pare ca scot in evidenta un eveniment
foarte important din istorie, renasterea carolingiana, o perioada in care cultura s-a
adresat atat omenirii, cat si constiintei. Sensul si rolul acestei renasteri a fost acela de a
constitui, desemna si identifica omenirea, de a o caracteriza in chip decisiv.