GRECIA ANTICĂ

Una dintre cele mai desăvârșite civilizații ale lumii antice, care a marcat fundamental evoluția
a douăzeci de secole de aspirație continuă spre realizarea unui spirit european, care a dat
minunate roade, a apărut, fără discuție, într-unul din acele rare momente de grație din istoria
omenirii. Grecia, fruct al unei fericite sinteze de împrumuturi greu de delimitat unele de altele,
provenite din Orient, Egipt, Europa preistorică, devine, la rândul ei, un catalizator și un
puternic centru de geneză.

Cultura greacă poate fi urmărită de-a lungul celor douăsprezece secole de existență (secolul al
XII-lea - secolul I î.Cr.), distingându-se mai multe perioade în evoluția artelor plastice:

1.Arta homerică (secolele XII – VII î.Cr.)

2.Arta arhaică (secolele VII – VI î.Cr.)

3.Arta clasică, apogeul artei grecești, Secolul lui Pericle, Epoca de aur (secolul al V-lea
î.Cr.)

4.Arta clasicismului târziu (secolul al IV-lea î.Cr.)

5.Arta elenistică (secolele III-II-I î.Cr.) iunie 323 î.Cr. moare Alexandru Machedon

Neastâmpărul „popoarelor mării” (cum erau numiți grecii de către egipteni), dorul de
aventură, de luare în posesie, turbulența neliniștită dar fecundă, prin excepționala și
incorigibila lor putere de iluzionare, spiritul războinic și de șicană, idealismul fără frâu,
entuziasmul și pasiunea trăirilor, caracterizează „miracolul grec”. Neam de negustori, de
tâlhari, de retori, de comedianți, de proxeneți, de politicieni, grecii antici au o pornire turbată
de a omorî și de a persecuta, manifestată chiar și asupra eroilor, poeților, filozofilor și
artiștilor, a oamenilor lor de stat. Socrate este nevoit să bea cucută, Demostene aruncat în
lanțuri, Hesiod asasinat, Xenofon și Herodot exilați, Euripide sfâșiat. Anaxagora, Platon,
Lisias, Aristotel, fug pentru a nu fi condamnați la moarte sau surghiuniți. Însuși Fidias este
surghiunit și proscris, la fel ca Tucidide și Eschil. Este greu de explicat cum din asemenea
porniri înspăimântătoare, a izvorât o asemenea perfecțiune. Se pare că civilizația și morala nu
coincid întotdeauna, că jocul contrariilor, precum și liberul arbitru, funcționează și aici, ca
și peste tot, în religia, etica și estetica grecească.

Grecii antici cred cu candoare, într-un absolut, oarecum mărginit, la scară umană, și în
posibilitatea realizării lui imediate. Misterul universal scapă sufletului grec, pentru că el îl
îngrădește în limitele rațiunii. Arta greacă, fiind cea mai puțin misterioasă artă din câte se
cunosc, reprezintă chiar misterul artei, în contradicție cu principiul adânc al artei înseși, de a
da o imagine acestei lumi, de a crea o lume interioară vie, care să nu reprezinte exact lumea
noastră exterioară. Este naturalistă, nu sugerează aproape nimic, fiind străină de orice
simbolism. Este antropomorfică, împingând splendoarea fizică a vieții până la limita
indiciilor formale pe care viața i le-a revelat. Există totuși o sinteză, o eliminare și o selecție a
dinamicii și configurațiilor, dacă ne gândim numai la legenda conceperii statuii Afrodita,
sculptorul folosind drept modele cinci fecioare, de la care selectează și reproduce cele mai
frumoase părți. Euritmia grecească funcționează și în îmbinarea într-un misterios dozaj a
realismului dus la extremă, cu un rațional decorativism (statuia de bronz a lui Poseidon sau
Zeus găsit la cap Sunion), în îmbinarea unui aparent calm, cu un intens tumult interior.
Demersul mimetic se grefează deci pe anumit tip de genialitate, întâlnit doar atunci, la un
superlativ greu de reconfigurat și de decriptat. Noutatea esențială adusă de grecii antici este
aceea a sacralizării condiției umane, a identificării și reprezentării beatitudinii de a exista, a
ridicării orgolioase a condiției umane.

Trebuie reținut că principiul armonizării contrariilor străbate obsesiv întreaga artă antică
greacă, pe toate nivelele sale.

În virtutea concepției antropocentrice (omul=centrul și măsura universului), grecii antici

ajung să creeze zeii după chipul și asemănarea omului, cu disponibilități și manifestări ce
ating paliere multiple, de la cele mai mari abisuri de abject, până la cele mai înalte culmi de
sublim. Această reprezentare nu vizează materializarea conceptului de divinitate prin imagini
inteligibile și ușor descifrabile, ci prezentarea lui în forma cea mai perfect posibilă: figura
umană. Procesul de selectare o purifică de orice contingență, prin idealizare. Zeii se prezintă
cu atitudini, defecte și calități ce se pun în mișcare după calapod uman, însă trebuie făcută
precizarea că, spre deosebire de muritori, necazurile și suferințele lor au fără excepție un final
fericit.

Panteonul grecesc, cuprinzând 12 zei, îl are în frunte pe Zeus, marcând supremația justiției și
dreptății. Ca atribute principale el are fulgerul și vulturul. Zeus o are ca soție pe Hera, zeița
protectoare a căsătoriilor, geloasă și răzbunătoare pe aventurile soțului ei. Simbolurile
cunoscute ale Herei sunt sceptrul, diadema, păunul și rodia. Pe când Aphrodita este zeița
frumuseții, iubirii și pasiunii, Ares este zeul distrugerii și al războiului, întruchipând furia
necontrolată, violența fizică și bătăliile pierdute. Interesant este că din legătura nelegitimă a
celor doi, în mod pregnant două contrarii, rezultă, ca un echilibru al celor doi poli, fiica
Harmonia, zeița armoniei și înțelegerii. Athena, zeița înțelepciunii, simbolic născută din capul
lui Zeus, are ca semne de recunoaștere coiful, sulița, armura, Gorgoneionul, ramura de măslin.
Demetra este considerată zeița agriculturii, având ca simboluri cornul, mănunchiul de spice,
torța, sceptrul. Hermes este mesagerul zeilor, fiind reprezentat cu cască și sandale înaripate,
purtând în mână caduceul. El e protectorul comerțului, dar și al hoților. Poseidon, stăpânul
mărilor, al cutremurelor și al cailor, are drept simboluri tridentul, delfinul, calul. Apollon este
protector al artelor, conducător al corului muzelor, zeu al luminii (numit și Phoebus), zeu
vindecător, având și darul profeției (oracolul din Delfi). Apolo, reprezentând seninătatea și
calmul rațiunii, are simbolurile purificării (lira) și îndepărtării răului (arcul). Hephaistos
personifică focul în cele trei ipostaze ale sale: focul teluric (al vulcanilor), focul îmblânzit
(domesticit) și focul atmosferic. Este zeul fierarilor, al sculptorilor și artizanilor, uimind chiar
și pe zei cu creațiile sale. Printre minunatele sale creații se numără și colierul Harmoniei,
dăruit la nunta acesteia. Magica bijuterie trebuia să-i aducă miresei numai nenorociri, ca
răzbunare pentru trădarea mamei sale, Aphrodita. Dacă colierul era obținut însă de cineva prin
vicleșug, sau furat, acesta aducea reușită, victorie, rupea soarta grea. De multe ori, Hephaistos
joacă rol de mediator în certurile auguștilor săi părinți, potolind spiritele. În căsătoria sa cu
Aphrodita depistăm unirea altor două contrarii perfecte: urâțenia, sluțenia (Hephaistos era
șchiop, diform) în contrapondere cu frumusețea perfectă. În panteonul celor 12 zei olimpieni,
Hestia, zeiță a focului sacru și a căminului, este înlocuită în unele surse cu Dionysos, zeul
vinului, al petrecerilor și extazului (simboluri: vița de vie, iedera, cupa, tigrul, delfinul, capra).
Hades, fiind zeul al morții și al întunericului, nu trăiește în Olimp, ci stăpânește în lumea
subpământeană, în împărăția umbrelor. Pronunția numelui lui Hades era evitată de cei vechi,
fiind considerată de rău augur. Hades avea ca și simboluri sabia și coiful invizibilității.

Platon a asociat numărul zeilor olimpieni cu cele 12 luni, ultima lună fiind dedicată lui Hades.
Numărul 12 ne duce cu gândul și la cei 12 apostoli, bineînțeles, cu marile diferențe de rigoare.
În serviciul zeilor olimpieni se găseau: Moirele, Horele, Nemesis, Grațiile (Charites), Muzele,
Iris, Hebe și Ganimede. Muzele, patroane ale artelor, fiice ale lui Zeus și ale zeiței memoriei,
erau în număr de 9: Calliope, muza poeziei epice; Clio, muza istoriei; Erato, muza poeziei
erotice; Euterpe, muza poeziei lirice; Melpomene, muza tragediei; Terpsichore, muza
dansului; Thalia, muza comediei; Polyhymnia, muza retoricii; Urania, muza astronomiei.

Contopirea intimă într-un tot unitar, punerea în acord a apolinicului cu dionisiacul (două
contrarii), al răcelii rațiunii cu focul pasiunii (alte două contrarii), este un demers inventat de
grecii antici, un principiu fundamental al artei, dar și o condiție esențială a existenței ei.
Vechii greci îi denumeau pe artiști enthousiasmos, marcând grefarea freneziei și exaltării
creației (demers dionisiac inconștient) pe virtuozitatea și destoinicia individuală dată de
înzestrarea nativă (acțiune apolinică rațională). Se spunea că cine bate la porțile poeziei și nu
este cuprins de nebunia divină a muzelor, de înflăcărarea și însuflețirea creației, nu are sorți
de izbândă pe tărâmul artei. Ca două contrarii, aceste două tendințe se leagă automat, în cel
mai natural și mai firesc mod, deși această împletire pare, la prima privire, absurdă,
paradoxală.

Echilibrul perfect, dozajul cel mai adecvat cu putință, întrepătrunderea intimă între emoția
subtilă și elaborarea rațională a volumelor, suprafețelor și liniilor compoziționale, nu le
regăsim decât în Epoca de aur, cea a clasicismului grecesc. Culmea neasemuită este atinsă cu
Fidias, forța idealismului său naturalist impunându-se ca o limită rațională succesorilor săi. În
epoca arhaică, formele se luptă cu ardoare să-și găsească adevăratele tipare, înfruptându-se
din bogăția sevelor captate din fascinantele civilizații anterioare, pe când în epoca elenistică,
formele devin obosite, arta intrând într-o fază de cădere și disoluție. Această fază este însoțită
de o creștere a abilităților până la virtuozitate extremă, și, inevitabil, de eclipsarea
sentimentului de simplitate și armonie.

Parcurgând cronologic transformările artistice, plecăm de la perioada arhaică. Aici iau naștere
două stiluri (ordine) importante, cu valabilitate nu numai în arhitectură, ci și în pictură și
sculptură: mai întâi stilul doric, robust, sever și aspru, apoi stilul ionic, mai zvelt, mai elegant,
mai sensibil. Mai târziu va apare stilul corintic și stilul (ordinul) compozit. Pe linia lui
Vitruviu, care compară stilul doric cu torsul masculin, iar pe cel ionic, cu cel feminin, Élie
Faure vede simbolic nașterea artei atice austere și vii din întâlnirea celor două spirite. „Spiritul
doric, spiritul ionic, tânărul țărănoi strălucind de vigoare, tânăra femeie împodobită,
dezmierdătoare, echivocă se întâlnesc și încep să se iubească...Din iubirea lor se va naște arta
atică (...).” Sparta, citadela idealului doric, devine, înaintea Atenei, focarul gândirii grecești.
Decalajul dintre grupul dorian și grupul ionian este unul din elementele de tensiune ale
dinamismului grecesc, unul dintre catalizatorii și fermenții care au făcut cu putință nașterea
fericitei sinteze grecești. Lumea ioniană, mai deschisă, mai receptivă, mai intreprinzătoare, se
inserează pe soliditatea și robustețea doriană, dând eleganță și rafinament acesteia.

Cele două ordine aveau coloanele formate din elemente componente distincte. Coloana dorică
are canelurile care o traversează vertical mai pronunțate și rare, în număr de 20, pe când
coloana ionică are caneluri adânci și dese (24), fiind mai înaltă și mai subțire. Capitelul doric
este format din abacă și echină, iar coloana este fixată direct pe stilobat, fără bază; capitelul
ionic are o dublă volută, abaca făcând legătura cu arhitrava. Privit în secțiune verticală
templul are trei elemnte caracteristice: stilobatul, baza pe care se înălța clădirea, colonada,
șirul înconjurător de coloane, antablamentul. Acesta din urmă, constituind partea superioară,
așezată pe colonadă, avea trei elemente: arhitrava, friza și cornișa. Diferențele mari apar în
cazul frizei care în cazul ordinului doric conținea triglife (trei caneluri verticale) și metope (cu
ornament sculptural-pictat, ex. Tezaurul atenienilor de la Delphi), iar la ordinul ionic
ornamentul înconjura templul de jur împrejur pe toate cele patru laturi ale sale, ca un brâu (ex.
Templul zeiței Nike-apteros de pe Acropolea Atenei). Frontoanele, două triunghiuri pe laturile
mici ale clădirii, rezultate din construcția în pantă a acoperișului, erau și ele sculptate. Dacă
stilul doric este prezent mai ales în Peloponez, Sicilia și Italia meridională, stilul ionic este
răspândit în coloniile grecești din Asia Mică și insulele di Marea Egee. Exemple de temple
dorice: Templul lui Poseidon și Templul zeiței Ceres de la Phaestum, Templul lui Apollon,
Corint, Tezaurul Atenienilor, Delphi. Exemple de ansambluri arhitectonice ioniene: Templul
zeiței Artemis de la Efes, considerat una din cele 7 minuni ale lumii antice, Templul zeiței
Nike-apteros, Acropole Atenei.

Prin tipurile de plan, după cum aveau portic numai la una sau, respectiv, la două fațade,
templele erau diferențiate în prostil și amfiprostil; apter, era templul care nu avea coloane,
peripter, era templul înconjurat de un șir de coloane, dipter clasic, era cel înconjurat de două
rânduri de coloane, pseudoperipter era cel cu coloane adosate zidului exterior, iar tholosul
monopter avea plan circular cu un singur rând de coloane. După numărul colonadelor
fațadelor (6, 8 sau 12), edificiul a fost numit hexastil, octostil sau dodecastil.

Sculptura arhaică este marcată de prezența statuetelor cicladice, de cele de tip xoana, și a
celor de tip kouros (=băiat) și kore (=fată), remarcabile prin perfecțiunea proporțiilor și a
echilibrului static. Statuetele xoana erau executate din lemn (părțile invizibile, neacoperite de
material textil), fața, mâinile și picioarele fiind din piatră, în așa-numita tehnică a acrolitului.
Statuara cicladică, geometrizată, de obicei monobloc, are multe insinuări în sculptura
modernă.

În pictura (aderentă ceramicii) întâlnim mai multe stiluri: Stilul geometric sau a vaselor
dipylonice (sf. sec. XI-mijl. VIII), etalează șiruri formate din elemente geometrice, figuri
umane și animaliere foarte stilizate, având reprezentate preponderent scene de înmormântare;
Stilul orientalizant (mijl. VIII-sf. VII), în care teme și motive orientale se insinuează
progresiv în sintaxa rigidă a stilului geometric, organizându-se în compoziții logice și
coerente; Stilul figurilor negre (Vasul François, crater executat de Clitias și de olarul
Ergotimos) și stilul figurilor roșii, care va trena, dezvoltându-se și evoluând în paralel, pe
parcursul întregii arte grecești antice. Uneori se folosește o cromatică diferențiată, pentru
femei alb și pentru bărbați ocru-roșu. Ceramica se prezintă cu o mare diversitate de forme,
având fiecare destinație și numire precisă. Amfora servea drept sticlă și era acoperită cu capac;
cu hidria se aducea apă; craterul servea la păstrarea vinului; lecitele, cu forme elegante, cu
gât subțire, se foloseau pentru păstrarea uleiurilor de uns, dar serveau și cultului funerar;
pixidele erau elegante casete de bijuterii, acoperite cu capac; ciatos, scifos, cantaros, riton,
oinokhoe, cupa, sunt vasele de băut, de o mare varietate de forme. Ai impresia uneori că
exista o preocupare mai mare pentru forma artistică a vasului, decât pentru utilitatea sa.
Remarcabilă este pictura ce se adaptează riguros, dar și firesc, formei volumetrice a vasului.
Unul din numele de pictori care ne-au parvenit nouă, este Exechias (Ahile și Ajax jucând
zaruri, amforă; Răzbunarea lui Dionysos, cupă; Ahile și Penthesileea, amforă).

Perioada Clasică se remarcă prin idealul Kalokagathonului (confluența Binelui cu

Adevărul și Frumosul); sentimentul trezit de operă nu neagă ordinea logică fundamentală,
fiind supus unui ritm, trebuind să emane o armonie, să prezinte printr-o măsură
surprinzătoare naturalul ca supranatural. Măsura are o structură și o dezvoltare organică
proprie, euritmică. În acest sens se intreprind corecții optice, cum ar fi galbul coloanei, (prin
care aceasta dă impresia de formă vie, vibrantă și activă) sau înclinarea verticalelor
(coloanelor) către interior, în partea de sus.

Ansambluri arhitectonice importante ale epocii sunt cel de la Olimpia și cel de la Delphi,
conținând, înafară de temple, clădiri caracteristice ca Senatul, Pritaneul, săli de adunare,
palestre și stadion, sanctuare și oracole, teatre. Arhitecții Ictinos, Callicrates și Carpios
sunt cei care au lucrat la Acropolea Atenei, sub autoritatea lui Fidias. Intrarea se făcea
impunător prin Propilee, o scară monumentală ce urca către orașul de sus. Alte edificii
importante ale Acropolei sunt Pinacoteca (galeria de picturi), Erehteionul, cu ingenioasele
soluții arhitecturale și cu cariatidele sale și templul zeiței Nike Apteros (fără aripi), considerat
„bijuteria Acropolei Atenei”, pentru dimensiunile sale mici, dar și pentru perfecțiunea
ansamblului. În această perioadă tholosul este o construcție foarte răspândită (ex. Delphi,
Epidavros). Alte edificii importante sunt teatrele, cum ar fi Teatrul lui Dionysos de la Atena
sau Teatrul de la Epidavros și cel de la Delphi. Importante de reținut, în arhitectura clasică,
sunt și Templul lui Zeus de la Agrigentum (Sicilia) și Megalopolisul din Peloponez, casă de
sfat, unde puteau intra la întrunirile confederației arcadiene până la 10.000 de persoane.

În secolul V, în Secolul de aur, antropomorfismul atinge maturitatea sa. Sculptura, cea care
reflectă cel mai bine acest lucru, este cantonată în limitele idealismului, subiectele umane
alese fiind unele tinere, frumoase (în accepțiunea grecească), viguroase, în apogeul vieții.
Sculptura evoluează spre un dinamism reținut, emanând forță, dibăcie, agilitate, dar și un
remarcabil calm moral. Modeleul nu mai este o știință, și, nefiind încă un meșteșug, este o
gândire vie. Totul se supune unor forțe interioare, care dictează implacabil asupra formelor
care iau naștere miraculos, într-un mod firesc totuși, parcă fără nici un efort. Auriga din
Delphi, (conducătorul de car) inaugurează secolul de aur, prin forma sa de coloană, cu cutele
ritmate ale veșmântului imitând canelurile, cu energie emanând dinăuntru spre înafară, cu
echibrul perfect, descris și ca „o teoremă de bronz”. Realizat de Antenor, la sfârșitul secolului
VI și începutul secolului V, grupul Tiranoctonii (ucigătorii de tirani), simbolizează
patriotismul atenian și dragostea pentru libertate. Una din cele mai împlinite creații ale
clasicismului timpuriu este și statuia de bronz a lui Poseidon (sau Zeus), găsită la cap
Artemision. Înaltă de 2, 09 m., opera creată de sculptorul Calamis, are dezinvoltură, nerv și
monumentalitate, Ideea proporțiilor armonioase, perfecte este reflectată și de operele
sculptorilor Myron (cu Discobolul; Athena și Marsias), Policlet (cu Doriforul sau purtătorul
de lance și cu Diadumenul-băiatul care își leagă panglica), dar, mai ales de marele Fidias
(Pheidias), numit și „făcătorul de zei”. Printre minunatele sale realizări se numără statuia
Athenei de la Plateea, în tehnica acrolitului; statuia Athenei Promachos, de pe Acropolea
Atenei, înaltă de 10 m, văzută chiar de pe mare; statuia hriselefantină lui Zeus de la Olimpia
(una din cele 7 minuni ale lumii antice, despre care se spunea că „e păcat să mori fără s-o
vezi”), înaltă de 15 m; statuia Athena Lemnia. Alte opere importante sunt sculptura
frontoanelor, friza panatheneelor și metopele, de pe Parthenonul situat pe Acropolea Atenei.
Friză ilustrează serbarea populară cu caracter politic, organizată în fiecare an și la patru ani
(Marile Panathenee), simbolizând unitatea lumii elene. Fidias ilustra la scară mare, într-o
manieră desăvârșită, spiritul eroic al epocii, dar și concepția apolinică a superiorității rațiunii.

Polignot este numele celebru care a influențat generația de pictori de la începutul

clasicismului. Aristotel lăuda elevarea morală a operelor pictorului, iar Pliniu admira expresia
chipurilor și transparența veșmintelor. Alte nume celebre de pictori din antichitatea greacă
sunt: Brygos, Eufronios, Apelles din Colofon (pictorul lui Filip Macedoneanul și al lui
Alexandru cel Mare), Nicias și Filoxenes.

Arhitectura clasicismului târziu este dominată de Mausoleul din Halicarnas (templu-

mormânt al regelui Mausolos și al soției acestuia) și Templul Artemisei din Efes, ambele
considerate minuni ale lumii antice, prin perfecțiunea, grandoarea și bogăția lor. Tendința spre
grandios, colosal, monumental, dar și spre fastuos, încărcat, va persista și în perioada
următoare, cea elenistică. Noutatea în arhitectura clasicismului târziu este introducerea
ordinului corintic, mai somptuos, având ca semn distinctiv, frunza de acant.

Scopas, Lisip și Praxiteles au făcut gloria veacului al IV-lea în sculptură. Scopas, originar
din Paros, insula marmurei, propune soluții compoziționale enedite: axialitatea spațială
proiectată în spirală, structura torsionată (Menadă dansând), diagonalele ascensionale,
diagonala tragică descendentă, diagonalele reluate în ecou, deschiderile în unghiuri puternice,
curba și contracurba, sensurile fracturate, divergența sensurilor energetice (în reliefurile de la
Halicarnas). Lisip (Lysippos), specialist în bronz, îl considera pe Policlet adevăratul său
profesor. Proporțiile sale alungite (Apoxiomenos curățindu-se cu strigiliul) au definit un nou
canon estetic (opt capete și jumătate, față de șapte). Hermes odihnindu-se, Heracles
Epitrapezios, sunt alte opere ale lui Lisip. O noutate adusă de Lisip a fost portretistica, un gen
mai puțin abordat, până atunci. Aici a înregistrat performanțe în ceea ce privește observarea și
redarea detaliului expresiv, fizionomia personajului, punerea în atenție a momentului, a
efemerului, conservarea clipei. Pe lângă o suită de portrete ale personalităților vremii, a fost și
artistul preferat a lui Alexandru cel Mare, lăsându-ne cunoscutul portret al acestuia.
Maiestatea și sobrietatea spiritualității secolului de aur, marile teme eroice și idealurile morale
superioare, se pierd acum, făcând loc accidentalului, ineditului, patetismului, euforiei pasiunii
și evaziunii în joc. Atenianul Praxiteles avea o distincție aristocratică, exigențe artistice
înalte, ce corespundeau spiritului momentului, idealului estetic al perioadei. Gestul tandru și
evaziunea poetică, armonia subtilă, lirică, induce o stare de visare, de introspecție, de
suspendare în inefabil. Compozițional, Praxiteles reia soluția poziției șoldii, genioflexionarea,
cu suportul de sprijin exterior, introdusă de Policlet. Nouă este serpentinarea figurii, grația
căutată, precum și efeminizarea subiecților masculini (Hermes cu copilul Dionysos în brațe,
Apollon Sauroctonul, Aphrodita din Cnidos, bronzul cu ochii încrustați Efebul de la
Maraton). Statuara mică, așa numitele statuete de Tanagra, după numele atelierelor din
Beoția, de la Tanagra, devenite celebre, completează seria sculpturilor din această perioadă.
Figurinele din lut ars, reprezentând tinere cochete, drapate elegant, cu accesorii la modă
(pălării, umbrele, evantai, oglinzi, coșuri de cumpărături), se întâlnesc peste tot în jurul
Mediteranei (de ex. la Mirina, denumită și Tanagra Asiei Mici). Această mică artă colorată,
înflăcărată și spontană, plină de sevă, aproape brutală, este făcută să fie văzută de aproape,
este menită să încânte. Vestimentația savantă, bijuteriile, senzualitatea vădită a acestor
frumoase femei, ne aduce în lumină aspecte documentare prețioase asupra timpului de atunci.
La fel de adevărat este că ea precede bibeloul, o artă considerată minoră.

Pictura epocii s-a păstrat doar pe vasele de ceramică, dar putem să apreciem nivelul evoluat
al frescelor, anvergura, ca problematică plastică și dimensiune, după un mozaic aflat la Casa
Faunului de la Pompei, copie a unei opere a lui Apelles, Bătălia de al Isos a lui Alexandru cel
Mare cu Darius. Dinamica oblicelor și curbelor, ritmurile savante ale intersectărilor de sens,
sugerarea conflictului dramatic, constituie reperele morfologice ale uneia dintre cele mai
complexe și îndrăznețe soluții plastice din istoria universală a compoziției. Epoca a înregistrat
numele unor artiști cu personalități puternice, cum ar fi Zeuxis, denumit și „pictorul
umbrelor”, sau Parhasios, a cărei creație se leagă mai mult de pictura de pe vase.

În Epoca elenistică se continuă tendința spre colosal, spre monumental, dar apare o
inventivitate inginerească cu totul ieșită din comun, datorată preocupărilor din domeniul
fizicii și biologiei, matematicii și astrologiei. Acum iau naștere Farul din Alexandria, ridicat
pe insula Pharos, Colosul din Rodos, Acropola Pergamului. Sub succesorii lui Alexandru,
Ptolemeii, Seleucizii, Atalizii, (Alexandru Macedon moare în anul 323 î.Cr.), se încheie
evoluția artei antice grecești. Caracteristica acestei ultime epoci va fi mutarea centrelor de
cultură din zona continentală pe coastele Asiei Mici, la Pergam, Efes, Milet, Priene,
Halicarnas, Insulele Rodos și Delos, în Egipt, la Alexandria, în Siria, la Antiohia. Alexandria
a devenit focarul de cultură primordial al lumii elenistice, concentrând mari valori culturale și
materiale, savanți și erudiți ai epocii, care au instaurat o mare emulație culturală și științifică.
Școala alexandrină a dezvoltat rafinamentul, delicatețea și finețea, uneori prea prețioasă, dar
impusă de exigențele estetice ale aristocrației. Celebră este Biblioteca regală din
Alexandria, conținând 700.000 de volume și de papirusuri, Museion-ul, rezervat expunerii
operelor de artă, cercetărilor științifice, dar și învățământului superior.

În Alexandria, ca și în celelalte centre de cultură ale vremii, Acropolea, Agora, teatrul,

stadionul, palestrele, gimnaziile, străzile cu bogăția de porticuri etajate, casele cu peristil,
fântânile, pavarea străzilor cu mozaic sau marmură sunt mărturiile civilizației elenistice
ajunse la un înalt grad de evoluție urbană și o strălucită manifestare a geniului ingineresc și
artistic.

În sculptură apare tema vârstelor (Copilul cu gâsca, Adolescent dormind, Venus din Cirene,
Afrodita, Bătrână bețivă), portretistica se continuă și se dezvoltă, tema eroicului prezent la
alte popoare (Gal murind de Epigonos, Gal ucigându-și soția), subiectele mitologice
formulează continuitatea subiectelor tradiționale, fără însă a răspunde idealurilor eroice ale
veacului de aur (Venus din Milo, Statuia lui Poseidon găsită la Milo, Victoria din Samotrace,
Aphrodita ghemuită, Apollon Belvedere). Alte orientări estetice grupează temele patetice,
care exteriorizează exaltări paroxistice ale suferinței fizice și morale (Grupul Laocoon,
Marsyas în supliciu, Friza Altarului din Pergam), trivialitatea (Satyr, Aphrodita și Pan). În
Altarul din Pergam întâlnim o strădanie melodramatică obstinantă, o emfază teatrală, o
întețire peste măsură a ritmului, care își pierde astfel din suflu, o bogăție stufoasă a
elementelor. În privința tehnologiei de lucru, se inventează reproducerea, se diversifică
materialele, metodele și instrumentele. Astfel apare gliptica, arta gravării pietrelor prețioase,
cameea, se dezvoltă numismatica, unele monede arătând ca niște veritabile opere de artă,
encaustica. Mozaicul, în special cel pavimentar, îl întâlnim în locuințele bogaților vremii,
dezvoltând expresivități artistice, proprii materiei sale.

Descifrarea individualităților umane, tipologiilor și caracterelor psihologice, efectele

perspectivice de tip geometric sau cromatic, ating o mare perfecțiune și știință în Portretele
de la Phaium, Egipt. Se presupune că picturile de la Pompei și Herculanum, au fost executate
tot de pictori proveniți din rândul școlilor elenistice de pictură, datorită asemănărilor evidente
cu portretele de la Phaium.

Arta din Grecia antică, fiind prea limitată și nu îndeajuns de stranie, nu reușește să ne facă să
întrezărim abisurile noastre interioare, ea face în schimb, tot ce poate ca să ni le ascundă.
„Arta greacă, artă care n-a făurit totuși niciodată vreun monstru, este mai mincinoasă decât
arta egipteană sau chineză, care au făurit nenumărați. Umanitatea sa perfectă capătă un accent
monstruos fiindcă a crezut în realitatea acestei minciuni.” (Élie Faure, Istoria artei, Arta
antică, Meridiane, București, 1988)

Inepuizabilă și copleșitoare, prin seninătatea, echilibrul și armonia sa, arta greacă va rămâne
totuși un univers fundamental de referință pentru artiștii secolelor următoare, având multiple
reverberații regeneratoare și stabilizatoare chiar și până în zilele noastre, când disparitatea
criteriilor estetice atinge cote maxime.
Bibliografie Grecia antică
Menghi Martino (sub îngrijirea lui), Atlasul Greciei antice, Editura Aquila, 1995

Larousse, Istoria vizuală a artei

Faure, Elie, Istoria artei, Arta antică, Editura Meridiane, București, 1988

Botez-Crainic, Adriana, Istoria artelor plstice, vol. I, Antichitatea și evul mediu, Editura
didactică și pedagogică, R.A., București, 1994

Alpatov, M., Istoria artei, Editura Meridiane, București, 1962

Kork, Richard, Istoria artei de la pictura rupestră la arta urbană, Editura Stepen Farthing,
București

Kernbach, Victor, Dicționar de mitologie generală, Editura Albatros, București, 1995

Kun, N. A., Legendele și miturile Greciei Antice, Editura Lider, București, 2003